« Home

 

Cezarina Adamescu - "Pasărea măiastră a cuvântului poetic"

Un studiu asupra operei poetice şi aforistice a lui Ionuţ Caragea

 

 

 

 

Editura Fides din Iaşi a publicat în aprilie 2016 volumul de critică literară "Pasărea măiastră a cuvântului poetic", semnat de Cezarina Adamescu. Volumul de 116 pagini reprezintă un studiu asupra operei poetice şi aforistice a lui Ionuţ Caragea.
 
Cezarina Victoria Adamescu (pseudonim literar: Simona Condor) s-a născut pe 4 noiembrie 1951, la Galaţi. Este licenţiată în Teologie. A debutat literar pe 19 septembrie 1982 în cotidianul „Viaţa Nouă” din Galaţi cu un poem de toamnă. Debutul editorial are loc în 1987, cu volumul de versuri: „Arhipelagul visării”, Editura Litera, Bucureşti. Coperta şi ilustraţii: Done Stan.
 
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău;
Membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec;
Membră a Asociaţiei Scriitorilor din Maramureş;
Membră a Ligii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi;
Membră a Societăţii Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi;
 
Cărţi publicate:
A editat în perioada 1987-2015 peste  90 de volume de versuri, proză, poveşti, teatru, microroman, reflecţii spirituale, documentare, exegeze şi portrete literare, în ediţii pe hârtie sau online. Dintre scrierile autoarei se remarcă ciclul de volume de eseuri critice şi note de lectură, reunite sub genericul ÎNTÂLNIRI SPIRITUALE, care însumează 18 volume, fiecare cu titlul propriu, din perioada 2008-2015, cuprinzând referinţe despre autorii locali, despre autorii din ţară şi din străinătate. Ultimul titlu: „Întâlniri definitorii”, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2015.
 
Activitate publicistică:
Este redactor la revista „Vatra Veche” – Târgu Mureş;
Redactor la revista: New Agero – Stuttgart;
Secretar general de redacţie la revista Regatul Cuvântului, Craiova;
Redactor şef adjunct la revista Sfera Eonică, Craiova;
Redactor la revistele de spiritualitate: Slova creştină, Glas comun, Slova copiilor;
Redactor la revista româno-americano-canadiană Starpress;
Redactor la revista: Contraatac – Adjud;
Redactor la revista Cărticica de copii;
Este redactor la Revista arădeană „Viaţa de pretutindeni”;
Este editor online la revista ECOUL a Asociaţiei  Române pentru Patrimoniu;
Consilier editorial la revista: Pagina verde.
 
Publică în revistele: Dunărea de Jos, Prosaeculum, Mesagerul Sfântului Anton, Caietele de Sud Est, Vestea Bună, Oglinda Literară, Tecuciul cultural şi artistic, Pax et Unitas, Lumina creştinului, Viitorul Argeşului. De asemenea, publică în revistele online: Ecoul, Monitor Cultural, Neamul românesc, Noua Arhivă Românească, Tânărul Scriitor, Epoca, Cărticica Românească de Copii, Luceafărul românesc, O carte pe zi, Viaţa Literară, Universul Cărţilor ş.a. Are numeroase premii literare pentru poezie şi proză. A apărut în  volumul colectiv: Artur Silvestri, „Mărturisirea de credinţă literară”, vol. II; în Antologia de poezie „Noul Orfeu”, în alte antologii de poezie, proză şi epigramă. Este prezentă în manualul de limbă română cu o poveste pentru şcolari. De asemenea, este prezentă în „Dicţionarul Scriitorilor români contemporani”, ediţie online. Prezentă în manuale, colecţii, antologii, culegeri, volume colective.

 
Capitole din volumul de critică literară "Pasărea măiastră a cuvântului poetic"
 
Cuprins

1. Poetul născut pe Google
2. Primii paşi în Poezie
3. Dintotdeauna Iubirea
4. Spovadă pe Alb
5. Acest frumos blestem
6. Un joc spectral al cuvintelor
7. Mister şi magie
8. Un mesager enigmatic
9. Hieroglife cu aripi de dragoste
10. În aşteptarea păsării poemului

11. Dasein-ul poetic
12. Poet întru totul
13. Creaţia aforistică
 
*Notă: toate drepturile asupra cărţii aparţin editurii Fides. Capitolele de mai jos au fost postate cu acordul editurii.
 
1. Poetul născut pe Google
 
Cu un palmares impresionant, cuprinzând până la această vârstă, 17 volume de poezie, 4 cărţi de aforisme, un roman science-fiction care include şi povestiri scurte, câteva cărţi de eseuri, dar şi una de spiritualitate, prezent în antologii şi fervent colaborator al numeroaselor publicaţii din ţară şi din străinătate, Ionuţ Caragea încă mai aşteaptă să prindă măcar o pană din superba coadă a Păsării Lyră cea Măiastră care-l poartă pe stâncile înalte ale creaţiei, în aerul ameţitor şi rarefiat al Muntelui Zeilor, unde nu orice muritor are acces.
Această lucrare marchează un fel de bilanţ provizoriu al unui autor prolific, deosebit de talentat, şi pasul hotărâtor al trecerii celor patru decenii de viaţă creativă în care acesta s-a impus ca nume, dar şi ca valoare incontestabilă printre autorii contemporani, printr-un stil încă neatins de poeţii din aceeaşi generaţie. El este, după propria declaraţie, un „Donator universal” de Poezie cu majusculă, un „Suflet zilier”,În aşteptarea păsării”. Şi câte nu s-ar putea spune despre acest copil teribil care declara sentenţios, într-unul din volumele sale de poezie din 2007, „M-am născut pe Google”.
Poezia tânără, aşa cum o demonstrează cu prisosinţă Ionuţ Caragea, nu trebuie să aibă complexul generaţiilor anterioare anului 2000, (şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti ş.a.) – pentru că are un exponent strălucit în persoana lui Ionuţ Caragea care a demonstrat prin tot ce a scris că Poezia nu este pentru el o simplă distracţie, un mod de a-şi petrece plăcut timpul, ci uimire necesară, o MINUNARE, ceva prezent în viaţa lui clipă de clipă, de care nu s-ar putea lipsi, desprinde sau descotorosi, fără mari sângerări sufleteşti. O stare de urgenţă şi de necesitate continuă, ceva ce i-a intrat în sânge şi aleargă prin artere, vene şi capilare, asigurându-i oxigenarea necesară supravieţuirii.
Când faci referinţă la acest tânăr autor, nu ştii cum să i te adresezi: poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme, membru al U.S.R., promotor cultural, tată şi soţ respectabil, coleg admirabil pentru membrii Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, al cărei cofondator şi vicepreşedinte este, membru al numeroaselor organizaţii, asociaţii, fundaţii româneşti şi internaţionale, şi mai presus, Baron al Casei Cumane de Panciu. Ionuţ Caragea a atins până la această vârstă înfloritoare, culmile afirmării în multe domenii, fiind recunoscut şi preţuit, atât în ţară cât şi în diaspora. Să fii tradus în cinci limbi de circulaţie universală: engleză, franceză, spaniolă, italiană şi arabă, trebuie să fii, pe drept cuvânt, valoros.
„Poetul născut pe Google” – este recunoscut în lumea culturală internaţională, după numele volumului “M-am născut pe Google” (Editura STEF, Iaşi, 2007).
Ionuţ Caragea este un spirit generos şi deschis tuturor iubitorilor de cultură, indiferent de naţionalitate. Aflăm din propriul său C.V. că el “se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro) şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei”. Cu adevărat, Ionuţ Caragea are stofă de lider, fiind considerat de critică, lider al generaţiei sale.
 
 
2. Primii paşi în Poezie
 
Încă din primul volum, “Delirum tremens”, apărut în 2006, poetul îşi declină identitatea în stil metaforic, declarând că locuieşte într-o inimă, o casă cu multe ferestre. De la aceste ferestre priveşte lumea în fiecare dimineaţă. Un spirit ce nu cunoaşte gratii.
Pornind de la Punct, Ionuţ Caragea a descoperit în poezie, geneza Cuvântului, pentru ca în cele din urmă, toate lucrurile şi toate cuvintele să se întoarcă la punct: “punctele au devenit într-un final / cele dintâi şi din urmă semne / ale existenţei negrului în universul / alb infinit” (La început a fost punctul).
Ceea ce doreşte să exprime Ionuţ Caragea este că pornind de la punct, poţi construi cuvinte şi din cuvinte, poţi crea O LUME. O dimensiune a nostalgiei existenţiale răzbate în întreaga creaţie, chiar şi când autorul este exuberant, direct, teribilist. Aceasta se simte şi vine de undeva, din adâncuri.
Se ştie că poezia uneşte lumile, spiritele se înfrăţesc, chiar dacă nu locuiesc în acelaşi mediu, poezia îi leagă cu fire freatice, clasici şi contemporani îşi potrivesc vocile şi se recunosc înrudiţi spiritual.
Ionuţ Caragea este conştient de investirea lui de către providenţă, el nu mai trebuie să cerceteze şi să descopere cine este, pentru că ştie şi a ştiut dintotdeauna: este poet născut, nu făcut, şi declară acest lucru în deplină conştienţă, nu numai “Într-un univers imaginar / în care tu eşti totul / şi nimic” (Sunt poet), dar şi în universul real în care nu face altceva decât să-şi probeze în chip strălucit aceste virtuţi ale spiritului. Mai mult decât atât, trezirea sufletului şi revelarea Sinelui reiese din aceste rânduri: Şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini / Se proiectează în faţa ochilor şi spune: / Priveşte-mă, cât sunt de frumos!” (Sunt poet). Din toate aceste poeme respiră profunzimea gândirii poetice care-i aduce autorului o armonie cu universul, cu  oamenii şi cu lucrurile din jur, dar mai ales, o armonie sufletească şi o împăcare cu Sinele şi cu Dumnezeul din el. Toate acestea se transformă în Poezie. Iar el, cum altfel? e veşnic “îmbolnăvit de farmecele poeziei” (Statuie cu faţa la est).
Poate că nici un alt autor nu mi-a creat până acum impresia de autenticitate, de ceea ce înseamnă esenţă de poezie, lacrimă de gând şi cuvânt, ca Ionuţ Caragea. Citindu-i epopeea poetică şi aforistică, m-am molipsit de metaforă. La acest autor, fiecare cuvânt este aşezat la loc potrivit, fără putinţa de a-i schimba forma, locul sau timpul. Am încredinţarea că e o poezie eternă sau mai bine zis, eternitatea în versuri. Ionuţ Caragea posedă la perfecţiune acea ştiinţă a alcătuirii poetice. Cum nici nu se putea altfel, autorul introduce frecvent inserţii referenţiale. De fapt, întreaga creaţie este un act de identitate care se desfăşoară prin faţa ochilor noştri, aşa cum este şi nu trucat şi cu fotografii din prima tinereţe. Este el la diferitele vârste poetice, este chiar poetul în oglindă care surâde timid şi provocator totodată, stăpân pe ştiinţa scrierii cu propriul sine, fără inhibiţii de prisos.
Ionuţ Caragea este un poet solar. Astrul tutelar în toate manifestările lui îl inspiră, alergarea prin lanul de grâu fiind una din manifestările acestei frenezii şi dorinţe de a trăi şi de a se bucura de lumină, de soare, de rodul verii, de gustul pâinii din spicul copt şi de amintirile treze ale copilăriei. Uneori, poetul înaintează idei îndrăzneţe, cu o dezinvoltură demnă de acei temerari porniţi în căutarea adevărului precum argonauţii în căutarea lânii de aur: „EU LA PĂTRAT:  viaţa este zero, la puterea doi / şi rămâne zero, nuli suntem şi noi / viaţa-i primul număr, împărţit la doi / rămâne jumate, restul la gunoi / viaţa-i radicalul din divinitate / şi rămân doar sfinţii fără de păcate / viaţa este sfera, cercul şi pătratul / scotocind prin toate, aflăm rezultatul / viaţa e triunghiul, dreptele catete / şi rămâne unghiul fără epitete / viaţa e obtuză, până-n infinit / şi rămâne punctul, singur şi uimit / viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă / şi rămâne moartea... singură, rigidă / viaţa este zero, zero absolut / la puterea doi, un necunoscut / viaţa e un calcul – simplu – cum sunt Eu / însă Eu2 = Dumnezeu”.
                                     
 
3. Dintotdeauna Iubirea
 
În lirica acestui poet, cum e şi firesc, iubirea are rol primordial. Iubirea aşezată în panoplia virtuţilor de Sfântul Apostol Pavel, pe primul loc, chiar înaintea Credinţei şi Speranţei. Ea răsare şi respiră în fiecare rând aşternut, în fiecare vers ori metaforă. Nu e greu de ghicit că Ionuţ Caragea îşi cântă trăirile-n vers, că însuşi actul creaţiei e o declaraţie de iubire adresată omenirii în general şi alesei sale în special. Dar care poet nu şi-a înnemurit iubirea?
La Ionuţ Caragea, încă de la primul volum de poezie se observă o maturitate artistică de invidiat, orice cuvânt e scris cu responsabilitate, chiar şi atunci când se copilăreşte el o face lucid, matur, conştient de sine, uşurinţa scrierii fiind dată şi de lecturile acumulate. El caută o anume muzicalitate care îi este dată de rima întâmplătoare, din ritmul susţinut care nu lasă loc pauzelor inutile sau vorbăriei de prisos. Esenţializarea mesajului liric este trăsătura definitorie a poeziei sale.
Poetul face radiografia iubirii, cu etape şi nuanţe, în spirit ludic, din care nu lipsesc suspinele şi lacrimile, aşa cum se întâmplă, îndeobşte cu orice îndrăgostit.
Iubirea are culoarea, parfumul şi gustul eternităţii. Ca dovadă, eternizarea ei în vers de către toţi creatorii. De altfel, Ionuţ Caragea o recunoaşte: poezia fără iubire e văduvită de sens: “oare această poezie / fără tine şi fără mine / nu se va simţi părăsită / de dragoste?” (Întrebare retorică). După afirmaţia autorului, poezia este  “chintesenţa / iubirilor ce au trecut/ şi or să vină pe lângă tine / pe lângă mine / ca o istorie a cuvântului / nerostit împreună?” (Întrebare retorică).
Tulburătoare sunt şi scrisorile poetului către tatăl său.
Meditaţiile filozofice fac parte integrantă din poezia lui Ionuţ Caragea.
Conceptul filozofic al lui René Descartes “Cogito ergo sum” este interpretat de poet astfel: “sunt învăţat să cred că exist, iar dacă n-aş crede/ n-aş mai exista” (Orfelinat celest).
Inflexiuni cosmice, ezoterice, la limita fantasticului cu realitatea, dau o tentă onirică acestui univers liric în desfăşurare, încă de la primul volum. E o notă de specificitate pentru acest poet de excepţie pe care l-aş aşeza, fără temere, alături de Gellu Naum. Într-un fel, poetul se consideră creator de lumi pe care le pune la dispoziţia semenilor. Şi aceasta, împlinindu-şi destinul, “în marele mister al necuprinderii celeste”. (Pasiunea lui Cupidon).
De altfel, însăşi concepţia poetului despre lume este cu totul originală, izvorâtă din propriile trăiri: “Privită de sus lumea pare un puzzle perfect al iubirii, / o inimă gigantică în care freamătă la unison / miriade de picături izvorâte din miriade de suflete, / o mare de vibraţii incandescente, / de valuri extaziate revărsându-se / pe ţărmurile bunei speranţe, în ţara de foc, / acolo unde azaleele nu plâng niciodată, / acolo unde anotimpurile se contopesc / într-un sărut necontenit” (Pasiunea lui Cupidon).
Spiritul ludic intervine în această “facere” cosmică atunci când apare Cupidon care, “în generozitatea sa infantilă / dezleagă din tolbă zâmbete ascuţite cu aromă de vino-ncoa’, / făcându-le să zburde la-ntâmplare, du-te-vino, / nu ştie că jocurile se mai schimbă” (Pasiunea lui Cupidon).
Poezia lui Ionuţ Caragea este foarte densă, bogată în sensuri şi cu multe semnificaţii. Cine se apleacă serios asupra ei, nu are decât de câştigat, pentru că îţi conferă clipe de confort spiritual, de armonie cu tine şi dorinţă de cercetare a Eu-lui. Raportarea permanentă autor-cititor este benefică.
Tot în spirit ludic, poetul are o idee năstruşnică: “să învăţăm să piratăm iubirea”. Iubirea privită cu ochelari de soare, negociată ieftin de unii într-o cameră de hotel. (Să învăţăm să piratăm iubirea).
Uneori, autorul pune accent pe repetiţie pentru a obţine efecte eufonice, în spiritul litaniilor, dar Ionuţ Caragea este un clasic postmodernist, un poet douămiist, cu toate ingredientele acestei generaţii: umor, autoironie, teribilism, spirit ludic, frondă, minus limbajul licenţios, frivol, dar şi cu un aer proaspăt de lirism orfic datorat firii sale romantice, sensibile, temerare, pregătită să escaladeze şi să cucerească Olimpul şi toate vestigiile poeţilor înaintaşi. El se închipuie deasupra Tomisului, “sărutându-l pe Ovidius pe frunte, / scrijelind o poezie de dor” (Voyage, voyage).
Ionuţ Caragea şi-a propus să îmblânzească pasărea măiastră a Poeziei care să-l poarte pe aripile ei spre Înalt, acolo unde ajung doar spiritele alese. Aceasta a devenit un leit-motiv. El însuşi devine pasăre călătoare “izgonită de existenţa stearpă / pe alte continente” (Voyage, voyage).
Realist, lucid, autoironic, acest tânăr poet, exponentul generaţiei sale de visători, este conştient de valoarea lui, de care nu prea face mare caz. Se ia peste picior, îşi dă cu tifla, îşi inventează capricii şi vicii numai să nu-şi dezvăluie vulnerabilităţile: sensibilitatea incurabilă de sorginte romantică: “Trăim într-o lume de minuni banale / în care răul devine credinţa cea mai de preţ / şi te întrebi de ce strig? // Trezeşte-te, copile / îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea, / încă nestinsă de alizeele dorului” (Mâncătorii de visuri).
Şi încă un poem de o puritate tulburătoare: Priveam:  Priveam infinitul de la umbra sânului tău, / pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior, / pe umărul stâng îţi plana un cocor, / pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea. // Priveam liniştea serii în zâmbetul tău, / copilul de aur scăpăta încet spre nadir, / în jocul celest scufunda un vapor / în marea de-aramă. // Priveam cum levitezi în universul senzual, / zeiţa cuvântului banal ce devenise epopee, / mă desprindeam de trup în spaţiu-atemporal, / în picătura de magie. // Priveam Luna scursă din lacrima ta, / de-un fir de păr atârna o petală de nor, / cădeam cu braţele deschise în cerul tablou / contemplându-mi himera. // Priveam răsăritul mângâindu-ţi urmele paşilor goi, / vântul şoptea nisipului uitarea, / un val rătăcit mă săgeta cu săruturi de dor / scrijelindu-mi durerea. // Priveam şi am rămas un veşnic privitor, / am fost actor şi am rămas un simplu autor, / am fost al tău şi am rămas al tuturora, un solist, / poetul autist.”
Nu e de mirare, aşadar, că în sufletul poetului iubirea rămâne precum o lacrimă ce alternează între tristeţe şi iubire fără margini:
Şi câte ar mai fi de zis: / revino să ne fugărim în holdele de grâu / răsare-soarele-răsare-apune / dragostea pe-obrajii tăi subţiri curgând lapte şi miere / revino să te strâng cu brâul cerului pictând / pe faţa ta de freamăt şi suspine / revino să cântăm din mandoline // şi chiar de brâul Maicii Domnului renaşte / brâu de Cosânzene / în părul tău cernând fulgi de culoare / revino să te strâng de buze / să-ţi suflu-n palme buburuze / a Făt-Frumosului mireasă // revino să ne fugărim în lanul de porumb / să fim din nou copii / cu brâul vântului să te opresc pentru o clipă / c-un sărut să te-nroşesc -// şi câte ar mai fi de zis Lunii / ce ne privea mirată, mai ţii minte? / ne fugăream prin lan de spice şi de stele / şi mă lăsai să intr-un lumea ta / de basme şi fantasme…”
O gamă largă de elemente cosmice foloseşte poetul ca recuzită pentru creaţia sa: infinit, nadir, univers, spaţiu-atemporal, Luna, “o petală de nor”; răsăritul, eternitatea,  clipa-eternă, pământul, azimutul, meridianele, lumina şi umbra, curcubeul, “timp fără spaţiu”, gaură neagră  ş.a. Semnificativă în acest sens este şi poezia “Conspiraţia îngerilor” din care redăm câteva fragmente: “cât de moale este pământul / sub tălpile goale / iar acolo sus, departe / stelele sunt lacrimile sfinţilor / condamnaţi la tăcere // vieţile sunt mistere / tăinuite de conspiraţia îngerilor / curcubeul este brâul lui Dumnezeu / care strânge suflete / între lumină şi întuneric”.
Celestul şi teluricul îşi dau mâna în poezia lui Ionuţ Caragea.
El şi-a propus şi chiar a reuşit să scrie “o eternitate de cuvinte”: “am trudit pentru tine, femeie, / o eternitate de cuvinte, puse cap la cap / ca un pod peste râul ce izvorăşte / din adâncul inimii” (Agnus Dei).
 
 
4. Spovadă pe alb
 
Un al doilea volum de versuri este cel antecitat “M-am născut pe Google”, apărut în 2007, volum ce a suscitat continue comentarii în toate mediile.
Desigur, aici poetul foloseşte limbajul virtual al IT-iştilor, deja intrat în uzanţa utilizatorilor: megapixeli, link, download, server, disconnect, displayed, e-mail, Google, clickuri, recycle bin, net, backspace, enter ş.a.
Este o continuă “spovadă pe hârtie” – în faţa unui virtual interlocutor, aşa cum, îndeobşte se întâmplă cu toţi cei care folosesc acest mijloc de comunicaţie. Îndrăzneţe, aproape şocante sunt versurile: “prefer să rămân toiagul tău, Doamne / pe care să-ţi sprijini sufletul / şi să mă doară dragostea ta / decât să mă dărâme / cuvinte de dragul cuvintelor // pentru că-n lumea asta chioară / nu tot ce zboară se numeşte înger” (Download). Dar ele se apropie de sublim prin puritatea trăirii discursului şi sinceritate.
Poezia care dă titlul volumului este antologică şi ca dovadă, o redăm integral: “M-am născut pe Google / am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră / către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă / am atins-o cu degetele mele pătrate / şi mi-a fost teamă…din păcate / să nu o rănesc şi să nu mă rănească / cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească // degeaba ne ţinem de mâini / nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent / ştim amândoi că adevărata mană cerească / este un abonament // mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu / îmi spunea că va veni o zi în care / va exista o singură biserică universală / credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie / declanşată de nevoia oamenilor / de a privi dincolo de nihilism // m-am născut pe o pagină de istorie / care nu va fi niciodată scris, cu certitudine / va rămâne o întâmplare / transpusă în milioane de pixeli // am murit pe Google / înconjurat de miliarde de ferestre / deschise pur şi simplu din greşeală / să nu mai spuneţi niciodată / că Dumnezeu este orb” (M-am născut pe Google).
De notat profunzimea relaţiei cu Dumnezeu la care face permanent referinţă poetul. Aproape nu este poezie din care Dumnezeu să lipsească. Această dimensiune spirituală e mai greu de constatat la poeţii din generaţia lui Ionuţ Caragea. Poetul îl “umanizează” pe Dumnezeu şi nu e de mirare că îi conferă însuşiri antropomorfice, de vreme ce Fiul Omului s-a întrupat, a luat chipul şi asemănarea noastră în afară de păcat.
Referitor la travaliul creativ, la propriul laborator de creaţie, poetul spune: “mi-am rănit sufletul pe hârtie / într-o baltă de cuvinte / tu îi spui clişeu / deşeu sau pur şi simplu vorbărie // în timp ce poezia este o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (Disconnect).
Cât priveşte feed-back-ul, autorul ţine să precizeze: “ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire / ci o dedicaţie pentru Dumnezeu / care uneori îţi pune palma / pe frunte, femeie” (Disconnect).
Relaţia lui Ionuţ Caragea cu Poezia este una mai mult decât empatică, ea şi-a deschis porţile-uşile-ferestrele, braţele, inima, pentru ca poetul să intre şi să se înstăpânească pe tărâmul ei magic. Ceea ce a şi făcut cu dezinvoltură şi fără nici un complex. Acum e o relaţie de la egal la egal, se înţeleg bine şi cel mai ades, se contopesc în cuvinte şi stări pe care doar ei doi – veşnic îndrăgostiţi – le trăiesc şi le împărtăşesc unul altuia, deşi această iubire implică şi suferinţă şi jertfe: “poezie, deschide-te şi lasă-mă să intru / în tărâmul tău de vis / sufletul meu este cheia cuvintelor / suferinţa mea este calea / lăsaţi-mă să-mi termin poezia / să-mi aştern destinul aşa cum doresc / să-mi rămână mărturie / pentru cei care mă citesc.” (Lăsaţi-mă să-mi termin poezia).
Dar mesajul cel mai tulburător pentru acest poet este: “ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / şi exilul” (Lăsaţi-mă să-mi termin poezia). Casa, mormântul, rugăciunea – trei repere fundamentale ale omului care, toate, înseamnă Poezie – adică Viaţă. Cine a mai spus aşa ceva despre Poezie?
Dar această mărturie: “lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori?” (Sunt clona umbrei mele).
Orice ar scrie Ionuţ Caragea, se poate sintetiza într-un singur cuvânt: remarcabil. Cuvintele lui sunt imuabile, nu suferă transformări, permutări, sunt toate, la loc potrivit, oricât ar dori cineva să le schimbe.
Tot din 2007 datează şi volumul “Donator universal” care cuprinde poeme în acelaşi ton. Ionuţ Caragea a dobândit în fiecare nou volum performanţa esenţializării vieţii printr-un limbaj accesibil oricărui om. El se face înţeles la orişice vârstă pentru că merge direct la suflet. El şi-a inventat un soi de cod de legi proprii după care se conduce: “fii demn, îmi spun, şi luptă cu neputinţa / de a tăcea, te iubesc, ai răbdare / dragostea este o fiară / care stă toată viaţa la pândă / te ucide atunci când iubeşti cel mai tare / lasă călăul invizibil / să-ţi înfigă suliţa sub coaste / lasă durerile să fie amare / învaţă să trăieşti fără speranţă / lasă uimirea să-ţi ghilotineze / toate semnele de întrebare” (…) (A doua cădere a regelui Snowdon).
Dar mai presus de toate, poetul învaţă ce înseamnă jertfa de sine în folosul celorlalţi: “lasă tâmplele să-ţi fie cărunte / pune-ţi singur coroana pe frunte / chiar dacă spinii au nevoie de sânge / nu te culca pe laurii unor idei biruitoare / în sufletul tău se prăvăleşte un munte / în corpul tău inima mugeşte iertare” (A doua cădere a regelui Snowdon).
Ionuţ Caragea se consideră un om înavuţit: “am valizele pline / cu poeme pentru lumea cealaltă / asta e crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire” (Fără carnet).
Poet teluric mai curând decât celest, Ionuţ Caragea visează contopirea cu pământul, cu firul de iarbă şi cu floarea visându-se măr: “dorm într-o livadă / şi sunt pământul / visându-se iarbă / iarba visându-se floare / floarea visându-se măr” (Dorm într-o livadă de meri).
Acest autor are particularitatea că te provoacă, te face să rămâi perplex în faţa cuvintelor lui, cu uimirea că nu ţi-a trecut ţie prin minte să scrii aşa ceva. Pare simplu ca bună ziua. Dar ceea ce alţii elaborează din greu, lui îi iese spontan, firesc, aşa cum curge sângele-n vene. Aceasta este, de fapt, diferenţa dintre el şi alţi poeţi congeneri.
Exemplu:uneori urăsc lumea / pentru că există fără mine / uneori mă urăsc / pentru că exist fără lume / şi între aceste stări diforme ale existenţei / mă întreb cum este să iubeşti cu adevărat / lumea aceea care există fără lume / şi eul acela care există fără eu / ceea ce scriu este o poezie / ruptă din realitatea fantomatică / împrejmuită cu garduri înalte de sârmă ghimpată / zornăie din  lanţuri neliniştea durerii / fiinţa mea aflată în pragul nebuniei / visând la ultimul zbor către lumea / de dincolo de lume” (Prizonier).
Ionuţ Caragea înaintează şi definiţii panseistice de felul: “suntem dispersia luminii / în picăturile de sânge / radiaţii ale aceluiaşi / spectru divin” (Oameni ROGVAIV).
Altă definiţie sublimă: “întotdeauna am crezut că speranţa / este o pasăre care nu uită / să se întoarcă acasă” (Ultimul zbor).
Că lui Ionuţ Caragea i-a fost hărăzită poezia, asta e clar. El vede în jur atâtea prilejuri de poezie încât simte imperios necesar să o scrie: “este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu / tot ce văd, tot ce ating / sunt cuvinte pline de viaţă / iar foaia de hârtie / este cimitirul alb / în care îmi îngrop deseori / amintirile / e atâta poezie în jurul meu / încât pixul se împotriveşte să scrie / trebuie să moară ceva în mine / trebuie să pierd ceva la care / am ţinut foarte mult / voi ucide întreaga lume / dintr-un singur gând / îmi va curge o singură lacrimă / este atâta moarte în jurul meu / şi-atât de multă viaţă / în această poezie!” (Dintr-un singur gând).
Şi Geo Dumitrescu a spus odinioară: “Din orice lucru poţi să faci o poezie”
Legendarul rege Midas prefăcea în aur tot ce atingea. S-ar putea spune că Ionuţ Caragea transformă în poezie totul.
 
 
5. Acest frumos blestem
 
În volumul “Omul din cutia neagră”, apărut în 2007, versul poetului este “acest frumos blestem”, iar muza: “ah, muza, amazoană lăsându-şi sânul / să crească o-cro-ti-tor peste obrazul meu / când mi se zbate ochiul a primejdie” (Acest frumos blestem). El este şi visător şi lucid totodată, întrebându-se: “de ce tocmai mie mi-e dat / să fiu regele deşertăciunii?” (Acest frumos blestem).
Autorul foloseşte uneori expresii şi sintagme latine: festina lente, memento mori, de gustibus, veni, vedi, vici,  dar şi expresii consacrate din alte limbi: en passant ş.a. Însă nu neglijează nici expresiile neoşe româneşti: „la paştele cailor ş.a.
De fapt, poezia lui Ionuţ Caragea este un strigăt mut spre Înalt, strigătul tăcerii „cu vocea la maxim”, este foarte profundă şi comportă multe semnificaţii şi nuanţe care se cer descifrate.
Şi ce anume l-ar face fericit pe poet, o mărturiseşte el însuşi: „faptul că-mi duc singur crucea / la fel cum melcul îşi duce cochilia / în drum spre marea abandonare?” (Ce mă face fericit?)
Poetul nu se fereşte nici de paradoxuri şi de oximoroane: „suntem buni doar ca răspunsuri / la întrebări fără sens” (Revoluţia sângelui); sau: „o zi în care timpul / nu are timp să-şi numere paşii / în care păsările îşi ascund veşnicia sub aripi / şi cenuşa ţi se aşază / la rădăcinile unui foc fără fum” (Poemul suferinţei).
Meditaţia filozofică îl îndeamnă pe poet să definească unele lucruri şi de aici se iscă aforisme originale: „întunericul / nu este decât un paradis / cu luminile stinse” (Trăiesc în paradisul cu lumini stinse).
De multe ori, meditaţia aceasta este amară: „zilele cad ca nişte piese de domino / poeţii mor, manuscrisele / rămân necitite în  sertare // zâmbesc amar / mi-e teamă să nu mi se perceapă / tocmai mie / taxa pe zâmbet” (Taxa pe zâmbet).
Un alt volum de poezii este „33 bis” – apărut în 2008.
Ionuţ Caragea înaintează adeseori expresii îndrăzneţe, paradoxale, care pot şoca, dar imaginaţia poetului este debordantă:  Ex. „Iisus, poet de tranziţie”:în biblioteca cerului / sunt doar biblii / asta pentru că-n biblioteca cerului / nu există decât un singur poet / şi acesta se numeşte Iisus”.
Poetul îşi face şi un veritabil „Autoportret cu ochii închişi”: „ce fericit sunt când vine o poezie la mine / aşa ca un înger ce-şi caută aripile / printre cuvintele mele! // aşa ca o doamnă tăcută şi frumoasă / iubindu-mă departe de ochii lumii // aşa ca între două vieţi, ca între două / pete de sânge, ca între două şoapte / ca între două vise...// aşa ca într-un portret / cu ochii închişi”.
Nu e de mirare, aşadar, că pentru Ionuţ Caragea „numai poezia rămâne / cea mai bună porţie de fericire / pe stomacul gol” (Yeah, sure).
Uneori poetul are versuri profetice: „şi numele meu va străjui / la marginea dintre lumi, pe o cruce de piatră / şi eu, ca un insomniac / mă voi ruga mereu la penitenţă / mă voi ruga să dorm / întru neţărmurita clipă de uitare” (Insomniac în lumea de apoi).
„Întru marea împărăţie a cuvântului” – singurătatea e născătoare de poezie, cum viaţa e născătoare de pronie, iar poetul, cu orgoliul tinereţii se declară: „eu sunt zeul cuvintelor mele / eu sunt crucea mormântului meu / eu sunt politica inimii mele / eu sunt monarhia absolută a gândurilor mele” (Poezie bilingvă). Şi pe bună dreptate.
Ionuţ Caragea nu se sfieşte să spună: „Tatăl meu, Dumnezeu”, închipuindu-şi divinitatea ca pe un tată blajin şi prevenitor care-şi poartă copiii în cârcă şi la care recurge de câte ori simte nevoia de apărare.
 
 
6. Un joc spectral al cuvintelor
 
Volumul „Analfabetism literar”, de cu totul altă factură, apărut tot în 2008 este un pamflet scris alfabetic, câte două catrene de literă, în care toate cuvintele încep cu aceeaşi literă, un poem lung cu totul original, extrem de satiric, mai curând un joc de cuvinte în care autorul îşi spune, aproape codificat, punctele de vedere. Amestec de neologisme cu argou: „generaţii geniale / guralive grobiene / găsind gaşca golăniei / gustă grav geriatria // generând gazos gazeluri / galeş gâdilând gâtlejul / germinează găuroaie / garantând gestant glutenul” etc. Mai degrabă seamănă cu un experiment literar, ceva impropriu poetului de până acum, o joacă de cuvinte, mai curând o parodie la adresa poeziei de azi, o adevărată „metastază manelistă” şi a corifeilor ei. Curentul Dada ar fi încântat de asemenea producţie de vârf.
Dincolo de nivelul sonor (fonetic), dincolo de nivelul gramatical (morfo-sintactic) şi de cel semantic (lexical, semiotic), rămâne jocul spectral al cuvintelor care asigură expresivitatea textului lingvistic. Însă ironia din titlu semnifică abundenţa cuvintelor aparent fără sens alăturate într-un text poetic. Exemplu:rimele rămân rebuturi / reproduc rapid rutina / resturi retuşând refrene / reformează rădăcina // românisme ramolite / roţile rămân rigide / relele revin Rusiei / revoluţii răscolite”. Cu toate acestea, pamfletul are un ritm susţinut şi o măsură perfectă.
Negru sacerdot”, un alt volum editat în 2008, cuprinde poezii în vers clasic, cu o tentă autoironică şi chiar sarcastică. Versuri care curg lin, respectând canoanele clasice, măsura şi rimele perfecte şi oarecare vioiciune în versificaţie.
De o factură aparte este poezia „Tu, Sfinte Laurenţiu”, cu vădite trimiteri la istoria ţării.
Desigur, aceste poezii sunt bazate pe eufonie şi pe o prozodie perfectă. Foarte frumos poemul care dă titlul volumului, în vers amplu de 15 silabe cu rimă împerecheată. Predomină pastelurile cu câte trei strofe, de 14 sau 15 silabe, cu imagini senine. Poetul a părăsit tonul ironic, e o poezie calmă care picură în suflet linişte şi confort.
Câteva poezii persiflează moartea: „Moartea n-are flec la tocuri”; „Moartea-n patul meu se-aşterne”. Poemul „Să nu fiu” este alcătuit din şapte terţine.
În „Vrei să găseşti poezia?” – Ionuţ Caragea îşi declină Crezul artistic: Versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române, / tot ce-i scris cu tărie, tot poezie rămâne, / suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer, / dor regăsire, iubire şi mai presus un mister. // vrei să găseşti poezia? Strig-o tare pe nume, / bate neobosită într-o cămară anume, / dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine, / nu întreba poezia unde-i şade mai bine. // las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul, / te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul, / vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet? / nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet. // scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei, / spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei, / lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz, / tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz. // versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române / chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne, / scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu / viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.”
 
 
7. Mister şi magie
 
În 2009 Ionuţ Caragea a publicat volumul „Absenţa a ceea ce suntem” – un titlu oximoronic, misterios, pe cât de straniu, pe atât de adevărat. Pentru că, nu ne locuim totdeauna pe noi înşine. Adeseori, părăsind carcasa ştiută, peregrinăm prin sinele altora, sperând o similitudine. Ne căutăm pe noi în ceilalţi, scormonind ruine. Şi ne întoarcem de unde-am plecat, confuzi, gureşi, parcă mai înstrăinaţi decât înainte. Superbă metaforă a existenţei ontice!
Şi aici asistăm la „proiecţia eului” în vers. Un eu în căutare de tu, un „eu pe care nu l-ai mai lăsat să fie tu” (Nichita Stănescu). Aşa sunt poemele lui Ionuţ Caragea, în care ne regăsim, îndeobşte.
De data aceasta tonul este sumbru, întunecat, moartea e prezentă la fiecare pagină a poemului nesfârşit, singurătatea dă iama prin suflete, „lacrima mortis” îşi anunţă prezenţa şi alunecarea: „ce doare mai tare ca lipsa durerii / doi ochi se bat pe o lacrimă / rămasă neplânsă” (Lacrima mortis).
Poetul îşi face din nou „inventarul sentimentelor” constatând că „toate lucrurile sunt în ordinea firească / a suferinţei”(Inventarul sentimentelor). El este de părere că „adevărata lume este a celor singuri”, dar cu toate acestea, omul caută cu disperare comuniunea cu semenii. Poetul este în căutarea unei explicaţii: „poate că lumea este toată a ta / a celui rătăcit printre oameni / şi cine să zboare / şi cine ştie calea ta / spre marea singurătate a zborului?” (Marea singurătate a zborului).
Sedus de magia cuvintelor, poetul este decis să afle taina originii lor şi se întreabă: „de unde veniţi, voi, cuvintelor / din ce masonerie a nopţii / din ce magie albă a zăpezilor veşnice / din ce inimă cu obloanele trase / din ce desagă cu dorinţe spuse în van?” (Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi). A scrie pentru el nu este un simplu exerciţiu de stil, o joacă, ci fărâma de existenţă impregnată de duh, este o ardere până la cenuşă, o sfâşiere, un rug de linişte: „Să simţi cuvintele cum muşcă din carne / cu dinţii lor ascuţiţi / şi numai sângele tău / să le aducă mai aproape de suflet.” (Magia cvintelor cu dinţi ascuţiţi).
Atribuirea de către poet a însuşirilor antropomorfe pentru cuvinte este un procedeu cunoscut în literatură. Ce mister, ce tulbure neodihnă! Să işti cuvinte!
Şi în acest „straniu paradis” al cuvintelor, poetul spune: „chiar şi pentru o secundă / m-ai pus acolo pe talerul inimii tale / chiar dacă eram un cuvânt / o poezie / sau un mister” – totul se preface, precum aurul în mâinile legendarului Midas – în cuvânt, chiar şi fiinţa poetului:  „am devenit cuvântul şi doar cuvântul / care-mi permite neîncetat să mă rog / la mormântul meu acoperit de flori” (Mormânt acoperit de flori).
S-ar zice că Ionuţ Caragea scrie dintr-o permanentă stare de necesitate, o stare de urgenţă lirică, uneori patetică, destul de dureroasă, el nu poate altfel decât să-şi consemneze trăirile, gândurile, gesturile, zâmbetele, cuvintele, amintirile. Scrisul pentru el nu este o joacă, un hobby, ci o stare de permanentă duminică. O liturghie oficiată la propriul altar, în care îngerii sunt cuvinte, trupul şi sângele alcătuiesc substanţa poetului, iar cuvintele consacrării sunt smulse de pe crucea de ispăşire.
Poetul e conştient de valoarea cuvântului, de fapt, unicul care e menit să rămână: „Ceva din noi va rămâne aici / prin cărţile mele / ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui / când noi ne vom ridica la pătrat / Noi la pătrat în aceeaşi ridicare la cer // aceeaşi sacralizare a cuvintelor / oricât de banale ar fi / cuvintele / există şi un rai al cuvintelor / există şi o iertare a tuturor injuriilor” (Unison). Cine nu-şi doreşte să găsească inima care să bată la unison cu a lui, sufletul pereche, trupul-geamăn care să-i reflecte toate stările, lucru arareori atins, dar râvnit îndeobşte? Ionuţ Caragea râvneşte să fie un tot cu fiinţa iubită: „Şi tu îţi vei aduce aminte / şi tu, şi tu, şi tu / de clipele-acelea când sufletele noastre / erau la unison / când amândoi eram un singur poet / pe care nicio viaţă de pe pământul acesta / nu-l poate cuprinde într-un singur trup” (Unison)
Se pare că Ionuţ Caragea a găsit în adâncul de sine, filonul de aur al tristeţii poetice, foarte preţios, născător de pronie. Din el îşi extrage sevele inefabilului.
Pentru poet, cuvântul este un „lingou de 24 de carate” (Prăpastia dintre backspace şi enter). El nu se sfieşte să spună că uneori se inspiră din ceea ce spun oamenii, dar precizează: „nu există metaforă mai frumoasă / ca adevărul gol-goluţ” (Colecţia de fluturi). Cu oarecare nostalgie, poetul afirmă: „ah, viaţă, oamenii sunt tot mai departe de mine / şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte / privind mai de sus, tot mai de sus / ceea ce-am fost şi nu voi mai fi” (Ah, viaţă...)
Şi iată cum defineşte Ionuţ Caragea poezia: „...poezia este tot ce ne-nconjoară, / tot ce este în noi / şi tot ce rămâne. / poezia este mântuire, dumnezeire, / posedare şi exorcizare. / poezia este blestem şi surghiun. / poezia este crucea poetului / şi drumul Golgotei.” (A fi sau a nu fi poezie).
Foarte mult în creaţia acestui autor răzbate cuvântul „durere”, în toate chipurile posibile: „nimic nu ne ia cu mâna durerea”; „o durere celebră / este tot ceea ce iubeşte o persoană celebră”; „durerea nu-i o cale, de nu ştii să o porţi”; „numai cine cunoaşte durerea / va stăpâni timpul” ş.a. Cuvântul „moarte” este prezent aproape permanent în poeme, uneori sarcastic, alteori comic sau autoironic: „Moartea îmi spune să scriu testamentul / eu scriu poezii / îmi spune că nu se face aşa / eu fac pe prostul / moartea vine în cartea mea / o las să termine / şi-o-nchid între coperţi // plictisit de atâta viaţă / mă citesc şi aflu / că mi-a murit moartea” (Ivan poetul). De asemenea, predomină cuvântul „înger” în foarte multe poeme.
Despre statutul lui de poet, de asemenea, spune: „poetul tot poet rămâne /şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte / sau exilat departe pe o insulă pustie / poetul tot poet rămâne / cu inima lui uriaşă / cât o patrie / bătând în pieptul unui copil” (Inimă de poet).
Scormonind în cutia neagră după prăbuşirea cuvintelor în abis, Ionuţ Caragea găseşte pentru noi, în mod cu totul surprinzător, „Ordinea firească a suferinţei” – care trebuie respectată de toţi şi nimeni nu se poate abate de la ea.
El caută „dinspre singurătate către suferinţă, poate, printre câteva miresme de dorite răspunsuri”.  Ce  caută acest „gardian al spiralei din capcana viselor?”  Normal, „Absenţa a ceea ce suntem.
Asuprit astfel de muză, Ionuţ Caragea scrie o poezie fiinţială, fiindcă nu poate altfel. El e conştient că, dacă nu-şi revarsă darul său altora, în picături de chihlimbar, acestea, într-o zi şi-ar putea pierde din strălucire, ori poate ar dispărea în imensitatea nisipului deşertului sufletesc. Ce poate fi mai trist?
S-ar zice că e vorba de o lepădare a veşmântului matriceal şi o apariţie firească în toată nuditatea lui, spunând eventualilor spectatori curioşi: Iată-mă! Acesta sunt eu, cel adevărat. Îngăduiţi şi primiţi-mă, aşa cum  mă aflu, răstignit la cumpăna dintre vis şi realitate. Totodată, conştient de sublimitatea gândului şi a inimii, el îşi apără avuţiile dobândite în ani de străduinţă, pentru a-şi sluji stăpâna şi regina: Poezia, Doamna sufletului său, cu credinţă şi supunere.
Dar mai ales, cu iubire. Cu acea iubire ce ţi-e dată definitiv şi care te leagă cu jurământ sacru, pe viaţă.
Da, Ionuţ Caragea are acel prestigiu al cavalerilor care îşi apără Domniţa cu preţul vieţii. În pofida, uneori a falsului cinism afişat, descoperim o persoană sensibilă, uneori vulnerabilă, înseilându-şi el însuşi desenul secret al fiinţei, în peniţă, în guaşă, în acuarelă, în toate tehnicile artei. Rezultatul? Fărâme de viaţă transcrise pe nisip, pe frunze, pe orizont, pe genele femeii iubite, pe roua firului de grâu, scrijelate pe aer, pe zăpadă. Dar şi pe granitul memoriei, pe memoria sufletului, pe memoria degetelor, în  memoria cărnii şi a sângelui.  Şi cum să nu vrei să alergi şi să prinzi catifelatele nacele de păpădie în lanul cu grâu încolţit?
Ionuţ Caragea ne invită să alergăm  împreună după cozile unui zmeu nărăvaş care poartă la gât o tolbă de scrisori pentru noi, veşti despre vânt, despre cozi de comete, planete fără nume, despre cer,  despre îngerii care ne populează visele.
Invitaţia e valabilă pentru toţi şi aşa va rămâne. Poarta visului e deschisă de la zenit la nadir spre cele patru vânturi.
Să purcedem a-i deschide aortele sufleteşti pentru a-i simţi ticăitul fiinţei. Şi poate, memoria degetelor va păstra în burice („Orbule, dacă ai un ochi în vârful lui, de ce să-l spargi” – Nichita Stănescu), odată cu fiecare filă întoarsă, un sentiment cald de simpatie şi afecţiune pentru acest Poet trăitor la răspântia vremurilor.
Nota dominantă a poemelor din acest volum este autoironia lucidă, până la acutizare, una foarte inteligentă, aproape de muşcătură, cu dinţii strepeziţi de speranţă, cu acele avânturi lirice proprii vârstei,  care nu se lasă înşelată însă, de aparenţe, ci scormone în adânc după firele freatice ale gândului. Ionuţ Caragea străbate pădurea cuvintelor răsărite sublunar pe ţarina plasmei şi aruncă îndărăt peria, amnarul, oglinda, iar cuvintele devin munte şi râu şi câmpie, înainte să se înalţe-n tării.
Drumul poetului este înscris în destinul meleagului de unde a purces, de care nu se poate desprinde ombilical, în pofida alonjei destul de generoase. Spaţiul, de fapt, nu contează în drumul spre noi înşine. El poate fi străbătut într-o fracţiune de secundă ca şi când nu te-ai deplasat deloc, niciodată. Eşti aici, fiindcă locul tău e înscris în propria fiinţă, în dasein-ul tău, de unde nu există smulgere.
Ce-ar fi plecarea fără întoarcere? Ce-ar fi pământul fără cer, apele fără uscat, floarea fără sămânţă, copacul fără de fruct, omul fără rădăcini? Nu contează peregrinările, popasurile, poticnirile, suiş-coborâşurile, ci  doar ţinta drumului pe care o străvezi la fiecare pas.
Teme majore, abordate de poet şi în acest volum, stau mărturie a existenţei creatoare şi a crezului său cristian şi artistic.
O viaţă fără un scop determinat nu e viaţă. Un om fără un ţel de atins, nu e om. E doar vieţuitoare. Opţiunea fundamentală, o dată aleasă, nu se mai pierde lesne, chiar dacă drumurile sunt diverse.
În toiul vacarmului, Ionuţ Caragea se opreşte ţintuit şi ascultă. Ascultă de glasul inimii sale.
Intuitiv şi senzorial în acelaşi timp, el îşi oferă un răgaz pentru sinea poetică, acasa lui, care nu se găseşte nici pe Google, nici în dicţionar, nici în vreo constelaţie din univers, nenumită, dar văzută la observatorul astronomic cu un obiectiv special care aduce cu dioptriile inimii.
Dioptrii sufleteşti ne trebuie şi nouă pentru a-i percepe prezenţa. Spre sine se îndreaptă atenţia Poetului şi ne călăuzeşte şi nouă atenţia şi paşii.
Demersul său liric – care nu se aseamănă nimănui – stă mărturie. „Când toate apele cresc şi cerul / are culoarea înecului” – Ionuţ Caragea – te  îndeamnă „să te agăţi de proiecţia eului / ce-ţi întinde o mână / din dimensiunea iluziei veşnice” (Omul păianjen).
Nu e de mirare atunci că „inima ta va rămâne / doar un cuib părăsit” (Omul  păianjen). Iar ţie, nu-ţi rămâne de făcut altceva decât, cu privirea agăţată de paşii venind, ai nimănui, „să fii un gardian al spiralei / din capcana viselor” (Omul păianjen).
Singurătatea – temă majoră abordată de autor, răsare parcă la fiecare colţişor de cuvânt – transpiră, respiră, se răspândeşte precum o mireasmă tare de mirt. Ea îmbracă felurite forme, chiar  haina „poemului trist al stepelor / şi morilor de vânt”,  se întoarce precum:  „fragedă vârsta primului strigăt / fragedă iarba cosită” şi, altădată se întruchipează în „poemul trist al muţilor cu geamăt în surdină / poemul trist al orbilor ce n-au văzut lumină / poemul la care numai moartea are drepturi de autor” (Poemul fără de sfârşit).
Dar,  de ce s-ar sfârşi poemul? De ce ar pleca starea aceea de inefabil gata oricând să vorbească în locul nostru?
Om pe om aidoma căutând, pentru a întregi fructul! Acesta este Poetul, veşnic rătăcind în căutarea sinelui.
Nimic nou sub soare / doar o umbră descheiată la şireturi / cu mâinile-n buzunare / şi şapca trasă bine pe cap / o umbră fără glas, fără nume / o umbră rătăcită prin lume / căutând un om descheiat la şireturi / cu mâinile-n buzunare / şi şapca trasă bine pe cap // un om care trecuse cu o zi înainte / prin răspântia viselor / un om care vărsase o lacrimă / la troiţa umbrelor.” (Patruzeci de zile).
Pentru Ionuţ  Caragea, cel căruia „inima îi face inventarul sentimentelor”, „viaţa e un strat subţire de pământ / sub care morţii se pot întinde cât vor // morţii dedesubt, viii deasupra”. Iar „viaţa este o apă curgătoare / aruncă o piatră în apă şi ascultă / numele celui ce urmează să moară // pietre la fund, pietre la mal.” (Inventarul sentimentelor).
Nimic neobişnuit în toate acestea: „viaţa e cât vezi cu ochii / norii, soarele, stelele, cerul şi luna // oamenii dedesubt, zeii deasupra / şi o pasăre oarbă / cu ciocul încovoiat / spre propria inimă” (Inventarul sentimentelor).
Teme profunde, fundamentale sunt abordate aici: viaţă, moarte, destin, singurătate, îndepărtarea de sine, înstrăinarea, mai grozavă decât străinătatea care devine stranietate. Poeme rotunde, perfecte, precum determinările lirice cu formă fixă – începând şi terminând cu acelaşi vers, precum acesta: „Adevărata lume este a celor singuri / ştii şi totuşi te pierzi în mulţime / mergi lovindu-i cu umerii / pe toţi ceilalţi / şi nimeni nu-şi ridică / perechea ascunsă de aripi / poate că lumea este toată a ta / a celui rătăcit printre oameni / şi cine să zboare / şi cine ştie calea / spre marea singurătate a zborului?” (Marea singurătate a zborului).
De fapt, în  aceste rânduri îl aflăm pe Ionuţ Caragea cel adevărat, care ni se dezvăluie/destăinuie  încă de la primele versuri.
Unele versuri au tentă panseistică: „Nu e durere mai mare ca naşterea / să mergi pe drumul pierzaniei / cu martori la fiece pas” (Drumul pierzaniei); „Vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte / până vei învăţa să taci” (Oaselor, oaselor, frigului oaselor).
Impresia este de litanii-confesiune-în ton elegiac, iar tonul repetitiv le sporeşte taina şi stranietatea.
De cele mai multe ori, perfecţiunea construcţiei este percepută de cititor în manieră directă, nemijlocită: „departe şi mult prea departe / iluzii în carcera timpului / atâtea forme ale absenţei / îmi bat la porţile / închiderii-n sine // departe şi mult prea departe / eternitatea deja a trecut / în Care de foc / lăsând în urmă pulberea de stele / spre care privesc mereu / căutându-te” (Căutându-te).
Şarm, dezinvoltură, directeţe, stăpânire perfectă a mijloacelor de expresie – sunt tot atâtea atribute ale lui Ionuţ Caragea, o simplitate emoţională dublată de simţul estetic, care se transmite cititorului.
Identitatea poetului făurită „cu palmele ca nişte frunze de arţar / în culorile verii indiene / cu metastaza zăpezii în suflet” – este mai mult decât o carte de vizită, mai mult decât ID-ul permanent sau ocazional, un foşnet împrumutat, un viscol de frunze. „Orbesc de atâta zăpadă, orbesc” – spune poetul, pe când: „metastaza zăpezii / mă transformă într-un om trist de zăpadă / căruia nicio primăvară / şi nicio zi de doisprezece aprilie / nu-i va topi zâmbetul lipsă.” (Metastaza zăpezii).
Se pare că Ionuţ Caragea a cunoscut toate nuanţele aşteptării  care iau forma absenţei. Toate chipurile sinelui (nu  numai cel poetic) se răzvrătesc, ies adeseori la iveală, cerându-şi tainul: „bărbatul din tine se-mbată adesea, scrie poeme / filosofează, fumează, visează /  femeia din mine iubeşte ploile / e plecată de-o viaţă la cules de îngeri / şi tot cu mâinile goale / îşi acoperă sânii…” (Rendez-vous pe falezele eternităţii).
Poemul care dă şi titlul volumului, Absenţa a ceea ce suntem – are o încărcătură dramatică indicibilă prin sentimentul de zădărnicie faţă de oricare lucru şi sentiment, ducându-ne cu gândul la „deşertăciunea deşertăciunii” a Ecleziastului: „tot ce atingem pare străin / firească atingerea, străin sentimentul / nu credem că este ceva mai străin decât noi / nu credem în fapte şi totuşi nimic / din gânduri nimicul // nu credem în alţi dumnezei, în alţi dumnezei nu credem / ne doare absenţa a ceea ce suntem”.
Faptul că un poet îndrăzneşte să facă „filozofia durerii” – dar cine, altcineva ar putea s-o facă mai bine, durerea fiind apanajul poeziei? – nu e de natură să ne  uimească – pentru că Poetul, în demersul său temerar „împarte himere, împarte aceeaşi tristeţe / duel în faţa oglinzii în faţa / acestui poem lipsit de speranţă // durerea, mai filozofică acum / vorbeşte cu cât mai puţine cuvinte / mai singură, tot mai singură / şi mai stăpână pe sine // durerea priveşte în jos / în Cer durerile niciodată n-ajung” (Filozofia durerii).
Pentru Ionuţ Caragea cuvântul „e rodul suferinţei” şi „cuvântul desparte o mare de sânge” (Trăiesc în lumea imaginaţiei mele).
Tulburător este şi poemul Cele două ruperi de ape: „eu n-am vrut să aştept / m-am aruncat cu capu-nainte / între cele două ruperi de ape / ale celor două mame / mama mea viaţa / şi mama mea moartea // şi am urlat tatălui nostru care le este în primăveri / sfinţească-se numele florilor sale / să mă lase să scriu aşa precum trăiesc / şi să trăiesc aşa precum scriu // astfel încât să nu-mi ia nimeni locul / şi să mă ridic la înălţimea marelui / cuvânt din ceruri”.
Şi o încercare de depoziţie lirică, aşa, ca în faţa Instanţei Supreme,  a ceea ce înseamnă Să fii poet: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii apatic şi să fii în delir, / să fii ruşinea încercată pe dos, / să fii degeaba şi să fii cu folos. // să fii pervers din exces de pudoare, / să fii timid şi să dai din picioare, / să fii creştin şi să-njuri dumnezeii, / să fii dorinţa şi chinul femeii. // să fii ascet şi să umbli prin lume, / să fii sărac şi cu multe volume, / să fii iubit şi să fii împotrivă, / să fii frumos şi urât deopotrivă. // să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia, / să fii damnat şi să speri veşnicia, / să fii bolnav şi să vrei să te doară, / să fii poet şi poeţii să moară.”
Şi cine nu s-a aflat de multe ori, în faţa paginii albe, mistuit de patimă şi angoasat de timp, cu spaima încolţită de a nu mai putea aşterne nici un cuvânt:, cum, genial a spus-o Nichita Stănescu în poemul „Căutarea tonului”. Iată experienţa aceasta transpusă de Ionuţ Caragea:  „să stai în faţa paginii albe / şi să nu ştii / cu ce cuvânt să începi // să aştepţi / la fel cum piatra aşteaptă / trecerea râului / la fel cum aerul aşteaptă aripa / la fel cum lumina aşteaptă ochii / să o poarte prin lume / la fel cum respiraţia aşteaptă sufletul / la fel cum lacrima aşteaptă / durerea / la fel cum strigătul aşteaptă ecoul / să spargă pereţii inimii / să aştepţi cortegiul funerar al cuvintelor / să treacă, să treacă şi-n urmă s-apară / poemul care se scrie singur / poemul care te vindecă de moarte” (Poemul care se scrie singur). Iată aici, încredinţarea în puterea taumaturgică şi chiar  mântuitoare a poeziei, cea care te face să învii şi să simţi că te-ai născut a doua oară.
Travaliul naşterii artistice poate fi la fel de emoţionant ca şi aşteptarea unui prunc, căruia nu ştii ce nume să-i pui: „poetul scria şi tăia, scria şi tăia / până când rămase fără nume/ şi-i puse poemului o stea / apoi închise ochii / şi steaua se ridică la cer” (Poemul fără nume).
De asemenea, creatorul este identificat cu un arhitect care poate clădi în minte însuşi paradisul: „Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect, / Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect, / Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei, / Construiesc paradisul pentru oameni şi zei. // Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând, / Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând, / Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei, / Construiesc paradisul pentru oameni şi zei. // Construiesc paradisul, paradisul pierdut, / Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut, / Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei, / Construiesc paradisul pentru oamenii mei!”. (Micul arhitect)
Interesant şi original este şi poemul Adevăr lipsă, în care autorul declară nonşalant: „M-am întâlnit cu adevărul / după ce l-am alergat ca Ahab prin oceanele lumii / m-am întâlnit şi-am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă // adevărul mă privea cu ochi blajini / înghiţind tone de adevăruri minuscule / un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri / lăsate de izbelişte / un adevăr care devenise un monstru // nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului / trăind în adevăr, murind în adevăr? // adevărul mă privea cu ochi blajini / înghiţind tone de adevăruri minuscule // eu priveam adevărul / cu ochiul lipsă”. De fapt, aşa e, nu adevărul este legat la ochi, noi suntem orbi în faţa adevărului, trecând pe lângă el fără să-l percepem.
Încercarea de definire a poeziei este, de asemenea, la Ionuţ Caragea foarte originală, cu atât mai mult cu cât Poetul trebuie să se identifice cu Poezia: „poezia este sculptura. zace într-un munte de cuvinte. / poezia este pictura. o lacrimă într-o mare/ de culori. / poezia este muzica. o notă pe registrul inimii. / poezia este lutul în mâinile olarului. / poezia este dragostea. odată ce iubeşti, / vei iubi pentru totdeauna. / poezia este strigătul unui bolnav / pe patul de moarte. / poezia este trista despărţire / sau întâiul sărut. / poezia vine, pleacă şi-n rest amintiri. / poezia este tot ce ne-nconjoară, / tot ce este în noi / şi tot ce rămâne. / poezia este mântuire, dumnezeire, / posedare şi exorcizare. / poezia este blestem şi surghiun. / poezia este crucea poetului / şi drumul Golgotei. / poezia este o ţigară ce-ţi arde plămânii / sau paharul de vin pe care-l bei / de unul singur. / poezia, să crezi şi să nu te prefaci că scrii poezie. / să renunţi la viaţă şi să fii veşnic /  un cuvânt pe buzele celorlalţi.” (A fi sau a nu fi poezie).
Ultimele poeme sunt destinate chiar acestui nobil travaliu de a fi „veşnic un cuvânt pe buzele celorlalţi”, efort inutil pentru cei mulţi, vital pentru creatori.  Destinul se pare că-l îmboldeşte pe creator, devansându-i intenţiile şi punând stăpânire definitivă pe el. Explicaţia o dă Ionuţ Caragea în poemul Colecţia de fluturi: „deseori mă inspir din ceea ce spun oamenii / şi spun ceea ce oamenii au nevoie să inspire // oricâte măşti strălucitoare ne-am pune / n-o să ne luminăm niciodată la faţă // nu este o problemă să înfrângi ego-ul / ci unde îi îngropi cadavrul // nu există metaforă mai frumoasă / ca adevărul gol-goluţ // chiar dacă sărutul / e cursul de predare a unei limbi străine // şi coincidenţa / destinul privit prin ochii altuia // chiar dacă-n colecţia de fluturi / sunt îngeri pentru toate zilele”.  
„Nu există metaforă mai frumoasă / ca adevărul gol-goluţ” – exprimare remarcabilă şi justificare deplină a trudei depuse la temelia Cuvântului, a Logosului dintru început şi fără sfârşit care ne adună într-o fericită comuniune de spirit.
De asemenea, Poet prin lumea orbilor  este textul edificator pentru justificarea demersului artistic şi a crezului asumat de Ionuţ Caragea: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical / şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă / singur prin gura cuvintelor mele // am învăţat să merg ca un baston / prin lumea orbilor // când m-am oprit / mi-am privit narcisist propria creaţie / într-un ochi / într-un ochi de apă // ...am plecat înaintând / prin propria viaţă ca un poet / împotriva curentului / căutând sursa inspiraţiei mele // voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date / şi să trăiesc din nou tăcerea / ca pe un ritual de împerechere / cu eternitatea”.
Ionuţ Caragea ştie ceea ce este, el şi-a asumat toate riscurile, şi-a tras jerseul poeziei direct pe cavitatea umorală şi, chiar dacă acesta ar fi ultimul lucru pe care l-ar avea de făcut, nu dă înapoi dinaintea destinului său artistic, considerând că are mai mult decât o datorie înalt morală, şi anume aceea de a şi-l împlini cu simţ de răspundere şi spirit de jertfă. Aşa cum a declarat într-un poem, că trebuie să ştii la ce te înhami şi la ce trebuie să renunţi; prin urmare el se hrăneşte „singur prin  gura cuvintelor” – cărora li se substituie, până la identificarea perfectă.
Vechile întrebări  pe care şi le-a  pus omenirea dintotdeauna: „De unde vin?” ; „De ce am venit?”;  „De cine fug?”; „Unde vreau să ajung?” – fac parte din neliniştile sale existenţiale şi el vine cu argumente filozofice proprii în poemul Inimă de poet: „mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti / decât să trăieşti cu regrete tardive / mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei / decât să-ţi vinzi sufletul / pentru o stare de bine / doar pentru o stare de bine // poetul tot poet rămâne / şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte / sau exilat departe pe o insulă pustie / poetul tot poet rămâne / cu inima lui uriaşă / cât o patrie / bătând în pieptul unui copil // căci asemenea unei plante fără lumină / în trupul omului fără dragoste / creşte o mătrăgună / înveninându-i sângele / numai cine cunoaşte singurătatea / va stăpâni cuvântul / numai cine cunoaşte durerea / va stăpâni timpul…”. Acesta este un poem antologic în totalitatea frumuseţii şi a realizării sale artistice.
Tema veşnicei căutări a „ceva” şi a neliniştilor datorate acestei căutări/frământări perpetue,  este de asemenea abordată, şi aici paradoxul este prezent în toată splendoarea lui: „Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută oamenii. / Bine că am ce alege. / Ceva din mine caută lumina, ceva caută întunericul. / Bine că pot arde, bine că mă pot stinge. / Ceva din mine caută  liniştea, ceva caută larma. / Bine că există cuvântul. / Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea. / Bine că există cerul. / Ceva din mine caută ceva din tine. / Bine că există iubirea. / Ceva din mine caută adevărul, ceva caută minciuna. / Bine că există cugetul. / Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul. / Bine că există ceva care caută ceva. / Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută alinarea. / Bine că există lacrima. / Ceva din mine caută fericirea. / Bine că există speranţa. / Ceva din mine caută agonia, ceva caută/ extazul. / Bine că mai pot să respir. / Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu, ceva/ îl caută pe diavol. / Bine că am în cine să cred şi de cine să mă lovesc. / Ceva din mine caută uitarea, ceva caută amintirea. / Bine că mai există visele. / Ceva din mine caută o secundă, ceva caută un minut, / Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună, / Ceva caută un an, ceva caută o viaţă, / Ceva caută mereu ceva.” (Ceva din mine caută ceva).
Faptul că Ionuţ Caragea are curajul şi temeritatea de a-şi mărturisi propriile stări în aceste poeme-confesive este remarcabil, constituind o terapie freatică pentru el şi pentru cel care citeşte.
De la o vreme îmi bat amintirile în cuie / sunt colecţionarul poemelor / de unică folosinţă”  (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă) încheie Ionuţ Caragea acest superb volum de versuri.
Sincer, direct, prea puţin preocupat de stil şi forme, Ionuţ Caragea a dobândit deja un stil inconfundabil – pentru că, inconfundabil este şi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaţiei artistice. Mai mult livresc decât orfic, mai mult orfic decât imagistic,  Ionuţ Caragea se înveşmântă în straiul Cuvântului şi bate-n ferestrele Timpului, râvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie, ceea ce îi reuşeşte pe deplin în acest volum, probându-şi valoarea şi înălţimea la care a ajuns într-o ideatică originală, cât se poate de fericită.     
Ionuţ Caragea demonstrează cu prisosinţă şi cu acest nou volum că şi-a dobândit un nume de marcă în lirica actuală şi că strădania lui de a se face înţeles devine benefică pentru cine este dispus să primească un dar neasemuit, precum cuvintele de faţă, prin care poetul se autodefineşte, aşa cum este, ceea ce e cu totul şi cu totul admirabil.
 
 
8. Un mesager enigmatic
 
Un alt volum de poezii este „Guru amnezic”, apărut în 2009. Acesta aduce acea notă de inefabil specifică poemelor romantice dedicate eternului feminin. Lumini şi umbre, mistere, foşnetul ierbii, visare, oglinzi, evantaie de fildeş, parfum de femeie. Şi în mijlocul unui tablou idilic, o imagine şoc: „moartea e singurul geniu / în umplerea tuturor spaţiilor goale / dintre oameni şi îngeri / dintre cer şi pământ / dintre stele şi găurile negre / dintre toate lucrurile văzute / şi nevăzute” (Singurul geniu).
Dragostea pentru ţara lăsată în urmă, din timpul cât a stat departe de ea, s-a concretizat, cum altfel? Decât în versuri de-a dreptul sublime:„trăiesc durerea unei patrii / ca într-un sacru legământ; / printre ventricule şi atrii / îmi curge-acelaşi sânge sfânt. // trăiesc, privirea mi-e departe, / spre marea mea, spre răsărit; / trăiesc şi în această carte, / de-atâtea versuri răstignit. // trăiesc aceeaşi melodramă / prin vise şi prin alte vieţi, / ca plânsul dorului de mamă, / ca roua unei dimineţi. // trăiesc cu ochii şi cu gândul / la ce a fost şi ce va fi; / trăiesc, când se termină rândul, / pe firul unei agonii. // trăiesc blestemu-nstrăinării / urmat de-acelaşi aprig dor; / necunoscut sau dat uitării, / pe care limbă vreţi să mor?” (O patrie şi un mormânt).
Este dovada cea mai peremptorie de patriotism autentic şi nu mimat, aşa cum se întâmplă, îndeobşte la unii autori. Este o superbă poezie patriotică în care răzbate, cum altfel?, dorul şi înstrăinarea de meleagul în care a văzut lumina. Versul care-l răstigneşte este, de fapt, dorul, neliniştea, chemarea rădăcinilor pe care le înţeleg  şi le simt aproape cei plecaţi departe.
Personalitate iradiantă, Ionuţ Caragea îşi cunoaşte calităţile şi limitele. Nu le scoate în evidenţă nici pe unele, nici pe altele, dar e conştient de ele.
Poetul este, după propria afirmaţie, un „enigmatic mesager al cuvântului”(Epave pe fundul mărilor interioare), amintirile căruia devin: „epave pe fundul mărilor / interioare.”
Sintagme surprinzătoare şi interesante aduc o notă inedită acestui poet original: „ceai verde cu aromă de nemurire”; „olimpiada gândurilor bune”; „mansarda inimii mele”; „ferestrele ochilor mei” (sintagmă comună); „inima mea / pioneză pe harta lumii”; „sufletul meu / şarpe de aer”; „în sângele meu se porneşte Jihadul”; „poezeul cuvântului”; „inimă umplută cu paie”; „biblioteca pământului”; „alfabetul de oase”; „glezna unei metafore”; „clopote de întuneric”; „timpul înghite în sec / moartea îşi roade unghiile” ş.a.
Volumul „Guru amnezic” confirmă vocaţia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale neliniştii, cu ochii mâinilor scormonind prin zăpada în flăcări. Şi de data aceasta autorul propune o poetică a meditaţiei profunde şi a trăirilor lăuntrice obţinută în urma unei purificări spirituale, a unei abluţiuni cu apă lustrală şi a unui catharsis la care se poate accede după zile şi nopţi de luptă cu tine însuţi.
La „clipa de liniştită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsaţi, dincolo de porţile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre / dragoste/ umbre” (Este o clipă de liniştită durere).
Acestei clipe îi răspunde doar „ecoul absurdului” -  când poetul ia asupra sa „foamea altora / durerile şi supărările lor/ eşecuri, deziluzii, drumuri neterminate/ speranţe rămase datoare trecutului / apusuri îmbibate de otrava neagră a viselor” (Ecoul absurdului), de aici vocaţia sa jertfelnică şi în acelaşi timp, soteriologică, taumaturgică.
Doar lui îi este proprie acea „singurătate pe patul lui Procust” (Ecoul absurdului).
Cu o intuiţie extraordinară, doar el, poetul cunoaşte „cine suntem cu adevărat” şi mai ales, „în acest timp cu ipotecă pe trup/ şi datorie pe suflet / cuvântul, da, cuvântul/ umblă cu ferocitate prin lume/ scăpat din lesa divinei tragedii.” (Ferocitatea cuvântului).
Poezia care dă titlul emblematic al volumului este o parabolă a vieţii pândită şi primejduită de neînduplecatul timp „traficant de nisip / în spaţiul îngust / al clepsidrei” – metamorfozat în  guru amnezic,  ”posesor al secundelor adunate-ntr-o sectă” „ca morţii-n cimitir /  aşteptând numărătoarea inversă” (Guru amnezic).
Ionuţ Caragea uzitează adesea terminologia filozofiilor orientale de tip buddhist şi multe versuri iau aspectul unor frânturi din această înţelepciune: „viaţa îşi leapădă karma/ ca o piele de şarpe” (Îngeri mincinoşi)
Gândirea poetică panseistă a lui Ionuţ Caragea îşi are izvorul, desigur, în trăirile sale, fiindcă el scrie o poezie senzuală, genuină şi meditativă în acelaşi timp, un amestec de sacru şi profan, de materie şi spirit, de concret şi inefabil, lumesc şi ceresc se îmbină şi se cunună în chip fericit şi senzual precum se sărută  bolta cu apa la orizont.
Exemplu: „fericirea, o lacrimă / prohibită de zei”; „nu mai contează nimic / doar legea şi ordinea / chiar dacă sufletul nostru venetic / cerşeşte în haosul cărnii” (Îngeri cu maturizare forţată); „inima mea / pioneză pe harta lumii” (Sensul vieţii); viaţa / doar o mirare / între două ascunderi” (Sensul vieţii).
Şi cu toate acestea, „între abis şi-nălţare // sufletul meu/ şarpe de aer strecurându-se / printre umbre speriate / umbre răstălmăcind / necuprinsul” (Sensul vieţii).
Şi ce chip dă Ionuţ Caragea morţii: „graţioasă moartea se plimbă / ca o lebădă neagră” (Sensul vieţii). Ori: „moartea este singurul geniu / în mânuirea timpului / bumerang” (Singurul geniu).
Continua căutare a cuvântului potrivit, a miracolului rostit sau scris, este pentru Ionuţ Caragea expresia plenară a poeziei care uneori ia proporţii dramatice: „de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule? / nici un răspuns” (Punctul pe i), iar încrederea în cuvânt este starea sa de graţie şi, mai ales, garanţia că aflându-se în slujba cuvântului, poetul îşi îndeplineşte karma: „i a mai apărut o vreme / doar celor apropiaţi / spunându-le / să creadă mereu în cuvânt / şi în fiul cuvântului / şi în iubirea / cu punctul pe i” (Punctul pe i).
De fapt, punctul pe i este, pentru toţi, iubirea.
Ionuţ Caragea dă o sumă de definiţii morţii, cu toate metaforice, inspirate, pentru a-i sublima astfel grozăvia: „Viaţa este doar un sevraj / între două doze de moarte” -  cea mai reuşită, de o adâncime profundă (Sevraj între două doze de moarte).
Metafora unui guru înţelept oriental, creator de şcoală şi modelor de discipoli (care şi-a pierdut memoria!!!) duce cu gândul la o lume rătăcită, bolnavă, care şi-a pierdut reperele morale, reperele de conştiinţă, a încurcat cărările, se află-n răscruci şi orbăcăie-n ceaţă, caută în cu totul altă parte sensul vieţii şi nu găseşte aproape niciodată răspunsul. De aici, angoasa, anxietatea, care duc, inevitabil, la paranoia, la schizofrenie, debusolare, confuzie, rătăcire totală, aşa cum trăim azi, îndeobşte. Şi până la filozofiile orientului, ne-am pierdut sensul creştin al propriei mântuiri.
Titlul volumului este emblematic pentru lumea de azi şi pentru vremurile pe care le trăim şi-n care ne afundăm clipă de clipă, ca-n labirintul vegetal plin cu plante ornamentale uriaşe, estetice şi ucigătoare care-şi întind tentaculele şi ne sugrumă.
O viziune sumbră  şi lucidă asupra prezentului şi în chip deosebit, asupra viitorului, ceea ce sporeşte angoasa. Doar luminişul iubirii ne mai poate salva.
Ionuţ Caragea este un poet de sorginte romantică, dansând pe gheaţa misterioasă a lucidităţii. El nu are timp de admirat şi de pictat peisaje-n cuvinte frumoase. Existenţa lui e în continuă stare de urgenţă şi de legitimitate. El se apără scriind, se apără prin cuvânt de Cuvânt,  de monştrii urâtului, de întuneric, de insomnie, de răceală şi de frică de moarte, îşi ia gardă de corp tot Cuvântul, şi când toate măsurile de precauţie au fost luate, constată că e un luptător cu propriul cuvânt care stă la pândă şi-i măsoară orice mişcare. Toate stihiile sunt răscolite şi omul stă singur împotriva lor. E vorba şi aici de opera care-şi devorează autorul, de personajul care-şi ucide creatorul, ca-n atâtea filme de ficţiune. Trebuie să ştii să stăpâneşti la perfecţie arta disimulării, a îngenuncherii şi supunerii cuvântului care uneori e atât de puternic încât poate da naştere şi poate ucide. Se pare că în această încleştare, când poetul când cuvântul ies învingători. Revolta cuvântului împotriva celui care i-a dat naştere este o temă recurentă şi foarte ispititoare pentru scriitori.
Între apărare şi ofensivă nu prea e timp de gândire. Trebuie acţionat cu discernământ şi abilitate. Şi, în cele din urmă, constaţi cu surprindere că nici un deznodământ nu s-a produs din pricina cuvântului, nici un dezastru. E doar un semnal de alarmă, că trebuie să închei pactul şi să obţii o pace vremelnică cu acesta, să ţi-l faci aliat, luptând pe aceeaşi baricadă.
Cu toată luciditatea lui, Ionuţ Caragea se descoperă adeseori aşa cum e, când se priveşte-n oglindă, nu aşa cum îl privesc cei mai mulţi: el e un romantic cu o aprigă nevoie de tandreţe.
Stilul aforistic din poezia Fidelitate duce cu gândul la străfulgerările de blitz nipone sub formă de haiku sau tanka, ori alte forme tradiţionale de poezie, chiar dacă nu păstrează rigoarea formală:
„merg cu umbra mea / câine cu limba/ tăiată”;
„nici un cuvânt / nu ne ameninţă dragostea”;
„vântul vorbeşte / cu pietrele / despre secretul / apei curgătoare”;
„în amurg/ moartea / îşi potcoveşte/ fiarele”  - acestea sunt doar patru secvenţe de stampe nipone.
Şi o invenţie, pe cât de nostimă, pe atât de originală în Poezeul cuvântului: „eu creez poezia / mai întâi în imaginaţia mea /  ruptă din coasta unui gând / apoi în măruntaiele mele /  amestecată cu sânge şi durere /  apoi născută pe gură / ca un fluture ieşit din stomac / eu /  poezeul cuvântului /  creez / poezia”.
Despre lupta poetului cu armata cuvintelor, Ionuţ Caragea dă mărturie că nu e uşoară şi nu e de scurtă durată, ci e o încleştare  pe viaţă şi pe moarte, o luptă surdă, folosind fel de fel de arsenale, tactici şi strategii, pe teren deschis, în prima linie a frontului şi uneori în acel ţinut al nimănui, noland, unde nu se găseşte ţipenie şi unde poţi cădea retezat de un glonţ rătăcit, venind din tabăra adversă. Pentru că la mijloc este o redută greu de câştigat: nemurirea.
Poetul, veşnic treaz, veşnic la datorie, cu arma în mână, luptă corp la corp cu aceşti combatanţi cât frunză şi iarbă, iar ca să se apere nu are decât „mintea la pândă cu rana deschisă”: „Stau cu mintea la pândă, cu rana deschisă / ca o floare carnivoră / cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu / să se-mbogăţească de sensuri / iar eu, lacom, le-nchid printre vintre / visând nemurirea / dar cum să rezist, cuvintele strigă-lovesc / îşi cer înapoi libertatea / mă lupt cu preţul vieţii, mă lupt / fie-i pagina uşoară poemului / pe care tocmai l-am ucis” (Visând nemurirea).
Aceasta este o adevărată mărturie de credinţă literară despre misiunea poetului şi despre jertfa de sine în slujba patriei sale, Poezia, la fel cum odinioară, Nichita Stănescu a spus: „Limba română este patria mea”. „A scrie în limba română este ca o duminică”.
Tema fundamentală a vieţii şi a morţii, abordată în mai toate poemele, este de natură să-l preocupe cât se poate de serios pe Ionuţ Caragea şi o tratează ca atare, cu cea mai mare responsabilitate:Niciodată nu luăm moartea în serios: „niciodată nu luăm moartea în serios / această prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă // oricât de pustii ar fi vieţile / ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă / ne dăm întâlnire cu umbrele / şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor // ajungem să credem că singura iubire / a fost să ne doară ceva / un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise //  niciodată nu luăm moartea în serios /  fiorul acela ce trece prin şira spinării / ca o cădere în gol în propriul vis / în clipa aceea când atingem pământul / şi totul se cutremură / chiar şi pământul dinlăuntru // mergem încolonaţi, oameni şi umbre / fiecare ne dorim să fim altceva / într-un final şi unii şi alţii / suntem îngeri şi păsări negre / pe cerul din gura unui mort celebru” .
De altfel, temele filozofice şi psihologice abundă în lirica acestui poet de excepţie: fiinţa, mirarea, teama, dihotomia umbră-lumină, cu accentul pe umbră,  vidul şi visul şi marginea visului, amintirea, materia, timpul ş.a.
Întrebarea-paradox pe care şi-o pune poetul este: „fragilitatea fiinţei mi-o sprijin / de-un mare semn de întrebare: // oare teama de vid / e mai adâncă / decât vidul din mine? (/?).Pentru ca în final, după scufundarea în vârful picioarelor în „puţul fără fund”, în „consistenţa materiei”, poetul să constate: „la gura timpului liniar / sângele meu / se varsă într-o mare de linişte” (/?).
Ionuţ Caragea îşi închipuie propriul poem ca pe un tren personal „cu locuri la geam”, în care călătorii „împart o bucată de vreme” – şi coboară zâmbind cu speranţa că poate se vor mai întâlni  undeva-cândva, dar îl vor întâlni şi pe poetul însuşi, care e ca un impiegat de mişcare schimbând acele la macaz:poemul meu ca un tren al întoarcerii / un bătrân întrebând controlorul / de oraşul acela mic dintre munţi / de prima sa dragoste // poemul meu… î n d e p ă r t â n d u – s e / destin şerpuind prin orizontul lacom / şi totuşi, nimic nu este pierdut / mai există trenuri rapide / ce trec prin vămile cerului // şi eu, cel care unge roţile cuvintelor grele / cel care aşază şinele / pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri // poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe / accelerează neobosit // şi eu, cel care se opreşte mirat / la ţărmul unei eternităţi fără trenuri…” (Poemul meu ca un tren).
Un frumos poem despre gramatica vieţii este scris în stil clasic şi relevă, din nou, crezul artistic al poetului care emite supoziţii „cu sânge de poet”: e viaţa şi subiect şi predicat / e punctul o cădere de cortină / şi noi suntem cuvinte de duzină / mergând pe-un curs firesc… premeditat // e viaţa şi adverb şi complement, /e verbu-n care cercul se închide / şi noi suntem mirarea ce desfide / fatalitatea timpului prezent. // e viaţa substantiv şi atribut / e numeral, pronume şi articol / şi noi suntem în viaţă… ce ridicol! / le ducem grija celor ce-au trecut. // e viaţa adjectiv şi epitet, / conjuncţii, interjecţii, prepoziţii…, // iar noi suntem pe pagini supoziţii / ce se transpun cu sânge de poet” (Supoziţii).
Nostalgia indusă de amintirea oraşului copilăriei e prezentă în poemul Abandonat: „ofrandă e gândul acesta viu / într-un ritual al uitării”.
Singurătatea e şi ea o temă predilectă în lirica lui Ionuţ Caragea şi atunci, până şi cuvintele par de prisos şi poetul le-ar înlocui cu puritatea unei lacrimi de copil: vine o vreme când zeul singurătăţii / coboară din paradisul cuvintelor  suspendate / răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet / şi mai vine o vreme/ când vrei să dai foc tuturor cărţilor / să priveşti o lacrimă cum curge pe obrazul / unui copil şi să-i oferi sufletul tău / ca o batistă curată” (Alfabetul de oase al morţii) – Excelent spus! Subscriem.
Trăirile autentice ale lui Ionuţ Caragea sunt atât de adânci şi pilduitoare încât s-ar putea aplica oricăruia dintre noi. Şi cu toate că sunt personale, în ele te regăseşti şi asta-ţi face bine, te motivează în continuare, ştiind că altcineva îţi trăieşte propriile stări şi tu le trăieşti pe-ale altcuiva. E o empatie firească, un fel de feed-back care se verifică între poet-cititor-poet şi iar cititor.
Şi aceasta pentru că adevărurile rostite sunt foarte simple şi în inima lor se regăseşte miezul inimii noastre: „timpul se măsoară de la un cuvânt la altul / între cuvinte viaţa este la fel ca mortarul / astfel se înalţă zidul dintre omul singur şi restul lumii / din când în când se ridică poarta grea / şi trec caravanele foamei // o atmosferă apăsătoare / ca şi cum  cineva ar pune impozit pe suflet / respiraţii din ce în ce mai greu de plătit / sângele trimis să inspecteze terenul / umbra ajunsă cu cuţitul la os” (Umbră ajunsă cu cuţitul la os).
E cel puţin ciudat cum Umbra îşi află loc preponderent în lirica lui Ionuţ Caragea, în mai mare măsură decât Lumina şi aceasta pentru că Lumina se poate dobândi cu mult mai greu şi e de aceea, mai jinduită. El le-a ridicat umbrelor un monument, e vorba desigur, de statui, de monumente, de chipuri de piatră, dar iată că, spune poetul: „nimeni nu varsă o lacrimă / la monumentul umbrelor” (Monumentul umbrelor).
Un poem admirabil este şi Casa cuvintelor,  care merită citat integral pentru dezvăluirea tainicului laborator de creaţie al autorului: „numai poetul ştie câtă singurătate / este în casa cuvintelor sale / atunci când păşeşte pe scări / sau merge prin holuri întunecoase / şi muzele sale zâmbesc / în portrete simandicoase // numai poetul ştie cât frig / este în casa cuvintelor sale / atunci când inima i se strânge într-o poemă / şi aşteaptă sosirea cititorilor / aşa cum aşteaptă primăvara // numai poetul ştie câtă dragoste / este în casa cuvintelor sale / atunci când crengile bat în ferestre şi razele / Soarelui timid înaintează prin istoria prafului / acolo, din acel sâmbure de lumină / încolţeşte iluzia // numai poetul ştie câtă speranţă / este în casa cuvintelor sale / atunci când moartea coboară prin vise / cu dansuri, confeti şi măşti / şi poartă o mască surâzătoare”.
Şi în final, o declaraţie şocantă în poemul Anticipez o mişcare: „scrisul este impredictibil şi rece / se hrăneşte cu timp / şi cunoaştere // îl privesc şerpuind prin infinitul alb / şi-mi cobor urmăritorul condei // dacă încerc să anticipez o mişcare / se-nalţă şi îşi scuipă veninul / drept în ochii mei / orbindu-mă pentru o vreme”.
Nu e deloc adevărat, aşa cum afirmă autorul, că scrisul său este impredictibil şi rece. E mai degrabă vorba despre terapie prin scris împotriva morţii, mici fragmente autobiografice dintr-un eseu despre autocunoaştere.
Ideatica sa este îmbogăţită de exerciţiu şi experienţă personală, de rafinament stilistic, pe care, fără parcimonie, poetul o împărtăşeşte. Sinceritatea este apanajul universului său liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un duş rece, vivifică şi înviorează. Ea scoate din lâncezeală trupurile şi sufletele molcuţe, le scutură şi le trimite în recunoaştere pentru a reconstitui lumea, aşa cum el a cunoscut-o şi nu aşa cum a devenit acum în faţa privirilor şi a simţurilor noastre.
Limbajul metaforic elevat şi subtil, propriu scrierilor sale, are darul de a uimi şi a stârni controverse. Uneori ai senzaţia că asişti la o dedublare, că poetul operează asupra lui însuşi incizii pe masa de vivisecţie şi totodată descrie cu minuţie toate stările prin care trece, la fel cum scriitorul maghiar Karinthy Frigyes şi-a radiografiat maladia din creier şi şi-a descris toate stările şi operaţia pe creier în cartea: „Călătorie în jurul craniului meu”. Şi face acest lucru pentru a-şi exorciza propria temere de finalul implacabil, în felul acesta trăind scanat pe computer, apoi pe calc în oglindă propriul sfârşit, pentru a se obişnui cu ideea nefiinţei, a nemişcării.
Oricum ar fi, poemele volumului Guru amnezic oferă o perspectivă lirică specială, de excepţie, asupra vieţii, cu intrări şi ieşiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existenţă, spre luminişul de unde survine fiinţa, acelaşi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce.
Intensitatea trăirilor sale, dublată sau nu de o imagistică pe măsură, e de natură să ne confere o temă de meditaţie, un răgaz al gândirii şi o stare de confort interior pe care doar poezia de calitate ţi-l poate dărui.
Dar câte meandre stilistice sunt necesare pentru a construi acest pod de imagini care traversează o apă, doar poetul poate spune, sau nici el.
Mai curând, să lăsăm inefabilul să  vorbească în  locul nostru…
De multă vreme n-am mai avut privilegiul de a lectura o carte atât de complexă, de întreagă, de originală şi într-un cuvânt: remarcabilă!
 
 
9. Hieroglife cu aripi de dragoste
 
În 2010 publică volumul „Poezii de dragoste”, în care dimensiunea romantică a poetului iese la iveală cu pregnanţă şi mai mult, poetul se recunoaşte un „Îndrăgostit de cursă lungă”.
Dragostea în viziunea acestui poet este salvatoare, vivificantă, ea mântuieşte lumea, îl înalţă şi-l vindecă de angoase. Dragostea e un miracol „rememorând infinitul”: „cât voi fi / nu voi înceta să cred în iubire / acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul / rememorând infinitul” (Clopote de întuneric).
Cu toate că evocă dragostea carnală, Ionuţ Caragea nu e deloc vulgar, licenţios.
Cine nu ştie că Iubirea este apanajul poeţilor? Cine n-a aflat încă faptul că, doar iubind, ori doar nefericit fiind din iubire, poetul poate zămisli capodopere? Poetul este veşnicul îndrăgostit care aşterne în pagini iubirea, plăsmuirea lui care prinde viaţă, la fel ca statuia sub mâinile îndemânatice ale sculptorului, la fel cum pictorul îşi zugrăveşte-n culori nemuritoare fiinţa iubită. Poate că nicăieri în artă, iubirea nu-şi găseşte un sălaş mai propice decât în Poezie… Aşa se şi cade… Aşa e firesc… Lirica de dragoste a lumii, din toate timpurile, a demonstrat-o cu prisosinţă. Nici un poet n-a existat fără să fie atins de aripa iubirii şi fără să dorească să-şi înnemurească sentimentul ori pe fiinţa iubită. Astfel s-au născut marile capodopere. Din iubire.
Ionuţ Caragea doreşte să spună că poezia este inefabilă, inexprimabilă, de necuprins în cuvinte şi locuri, de neatins cu altceva, decât cu inima şi cu sufletul. Dar că, până la urmă, tot la cuvinte recurge, pentru că ele o exprimă plenar şi creează cadrul propice pentru împlinire. Doar ele sunt cărămizile care, îmbinate cu un liant pe măsură, înalţă construcţia până dincolo de noi înşine.
Cuvintele, pietre de râu din aluviuni, strânse cu grijă în poala unei fecioare şi depuse la temelia mănăstirii pentru ca meşterii să înceapă zidirea. Şi dacă dramaturgul Camil Petrescu a aşezat în gura personajului său, memorabila replică: „eu am văzut idei”, se poate spune că poetul Ionuţ Caragea, cu nimic mai prejos, „vede cuvinte”, şi nu pe suporturi materiale, el vede cuvinte levitând în văzduh precum păsările, precum fluturii, precum libelulele. Şi, aidoma celor care vor să le tezaurizeze, încearcă să le prindă în plasa inimii sale, să le supună, să le facă ascultătoare. Şi nu e de mirare că, smerite, cuvintele vin singure şi se aşează căuş în palma lui, devenită plasă cu ochiuri potrivite. Uneori, câte unul mai izbucneşte afară, cu aripile larg desfăcute.
Se zice că dragostea înaripează. Ea poate, ca şi credinţa, muta munţii din loc, astupa văile, poate face să răsară flori nemuritoare, să ţâşnească din stâncă izvoare,  îmbunătăţeşte, edifică, te face mai puternic, mai înalt, mai frumos, mai bogat, te întinereşte. Ea este elixirul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Îţi poate crea o aură de nemurire. Te face veşnic, adică. Nu e de mirare că nu există poet care să nu o fi cântat în lungi ori esenţiale cuvinte. Dragostea e temă suverană în creaţia artistică, nu numai a poeţilor, dar, a tuturor iubitorilor şi creatorilor de frumos. Nu e nevoie neapărat de cuvinte. Prin tot ce faci îţi poţi arăta iubirea, chiar şi în gestul larg, hotărât şi blând totodată, cu care mânuieşti coasa pe ţarină. Nu există domeniu al vieţii care să fie lipsit de dragoste, manifestată în fel şi chip. Doar cine nu trăieşte… nu iubeşte. Nici nu se poate închipui viaţa fără iubire. Fără această componentă esenţială, devenită virtute creştină, mai presus decât toate virtuţile, chiar decât credinţa şi speranţa.
Şi nu e vorba aici de reţele într-ale amorului, nu e vorba la Ionuţ Caragea de teribilele îndemnuri şi experienţe ale lui Ovidiu din Ars Amandi ori Ars Amatoria, care se pot regăsi în cărţile cu profil erotic sau chiar cu conţinut pornografic. Departe de autor acestea. Mai curând e vorba de o încercare de redescoperire şi redefinire a termenului, cu infinitele lui nuanţe, trecut prin filtrul simţămintelor proprii. Şi fiindcă fiecare crede că iubirea începe cu sine şi de la sine, să vedem ce înseamnă, aşadar, Iubirea pentru Ionuţ Caragea?
Un dat absolut necesar, un har, indispensabil trăirii, nu doar pe plan ideatic, ci simţit până în ultima fibră organică şi până în „măduva sufletească”, ceva care te face să te doară sufletul până la os. Şi fără de care nu se poate concepe viaţa. Alcătuirea unei antologii cu această generoasă temă, ne conduce la ideea că Ionuţ Caragea crede în Iubire cu toată fiinţa, o apără pe baricade şi se lasă cuprins şi inundat de ea, fără a-i analiza cauzele şi efectele (la ce bun să încerci să-i descifrezi misterul, care, odată descifrat, îşi pierde din farmec?).
A încerca să separi sublimul din frumos, azuriul din cerul senin, albul din zăpadă, negura din cenuşă, a disocia infinitudinea de nuanţe din spectrul curcubeic, a afla, aşa cum a făcut Ionuţ Caragea, într-o foaie de hârtie plină de semne, ruptă, făcută cocoloş şi azvârlită în coşul din care nici măcar amintirile nu mai respiră, a găsi, aşa cum am spus, „ceva / ca un foşnet de frunze / ca strigătul unui copac trecut / prin nu ştiu câte fierăstraie şi prese” şi înăuntrul cocoloşului să constaţi că: „iubita mea stătea/ cu capu-ntre genunchi/ şi plângea” -  iată ce înseamnă pentru acest poet Iubirea!
Pe canavaua iubirii alunecă, se scurg, plutesc, aleargă, se rostogolesc precum trunchiul de arbor pe scoc, întreaga cohortă de afecte care incumbă din sentimentul primordial Cel din care se naşte Viaţa: tandreţe-n averse, mari inundaţii nostalgice, nedumeriri, perplexităţi, duioşii catifelate, furii nedesluşite, lacrimi, gânduri-duium, doruri spuse şi mai ales nespuse, amoc, tristeţi copleşitoare, atingeri fiorelnice, săruturi pătimaşe, priviri piezişe, amintiri, nostalgii, întrebări fără răspuns…
De ce vor poeţii să inventeze noi cuvinte pentru a-şi exprima iubirea, de ce simt nevoia unui nou alfabet care să-i definească şi să le permită manifestarea arderii lor, când cuvintele – cele două – magice – sunt atât de simple?! Dar atât de greu de pronunţat! Nici o iubire nu se aseamănă alteia… nici o trăire nu e la fel cu altă trăire… Poetul vrea prin cuvinte – doar de el şi pentru el inventate -  să înveşnicească iubirea. Dar construieşte şi din cuvinte vechi, nefolosite încă. Depinde doar de liantul folosit. Şi are acest orgoliu de a considera că iubirea lui e mai presus de oricare alta, pentru că este exprimată artistic, e INVENTATĂ, CREATĂ ANUME, şi aceasta îi dă sentimentul Creatorului care poate face orice dintr-o mişcare, ori dintr-o suflare, din lut şi duh de viaţă, din aluatul inefabil al literelor care pot zămisli un Rotund fără asemănare.
Cu toţii visăm o iubire trainică, neasemuită, dincolo de viaţă şi de moarte. Ce-ar fi dacă ne-am trezi cu o iubire obişnuită? Aşa cum spunea Nichita: „Altceva, altceva,  altceva… / De pildă înger. / Nu, nu e bine înger…” (Căutarea tonului).
Acest „altceva” – este, cum spunea Platon despre Poezie: „Acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – de nedefinit în cuvinte.
Uneori, Iubirea se confundă cu Poezia şi pe tărâm ideatic, nu poate exista ceva mai minunat. Iubirea e singura care poate înfăptui miracole şi nimeni nu se miră.
Este arvuna acelui Mysterion, din care toţi gustă şi nimeni nu se satură. Ea poate, aşa cum spune Ionuţ Caragea, să oprească timpul în loc, ori chiar să „dea pământul înapoi un minut” şi muta aştrii din loc: „fugeai, fugeam cu Soarele-n zenit / gelos, Pământul şi mai cu zor s-a rotit / să nu ne vadă, în plină zi, regăsirea // desenam inimi pe toate urmele / mesaje, pasaje, vestale, piedestale / le săgetam şi sângele curgea-n pocale” (Voi da Pământul înapoi un minut).
Iubirea poate învinge frica de moarte şi doar sub aripa ei te poţi simţi ocrotit de primejdii: „vântul îţi bate în pânze valuri te poartă / departe ia-mă cu tine arată-mi / cum se înşală o moarte // vârful corabiei taie marginea lumii în două / dâra de spumă rămâne ultima noastră / durere cerul ne-aduce solie din răsărituri / o rază noaptea sfârşită cu bine / soarele încă veghează // liniştea ne înconjoară vântul îşi trage suflarea / doarme şi marea bătrână noi ne vom spune / poveşti ţărmul nu se mai vede zarea scurtată / cu mâna unde se-ascunde furtuna / poate în aripi de peşti” (Aripi de peşti).
Dragostea este „cărarea către lumină” pe care un cuplu porneşte. Ea trezeşte dorinţe nebănuite şi cu totul neverosimile, de pildă, dorinţa de a se preface în vânt, ori de a apropia Luceafărul de Lună: „Aş vrea să fiu viforul şi să te culc la pământ / să porţi părul fără agrafă şi să plouă cu nasturi / să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt / şi pe cearşaf sufletul meu praf să se umezească / / e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri? / a întins degetele şi frunzele-au început să danseze / mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini / nu am crezut niciodată-n minuni / şi am rugat-o să apropie Luceafărul de Lună // plângeam şi blonda cu părul lins mă ţinea de mână / mergeam pe o cărare către luminiş / plângeam şi plâng şi-mi pare rău / că m-am trezit dintr-un vis / din care nu m-aş trezi niciodată” (Avea părul lins).
De observat că elementele reale, ţinând de contingent, se amestecă în chip fermecător cu cele fantastice, aşa cum subliniază autorul: „mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini” pentru ca imediat să specifice: „nu am crezut niciodată-n minuni”. Ori, aici, Ionuţ Caragea se dezminte, pentru că, dragostea însăşi e o minune dumnezeiască. Ori poate doreşte să spună că, până a nu iubi, nu credea în minuni, dar, de vreme ce a înflorit dragostea, orice este posibil, chiar şi apropierea Luceafărului de Lună.
Melanjul real-fantastic specific imaginaţiei poetului dă chip şi frumuseţe iubirii care pendulează între pământesc şi ceresc şi, cum spunea Nichita, „iar pământescul / mănâncă de foame cerescul”.
Să fie lumea la picioarele tale // cuvintele se loveau de zidul plângerii / ploaia se lovea nebună de geam / treisuteşaizecişicincidezilepean / cu vocea mea trăsnet /  cu sufletul meu furtună / te iubeam” (Fata din tablou).
Poate că o carte tematică de iubire ar sfârşi prin a-l plictisi pe cititor, fiind considerată siropoasă, vetustă, pentru că iubirea a fost cântată de milenii, în fel şi chip şi cineva şi-ar putea pune întrebarea: La ce bun? Şi cuvintele acestea au mai fost spuse cândva, undeva, de către cineva. Dar, iată că, dintre atâtea locuri comune pe care iubirea le-a provocat sutelor de generaţii de poeţi care au cântat-o, un glas limpede şi inedit, înnemureşte sentimentul, înnobilându-l cu noi trăiri şi noi asociaţii de idei, cu metafore cât se poate de originale, ceea ce-i conferă un parfum suav şi ispititor care te face să cauţi şi să te adânceşti în lectură. De obicei, poetele sunt cele care bătătoresc cărările comune şi forţează uşi şi ferestre deja date în lături, cu aceleaşi şi aceleaşi sintagme şi figuri de stil ultra-folosite, „de la Eminescu cetire.” E destul de greu să-ţi faci loc prin hăţişul de vorbe ca să găseşti filonul curat, pepita pe care o râvnesc atâţia. Şi acest filon este stăpânit de poetul de faţă, în chip deloc surprinzător, pentru că, prin tot ce scrie, Ionuţ Caragea şi-a modelat o voce singulară, un timbru original, un stil aparte, inimitabil. Orice s-ar putea spune de către cârcotaşii în materie de poezie, dar, că Ionuţ Caragea merge pe cărări bătătorite, nu. Dovadă stau volumele anterioare care l-au singularizat printre poeţii generaţiei sale, şi-mi vine în minte o sintagmă soresciană, devenită sistem de referinţă: „Singur printre poeţi”.
Oricât ar vrea Ionuţ Caragea să fie trivial, nu reuşeşte pentru că imediat versul său este salvat de o imagine de o gingăşie şi puritate fără seamăn. Pentru el, dragostea nu e un simplu act fiziologic, repetabil, de rutină, ci, mereu altceva, un nou început, o descoperire ori cel puţin o (re)descoperire, ca-n primele începuturi ale iubirii în care curiozitatea şi dorinţa arzătoare primează oricăror alte porniri. Ingenuitatea în iubire uneori atinge sublimul: „nu am idee / cum să iubesc / o femeie // îi scriu c-o doresc / am zidit-o în muză / însă greşesc / vocea mea mă trădează / vocea mea o acuză / îmi răstignesc într-o poemă cuvântul / şi o iubesc tăcut ca şi vântul / ce-ntoarce pagini şi lasă iubiri / în paragini” (Iartă-mă, iubeşte-mă).
Ionuţ Caragea este, după propria sa mărturisire, un „Îndrăgostit de cursă lungă”: „Poate că cineva a vrut să cred / Că-n fiinţa ta se află o inimă necercetată / Acesta-i unicul şi cel mai preţios trofeu / Ce niciodată n-a reuşit / În palmaresul vieţii / Să-mi ajungă // Tu mai exişti?”
Spiritul ludic nu lipseşte din unele poeme în care Ionuţ Caragea pare că tratează iubirea cu superficialitate, dar, tocmai tonul ironic ori autoironic dau adevărata măsură a acestui sentiment: „vom face dragoste în rime / îmbrăţişate / încrucişate / până când toate nopţile / vor fi albe” (Nopţi albe). Iată un poem de dragoste perfect!
O foarte frumoasă poezie de dragoste este În altă viaţă am fost un râu. Empatia salcie-râu şi chiar entropia lor născându-se din neliniştea lacrimii, femeie-bărbat, cele două principii, aceleaşi şi totuşi diferite, care se completează şi se îmbină armonios, se atrag şi se resping, se caută şi se unesc, a căror separare doare fizic şi psihic, este grăitoare.
Nimeni nu e de neînlocuit, cu toate acestea, există fiinţe, făpturi, pe care nu le putem înlocui cu nimeni şi cu nimic – cum ar fi mama şi iubirea dintâi – un alt paradox al vieţii. Viaţa curge şi totuşi stă pe loc, în anumite împrejurări, încremenită, transformată, sărăcită şi îmbunătăţită în aceeaşi măsură, păstrând doar adierea, mireasma imaginii dintâi: „n-am mai privit malurile/ până când o femeie necunoscută/ privind prin mine pietrele/ a vrut să afle rostul pământului/ şi s-a lăsat să cadă/ ca o pană de codobatură/ ca o frunză de salcie”.
Iubirea – ce poate fi altceva decât „rostul pământului?” Şi cel care-l află se bucură de acest rost şi culege roadele lui.
Despre travaliul artistic şi despre laboratorul său de creaţie, Ionuţ Caragea nu prea oferă date, însă, se pot ghici dintre rânduri strădaniile de a şlefui versul atât cât să iasă după placul poetului. Edificatoare este poezia Glezna unei metafore:  nu vrei să mă cauţi prin sertarele / unei aduceri aminte / scrisorile în care-ţi spuneam / de străzile încurcate cu alţi trecători / scrisorile în care-ţi spuneam / de iedera timpului / umbrind ferestrele viselor / nu vrei să ştii cine sunt / şi câte flori în poeme ţi-am dat / şi câte virgule am şters între aşteptările noastre / şi câte cuvinte am sărutat / până la glezna unei metafore…”
Este evident pentru poetul care a scris o viaţă întreagă că Poemul reprezintă pentru el starea de a fi, „o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate”, starea de graţie, respirarea, un modus vivendi, fără de care el nu concepe existenţa: „Mă caut în interiorul acestui poem / ca pe un secret îngropat de mult timp /  şi mă pierd în propriile mele amintiri / într-un labirint fără ieşire // dar ceva se aude / o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate / iubirea mă salvează / cu paşi timizi spre noi întrebări / chiar dacă oglinzile m-au minţit mereu / chiar dacă păsările negre / mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre // cât voi fi / nu voi înceta să cred în iubire / acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul /  rememorând infinitul // în timp ce moartea rămâne doar o legendă / a celui ce trebuia să fiu demult / când am trăit noaptea cu spaimă / şi incertitudine / când au bătut clopotele de întuneric // atunci speranţa m-a scos cu aripa ei albă / din zgura judecăţii de apoi”. (Clopote de întuneric)
În creaţia fiecărui poet, dacă n-ar exista şi această dimensiune a iubirii, de esenţializare a vieţii, creaţia ar fi incompletă, stingheră şi poate, nu ar pătrunde în sfera de interes a publicului larg.
Ionuţ Caragea este un poet de înaltă clasă, născut, iar nu făcut, care cu fiecare volum oferă noi teme de meditaţii despre condiţia scriitorului, despre însemnătatea actului de creaţie, despre căutarea de sine într-o lume în care omul şi-a pierdut cu totul jaloanele care-i arătau singurul drum adevărat care duce spre înnemurire. El caută, se caută, se pierde şi se regăseşte, de fiecare dată altul, de fiecare dată acelaşi, vrând să ne spună că omul poate muri şi renaşte din propriile fapte, din propriile stări, din propriile cuvinte.
  
 
10. În aşteptarea păsării poemului
 
În 2011 Ionuţ Caragea publică volumul „Suflet zilier”. Autorul este tot atât de direct şi spontan, luând martor cititorul la trăirile sale lirice, cu asociaţii neaşteptate şi uneori şocante, adevărate revelaţii poetice: „sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii / mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui / de unde vii sau  unde te duci / doar mergi / cu picioarele în lanţuri / cu sufletul târându-se pe coate / spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă /şi mucegai înflorit // toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri / stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei / şi stratul gros de cenuşă sub forma predestinată / adevărului ultim // pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri / fără lacrimi, mă întorc pe o parte / un înger se tăvăleşte în praf / prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii // sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii / nimeni nu mai aude nimic / nu mai spune nimic” (Antifonez pereţii inimii).
O poezie surprinzătoare este „Mama mea -  pământul, tatăl meu – soarele”, o viziune cosmică şi telurică în acelaşi timp. Poetul se simte responsabil pentru sănătatea pământului şi menit să-l îngrijească: „am de îngrijit pământul / din care vor răsări florile sângelui” (Florile sângelui).
Poemul care dă şi titlul antologiei, „În aşteptarea păsării” este o nouă parabolă a legendarului Prometeu, numai că de data aceasta, poetul hrăneşte pasărea cu poeme smulse din trupul său. Şi el nu a furat focul, ci timpul pe care l-a dăruit acestor poeme pentru care pătimeşte pe înălţimi.
Ionuţ Caragea posedă la perfecţie acea ştiinţă a comunicării prin scris, versurile sau aforismele lui par a fi izvorâte din însăşi magma telurică, izbucnind către Înalt, fără denivelări, obstacole de limbă sau întreruperi de sens, curgând lin precum apa de câmpie. Dar mai ales, el a învăţat pe de rost, „Cântecul firului de iarbă”.
Autorul este un poet lucid, atent la prefacerile din jur, la care nu poate rămâne indiferent în această lume confuză, care nu mai ţine cont de valorile fundamentale ale existenţei: „civilizaţia fricii / a lipsei de speranţă / a lipsei de imaginaţie / fiecare om stă spânzurat / de steaua lui norocoasă / numai umbrei îi cresc aripile / sub pielea firavă a pruncilor / se naşte constelaţia sângelui // (...) // trăim experimentul urii / al adulterului / al crimei premeditate / moartea filmează cu camera ascunsă / râdeţi, cine râde la urmă / râde mai bine” (Moartea filmează cu camera ascunsă). Şi nu o dată, poetul se lasă în voia gândirii şi meditaţiei filozofice, privind creaţia, sufletul, viaţa şi moartea, cosmosul, molecula, atomul, lumea în general. Dar tema predilectă rămâne tot iubirea, cum e şi firesc.
Despre fascinantul proces al creaţiei, Ionuţ Caragea spune: „prea multe metafore au pus poeţii în poeme / când ajungea una singură / precum sufletul în mijlocul cărnii / dar s-au temut atât de mult de uitare / încât au înrobit îngerul / au însufleţit umbra / şi i-au dat singurătăţii chip de om. // aerul l-au înmiresmat cu metafore / atunci când necunoscutul trecea ca o boare / prin liniştea încăperilor / sau ca un ecou printre glasuri / izbind pereţii inimii // pământul l-au însămânţat cu metafore / şi repetiţii, cât de multe repetiţii / au pus poeţii în poeme / ca o comandă şchiopului / să urce scara-ntr-un picior // metaforă reîncarnată în cuvânt / cuvânt pierdut în metaforă” (Cuvinte refuzate de tăcere).
Şi da, poetul se recunoaşte îmbolnăvit incurabil de boala scrisului: „de boala scrisului nu te poţi vindeca / prin ecoul cuvântului / şi nici prin tăcere, ţinând pasărea / închisă în colivie / doar zborul cu ochii închişi / pe aerul aripii lipsă / când aerul e sufletul tău, călătorind / între luminile cuvântului” (Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă).
Totodată, Ionuţ Caragea afirmă că „nu există drog mai puternic decât creaţia / sentimentul acela când pluteşti / şi lumea întreagă este la picioarele tale / când ceea ce gândeşti capătă sens şi se conectează / prin flux luminos / cu restul gândurilor din univers / când orice lucru, oricât de neînsemnat părea înainte / devine o nouă descoperire, un nou adevăr / privit din toate unghiurile percepţiei / drogul acesta nu se prizează, nu se injectează / nu se bea pahar cu pahar / şi nu se învaţă / drogul acesta există dintotdeauna în tine / îţi curge prin vene / respiră odată cu tine, iubeşte odată cu tine / este Dumnezeu în stare latentă” (Dumnezeu în stare latentă).
Este cea mai frumoasă mărturisire de credinţă artistică scrisă de vreun poet pentru că face parte din fiinţa lui, din rostul existenţei sale. Totodată e convingerea că orice creaţie vine de la Dumnezeu.
În spiritul lui Rudyard Kipling, autorul a scris poezia „Dacă şi niciodată dacă...”: „dacă greşeşti, îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău / dacă eşti trist, îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă / dacă întâlneşti un străin pe stradă / îţi prelungeşti viaţa cu un surâs”.
Şi Ionuţ Caragea se poate mândri că a descoperit, după atâtea cărţi tipărite, „Piatra filozofală a poemului” – care, conform specialiştilor este o „simplă formă de viaţă / perfect conservată / într-un zbor / nimic mai mult” (Piatra filozofală a poemului).
Tot în acest volum, autorul a cuprins şi câteva poeme în proză sau proză poetică, cu orchestraţie amplă, cu ritm susţinut şi cu rimă întâmplătoare. Unele sunt de o frumuseţe tulburătoare: „las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilaţi las poemele să adulmece  moartea neverosimilă mereu prea departe şi totuşi atât de aproape las poemele să fie avatarurile fiinţelor închise în inimă şi în creier las poemele să mă împartă tuturor aşa cum Iisus împărţea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu mai pot să o plâng cine să înţeleagă că poemele sunt viaţa pe care am trăit-o visând sufletul meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...” (Avatarul ultimului cuvânt).
Poetul a lăsat şi un poem-testament care reprezintă chintesenţa operei sale: „acesta e poetul ce-şi duce singur dorul / pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat / ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul / cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat. // acesta e poetul ce s-a uitat pe sine / în inimile lumii, în versul sincopat, / ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline, / în tainică unire cu-aceea ce-a trădat. // acesta e poetul aflat în agonie, / cu mâinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie: / atât a fost să fie, atâta v-a lăsat” (Testament).
 
 
11. Dasein-ul poetic
 
Volumul „Patria la care mă întorc” – este editat în 2012. Pământul numit întoarcere, casa numită Poezie, credinţa numită iubire. Toate aceste repere fundamentale şi încă multe altele sunt dovada că Ionuţ Caragea n-a părăsit niciodată poezia, n-a stat departe de ea, ci a purtat-o ca pe un blazon pe unde i-au rătăcit paşii, iar venind acasă, a regăsit-o intactă, proaspătă, aşa cum o lăsase cu o veşnicie în urmă.
Faptul că un poet ca Ionuţ Caragea îşi asumă destinul literar este dovada că e conştient de el şi şi-a însuşit toate prerogativele care decurg din acesta: singurătate, trudă asiduă, lipsă de înţelegere din partea semenilor, tristeţea „alergătorului de cursă lungă”, dar şi conştienţa mesajului său care trebuie să ajungă la câţi mai mulţi oameni: „te citeşte cine trebuie / cine este pregătit să te citească / acesta este planul celui care scrie destinele noastre / cu pana de înger / te-ai născut în viitor / o să mai dureze ceva până când / ceilalţi te vor ajunge din urmă / bucură-te că mai sunt şi alţii ca tine / propovăduind a doua religie a lumii / şi bucură-te că mai sunt cititori care pricep / mesajul bunului singuratic / mergi prin lume cu bocceluţa de poeme / şi oferă-le oamenilor pilde şi metafore / ca şi cum le-ai oferi flori / apoi stai în faţa oglinzii / încă mai poţi să înşeli timpul / cu un surâs” (Răspuns unui poet mâhnit).
De la socraticul „ştiu că nu ştiu nimic” – Ionuţ Caragea a trecut la interpretarea lui: „îmi vei spune că oamenii cu dreptul să ştie / eu îţi spun că adevărul / te face sclavul unui alt adevăr / răspunsurile nasc alte întrebări cu răspunsuri / pregătite dinainte de naştere / până şi durerile sunt programate / să te doară până la un punct / care aduce maxim profit / apoi să ţi se spună în faţă respectuos / ne pare rău, nu mai putem face nimic / pentru dumneavoastră” (Arta de a şti). Acest poem e încheiat cu o concluzie paradoxală: „fiecare om are un călcâi al lui Achile / şi acela este iubirea”.
Unele versuri sunt de-a dreptul tulburătoare: „aştept să ningă cu polen albastru / din irişii lui Dumnezeu” (Noaptea în care moartea a închis ochii).
Iată o declaraţie de dragoste fără precedent: „tu eşti patria cuvintelor mele” (Harachiri cu săgeata lui Cupidon).
Şi în alte poeme autorul îşi declină alegerea: „eu am ales să fiu poet / modelându-mi cuvintele sincere / pe sufletul celor care mai cred în miracole / fără să cer nimănui nimic în schimb” (Iubirea ne execută silit).
Momentul magic al conceperii unui poem este văzut ca o aventură extraordinară, nu lipsită de primejdii şi de suspans, dar pe care o trăieşti şi ţi-o însuşeşti cu responsabilitate, până la sfârşit: „începutul poemului / este întocmai ca răsăritul / iar pagina albă / o mare misterioasă / care mă cheamă-n adâncuri / dar umbra mă ţine de mână / -nu te duce încă, lasă primul val / să se izbească de stâncă // şi stânca seamănă cu inima mea / o aşchie înfiptă în toracele timpului // un  vas fantomă şi salva / de puncte de suspensie / spărgând liniştea // sfârşitul poemului / este întocmai ca noaptea cea mai lungă / de care nu vrei să te desparţi / în care nu vrei să adormi cu teama / necunoscutului // groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt / doar păsările mai poartă în tril / amintirea poemului” (Groparul orb).
Într-o lume ostilă frumosului, ostilă spiritului, interesată de cu totul alte repere, poetul rămâne la valorile fundamentale care-i susţin existenţa: „dar cu iubirea ce facem / cu această nevoie de a dărui / până la ultima respiraţie / până la ultimul strop de plăcere / până la ultima firimitură de carne // cum putem lăsa iubirea pentru mâine / dacă de atâtea ori / ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi / ne părăsesc, ne lasă goi / şi nu mai privesc niciodată înapoi // ce facem cu această iubire / rămasă singură la masa tăcerii / oftând, plângând / strângând în  palmă lacrimile / ca pe o ultimă comoară // ce facem cu această iubire / cui să o dăruim când nimeni / nu se mai hrăneşte cu resturi / când toţi sunt politicoşi / ca la o masă străină / cerându-ne pentru sentimente / chenzină” (Ce facem cu restul de iubire?)
                                      
 
12. Poet întru totul
 
Ionuţ Caragea este, în accepţiunea celor care iubesc poezia, un poet pe de-a-ntregul, fără imperfecţiuni, distorsiuni, denivelări. El şi-a ales poezia drept mamă, casă, iubită, soţie, copil, ţară, prieteni. El se-nsoţeşte cu poezia ca şi cu o persoană iubită şi speră că nu o va dezamăgi, la fel cum poezia nu l-a dezamăgit niciodată. Deviza lui în poezie este „Totul sau nimic”: „totul sau nimic înseamnă / instinct, intuiţie, stare de graţie / cuvinte care ajung direct la suflet / cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi / priviri care te îmbată dinainte să le sorbi / sau lacrimi care te fac să tremuri  // (...) // totul sau nimic înseamnă / să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul / toată frica şi pesimismul / să alergi după cineva şi să te oferi / ÎNTRUTOTUL”.
Şi în final, la fel ca în Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (1 Cor 13)  care pune iubirea drept cap al celorlalte virtuţi teologice, Ionuţ Caragea spune: „şi chiar dacă vei fi rănit / să accepţi durerea ca pe un dar divin / pentru că acolo unde nu iubeşte omul / iubeşte Dumnezeu / şi dacă nu renunţi niciodată la iubire / nici Dumnezeu nu renunţă la tine / şi îţi va da într-un final / ceea ce meriţi” (Totul sau nimic).
Poemul care dă titlul volumului „Patria la care mă întorc” este tulburător: „fără să fie mai mare de un chip de om / patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei / apa vie şi izvorul tuturor / raţiunilor umane // (...) // vorbesc cu patria în gând / şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări / patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc”.
Un ciclu de „Noi poezii” datând din perioada 2013-2015 încheie antologia de autor „În aşteptarea păsării”.
Şi aici, Ionuţ Caragea pune iubirea alături de patrie: „prin femeia pe care o iubesc / am redescoperit patria” (Prin femeia pe care o iubesc).
Şi pentru cei din generaţia Facebook autorul scrie un poem edificator: „ziare, reviste, situri, bloguri, reţele de socializare / fericirea nu este decât un lanţ de servere / prin care orbecăim ca nişte somnambuli ai vieţii reale / umplem golurile unei lumi virtuale / cu vise care nu mai interesează pe nimeni / în timp ce amintirile contrafăcute / devin amantele noastre cele mai fidele // (...) // şi uite aşa lumea se depreciază constant / iar cei care se zbat să transmită mesaje / pentru trezirea conştiinţei / se apropie de oameni la o distanţă / optimă de înţelegere / şi ajung ca tablele din jocul de Darts” (Darts la adăpostul megapixelilor).
În încheierea acestui ciclu, autorul simte nevoia să-i mulţumească păsării însoţitoare, păsării care l-a purtat pe aripile sale spre patria pe care o lăsase de multă vreme în urmă, purtând-o totuşi la piept. Este un poem tulburător care merită citat: „îi mulţumesc păsării / că a fost milostivă / şi m-a purtat pe aripile sale / înapoi în patria mea // îi mulţumesc păsării / că am putut privi încă o dată / de lângă statuia bunului Eminescu / cum se apropie valul / de ţărmul îngheţat al mării // îi mulţumesc păsării / că m-a lăsat să-mi îmbrăţişez mama / şi să-mi petrec tatăl pe ultimul drum // îi mulţumesc păsării / că m-a lăsat s-o iubesc pe femeia / pe care o căutam dintotdeauna / femeia care mi-a preţuit ca nimeni alta / sufletul şi poezia / femeia care mi-a dăruit / o minune de copil // îi mulţumesc păsării / că am apucat să sărbătoresc ziua sfântă de Paşte / exact când împlineam / patruzeci de ani // îi mulţumesc păsării / că m-a lăsat să ţin această carte în mâini / amintirea renaşterii din cenuşa / unei alte vieţi” (Îi mulţumesc păsării).
 
 
13. Creaţia aforistică
 
Creaţia aforistică cuprinde citate şi aforisme din perioada 2006 – 2015, un florilegiu al gândirii sale, numit: „Sindromul nemuririi”, cuprins în antologia „În aşteptarea păsării”. Aceste cugetări, înrudite cu poezia, reflectă fundamentul credinţei şi logicii al acestui poet extraordinar.
Plimbându-se lejer pe o plajă întinsă, de la zenit la nadir, aforismele sunt aşezate alfabetic şi cuprind principalele categorii filozofice sau sociale: Adevărul (Ionuţ Caragea susţine că „Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ”), Aforismul, Ajutorul, Amintirea, Arta, Ateismul, Bătrâneţea, Blestemul, Bogăţia, Cartea, Călătoria, Conştiinţa, Creaţia, Crucea, Cunoaşterea, Cuvântul (multe definiţii aforistice, la Ionuţ Caragea – tot ce înseamnă cuvânt poate deveni Poezie!!), Destinul, Dorinţa, Dragostea (fără îndoială, cele mai multe aforisme), Dreptatea, Dumnezeu, Durerea, Femeia, Fericirea, Iisus, Infinitul, Inima, Inspiraţia, dar şi Internetul, Înţelepciunea, Labirintul, Lacrima, Nemurirea. Foarte multe aforisme au în centru Omul în diferitele sale ipostaze, dar şi Poetul şi Poezia pentru că, aici, Ionuţ Caragea este în elementul lui. O atenţie deosebită a dat şi Singurătăţii, Speranţei, Suferinţei, Sufletului, Timpului, Veşniciei, Vieţii, Zborului şi altor concepte şi categorii. Spre toate acestea se apleacă în universul său reflexiv atât de promiţător şi chiar ispititor, pentru ca ochii noştri să privească, dar şi să vadă, urechile noastre să asculte, dar şi să audă, simţurile noastre să pipăie, dar să şi simtă, mintea să se trezească şi să coboare în inimă, ca-n Rugăciunea Inimii, şi să ne alegem cu fructul esenţei de spirit care este gândirea aforistică, îndeosebi cea rânduită poetic.
Profunde şi sintetice, pe cât de simple pe atât de adânci, aceste aforisme sunt rod al experienţei de viaţă, al lecturilor asidue, al imaginaţiei poetice. Fie şi pentru faptul că le-a notat şi le-a scris pe hârtie, Ionuţ Caragea are un merit deosebit pentru că oferă cititorului o oază de confort spiritual, de gândire creştină, etică şi morală a omului şi creatorului.
Autorul încă mai crede că poezia şi aforismul pot salva lumea, conform conceptului dostoievskian: „Trăiesc cu speranţa că poezia şi aforismul mai au puterea să salveze suflete rătăcitoare atunci când nimeni nu mai are timp pentru lectura unui roman de calitate”.
Determinat până la îndârjire, autorul a depus o muncă minuţioasă şi rodnică în alegerea temelor aforistice, în gruparea lor şi în editarea a patru volume de aforisme: Dicţionarul suferinţei fiind chiar în două volume, în anii 2008 şi 2010; Întreita suferinţă în 2011 şi Delir cu tremurături de gânduri în 2013. Se poate observa după titlul volumelor că suferinţa este apanajul poetului. Este starea lui de graţie. „Naturelul” său.
Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică. Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.
Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui  Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii.
Limbajul aforistic nu e căutat dinadins, ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum  firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din « generaţia Google », al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie.
Şi dacă alţi tineri creatori sau autori cu « cazier poetic » bat monedă la nesfârşit pe amor cu toate ingredientele sale, la Ionuţ Caragea sentimentul iubirii este înălţat la cote de sublimitate pentru că e conştient că derivă din Iubirea Divină.
Iată ce spune Ionuţ Caragea despre Adevăr: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am  spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”.
Pe cine nu preocupă destinul şi cine nu doreşte să afle cine este? Toţi poeţii şi filozofii şi-au pus aceste întrebări. Că au aflat răspunsuri sau nu, e greu de presupus. Oricum, răspunsurile sunt nemulţumitoare pentru că nu putem pătrunde cu mintea aceste taine, decât poate, în clipa din urmă, ori în lumea de dincolo. Important este să meditezi din când în când asupra acestor lucruri. Şi Ionuţ Caragea o face în chip original pentru că reflecţiile lui sunt rezultatul experienţelor multiple de viaţă, nimic nu e superfluu, gratuit, lejer, fără discernământ. „Suntem născuţi să fim căutători de comori printre tainele acestei vieţi”. Ferice de cine le şi găseşte!
Şi ce frumos spune Ionuţ: „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”.
Panseurile despre dragoste sunt remarcabile prin ideatica lor: „Dragostea este un pod de flori între inimi”; „Dragostea este unicul perpetuum mobile”; „Dragostea este o ghilotină cu aripi”; „Suntem contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut”; „Sărutul e cursul de predare a unei limbi străine”„Să nu-ţi trezeşti păsările din tine. Te vor lăsa fără anotimpuri şi inima ta va rămâne doar un cuib părăsit”; „Ceva din mine caută ceva din tine. Bine că există iubirea”; „Dragostea este focul mocnit pe care aruncăm din când în când câte o speranţă… ca pe un lemn putred”; „Dragostea este o fata morgana într-o deşertăciune carnală”; „Pentru poarta unui sărut nu există nici încuietoare, nici cheie”; „Ce zei şi-ar vinde locul pe ultima noastră îmbrăţişare?”„Nu ne simţim niciodată acasă până când nu locuim în inima celuilalt”„În faţa dragostei până şi cerul cade în genunchi”; „Orice iubire începe în cheia sol”.  Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine.
De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrintit al pământului. Despre Dumnezeu, Ionuţ Caragea se pronunţă cu maximă reverenţă: „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu nu-ţi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrăţişările lor, strângerile de mână, dar mai ales privirile…”; „Dumnezeu este prisăcarul stelelor”.
Tânărul autor Ionuţ Caragea a făcut din durere, suferinţă şi tristeţe un suport liric care i-a dat putere să lupte mai departe şi să învingă. Nu este om care să nu le fi întâlnit şi experimentat, dar puţini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevărat remarcabil să ştii să faci din durere o cauză bună, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit, pentru câştigarea unui suflet: „Durerea este investiţia cea mai de preţ din buzunarele întâmplărilor zilnice”; „Suferinţa este ştreangul cu care se spânzură iluziile”; „Suferinţa este îndemn la cunoaştere”.
Poetul Jose Marti spunea: „Dintr-o rană mai cumplită / iese versul mai frumos”. Durerea, suferinţa, lacrima constituie apanajul poetului, bagajul lui pe care trebuie să-l poarte întreaga viaţă. Nimeni nu e scutit de acestea pentru că ele fac parte din fiinţa fiecăruia: „Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice”.
Nici în privinţa fericirii şi a speranţei, Ionuţ Caragea nu este mai puţin părtaş: „Nu vă sfiiţi să iubiţi frumosul, fericirea e pe gratis”; „Speranţele nu poposesc niciodată în cuibul orelor precise”; „Singurul defect al fericirii este că nu apare niciodată atunci când o căutăm”; ”Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine”; „Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri…”
Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi care, plin de curaj, bate la porţile nemuririi.
Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România, dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dicţionarul suferinţei” şi celelalte volume de aforisme ne demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile.
Nebunia este un subiect delicat, abordat frecvent de autori pentru taina pe care o conţine. Un strop de nebunie există în cea mai echilibrată minte. Ea este un soi de înţelepciune întoarsă cu spatele. Important e să nu se extindă şi să nu degenereze: „Nebunia este războiul dintre două armate cu acelaşi comandant. Geniul este cel care negociază pacea…”; „Nu purta războaiele minţii cu cei care fac risipă de vorbe…”; „Nu ne dovedim niciodată inteligenţa detestând-o pe-a altora”; „Gândurile mele, circumferinţa unui trunchi de copac despletindu-şi seva într-o coroană de vise…”
Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte… le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. Iată ce spune autorul despre Lumină şi întuneric: „Întunericul este paradisul cu luminile stinse în care oamenii-şi strigă pe nedrept izgonirea”; „Umbra este un câine cu limba tăiată”; „Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare, probabil că aş rătăci printre stele…”; „Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului”; „Cum putem trăi în oglinda luminilor stinse?”
Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspăt şi de uimitor încât te copleşeşte la simpla citire. Apoi te adânceşte-n meditaţie şi-n contemplarea adevărurilor vieţii la care, poate te-ai gândit, dar nu le-ai formulat niciodată, iar acum le regăseşti spuse de buzele altcuiva.
Iată meditaţiile lui despre moarte: „Moartea nu cerşeşte niciodată”; „Moartea, traficant de nisip în spaţiul îngust al clepsidrei”; „Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul”; „Graţioasă, moartea se plimbă ca o lebădă neagră”; „Moartea este singurul geniu în mânuirea timpului bumerang”; „Moartea îmi imită dragostea cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa cu o clipire”; „Ce îi lipseşte morţii mai mult decât să fie mamă?”; „Moartea este un miriapod celest ce se plimbă pe capetele noastre plecate”; „Numai mergând către moarte, omul rămâne fidel naşterii sale…”
Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane. Centrul universului, se ştie, este Omul. Ca să fii moralist, trebuie să ai însă capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de naturalist, de ecologist, de sociolog şi de fin analist. Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute te aşteaptă la orice colţ. E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize. Despre om şi umanitate, Ionuţ Caragea are următoarele gânduri: „Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal”; „Omul este un fluture rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul Umbrelor”.
Şi, în sfârşit, despre terenul pe care se mişcă cel mai lejer, Poezia, Ionuţ Caragea are următoarele descoperiri: „Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte”; „Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori”; „Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii”; „Poezia este dragostea. Odată ce iubeşti… vei iubi pentru totdeauna”; „Eu, poezeul cuvântului, creez poezia”; „Viaţa se ceartă în versuri cu moartea”; „O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricât de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă”; „Mulţi vorbesc din suflet, dar niciunul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet”; „Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet”; „Existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie”; „Prin poet Dumnezeu reinventează lumea” ş.a.
Sunt atâtea înţelesuri în meditaţiile aforistice ale lui Ionuţ Caragea că nu-ţi ajung clipele ca să le desluşeşti!
Cu toate că se declară copilul născut pe Google, Cartea reprezintă pentru Ionuţ Caragea suportul cel mai solid, reazemul care i-a sprijinit tâmpla, umărul, mâna şi inima, aşa cum mărturiseşte: „Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii cartea ne va face cu adevărat fericiţi…”; iar despre Poet spune: „Poetul tot poet rămâne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o patrie, bătând în pieptul unui copil”, ceea ce mi se pare foarte adevărat.
Citindu-l cu atenţie, îmi regăsesc propriile gânduri şi propriile imagini pe care nu am avut ocazia să le materializez în cuvinte. Să fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care străvede prin semenul său cum îi palpită inima atunci când se-ntâlneşte cu Poezia?
De o savoare aparte sunt paradoxurile poetice şi revelaţiile, care sunt scurte blitz-uri cu caracter axiomatic. „Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde îi îngropi cadavrul”; „Suntem prea buni şi avem prea mult de oferit pentru a ne gândi la un univers limitat”; „Unii mai degrabă învârt lumea pe degete decât să împartă infinitul cu persoana iubită”; „Curtea de justiţie este singurul loc în care se sfidează legile universului…”; „Logica este arta prin care ne dovedim încăpăţânarea în faţa miracolelor”; „Libertatea totală este cancerul oricărei societăţi”; „Ura este pasiunea celor în criză de timp”; „Pământul este moştenirea tuturor clipelor de tăcere…”; „Filosofia este un os după care aleargă  toţi câinii istoriei”; „Cineva a preschimbat apa în vin, dar ne-mbătăm cu apă chioară…”; „Dragostea se reciclează, sufletul se vinde, păcatele se cumpără…”
Despre categoriile filozofice timp, efemer, nemurire, vârstă, eternitate, Ionuţ Caragea spune: „Cu cât sunt mai mulţi oameni pe Pământ, cu atât timpul se consumă mai repede…”; „Bătrâneţea este marea artă a existenţei născută în urma războiului cu timpul”; „Viitorul este religia celor curioşi”; „Timpul marele maestru al deghizării…”; „Amintirile sunt epave pe fundul mărilor interioare”; „Tăcerea este un ritual de împerechere cu eternitatea”; „Dreptul la nemurire începe cu prima durere”.
Trupul şi sufletul – două categorii inseparabile, sunt şi ele subiect de meditaţie pentru poet, dar şi de definire şi desluşire a sensului acestora, atât pentru sine, în primul rând, cât şi pentru ceilalţi: „Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul… ca pe un etern adio”; „Dragostea este cordonul ombilical dintre fiinţă şi suflet.”; „Sufletul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu”; „Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi”; „Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet” ş.a.
Singurătatea, viaţa, visul, alte trei categorii care sunt în atenţia poetului Ionuţ Caragea: „Când te pierzi în pustiul singurătăţii, unica scăpare este să te regăseşti pe tine însuţi”; „Viaţa-i un plâns cu sughiţuri”; „Viaţa este o mirare între două ascunderi”; „Viaţa este un sevraj între două doze de moarte”; „Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr”; „Până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid…”.
Selecţia de faţă se înscrie între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.
Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, ne oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat dintotdeauna mintea umană: naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul etc.
Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului pe care degete nevăzute alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice. Unitatea omului ca entitate în sine nu poate fi sfărâmată însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte.
Anecdotica suferinţei nu se putea să nu-l atragă pe poetul Ionuţ Caragea. Indiferent de starea lui trecută, prezentă sau viitoare, om fiind, el nu este scutit de anumite manifestări ale suferinţei. Însăşi depărtarea de casă poate isca motive de tristeţe şi de dureroasă melancolie.
Colocviile lui Ionuţ Caragea cu  propriul  înger ori cu propria conştiinţă sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sinele, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp de câteva decenii, pe care cititorii – speologi le află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea. Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare. Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta, rodesc cel mai frumos fruct: Iubirea!
Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.
Ultima parte a antologiei „În aşteptarea Păsării” este destinată aprecierilor despre opera aforistică şi poetică a acestui original autor. Sunt fragmente din recenzii, aşezate tot în ordine alfabetică. În întregul ei, această antologie este o izbândă a minţii şi sufletului, o lucrare de referinţă semnificând un prag, un corolar al creaţiilor sale de până acum.
În aşteptarea unei alte „Păsări” care să-l poarte pe Înălţimile Poeziei, semnându-i biletul de trecere spre nemurirea la care acced spiritele alese, Ionuţ Caragea îşi continuă demersul poetic meditativ pentru care a trăit până acum.
 
CEZARINA ADAMESCU
11 Gerar 2016