« Home
 
Aprecieri despre proza ştiinţifico-fantastică a lui Ionuţ Caragea (recenzii integrale sau fragmente, autori în ordine alfabetică)
Linkuri pentru recenziile integrale, aprecierile sau articolele din diverse publicaţii (apasă aici)
 
 
« Am citit de curând povestioare SF purtând, în timpul nostru real, însă, mesajele de autenticitate ale unei proze desţelenind ţinuturile cam rigidizate ale inspiraţiei din literatura genului de la noi. Iar Snowdon King, pseudonimul care semnează acest Uezen şi alte povestiri (Iaşi, Editura Fides, 2010, 160 p.), exprimă acum valoarea artistică a unui autor mirabil din provincia de nord-vest, Ionuţ Caragea. Povestirile (despre inclusul, aici, Uezen, deschizând o trilogie, vorbim/scriem altădată) sunt ţesături stranii, interogaţii febrile statuând pretexte, căutări, pierderi şi regăsiri, evocă mai cu seamă un seismograf al inteligenţei de a se plia în tentaţiile definitivului pe aceste straturi ale memoriei. Fiindcă dinamica multora din prozele lui Ionuţ Caragea e tocmai degringolada memoriei, până şi exerciţiul de a povesti fiind unul de o forţă prospectivă aparte. Scriitorul nu este un pontif, dar el reglează mecanismele unei ceremonii care impune colocvialul, trans-scrierea aplicată a sensurilor integrării fiinţei şi non-fiinţei (anti-fiinţei ca glosatorul „cuvântului înainte” în acelaşi primat al textului-memoriei) în granulaţia hazardului. Aşadar, omul ori sensul înţelesului său, edificat deopotrivă cu foamea de spaţiu simbolic în toposul aceleiaşi memorii, fragmentând unităţile timpului primordial, exilat şi el în ariditatea contingentă a minciunii despre „cum ar fi fericirea în armonia universală”, ca memorie crispată. Prozatorul, laureat Helion în trei rânduri, 2007, 2008 şi 2009, nu joacă decât în spectacolul interior, al aceloraşi obsesii modelatoare: „- Ei, şi acum…îţi aduci aminte? - Da. Totul s-a petrecut ca şi cum ar fi fost ieri. – Şi…ce mai fac oamenii? – ce să facă… Sînt tot aşa de curioşi, dar nu vor afla niciodată nimic. – Asta e bine. Povesteşte-mi! – primii care m-au învăţat să mint au fost părinţii mei. Mi-au zis că nu le pot spune oamenilor ceea ce gîndesc. Este tot ceea ce au. O dată lăsaţi fără secrete, vor muri. Şi eu voi muri o dată cu ei (…) – Ai procedat bine. Şi după aceea? – Lucrurile s-au agravat mai târziu, cînd m-am îndrăgostit. La început ea mă iubea. Din păcate, la un moment dat, a început să mă mintă.”(The Human Game, p. 42-44) Dar nicidecum nu avem un eu spectator câtă vreme asumarea limitei, în Biblos, descărnează mitul memoriei, stabileşte – altfel - ordinea de reprezentare. E de apreciat, aici, cum reuşeşte prozatorul nostru să recompenseze discursul elegiac între frontierele „virginei idealităţi”: „Biblos călătorise de ceva aduceri aminte. Citise mult în ultima vreme, înfăptuise la fel de mult şi rezervele erau pe sfârşite… Acum aştepta de mai multe gînduri la locul întîlnirii. Îl stabiliseră cu toţii să fie la vechea Amintire Comună. (…) Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zîmbea. Ar fi putut dintr-un singur gînd să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.” (Biblos, p. 22 şi p. 26) Virusul epicităţii află aici, în povestirile lui Ionuţ Caragea, un elementar biologic, magmă a visului aprinzând realul întâmplărilor dintotdeauna. Nu poţi „opera” misterul, îl poţi pătrunde cu un singur corectiv (dacă eşti prozator), convenţia reveriei. Şi Ionuţ Caragea are pasiunea calmă a notaţiei senzoriale, iar una din povestiri, Penitenciarul, ne propune o îndelungă meditaţie asupra temei precarităţii fiinţei. Viaţa, aşadar, este masca morţii redusă la embleme, orice ritual zgomotos (iarăşi viaţa) se termină în confesiune şoptită: „- Cuvîntul este o iluzie creată cu scopul de a reprezenta indeterminabilul. Cuvântul este o speculaţie datorată percepţiilor limitate. Cuvintele se modifică şi capătă sensuri diferite de la o decadă la alta, de la o limbă la alta. (…) – Aţi înregistrat visele? – Da, însă nu am captat decît un singur mesaj. – Ce mesaj? – „Crede şi nu cerceta”(Penitenciarul, p. 58 şi p. 60) Dar viaţa obligatorie poate fi şi canonul deszăpezirilor marii iniţieri? Dacă „arzi” povestea, toate desprinderile din cotidianul contemplat elogiază doar existenţa rituală a lucrurilor, iar memoria fiinţelor concentrează doar simbolicele realului. Până şi altă „explicaţie” a mitului iubirii are, în povestirea Atempus, efectul de seră asupra celuilalt mit, al omului care, trăind, îndeplineşte normativele discursului despre sens: „Apoi plămădi femeia din foc şi pămînt. Genomul celest se transformase într-o nouă creatură neînaripată. Lucifer ispiti bărbatul care se simţi atras de femeie. În locul credinţei inoculă plăcerea. În locul reproducerii cu suflul celest, bărbatul ajunsese să se reproducă cu femeia. Astfel au apărut primii copii ai întunericului, discipolii lui Obscuris, aflaţi în graţia luciferică. (…) Dumnezeu privea îngîndurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.” (Atempus, p. 12) În Picătura avem o metaforă decantată în parabolă, asimilarea tragicului în erezie a fiinţei glosând linearitatea, uniforma dezlănţuire de emoţional. Asta pentru că spectacolul omului e, firesc, o caligrafie ludică: „Ar trebui să iubeşti picătura pentru că-ţi limpezeşte sângele şi-ţi domoleşte focul în rărunchi. Ar trebui să iubeşti picătura pentru că şi picătura te-a iubit pe tine mai mult decît un ocean, mai mult decît cerul, mai mult decît pămîntul. Mai mult decît orice a iubit vreodată un om. O femeie de aer. O vărsătoare de picături. Ai crezut că ai aruncat picătura? Nu uita, izvorul e sfînt.” (Picătura, p. 66) Şi în povestirea Jesus Cyborg, plenitudinea vitalului, reîntronând inocenţa răstignitului răscumpărător, Personajul selectează până şi fundamentele „trădărilor” fiinţei clonate, roboţii ratând melancolia vulnerabilă a lumii: „Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă”, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us” (Jesus Cyborg, p. 31) Povestirile lui Ionuţ Caragea redistribuie dialectica amintirii, cu siguranţă. Dar avem aici şi o sociologie a aperceptivului. Omul este oprimat, dubletele lui îl consideră un obiect estetic, chiar dacă, „odinioară”, el le-a creat, realul e decorul decidabilului, dar indecidabilă e voinţa supremaţiei „kinetice” fiindcă – nu-i aşa? – simţurile, emoţiile nu se pot transmuta. În Amintiri de împrumut sau în Perechea de rezervă, antropologiile ţin de mobilitatea spirituală şi de convertirile neprevizibile. În Naştere şi în Ieşiţi afară din casă!, inteligenţa autorului e de verificat în clipa aceea în care el se transpune, cu artă, în narator flotant. Aici, agresiunea ficţiunii are loc împotriva dogmei sterile a memoriei. Ultimele şase minute denudează omul până la a-l „defini” o invenţie simbolică: „Lumea exista în oglindă. Copia perfectă, Gemina, se născuse o dată cu trecerea primului val spaţio-temporal. Aceiaşi oameni, aceleaşi locuri, aceeaşi planetă. Cu o singură diferenţă: timpul celor de pe Primus era înainte cu şase minute. Pe Gemina se instaurase haosul. (…) Cei de pe Primus au descoperit Gemina imediat după trecerea primului val. (…) Însă…Ca orice val care se sparge la ţărmul unei mări, Gemina rămase neatinsă. Cu amintirea intactă a planetei Primus şi a celor care au crezut pînă în ultima clipă în noul paradis.” (Amintiri de împrumut, p. 50 şi p. 54) Proza SF e o proiecţie deviată. Ea nu determină conduite, dar există o relaţie de fidelitate cu raţionalitatea, raţiunea ca liant al eului scriptor în păienjenişul atâtor „prejudecăţi” ale arlechinadei omului în lumea care i-a fost dată. În povestirea 2205, rictusul naratorului sugerează experienţa propensiunilor către încoronarea iluziei ca lozincă a tuturor continuităţilor planetei care este fragmentul din marea sinteză universală. Dar, în Homo interneticus, instalarea confesiunii cosmicizează într-un fel ciudat de jubilaţie hedonistă, „cartea genezei”, în sens invers. Eul scriptor are şi el doar o atitudine experimentală, conotează un mare abandon, dispariţia omului: „– Mamă, mamă, vorbesc cu Netus! – Netus nu vorbeşte, oamenii sînt cei care vorbesc despre el. – Dar, mamă, Netus mi-a spus că oamenii nu mai există cu adevărat de mult timp. Oamenii sînt virtuali, mamă, sînt copiii lui Netus. – Cum poţi să crezi asemenea lucruri?” (Homo interneticus, p. 36) Prozatorul nostru evită retorici calofile, metafora refuză evazionismul edulcorărilor, textul visează, neîntrerupt, marele ocean al realului. Locul preferat al naratorului este aici, tocmai la marginea visului despre lumea cu sau fără „heraldicele” fiinţei omului, eleganţă şi cucernică adoraţie, conştiinţă a înstrăinării şi a raportului fragil vis-realitate. În Jocul lui Lucifer, elanurile sunt supapele unui „purgatoriu” de îndoieli accentuând nota ceremoniosului într-un succes „tematic”: omul depersonalizat crede până şi în oasele umbrei, după ce discursul febril despre celebrarea luminii nu mai posedă lirism inaugural: „Trecuse puţin timp de cînd Lucifer crease cele două lumi şi lucrurile scăpaseră de sub control. La început crease doar două holograme şi treburile erau simple. (…) Regulile jocului fuseseră încălcate. Programul căpătase raţiune proprie, hologramele se puteau materializa şi îşi scoteau încetul cu încetul corpurile în afara proiectorului prin puterea minţii. În a treia lume paralelă se pregătea o nouă dominaţie şi Lucifer nu avea cui să-i ceară ajutorul. Acţionă la disperare şi intră în program, distrugînd hologramă după hologramă. Însă, cînd a ajuns la ultima, a înţeles că nu mai avea nici o putere. Fiul lui Genesis se hrănise cu toată energia sa şi acum îl privea cum îşi pierde consistenţa…” (Jocul lui Lucifer, p. 63) Doar o splendidă metaforă a timpului, în schiţa Profund relaxat, pare o recuperare a „culorilor” iluziei, instalând temporalul între formele caligrafice ale fiinţei omului posedată de obsesia maladivă a călătoriilor în cifrul forţei transfiguratoare a infinitului. Nu sunt singurele situaţii şi ipostaze în afirmarea cărora construcţia acestor identificări a adâncit întoarcerea spre sine a unui prozator remarcabil. Fiindcă (iarăşi): eul scriptor este purtătorul de cuvânt, gestantul pregnanţei senzoriale, trăindu-şi meditaţia confortabilă ca program, armonizându-şi stenogramele despre viaţă şi moarte, dragoste şi risipă, constelaţii ale nostalgiei şi iniţieri întotdeauna măsurabile oniric. Prozele lui Ionuţ Caragea, hotărât lucru, au un aer special, despodobesc sau (re)animă, demitizează sau experimentează propensiuni, structurează un imaginar ori se uimesc hamletian în interiorul angoasei. Uezen şi alte povestiri e una din puţinele cărţi serioase ale genului, carte evaluând etapa altui triumf dintr-un traseu original în literatura noastră contemporană, cu un proprietar titular inconfundabil: Ionuţ Caragea. » (Prof. Dr. Ionel BOTA, în revista Luceafărul de seară, 2014)
 
« Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric. (...) ...Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (...eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” - „scenele de mase”..., „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale. (...) …Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman. — Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…” …Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe - “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane” atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană. (...) Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!! (...) Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaşterii şi…”viaţa mizeră” - dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!): Edenul nu este decât “a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme” (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme”, ca şi “negustorii Tzulu” - simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… - din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”). (...) În mod aproape miraculos, pentru cei ce nu ar cunoaşte firea eminamente poetică a autorului trilogiei despre Uezen – a treia parte, Echilibrul lumilor, stă sub semnul Luceafărului eminescian! Al Cosmicului Sacrificiu al Dragostei/Prin Dragoste... Dar măiestria lui Snowdon King (profesionalismul românesc începe să-şi spună cuvântul, tot mai răspicat!) constă tocmai în mascarea transfigurării, cu valenţe şi efecte cosmice. În primul rând, asistăm (şi nu aceasta este partea cea mai izbutită, din punct de vedere estetic, a romanului! – ...deşi, în ce priveşte stilul, avem de-a face cu o unitate perfect armonioasă!) la un veritabil curs, în care autorul îşi expune propria viziune, asupra metafizicii universului de el însuşi imaginat. (...) …Chiar dacă autorul nu se abate, de obicei, de la obsesia spaţierii cosmice – iată că, printr-o metodă din secolul al XVIII-lea, uzitată şi de Goethe, scrisorile dezvăluie cosmosuri cel puţin la fel de semnificative şi de larg-respiratorii de rost, ca şi aventura narativă – ba chiar Izvoare de Revelaţii Ultime, Apocaliptice (în sensul nu de dezastruoase, ci de Profund Vizionare, Radical Schimbătoare de Registru Spiritual şi Perceptiv). Este cazul corespondenţei îndrăgostiţilor absoluţi, Namur-Luana (construiţi în dimensiuni tragic-boreale, precum Tristan şi Isolda sau Siegfried şi Krimhilda… dar cu conotaţii clar creştine!), în registru mundan, apoi, în cel transmundan... » (Prof. Dr. Adrian BOTEZ, în revistele LitArt, 2010, Sfera Online, 2011, şi în prefaţa şi postfaţa romanului "Uezen. Echilibrul lumilor", 2011)
 
« ...Nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte – sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate – un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura. …În povestirea Atempus – sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.” …Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici… …Clonarea… alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice… – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „micro-tragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia… „originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.” Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – “nimicnicie”… …Clone, drone… (povestirea 2205) – şi eforturi zadarnice ca “jucăria” să semnifice…”ceva”, într-un univers prin care “fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în “galaxii” – …zeii înşişi devenind zei, din…”crisalide” şi…”la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind “identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”. Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!! …Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui “Poe” (delirantul poet al sumbrului”), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă”!) egoist! “— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul! — Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!” Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! “Amintirea Comună” nu este decât fuga de “Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. “Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.” …Iisus însuşi este un… cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total, priveşte, “cu ochi ficşi” şi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom. “Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”. Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …„mântuirea”-salvarea Matricii-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele „mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?! Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru – este plecat, pe veci, sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor – …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final – lugubră („poe-scă”…)... …Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …„nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…! …Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin… » (Prof. Dr. Adrian BOTEZ, în revista Societăţii Române de Sciece Fiction şi Fantasy, 2010)
 
« Literatura lui Ionuţ Caragea e o literatură a interogaţiei continue, a încercării către un Adevăr Ultim, nu numai spre mulţumirea fiinţei lui, ci şi spre determinarea, provocarea cititorului. Mesajul pare să fie că aflarea unui Adevăr Ultim este de fapt începutul unei noi aventuri iniţiatice şi că Misiunea Fiinţei este de a nu se opri şi de a îmbogăţi aventura ei în Univers. Ca şi cum nu atingerea punctului ultim ar fi Misiunea, ci inventarea unui altuia şi a încă unuia odată ce acela va fi fost atins cumva.(...) Cartea lui Ionuţ Caragea e mai mult decât o poveste cu tâlc, e mai mult decât o aventură spaţială, e mai mult decât o temă SF. O poţi citi în multe feluri. O poţi critica în multe feluri. O poţi ignora. Dar ar fi o pierdere. Pentru ca în această carte, scrisă fără emfază, Ionuţ Caragea vorbeşte despre Iubire. Ionuţ Caragea vorbeşte despre mine, despre tine, despre noi, despre viaţa noastră cea de toate zilele, nebună, ridicolă, fantezistă, stranie şi zăpăcită. Ionuţ Caragea ne transformă pe noi în propriile noastre întrebări. Şi asta îl prezintă lumii ca pe un adevărat magician care, ca orice magician, e îndrăgostit nebuneşte de Miracolul Lumii.  » (Ovidiu BUFNILĂ, în prefaţa romanului "Uezen şi alte povestiri", 2009, şi în revista Sfera Online, 2010)
 
« În UEZEN şi alte povestirii Ionuţ Caragea construieşte o lume în care ai impresia că, de fapt, sînt aceleaşi personaje, creionate aidoma unor cristale, cu mai multe faţete, pe care le pune în varii ipostaze, dîndu-le diverse nume, funcţie de povestirea în care sînt „parte”. Astfel, totodată, autorul îşi conturează şi un mod de a construi propriul drum către Adevăr, către ce înseamnă a trăi, printr-o aparent continuă stare de interogaţie, de căutare/ descoperire/ inventare a răspunsurilor. Totul „învăluit” în haina limbajului caracteristic genului SF.  » (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, 2010)
 
« Într-un interviu recent, acordat revistei (on-line) Viaţa pozitivă, Ionuţ Caragea declară că este un scriitor „născut pe Google”, unde şi-a publicat, mai multă vreme, scrierile poetice care l-au făcut cunoscut şi care au contribuit la proliferarea unui curent cultural de avangardă în virtual. Într-adevăr, se poate vorbi de o reuşită. Absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Ovidius din Constanţa, până la 33 de ani a fost rugbyst de performanţă, pentru ca la 32 de ani să publice primul volum de versuri: Delirium Tremens (Ed. Stef, Iaşi, 2006), după care au urmat: M-am născut pe Google (2007), Donator universal (2007), Omul cu cutia neagră (2007), 33 bis (Ed. Fides, Iaşi, 2008), Analfabetism literar, Dicţionarul suferinţei, I, II (2008, 2010), Negru sacerdot (2008), Absenţa a ceea ce suntem (2009), La suprême émotion (Ed. ASLRQ, Montréal, 2009), Déconnecté (Ed. Elmis, Iaşi, 2009), Guru amnezic (Ed. Fides, Iaşi, 2009), Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google (2009) ş.a., în total, 26 de volume, care însă nu s-au putut menţine doar în variantă electronică, ci s-au întors şi la tradiţionalul suport pe hârtie, care asigură trăinicie, dincolo de virtualitate. Între 2003 – 2011, autorul s-a stabilit în Canada, la Montréal, dobândind cetăţenia în 2008. A fundat acolo, la 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ), cu o editură omonimă. S-a repatriat, în februarie 2012, stabilindu-se la Oradea. Se manifestă complex nu numai ca poet, ci şi prozator, eseist, istoric literar şi editor. Opera lui de răsunet pare a fi trilogia românescă de science-fiction, semnată cu pseudonimul Snowdon King: Uezen şi alte povestiri, Conştiinţa lui Uezen, Uezen. Echilibrul lumilor (Montréal, în colaborare cu Ed. Fides din Iaşi, 2010, 2011), carte încununată cu Premiile Helion. S-a creat o falsă impresie asupra drumului ales în literatură de „nouămiişti” şi „douămiişti”, ca variantă degradată, în pornografie şi scatofilie, a postmodernismului. Talentele autentice au ales altceva. Adrian Botez, cel mai pătrunzător comentator al lui Ionuţ Caragea, îl consideră un „neomodernist” care a găsit calea transmodernismului. Şi ca scriitură, într-adevăr, Ionuţ Caragea a ţinut să se diferenţieze atât de vechii textualişti, cât şi de „naturalismul” fiziologic al colegilor de generaţie. Stilul său este remarcabil prin economia mijloacelor de expresie, reuşind să fie expresiv prin sprinteneala cuvântului, prin dramatism dialogic, punând, în acelaşi timp, la lucru un idiom science-fiction care nu abuzează de ermetism scientist. Dar cel mai important semn al apropierii de ethosul transmodern ţine de viziune asupra lumii. Scriitorul nu ezită chiar să-şi exprime intenţia optimistă asupra umanităţii, considerând, bunăoară, în interviul amintit: „Îmi place să cred că un scriitor poate contribui la crearea unei lumi mai bune.” Declaraţii de acest fel sunt tot mai rare din partea scriitorilor izolaţi în narcisismul lor funciar. Dar să revin la trilogia Uezen. Acele „şi alte povestiri” din titlul primului volum nu sunt adăugiri parazite, constituind un fel de prefaţare, de introducere în problematică şi în atmosferă. Autorul imaginează în spiritul primului univers Albert Einstein-Willem de Sitter (1932), unul apropiat şi de eleaţi, un univers static şi compact, nu infinit, mişcarea, fiind, ca la Zenon, doar aparentă, în imaginarul individual şi colectiv, ţinând de o lume virtuală. Lucifer, retras în Obscuris, Narcis, Atempus, mânuitorul clepsidrei, Democles, Anuk şi Uezen, Tarek şi Lerman, Suara şi Luana, Marina şi Thelia sau Moş Profeţie şi Mud par a fi principalele arhetipuri zeieşti şi umane din acest univers rezultat după Apocalipsa care, pe Pământ, s-a manifestat ca o pandemie devastatoare, consecinţele proliferând pe multe alte planete: Serenia, Eden, Nayur, Neteria, Nede etc. Iisus Hristos al vechiului creştinism pământean a devenit Jesus Cyborg (C33 „un simplu robot”, I, p. 30), având ca misiune „salvarea matricei”, care este iubirea, omul însuşi. Om şi divinitate cu puterea visului, Jesus îşi induce starea de metastază-sacrificială pentru a fi, în 48 de ore, în moarte clinică şi spre a putea activa virusul numit Apocalipsa, salvând matricea: „Singura şansă a oamenilor era o nouă «Apocalipsă» însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine.” (p. 31). Teza centrală a romanului devine tocmai sacrificiul de sine, singurul în măsură să salveze lumile de la neantizare. Partea originală a imaginarului lui Ionuţ Caragea este viziunea unui univers postapocaliptic, transmundan, transportat integral în virtualitate, ca supremă inconsistenţă ontologică. O utopie negativă care nu pierde totuşi un ultim contact cu matricea. Produsul ei este homo interneticus, nu mai puţin anormal decât cel din secolul al XX-lea numit homo sovieticus. Dumnezeu devine Netus: „Cibernetica este biblia celui care crede în Dumnezeul organic, internetul este biblia celui ce crede în Netus.” (p. 35). Paradoxal, nimic organic într-o lume generată organic: „Oamenii sunt virtuali, mamă, sunt copiii lui Netus.” Netus însuşi atrage atenţia că de foarte mult timp oamenii nu mai există cu adevărat, dar că asta ar fi chiar şansa acestor umbre de oameni de a distruge toate relele din lume, rele care au devastat-o de la începuturi. Între mamă (care încă nu crede în Netus-dumnezeu) şi fiu nu mai pot exista decât dialoguri de felul acesta: „ – Dar mamă, tot mai mulţi oameni cred în Netus. Şi la un moment dat el va distruge toate relele din lume.” (p. 37). Pământul a devenit „o vastă reţea de homo interneticus”. Altfel spus, lumea nu mai există decât în oglindă, pradă unui narcisism planetar, o euforie generalizată care ar putea fi lumea promisă după a doua venire a lui Hristos, după Învierea finală: „Oare era noul paradis promis de cărţile sfinte?” (p. 50). Oamenii virtuali trăiesc, simultan, în oglinzi şi în universuri paralele (p. 57), într-o tendinţă de omogenizare galactică, încât identitatea numerică din budism pe care pariase arheitatea eminesciană, se autoanulează prin biruinţa entropiei albe, dispărând orice urmă de eterogenizare identitară: „- Numele meu este Acelaşi. Nu am nume diferit, sunt acelaşi ca şi voi.” (p. 58). Fireşte, a trecut şi vremea diferenţierii de sex. Omul? „- Ce eşti tu?/ - Eu sunt ceea ce sunt şi nu sunt.” (p. 59). Şi totuşi, în acest univers virtual, răul este prezent cu mult mai dur, în războaie interminabile între lumea lui Uezen şi Anuk, angrenând forţe malefice diriguite „ştiinţific”, cu androizi şi vandokari etc. Acestora încearcă să se opună cei iniţiaţi de Moş Profeţie, în experienţa zettică a perfecţionării celor cinci supersimţuri. Anuk însuşi, demonul răului, ipostază luciferică, ajunge, finalmente, la matrice, care presupune „noua Apocalipsă”, cea a autodistrugerii, ca ultim gest de împăcare sacrificială cu lumea: „Anuk pierduse totul, dar nu îşi pierduse definitiv credinţa în Democles. Regreta amarnic că fusese corupt de Z’Davar şi se rugă în gând să fie iertat. Apoi apăsă pe butonul de autodistrugere şi un spectacol imens de lumini invadă cerul de deasupra planetei Nede.” (Uezen. Echilibrul lumilor, p. 77). În postfaţa la acest al treilea volum, Adrian Botez descifrează mitul Luceafărului eminescian. Poate puţin prea alambicat, dar cu identificarea unui luciferism împăcat, finalmente, prin iubire, ca în Înger şi demon. Autodistrugerea lui Anuk se echilibrează cu mărturiile de dragoste dintre Luana şi Namur, emoţionante, încheind romanul pe un ton epistolar-elegiac de secol XVIII european. Aflat în plină fervoare a afirmării ca poet şi prozator, aştept de la Ionuţ Caragea performanţa artistică menită să-l plaseze pe firmamentul literaturii contemporane al valorilor durabile, un loc reclamat chiar de talentul său viu, necontrafăcut. Şi, poate, nu ar fi de neglijat ca matricea să poarte chiar pecetea lumii româneşti în universalitate, singura care legitimează un scriitor român.  » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Oglinda literară, 2015)
 
« Scriitura lui Snowdon King, pseudonim sub care se ascunde nimeni altul decât Ionuţ Caragea, bună gazdă a portalului Sfera Online, este una cât se poate de îngrijită, transformând lectura într-o experienţă plăcută, curgătoare. Lumea imaginată se articulează corect, căpătând o densitate aproape reală. Povestea în sine abordează fresca unei omeniri galactice, depusă concret în personaje tuşate atent. Concluzia ce se impune după lectura celor două capitole (III şi IV) este că producţiunea se postează, indiscutabil, în zona de vârf a piramidei de calitate.(...) Sfera Online începe rubrica lunară de ficţiune cu un nou fragment din trilogia „Uezen”, de Snowdon King, de astă dată din partea a treia „Echilibrul lumilor”. Nu găsim potrivit să repetăm aprecierile noastre făcute în „Ficţiuni din grădina cu trandafiri”. Vom puncta totuşi că unele mici imperfecţiuni (erori de redactare) nu pot umbri o anume consistenţă ideatică a deologiei, desfăşurată la scara unui întreg univers, sau scânteia de cuget a unor definiri pline de miez, dintre care alegem să exemplificăm viziunea despre iubire a unuia dintre personaje: : „…să iubeşti înseamnă să-l accepţi pe celălalt aşa cum este. Să accepţi că oamenii sînt asemenea unor păsări pe care nimeni nu are dreptul să le închidă în colivii de gînduri, carne şi oase.” Prin comparaţie, autorul merită ceva mai multă atenţie în fandom decât i s-a acordat până acum, căci ieşirile sale editoriale la rampă nu l-au propulsat către listele de votare ale premiilor noastre, mai vechi sau mai noi. A fost premiat doar de Helion, şi nu cred să fi fost din greşeală. » (Mircea COMAN, în portalul Scifientland, 2011)
 
« Singura piesă de ficţiune publicată în septembrie de SFera Online este fragmentul „Uezen XXI: Viaţa merge înainte”, de Ionuţ Caragea, la care ne-am referit şi mai sus, în deschiderea stagiunii autumnale de la SRSFF. Vom spune că fragmentul are darul de a stârni curiozitatea. Şi vom reitera ideea (am mai afirmat asta şi despre alte fragmente ale ciclului) că edificiul literar din care face parte fragmentul se bucură de o scriitură îngrijită, atent revizuită, aşa încât nu are rost să vorbim despre greşeli, pe care nici nu le-am căutat cu încordare, lăsându-ne furaţi de curgerea lecturii. În pofida acestor neîndoielnice calităţi, reconstruirea scintificţională a dimensiunii deice, spirituale, a universului nu este în prezent în acord cu starea mea dominantă, aşa încât, din păcate, lunec peste multe din trimiterile textului. Poate că voi avea cândva destulă vreme şi răbdare să citesc întregul ciclu. Şi să încerc să aşez pe autor, după cum o merită şi, fireşte, după cât ne pricepem, într-o firidă ceva mai luminată a fantascienzei de limbă română. Una peste alta, apreciem că fragmentul merită toată atenţia cititorilor români de ficţiune speculativă. » (Mircea COMAN, în portalul Scifientland, 2011)
 
« „Auzul va fi ultrasonic, veți analiza frecvențe pe care urechea umană nu le poate percepe. Cu ajutorul simțului tactil veți putea vindeca persoane printr-un simplu transfer energetic. Văzul va avea acuitate microscopică și veți putea acoperi întregul spectru al culorilor.” Acestea sunt cuvintele lui Naej, zis și Moș Profeție, în aparență un saltimbanc care animă străzile, dar în esență un inițiat care-i deschide calea lui Lerman (joc de cuvinte interesant, format din „lehr-” și „Mann” în limba germană, însemnând „om care învață”) spre o lume, cu predilecție interioară, complet diferită de ce-și imaginase c-ar putea trăi. Lerman este cel care, pe parcursul unei istorii futuriste și totuși la fel de veche precum tradiția însăși, face alegerea corectă și refuză bogății imense în favoarea învățăturii și înțelepciunii. El se trezește captiv într-un joc de putere care, la început, îi depășește înțelegerea, în plin război între edenieni (primii umanoizi de pe planeta Eden) și forțele întunericului controlate de Z’Davaar. Povestea sa este presărată cu personaje stranii, care se învârt în decoruri construite cu o imaginație debordantă și cu un spirit al observației ieșit din comun. Amalgamul de nume, funcții, ocupații devine pe alocuri obositor, însă, cumva, autorul o scoate la capăt până la final, oferind explicații suficiente pentru fiecare fenomen. În fond, Lerman nu trăiește doar în prezent, ci ajunge să cunoască și trecutul care l-a influențat, iar trecutul face parte dintr-o istorie mai largă, mai complexă, tipică romanelor gen saga. „Peste două luni, pământenii semnară un acord cu khvarii și cu nedenienii refugiați din cauza invaziei lenuriene. Noii sateliți de apărare așezați pe orbita Terrei erau meniți să împiedice apropierea navelor negustorilor Tzulu și, implicit, debarcarea invadatorilor.” Un simplu citat relevă cât de divers este acest univers comasat de Ionuț Caragea în mai puțin de 200 de pagini. Tocmai de aceea, pentru a capta esența unei lupte ancestrale, care se poartă fulgerător și totuși de durată, este nevoie de concentrare și de interes în urmărirea relatărilor diferite ale celor câteva personaje importante. Astfel, de urmărit, pe lângă Lerman, sunt Naej, saltimbancul, Namur, fiul lui Lerman și al Suarei, și, firește, Anuk, unul dintre supraviețuitorii trecerii edenienilor prin gaura de vierme Megara. Mi-aș dori să citesc o versiune mai expandată a fiecărei părți de poveste, tocmai pentru a înțelege mai bine caracteristicile fiecărei rase și fiecărei civilizații prezentate. La fel cum autori consacrați, precum Tolkien sau Herbert, au construit o întreagă schelărie de istorie, religie, limbă și tradiție în care și-au organizat jocurile strategice ale diverselor societăți, o astfel de istorie aproape enciclopedică ar fi binevenită și din partea lui Ionuț Caragea. Aștept, astfel, cu interes, continuarea sau extinderea poveștii, și vă invit să descoperiți și să comentați, eventual, acest roman incitant. Cu siguranță veți sesiza, pe lângă structura complexă, și poezia de printre rânduri. » (Iulia DROMERESCHI, pe site-ul Bookblog, 2016)
 
« Cât despre prezentul volum SF al lui Ionuţ Caragea (Discipolii zeilor de altădată), el are toate ingredientele unui roman bine scris: are cursivitate, emană o reală plăcere a lecturii, are intrigi solide, are acel ceva care captează interesul, are acea dimensiune narativă ce te introduce în experienţa altei temporalităţi (ai senzaţia că timpul trece foarte încet). Cât despre personaje şi evenimente – ele respiră o libertate şi o spontaneitate creatoare, încât ai impresia că acestea n-au legătură cu personalitatea autorului lor. De asemenea, dialogurile sună atât de natural încât creează impresia că pur şi simplu le auzi - iar nu le citeşti. De asemenea evenimentele sunt investite cu efecte stilistice redutabile şi totuşi simple: hiperbola, alegoria, parabola. Realitatea nu este „prizată” direct (nici nu s-ar fi putut – căci e vorba de o atmosferă SF), ci indirect. Simbolul există la fiecare pas. Semnificaţiile nu au un caracter cognitiv, cât unul aluziv. Adevărurile sunt doar sugerate. Cât priveşte numele personajelor, al tărâmurilor, sau al entităţilor de toate felurile – nu numai că sunt absolut reuşite, sau inspirate, ori sunt inversări sugestive ale literelor unor cuvinte bine cunoscute (Uezen şi Mud – Dum şi Nezeu), dar sunt şi exact la locul lor. Numai un poet putea face asemenea alegeri. Iar faptul că aceste nume sunt, dincolo de extravaganţă, venite parcă, dintr-o lume paralelă - şi exprimă cu precizie trăsături de caracter ale unor personaje la fel de neobişnuite ca şi acţiunile în care excelează -, este garanţia că lumile autorului au avut un rol bine determinat în „economia” sufletească a autorului lor, au ţinut rol de realitate secundă - cu funcţiuni reale şi exacte în „dialectica” lui sufletească. Spunând aceste lucruri, mai trebuie adăugat că, în general, proza science-fiction are şi un rol adaptativ-concret – ceea ce n-aş fi bănuit. În această lume în care tehnologia a căpătat atâtea valenţe, diversificări aproape infinite şi în acelaşi timp de neconceput nu cu puţin timp în urmă – proza SF este menită să umple intervalul ce s-a creat şi care nu este deloc unul insignifiant. A ne obişnui cu lucruri din ce în ce mai complicate, cu lucruri care au o structură funcţională şi morfologică din ce în ce mai complexă, trebuie să ne preocupe în mod serios. Şi apoi, a crea lumi paralele, în care omul actual să se instaleze confortabil, iar nu tragic; spre a uita relativitatea valorilor actuale, iar nu pentru a le resimţi gravitatea şi durerea; sau a se simţi „uşor” în faţa destinului, iar nu „omeneşte, prea omeneşte” -, este un argument destul de convingător pentru a accepta îndreptăţirile literaturii SF. A şti că ceea ce citeşti este o pură şi simplă ficţiune care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea – poate doar o legătură indirectă, prin simbolurile ce le propagă -, este o bună modalitate de a te refugia din faţa iureşului cotidian. Universul ce îţi este livrat la îndemâna ta imediată, cât şi independenţa cu care poţi să te scufunzi în el – sunt avantaje deloc de neglijat. Iarăşi, literatura science-fiction, poate fi portavocea unor avertismente, ale unor semnale ce trebuiesc trase, cu privire la noile pericole care există în această lume ce s-a schimbat dintr-o dată în câţiva zeci de ani. De asemenea, mai vrem să punctăm câteva avantaje ale literaturii SF, chiar de ar fi să ne repetăm. Ca o primă idee vom spune că trebuie menţionată în mod expres uşurinţa cu care, la Ionuţ Caragea, elementele de natură SF sunt integrate în naraţiune, provocând un efect de separare de lumea comună, dar şi un efect cognitiv expres. Mă refer la chestiuni ca: transferul de memorie, problemele strict de funcţionare infinitezimală a conştiinţei, utilizarea de substanţe psihotrope, mecanisme chimice neurologice, intervenţii de asemenea chimice, dar şi fizice pe palierul concret al fiziologiei umane (de ex. funcţionarea tiroidei) etc. Un alt aspect ar fi flexibilitatea noţiunilor de timp şi spaţiu. Ele sunt dominate de puterea inventivă a unei ştiinţe avansate, dar şi de „forţele” potenţate ale psihicului care, prin diverse tehnici, şi-a depăşit limitele. Acestea sunt proiectate într-un viitor care poate fi şi unul promiţător, dar şi unul înnegurat de posibilităţi distructive. Altă idee valoroasă transferă eterna problemă a binelui şi răului într-un cadru SF. Binele se înfruntă cu răul însă răul este scuzabil, căci a izvorât din suferinţă - şi nu este, deci, de sine stătător (un personaj negativ şi-a început odiseea după o experienţă nefericită). Pentru a colora atmosfera romanului, dar şi pentru a lansa o explorare morfologică posibilă – ne sunt prezentate diverse fiinţe care depăşesc cadrele obişnuitului sau ale umanului: tot soiul de androizi, şopârle, insecte, negustorii Tzulu, lenurienii, clonele etc. Toate acestea reprezintă lansarea unei încredinţări în posibilităţile creatoare ale înseşi Matricei generatoare universale, fie că e vorba de aspectul ei sub forma conştiinţei şi creierului uman care prelucrează şi inventează, fie că e vorba de geniul formator al unei vieţi extraterestre de sine stătătoare. O altă idee valoroasă este aceea care supune interogaţiei identitatea conştiinţei umane. Dacă clonarea aduce în discuţie o identitate de bagaj genetic şi fizic, altfel se pune problema memoriei clonei – această memorie va diferi de la original la replică. Ori în acest spaţiu interval apare faptul că diversitatea, în interiorul universului, nu poate fi niciodată anulată sau transgresată. Nu poate exista o entitate care să nu difere faţă de alta. Repetiţia este imposibilă. Evident, ideea e copleşitor de valoroasă: dumnezeirea e infinită sau nemărginită (cel puţin în diversitatea ei intrinsecă). Tot ca un avantaj al literaturii SF, dar şi al romanului lui Ionuţ Caragea, apare dezbaterea unor probleme filosofice ca: liberul-arbitru; necesitatea existenţei adevărului; cum am mai spus – lupta dintre bine şi rău; problema responsabilităţii maxime, atât pentru viaţa proprie, cât şi pentru viaţa cosmosului; dezideratul ca fiecare să se auto-depăşească; problema ciclicităţii generaţiilor; problema, cum am mai spus, a identităţii conştiinţei umane, atât identitatea de sine, cât şi cea a speciei; ş.a.m.d. Una peste alta, ca să revenim, chestiunile abordate de Ionuţ Caragea în acest roman se integrează perfect în problematica genului, iar rosturile acestui roman sunt bine amplasate în context. Faptul că Ionuţ Caragea face figură bună şi în acest domeniu, ne dezvăluie un scriitor nu numai polivalent, dar şi curajos... » (Remus FOLTOŞ, în revista Luceafărul de seară, 2015)
 
« ...Extraordinarul său elan vital se sesizează uşor şi în volumul Discipolii zeilor de altădată (editura eLiteratura, Bucureşti, 2015), varianta românească a ediţiei americane Uezen (editura Wildside Press, Rockville, USA, 2012). Avem de-a face cu o space opera şi toate ingredientele sale recognoscibile (călătorii interstelare, rase extraterestre, războaie galactice etc.) peste care se suprapune o aventură a căutării („quest“) proprie basmului şi romanului cavaleresc, totul pe fundalul unor discuţii şi solilocvii despre liberul arbitru. Ionuţ Caragea reuşeşte cel puţin două lucruri în cartea sa: în nici 180 de pagini conduce cu inteligenţă, departe de tezisme şi preţiozităţi, personajele sale în epuizarea logică a subiectului filozofic, simultan cu a menţine tensiunea narativă prin jocul de planuri şi proporţia judicioasă între aventură şi dialog. Discipolii zeilor de altădată capătă de la început un ritm propriu, fără a deveni foarte previzibilă. Cele două reuşite ale lui Ionuţ Caragea pot deschide două porţi de lectură cititorului în vacanţă: fie urmărirea cu detaşare a creaţiei unei mitologii gnostice sui generis, fie imersarea în aventura războinică. Într-adevăr, zeul suprem, demiurgii săi, creaţia lor iniţială – planeta Eden şi „edenienii“ – cu darul nemuririi, pierea rasei şi salvarea unor aleşi, războiul Luminii cu Întunericul, toate acestea sunt deja văzute şi cunoscute, jocurile transparente de limbaj (în ajutorul edenienilor vin Uezen şi Mud…) dezvelind şi mai mult din mecanismele interne ale tramei. Într-adevăr, faptul că, după sacrificii dureroase, binele cîştigă războiul universal şi urmează o mega-petrecere, s-a mai văzut şi este, pînă la un punct, doar reluarea reţetei de succes a literaturii de consum. Totuşi, ce este propriu lui Ionuţ Caragea în Discipolii zeilor de altădată se găseşte în nonşalanţa cu care se plimbă între planuri, evitînd clişeele, deşi se apropie de ele la fiecare pagină. Cartea sa arată exact: un produs eclectic, ţinut laolată nu de recunoaşterea alegerilor, ci de ritmul în care ele se succed... » (Prof. Dr. Cătălin BADEA-GHERACOSTEA, în revista Observator cultural, 2016)
 
« Discipolii zeilor de altădată” (ed. eLiteratura, Bucureşti, 2015) mi s-a părut a fi rezumatul unui asemenea univers complex ale cărui reguli sunt expuse sumar, dar cu un sens unitar, de către o minte febrilă, şi în care putem bănui miriade de detalii, evenimente, lanţuri cauzale şi societăţi cu poveştile lor, ce aşteaptă să fie descoperite. Ce a fost deosebit în această carte pentru mine a fost contopirea SF-ului, a regulilor de funcţionare clare ale ştiinţei cu o parte a spiritualităţii pe care ne-am obişnuit să o asociem strict cu religiile. Am simţit că Ionuţ Caragea, autorul cărţii, a şters graniţa clară dintre ştiinţă şi spiritualitate, graniţa care s-a impus vreme îndelungată prin conflict şi opoziţie, şi le-a făcut astfel să fie faţete ale unuia şi aceluiaşi lucru, părţi dintr-un univers care nu face această diferenţă, ci care doar funcţionează, fie că îi ştim regulile, fie că nu. Putem face mult bine şi mult rău şi cu ştiinţa, şi cu spiritualitatea, contează cum decidem să le folosim.  (...) Am apreciat ideea de folosire a capacităţilor psihice dezvoltate prin spiritualitate ca o armă, în funcţie de motivaţiile, dorinţele şi emoţiile din care izvorăşte utilizarea lor. Am simţit că este realist şi uman acest lucru, în opoziţie cu a prezenta persoanele iluminate ca fiind exclusiv “personaje bune” şi, implicit, capacităţile lor - o răsplată pentru bunătate. Am apreciat mult şi insight-ul oferit despre motivaţiile “inamicului”. Această relativizare şi acest efort de înţelegere cred că este esenţial pentru a putea să ne despărţim de punctele noastre de vedere fixe care ne menţin adesea în problemă. Am apreciat faptul că Namur, aşa supraom cum e el, are momente când este un adolescent sau un tânăr normal şi resimte dificultăţile naturale de maturizare prin care trecem toţi. Există bun, există capabil, există valoros sau iluminat, dar nu există perfect. » (Irina GHIMBĂŞANU, în revista Orizonturi literare, 2016)
 
« Cum e când apari în costumul îndrăzneţ al imaginaţiei? Primeşti premii literare, ar răspunde scriitorul Ionuţ Caragea. ,,Pe timpul unei bătălii spaţiale din apropierea planetei Nede, apare fisura dintre universul material şi lumea de apoi, provocată de arma fără precedent a pământenilor: bomba cu suflete.“ Finalul acestei fraze – bomba cu suflete – care poartă nu doar o încărcătură de teribilism şi spectaculos vehiculată în general de scriitorii de science-fiction, dar şi una filosofică, identificabilă în trecutul din care venim şchiopătând, mi-a sugerat că el poate fi mijlocul de locomoţie cu ajutorul căruia Ionuţ Caragea s-a deplasat, deliberat, ca discipol al zeilor de altădată, în interiorul propriului roman SF din care am citat şi anume, Discipolii Zeilor de Altădată. Desigur, este un mod de a te arăta lumii literare, metaforic vorbind, îmbrăcat în costumul neîmblânzit al imaginaţiei, ca posibil personaj, sigur însă ca scrib al unui timp reproiectat pe fundalul istoriei pentru a rupe, cumva, cu monotonia cotidianului. Dar nu despre cărţi e vorba acum, ci despre două importante premii literare ca răspuns la apariţia amintită, mai ales că ele sunt câştigate de un membru al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. Despre literatura ştiinţifico-fantastică precum şi de promovarea ei în mediile literare se vorbeşte prea puţin, deşi nici ea nu ignoră faptul că întâmplările lumii sunt cârmuite de destin şi de demiurg şi că oamenii, cu toată înţelepciunea lor, nu pot să le domine, ci doar să se adapteze la schimbările provocate de ele, în concordanţă cu vremurile trăite. Trecând prin poezie ca printr-o întoarcere acasă (câteva volume publicate între 2006-2014, inclusiv bilingve, română-franceză, română-spaniolă), aforism (cu două Dicţionare ale suferinţei), eseu şi memorialistică, se opreşte asupra genului science-fiction publicând din 2010 un număr de cinci volume, cel mai recent, aparut în 2015 la Ed. eLiteratura fiind chiar volumul amintit mai sus, gen care i-a adus anul acesta, la Concursul naţional de proză umoristică SF organizat de Clubul timişorean ,,Helion“, premiul II, premiul întâi neacordându-se, pentru povestirea ,,Ca la noi la nimenea“. Un titlu ca o mustrare aş spune, iritând cu caustica sa vreo ,,clasă mijlocie de vârf cu apucături de clasă de jos“ (ca să-l citez aici pe poetul canadian John Robert Colombo dintr-o Notă biografică), un fel de alegorie pe uşa căreia eşti invitat să intri ca să mai înţelegi, încă odată, dacă mai era nevoie, că mişcarea ţelurilor şi a proiectelor îşi pierde consistenţa pentru că imediat constaţi că e vorba de o lume decăzută. Aşa cum se recomandă, Ionuţ Caragea este constănţean, licenţiat al Facultăţii de Educaţie şi Sport a Universităţii ,,Ovidius“, a jucat rugby, ca şi tatăl său, Florin Caragea, pentru ca în 2003 să emigreze în Canada al cărei cetăţean este din 2008, loc unde şi-a descoperit, după spusele sale, vocaţia de scriitor. Revine definitiv în ţară, în 2012, fiind azi un orădean. Al doilea premiu ce se cuvine a fi amintit este tot un premiu II, la secţiunea Ficţiune, câştigat la concursul naţional ,,România peste o sută de ani“ în această toamnă, cu prilejul celei de-a 37-a Convenţie Naţională de Science-Fiction organizată la Bucureşti de Asociaţia Română a Cluburilor şi Autorilor de Science-Fiction. Nu ştiam că se mai gândeşte cineva, prin intermediul unor pagini, să mai scrie, nu din dorinţa de a-i ,,spăla“ picioarele, de a i ,,unge“ cu alifii vindecătoare rănile acestei ţări, ci din aceea de a gândi, chiar fabulând sau visând, ceva despre viitorul economic, politic, moral, al naţiunii... Într-o scrisoare de acum şase sute trei ani, Machiaveli îi scria prietenului său Vettori, în contextul faptului că soarta, când vrea ,,să aducă mari nenorociri alege oameni care să contribuie la acea ruină“, şi ştiindu-se faptul că el nega oricee idee sau credinţă în progres, următoarele: ,,Şi pentru că soarta face ce vrea, ea vrea să fie lăsată să facă, aşa că stai liniştit şi nu-i fă încurcături, aşteaptă să vină timpul când va face ceva pentru oameni.“ (...) Şi o reflecţie, apropo de România peste o sută de ani şi de legătura de sânge dintre patrie şi noi: sper să nu lege nimeni viitorul ţării de Crucea Sfântului Aşteaptă, de feţele duminicale scobite şi cu crizanteme la butoniere imaginându-şi că apa lor se mai poate transforma în vin... Am fi atunci ca într-o comedie, sumbră şi, probabil, falimentară. » (Mircea LUNGU, în revista Timpul, 2016) 
 
« Încă de la primul contact cu universul Uezen mi-a plăcut felul în care autorul combină legendele vechi cu “amintirile” despre viitor. Prin amintiri despre viitor mă refer, desigur, la imaginaţie, dar şi la capacitatea de a anticipa viitorul. Pe undeva, există şi o latură profetică, dacă ţinem cont de aspectul religios al cărţii, de mesajul spiritual care încearcă să ne amintească cine suntem, cine trebuie să (nu) fim şi unde trebuie să (nu) ajungem. (...) Dualitatea ontologică din acest roman (lumină-întuneric, Democles-Z’Davaar) îmi aminteşte de maniheism sau de alte filozofii în care binele şi răul coexistă şi au aceeaşi putere, aflându-se într-o permanentă competiţie, iar în mijlocul acestei competiţii să află creaţia-omul. Dar şi în om se dă lupta între bine şi rău, iar omul trebuie să facă alegeri care îi vor schimba radical destinul. Personajul principal, Lerman Kruger, atunci când agonizează în mijlocul deşertului Ruth, este supus unui test şi, influenţat de vedenia fostei iubite, alege cunoaşterea în locul bogăţiei. Salvarea prin iubire şi sacrificiul în numele iubirii sunt elementele cheie din interiorul acestui roman, în jurul lor fiind construit universul. SF-ul este doar un ambalaj pe placul fanteziei şi imaginaţiei autorului, un teritoriu în care el se simte confortabil, iar sub acest ambalaj există indicii şi comori pe care cititorii sunt invitaţi să le descopere. În cartea lui Ionuţ Caragea, până la un punct, lupta dintre bine şi rău se dă doar în universul material, iar stăpânii universului nu fac altceva decât să contorizeze suflete. Dar, la un moment dat, echilibrul lumilor se rupe şi dimensiunile se întrepătrund, generând un conflict deschis între demoni şi îngeri, între alianţa pământenilor şi rasa cotropitoare a lenurienilor conduşi de Anuk, un edenian minţit şi şantajat de marele stăpân al Întunericului. Romanul lui Ionuţ Caragea este foarte bine conceput din punct de vedere ideatic şi structural, încât poate rivaliza fără probleme cu alte romane de succes ale genului, existând chiar şi posibilitatea de se a face un film după el sau, de ce nu, chiar şi un joc pe calculator. Vorbesc din perspectiva unui mare pasionat de SF şi a unui împătimit gamer. (...) Cine este familiarizat cu romanele de ficţiune speculativă cu substrat religios şi serialele SF care au rulat pe micile ecrane (Dune, Babylon 5, Stargate, Star Trek, DS9 etc.), poate observa că romanul „Discipolii zeilor de altădată” are câte un pic din toate, păstrându-şi, în acelaşi timp, doza de originalitate şi creativitate. Un autor bun de SF, după părerea mea, nu trebuie să reinventeze roata în ceea ce priveşte ştiinţa şi tehnica, dar poate veni cu mici inovaţii interesante, cum ar fi bomba cu suflete folosită de Caragea în această carte. Şi tot original este şi subiectul apariţiei şi perpetuării vieţii în galaxie... (...) Am putea spune că acest univers este o imensă tablă de şah, iar cei doi jucători se luptă pentru supremaţie, fiecare sacrificând anumite piese. Regulile se respectă reciproc, existând un protocol. Aş face o asemănare cu romanul „Gambitul stelelor” de Gerard Klein, în introducerea căruia autorul prezintă un citat din Pierre Mora, care explică că în jocul de şah "gambitul este un sacrificiu de pion interesat şi conştient, intervenit în faza iniţială a partidei, fie cu scopul de a obţine un avantaj poziţional sau de atac, fie pentru a prelua iniţiativa operaţiunilor". Astfel, şi în romanul lui Ionuţ Caragea, intervin diverse sacrificii ale unor personaje importante sau mai puţin importante însă deznodământul se îndreaptă tot către o remiză. Se cedează planete şi teritorii de către fiecare parte, se propun mii de ani de pace şi noi religii, apar noi conflicte reale sau virtuale, dar cei doi zei care conduc universal vor fi mereu cele două forţe egale ale aceluiaşi întreg nedefinit, strategiile şi avantajele poziţionale fiind doar satisfacţii temporare. În romanul lui Ionuţ Caragea întâlnim o varietate de rase extraterestre, unele prietenoase, altele cu tendinţe distrugătoare, majoritatea alegând tabăra binelui sau a răului. Sunt şi rase care par pasive, în aşteptarea unei inevitabile sclavii, iar autorul încearcă să capteze atenţia cititorilor prin trăsăturile fizice sau psihice, prin sentimentele şi farmecul lor. Am fost atras şi de trimiterile subtile către numele unor sisteme planetare. Cu nu puţin timp în urmă am citit despre sistemul solar Aldebaran, care chiar există în realitate, la o distanţă de 68 ani lumină de Pământ. Se povesteşte că Hitler voia să ia legătura cu fiinţele de acolo în vederea câştigării războiului, dar până la urmă n-a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul diabolic. Ionuţ Caragea foloseşte Aldebaran ca referinţă spaţială, iar rasa khvarilor din acel sistem, având tehnologii superioare, se aliază cu pământenii şi îi ajută să respingă atacul invadatorilor. Planul de cucerire al lui Anuk este destrămat de o nouă inovaţie în domeniul tehnologiei, aşa numita – bombă cu suflete. Această bombă este practic un fel de aspirator, un container care găzduieşte sute de suflete înfometate în căutare de trupuri. Iar armata lenuriană este devastată de această bombă care, odată declanşată, permite sufletelor să pornească în căutarea trupurilor pe care să le posede. Bineînţeles, ca şi în alte romane SF, şi în romanul lui Ionuţ Caragea există inteligenţa artificială. Este vorba despre androizi care, pe lângă întrebuinţările casnice, sunt folosiţi şi ca obiecte de distracţie pe planeta Nede, iar mai apoi sunt înrolaţi în armata devastatoare a lui Anuk. În acelaşi timp, civilizaţia aproape distrusă a pământenilor este împânzită de clone, singura cale prin care oamenii de ştiinţă reuşesc să repopuleze planeta şi să relanseze economia. Oamenii şi clonele trăiau şi munceau laolaltă pentru reconstrucţia Terrei. Sesizaţi cum ne-am putea salva viaţa prin intermediul noilor descoperiri? Romanul „Discipolii zeilor de altădată” ne captivează încă de la primul capitol, invitându-ne să cunoaştem un nou univers populat de fiinţe antice şi rase care se luptă pentru supravieţuire în contextul luptei dintre bine şi rău. Un plus la valoarea acestui roman îl aduce şi întrepătrunderea lumilor de apoi cu lumea în care trăim, un „Fringe” mitologic  declanşat de ruperea echilibrului universal. Recomand acest roman tuturor iubitorilor de literatură science fiction, amintindu-le că Uezen a confirmat şi în afara României, fiind publicat în limba engleză la editura Wildside Press din SUA. » (Janos MIKLOS, în revista Luceafărul de seară, 2015)
 
 « Există poetici ale SF-ului care consideră genul în ansamblul lui o creaţie a esteticii manierismului, ceea ce se poate susţine până la un punct, însă nu pe totalitatea scrierilor sale, întrucât ar fi exagerat să vedem în fiecare dintre ele nişte tablouri compozite, de felul celor semnate de italianul Arcimboldo. Totuşi, nu putem exclude maniera, ca tehnică de lucru, dintre preferinţele autorilor de anticipaţii, chiar dacă nu ni se înfăţişează sub forma unor dantelării încărcate, asamblate cu sofisticat rafinament, ci în liniile mai simple permise de diverse intervenţii speculative în peisajul miturilor fundamentale. Este ceea ce descopăr în utopia construită pe fragmente de Ionuţ Caragea, sub pseudonimul americanizat Snowdon King; mai precis, în prozele purtând „marca Uezen”: Uezen şi alte povestiri, Conştiinţa lui Uezen, ambele apărute în 2010, urmate de Echilibrul lumilor (2011), toate trei publicate la Editura Fides din Iaşi. Nu voi trece la discutarea acestor scrieri înainte de a spune câteva cuvinte despre autor, cu atât mai mult cu cât mi se pare a fi omul unei cariere paradoxale. Înainte de a se consacra scrisului, a fost sportiv de performanţă, rugbist cu diploma obţinută la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. A practicat această disciplină la modul profesionist, atât în România, cât şi în ceea ce va numi ulterior „exilul creator” din Canada (între anii 2003-2011). La Montréal îşi descoperă vocaţia de scriitor, debutând cu versurile din volumul Delirium tremens (2006), urmate de culegerea oarecum programatică M-am născut pe Google şi de mai multe alte volume fie de versuri, fie de aforisme, tipărite atât în română, cât şi în franceză. Ca promotor cultural, a fost unul dintre fondatorii Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi ai editurii acesteia, stimulând astfel impulsurile artistice ale diasporei canadiene. Pe de altă parte, s-a străduit să definească prin intervenţii proprii şi printr-o masă rotundă aplicată la subiect, Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google – o generaţie în care se recunoaşte el însuşi. Militând în fond pro domo, a încercat în felul acesta să dea consistenţă teoretică unei ramuri a poeziei române de început de secol XXI ce mizează mult pe formele virtuale ale literaturii şi îşi caută calea proprie între experienţele încă în ebuliţie ale liricii postmoderne. Îl văd pe Ionuţ Caragea în postura unui scriitor talentat, însă obligat să ţină cârma între marile sale ambiţii personale şi căile mediocre prin care a ales să şi le înfăptuiască. Toate cele 22 de cărţi scrise ori antologate în perioada 2006-2011 şi le-a publicat la edituri marginale din Iaşi (Stef, Fides, Elmis), ori în Editura, în fond tot provincială, a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. Ceea ce nu contribuie deloc la impunerea sa în zona centrală a scenei culturale româneşti. Şi nici promovarea critică pe care o acceptă autorul, contând pe efuziunile grandilocvente ale unor editori implicaţi ori ale unor universitari cu voce de mică rezonanţă în peisajul critic actual, nu este de natură să reveleze seriozitatea unui demers creator, fără îndoială demn de luat în seamă. (...) Textele premiate în concursurile amintite ale revistei Helion apar, de altfel, în sumarul primului volum citat de comentariul meu, cel ce lansa încă modest proiectul Uezen, la grămadă cu „alte povestiri”, dintre care unele îmi par totuşi pregătitoare pentru naraţiunea mai amplă din grupaj. Piesa Atempus, bunăoară, schiţează dialogul dintre două personaje mitice şi imortale, care terraformează „în conformitate cu planul” planeta Pământ, Luna fiind şi ea undeva prin preajmă, ca bază de refacere după eoni întregi de trudă cosmică. Alte figuri de mit biblic, cu numele virate spre metafora sugestivă, Celestus şi Obscuris, supraveghează de la nivelul lor superior asemenea acte de creaţie planetară, în care executanţii pomeniţi mai înainte lucrează după un proiect cvasi-demiurgic, dar folosind resurse ale unei ştiinţe familiare nouă: „Ai aici genomul. După terraformare, Celestus va accelera procesul evoluţiei cu suflul său. Implantezi genomul şi îl laşi să crească. Vor lua naştere neînaripaţii. Toţi vor fi după chipul şi asemănarea noastră. Îi vom numi bărbaţi. Se vor înmulţi prin reproducere cu suflul celest. Vor naşte alţi bărbaţi. Prin rugăciune, viaţă şi apoi moarte, vor deveni înaripaţi. Vor ajunge la Celestus şi vor primi misiuni ca şi noi. Asta e menirea noastră în drumul spre Atempus.” Alte două creaţii cosmice realizate în spirit de echipă angelică, Eden şi Infernus, sunt prezente şi ele în această utopie ironică a Facerii Universale, unde Obscuris ar fi o mare Gaură Neagră, iar Lucifer, care îl slujeşte cu devotament, împărtăşindu-se simbolic cu „lavă din Infernus”, strică eugenicele planuri de evoluţie prin partenogeneza asistată de Duhul Sfânt, producând femeia ca nouă şi neaşteptată făptură neînaripată, însă capabilă să deturneze programata mistică masculină spre plăceri agreate de discipolii Întunericului. Biblos, încă o povestire premiată la cenaclul Helion din Timişoara, furnizează noi figuri ale mitologiei, de data asta de sorginte greco-latină, adunându-i la locul unei „vechi Amintiri Comune” pe Narcis, cel cu nelipsita oglindă la purtător, pe Nebula, o entitate „plină de suflete” pe care le pescuieşte prin văgăuni doar de ea explorate, pe învârtitorul de clepsidră Atempus, simbol al timpului copleşit de propriile-i sarcini rutinate, în sfârşit, pe Poe, cel capabil să scrie cărţi, hrana fundamentală a insaţiabilului Biblos. Nici aici fabulaţia n-are o dezvoltare şi un conflict, rezumându-se la simpla înscenare pseudomitică, în care am putea vedea eventual un început de alegorie. Tot o alegorie, de data asta lucrată din recuzită cyberpunk, se vrea şi schiţa Jesus Cyborg. Aici, Jesus este un robot înzestrat cu microprocesor şi totodată cu creier uman, având, în ipostaza sa de om, misiunea de a „salva matricea” prin activarea unui virus numit „Apocalipsa”. În calitate de „fiu al matricei”, robotul emanat din mitul Noului Testament sfârşeşte „... crucificat pe fostul edificiu al lui Odom. Stropit cu acid, având braţele şi picioarele scurtcircuitate, cyborgul visa la munţi, la mări, la păduri, la oameni... – Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac... se rugă Jesus. Apoi se stinse. Sfera se deschise şi razele soarelui luminară după sute de ani colonia. Oxigenul rarefiat al Lunii terraformate pătrunse înăuntru. Norii se strânseră şi începu să plouă pentru prima oară.” Ionuţ Caragea se simte excelent între simbolurile extrase fie din mitologia religioasă, fie din cea culturală, chiar dacă prima lui pornire este aceea de a le trăda, de a le deforma, expunându-se la rândul său „crucificării” de către spiritele ce veghează strict dogma. Celestus din povestirile descrise mai sus devine – în microromanul dat de unii comentatori drept trilogie pentru simplul fapt că nu prea multele capitole ale ansamblului sunt distribuite în trei volume, altfel subţirele – Democles, ilustrând tot puterea dumnezeiască, în vreme ce Diavolul este botezat aici, mai extravagant, Z’Davaar. Castrat în utopiile convenţionale, conflictul se face astfel posibil în alegoria bipolară înscenată pe sugestii biblice şi revărsată generos peste o sumă de motive SF. Umanoizii creaţi pe planeta Eden într-o conlucrare a celor două forţe universale, încă echilibrate, vor popula treptat Galaxia. Destinul lor ar putea urma această linie ascendentă, dacă n-ar apărea, ca în cazul lui Adam, spectrul mortalităţii, pe care autorul îl leagă de explozia devastatoare a unei supernove. Pentru a se salva de la dispariţie, rasa edenienilor construieşte o Arkă şi, cu ea, îşi caută scăparea printr-o gaură de vierme. Din ambiţia lui Z’Davaar de a câştiga supremaţia, dualitatea universală se rupe iremediabil. Există şi un Cain printre edenieni, pe nume Anuk, care face pactul cu Diavolul pentru a-i fi redată iubita moartă: scop nobil în sine, însă condiţionat de distrugerea tuturor celorlalţi din rasa lui. Pe Pământ, locul Potopului îl ţine o misterioasă pandemie, din care, odată scăpat, personajul Lerman Kruger se alătură aventurilor galactice, printre pteolieni, serenieni, „şopârle de pe Ulma” şi, bineînţeles, edenienii din rândurile cărora face parte şi cuplul Uezen-Mud. Anuk nu ucide cu bâta, ca în Biblie, ci prin mijloacele sofisticate întâlnite în contemporaneitatea noastră şi în epopeile spaţiale, bunăoară droguri halucinogene, capabile să manipuleze letal simţurile indivizilor, ca şi pe cele ale masei: „... a folosit orice metodă pentru a ne învinge. Imaginează-ţi un copil plângând sau o mamă gravidă cerând ajutor, ambii purtând kilograme de explozibil sub haine. Imaginează-ţi un bătrân cerşetor tăind beregata celui care-i dădea de mâncare. Imaginează-ţi câţi zayonişti au fost drogaţi şi torturaţi pentru a mă da în vileag.” Androizi, clone, călătorii „pluridimensionale”, bătălii spaţiale, orice soluţie desprinsă din filme precum Războiul stelelor, Dune sau Stăpânul inelelor poate fi antrenată în orbita acestui SF speculativ şi, totodată, cu substrat „spiritual”. Uezen adună o armată prin care încearcă să stăvilească agresiunea lui Anuk, iar lupta va continua şi în generaţia următoare, când copilul hibrid Namur, concentrând în sine genele pământeanului Lerman şi ale serenianei Suara, dar şi „conştiinţa lui Uezen”, va purta stindardul înfruntării dintre lumină şi întuneric, dintre îngerii lui Democles şi creaturile demonice erupte din Obscuris şi din Purgatoriu. Printre destule pasaje discursive şi dialoguri făcute să umple pagina, alegoria utopică a lui Ionuţ Caragea evoluează alert spre un moment al „reechilibrării lumilor”, când bătălia finală, amestecând entităţi terestre şi extraterestre cu reîntrupări nelegiuite rezultate dintr-o surprinzătoare „bombă cu suflete” (sufletele morţilor, bineînţeles) este încredinţată unei cohorte de îngeri ai luminii contra alteia de mefistofelici îngeri căzuţi, amintindu-ne de confruntările paleoastronautice dintr-o mai veche povestire speculativă a lui Victor Kernbach. Pe fondul acestei încleştări cinematografice, personajului Cain-Anuk i se oferă cu destulă şi preconcepută uşurinţă o salvare mistică, în ton, totuşi, cu speculaţiile demiurgico-metafizice, ilustrate în recuzită SF şi până atunci: „Era un loc în mintea lui Namur unde nu reuşea să pătrundă. Oare ce secret se ascundea acolo? Să fie oare cheia distrugerii întregii alianţe? Să fie harta tuturor edenienilor răspândiţi în univers? Se concentră şi mai puternic, folosindu-şi toată energia, până la epuizare. În cele din urmă reuşi. Atunci văzu pentru prima oară Obscuris şi Celestia. Iar când îi văzu şi chipul lui Democles, trăi cu adevărat revelaţia. Tot răul pe care îl făcuse, drogurile, crimele comise împotriva umanităţii şi mai ales împotriva semenilor săi, totul fusese în numele unui idol mincinos. Pentru prima oară de la părăsirea planetei Eden, o lacrimă îi curse pe obraz. Nu îi rămânea decât un singur lucru de făcut...” Presupun că poetul „născut pe Google” a optat pentru semnătura cu pseudonim în cazul scrierilor sale SF spre a-şi proteja oarecum principalul domeniu al creaţiei literare. E posibil, totuşi, ca exerciţiile făcute într-un univers distinct de cel al poeziei, nu însă şi ostil acesteia, să fi ajuns treptat, pe măsură ce le dezvolta, să-i câştige încrederea. În liniile sale exterioare, fresca galactică descrisă în romanul pus sub emblema Uezen este tributară operelor spaţiale comune. Cunoscătorii genului sunt deprinşi de multă vreme cu ele, iar regăsirea unor clişee reiterate în forţă, adesea superficial, ar putea explica lipsa de atenţie acordată de fandomul nostru lui Snowdon King. Soluţia de rafinament încercată de autor presupune o simbioză a motivelor SF „de consum” cu speculaţia metafizică în descendenţă biblică. Aici erudiţia în materie e concurată doar de strategia lui Ionuţ Caragea – în care îl serveşte şi simţul poetic, şi detaşarea ironică – de a estompa tiparele miturilor de referinţă, încurcând personajele biblice cu cele tolkieniene, bunăoară, sau optând pentru o cosmologie cu denumiri ce amintesc de Frank Herbert... » (Prof. Dr. Mircea OPRIŢĂ, în revista Helion, 2014)
 
« Dacă ar fi să-i privim din acelaşi unghi al creaţiei artistice pe poetul Ionuţ Caragea pus faţă în faţă cu acelaşi tânăr autor care semnează cu Snowdon King acest roman, am putea conchide uşor că poetul există şi în această ficţiune, autorul nepărăsindu-şi aproape deloc ştiutu-i registru liric. Lumea ficţională a autorului se articulează într-o dimensiune aproape reală, cu personaje atent alese şi creionate, predispuse permanent la aventuri galactice, la căutări de comori, la împliniri de destine. Avem de-a face cu lumi de origini şi densităţi galactice, în care transpar planete, stele, comete, spaţii, sfere de tot felul, dar şi microprocesoare, substanţe criogenice, holograme, arme sofisticate, în care intervin des noţiuni de mare actualitate ştiinţifică şi tehnică legate de tenhologii hiperperfecţionate precum navete spaţiale, staţii cosmice, imunizare, cyborg, matrice, sistem, misiune etc. Ionuţ Caragea nu descrie un Univers sofisticat. Simplitatea acestuia ne îmbie să credem frumos despre o lume la fel de frumoasă ca aceea despre care spunem că o cunoaştem fiindcă vieţuim în ea. În pofida a ceea ce susţin unii că, pentru a scrie literatură SF ai nevoie de vaste cunoştinţe de matematici şi fizici superioare, de electronică, astronomie ş.a., că trebuie să dispui de un întreg „arsenal” de cunoştinţe teoretice sofisticate, care să fie foarte bine însuşite, ei bine, în pofida acestor păreri pe care le consider exagerate, cred că un autor al acestui gen literar nu trebuie să aibă decât o cultură suficient de bogată cât a unui creator imaginativ, să deţină calităţi de autor inventiv şi să rânduiască cu chibzuinţă construcţia epică, bineînţeles, având permanent în vedere să amplifice miraculosul şi să ducă la cote imprevizibile, surprinzătoare, dinamica şi dimensiunile faptelor, personajelor şi spaţiului/cosmosului abordate. O bună parte din povestirile adiţionale de început dar şi fragmente importante ale romanului propriu-zis plasează birocraţia terestră în spaţiile Universului, în lumi sofisticate şi excentrice. În aceste lumi, de pildă, clonaţii îşi caută originalul doar pentru faptul că au unele gânduri care nu par ale lor, se semnează contracte cu clauze similare pământeşti, aceeaşi iubire de pe Terra este singura care poate îmvinge moartea, apar vizite bizare ce provoacă sentimente şi mai bizare, chipuri umane care se transformă în năluci, halucinaţii la tot pasul, iluzii de tot felul, fantezii, căderi într-o lume a amintirilor (“cu cine te-ai mai văzut în ultimile amintiri?”), a unui trecut metamorfozat uneori la simpla dorinţă a vreunui promotor, prăbuşiri inclusiv în neant, lucruri care se pot crea cu puterea minţii, preschimbări continue, toate, dar absolut toate, într-o izbitoare asemănare cu seminţia telurică. În acelaşi timp intervin, inclusiv prin suprapunere, o mulţime de nominalizări, adesea sacrificiul suprem este simbolizat şi se întremează prin puterea iubirii supreme. Şi totul în numele unor rătăciri, de multe ori fără menire, prin “Marea Singurătate”. Şi tot în spiritul a ceea ce înseamnă terestrul, apar personaje notorii, precum Atempus - care învârte clepsidra, Narcis privindu-se des în oglindă, sau alte suflete ce rămân veşnic de partea luminii. Mai apar şi veşnicii cu sensuri noi, într-o dinamică ce nu poate fi strunită, popoare, ţinuturi şi locuitori cu diferite particularităţi, arme letale într-o largă varietate de forme şi proprietăţi etc. Cu siguranţă, o notă distinctivă ar putea fi aceea a echivalării lui Dumnezeu cu internetul - tehnologia de vârf a omenirii, cea care l-a creat pe homo interneticus. Deşi pe parcurs îl vom (re)găsi pe eroul Uezen “îmblânzit”, la începutul romanului acesta apare ca o fiinţă misterioasă, o fiară sălbatică, “o creatură teribilă ce ucide din pură plăcere”, un fel de Thanatos al sistemului, într-o admisă voluptate a groazei desăvârşite prin pericolele întrevăzute, prin incitări la tot pasul şi printr-o mulţime de enigme nu toate desluşite. Fără îndoială, identificarea misteriosului personaj trebuia să se facă după parcurgerea în prealabil a unor distanţe imense, drumuri sinuoase şi pline de peripeţii prin deşerturi gigantice, şi ar fi adus făptuitorului cele mai mari bogăţii ale universului. Căutările se fac într-o singură direcţie, spre Nord. Până la urmă, Uezen se dovedeşte a fi o creatură cu caracteristici analog umane, înconjurat în schimb de o lumină puternică, un fel de aură binefăcătoare. Enigmaticul său nume, însă, rămâne ascuns între cuvintele cărţii - aşa cum remarca şi un confrate care s-a aplecat mai adânc asupra romanului - cel mai probabil până ce autorul însuşi îl va dezvălui, dacă o va face vreodată. Tot din roman aflăm că Snowdon (vibrantul nume din pseudonimul autorului) - întâmplător ales oare? - este întâlnit şi în poveste, fiind de fapt numele oraşului în care se născuse Lerman, un erou marcant al romanului. Edenul lui Snowdon King are şi el multe asemănări cu Edenul adamic. Cartea a treia ne dezvăluie însă că acesta nu este altceva decât a treia planetă de la Steaua Roşie (precum Terra faţă de Soare). Indubitabil, romanul, ca şi povestirile de debut, ne suscită interesul de la bun început, de la un capăt la altul şi ne poartă, afectiv şi mental, printr-un epic întrucâtva comod, prin multe din cotloanele reflexivului. Adrian Botez remarcă în ultima parte a romanului faptul că avem de-a face cu un final al “unui Luceafăr sinusoidal - sau Mântuirea prin oglinda spartă” şi că “a treia parte, Echilibrul lumilor, stă sub semnul Luceafărului eminescian”, ceea ce ar putea fi perfect adevărat, numai că argumentele sunt mai greu de susţinut. Nimic nu face omul fără a se sprijini pe ceea ce este substanţial implantat în spiritul său. Nicio invenţie n-ar fi apărut, nicio descoperire n-ar fi fost completă dacă nu s-ar fi bazat pe acumulări profund şi istoriceşte ancorate în mintea umană. Şi, revenind la context, aş adăuga că niciun scriitor nu-şi doreşte să reinventeze roata, ci doar să o perfecţioneze în sensul iluminării drumului pe care îl are de parcurs.  » (Petre RĂU, în revista Dunărea de Jos, 2012)
 
« Literatură ştiinţifico-fantastică de „bună clasă“ ciber-tradiţionalistă delectează Distinsul Receptor în volumul ce poartă titlul Uezen şi alte povestiri (2010*), volum a cărui macrostructură evidenţiază o primă secţiune cu 14 povestiri şi o „secundă parte“, alcătuită din cele şapte capitole ale unei „macronuvele“, ori, mai degrabă, ale unui microroman, Uezen («Deşertul Ruth», «Karan», «Uezen», «Urluz», «Zetta», «Namur şi Anuk», «Lupta»), fireşte, de aceeaşi factură, sub aceeaşi pecete stilistică, sub semnătura-pseudonim, Snowdon King, «autor premiat de Helion în anii 2007, 2008, 2009».(...) Eroul din panoul central, Uezen, un soi de „Ne-Zeu(ţă)“, ţine, cum e şi firesc, de o excepţională ciber-tipologie: «Uezen era un băieţel care trăia în Markeb, un sat din regiunea Pantheem, în emisfera nordică a planetei», o emisferă cu ceva electro-Canadă, desigur; «Tatăl său era Tobiah şi mama sa era Lenia. Ei aveau peste 900 de cicluri şi deţineau capacităţi spirituale superioare, fiind capabili să recepţioneze şi să transmită mesajele lui Democles venite pe calea luminii. » (Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU, în revista Anuarul de martie, 2010)
 
« Romanul aparţine Noului Val de SF, în accepţiunea lansată de Judith Merril în anii ’60, de “ficţiune speculativă”: povestiri menite să exploreze şi să descopere, prin proiecţie, extrapolare, analogie, experiment ipotetic pe hârtie, ceva despre natura omului, universului, realităţii. Autorul lui Uezen compensează caracterul futurist al peisajului, recuzitei, tehnologiei genetice şi al zborurilor intergalactice prin familiaritatea analogiilor  (de obicei, răsturnate, negative) cu o tradiţie esoterică de diverse provenienţe: biblică, hermetică, gnostică… La nivelul cuantic al experimentelor genetice şi al transformărilor de personalitate, Dumnezeu însuşi apare fragmentat; Uezen şi perechea sa, Mud, sunt anagrama lui Dum-nezeu, moştenind trupul de lumină şi o cvasi-nemurire, prin re-producere (informatică, genetică, simulată).  Protagonistul romanului, Lerman, pleacă în căutarea lui pe un drum iniţiatic (lernen/ lehren: a învăţa) presărat cu cadavrele predecesorilor, care au eşuat asemeni căutătorilor Graalului din ciclul arthurian, deoarece au fost nevrednici. Lerman e alesul, care, tentat ca şi Hercule din Memorabilia lui Xenofon, face alegerea corectă, refuzând smaraldele bogăţiei în favoarea înţelepciunii. Am putea compara dilema din miezul acestei intrigi cu reevaluarea condiţiei umane în lumina teoriilor eredităţii de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Zola sau Thomas Hardy, care doreau să scrie “roman ştiinţific”, se confruntau cu dificultatea de a crea personaje înzestrate cu liberul arbitru ce defineşte condiţia umană şi, în acelaşi timp, determinate în mod absolut de factori genetici. Aşa cum Tess refuză să ştie ceva despre strămoşi, pentru a nu descoperi că repetă viaţa altcuiva, citim şi în Uezen o declaraţie de independenţă a unei… clone faţă de originalul său, clamându-şi dreptul la destin diferit, propriu. Identitatea speciei umane nu rezidă în biologie, ci ţine de cultură: relaţii instituţionale, comportament etic. Clonele, ca şi prototipurile, sunt inserate în discursuri ale drepturilor juridice şi politice: “Comitetul de Bioetică al Vechii Federaţii căzuse de acord cu organismele Noii Federaţii din Laponia ca toate clonele să capete drepturi egale în societate şi în faţa legii. [...] Clonele aveau acces la istorie, cultură, religie şi întregul sistem de educaţie.” Natura e mereu la sine, totul se petrece aidoma, iar şi iar, ca în această reluare a catastrofei de la Pompei: „Însă într-una din zile, după prima super-erupţie a vulcanului, gazele toxice au ucis toate vietăţile insulei… După mii de ani, încă se mai vedeau oasele lisdarilor din temniţe sau din templele religioase, amintind de vizita neaşteptată a morţii.” Lumina e înconjurată de întuneric, sună un citat din Vergiliu, iar civilizaţia suprapusă naturii prin muncă georgică e periodic invadată de irupţiile iraţionale, instinctuale şi violente ale celei din urmă, incomplet eradicată. Atavismul, regresia merg înapoi până la le(m)urieni - evocaţi de războinicii galactici - acele primate din care au evoluat maimuţele. Degradarea omului, care se crezuse asemeni zeilor, în teoriile darwiniste atinge un nivel grotesc. Dimpotrivă, ştiinţa e terenul cel mai instabil, în viitor devenind, de exemplu, posibil, ceea ce noi numim principiul incertitudinii (incapacitatea de a calcula simultan locul şi impulsul unei particule): „Văd detalii şi modele pe care alţii nu le văd. Sub influenţa unei cantităţi mari de droguri se pot interconecta mental, creând un creier uriaş, capabil să suporte eventualele pierderi din „reţea“. Pot şti poziţia şi viteza fiecărei particule din subspaţiu şi pot prezice corect toate interacţiunile dintre ele pentru fiecare moment. Astfel calculează cu exactitate traiectoria către destinaţie.” Omul e o fiinţă imperfectă, spre deosebire de Dumnezeu, din care cauză creaţiile sale înseamnă schimbare, progres, creatura putând spune oricând creatorului său, ca în Frankenstein de Mary Shelley: „M-ai creat mai puternic decât tine”. Uezen şi Mud, emanaţii ale Zeului Absolut, Democles, pot crea holograma unui Eden, dar atât ei cât şi noua planetă sunt vulnerabili, perisabili. Printre experimente genetice nebuneşti, care reifică noţiunea de om şi o degradează în regimul comutabilităţii, printre tare potenţate tehnologic ale societăţii noastre alienate de droguri şi pornografie şi ameninţate cu dispariţia de hipertehnologii militare, adevărata natură umană rămâne să fie definită în termeni etici moşteniţi de la Socrate. Piatra de încercare e alegerea: ”liberul arbitru, necesitatea adevă­rului, asumarea responsabilităţii şi capaci­tatea fiecăruia de a se autodepăşi”. Asocieri subtile, de exemplu între pământul pârjolit de steaua roşie Uta’h şi uzinele de androizi Raptor şi Eldena, ne fac să ne gândim, nu la progres, ci la regresie către devoratorul Utahraptor din cretacic, devenit model al Elenei într-un Eden inversat (planeta Nede). Plecat din Zayon în căutare de smaralde (simbolizând piatra verde, filosofală a alchimiştilor, Tabla de Smarald a hermeticilor), Lerman întruchipează omenirea. Nepotul lui Oshua şi Adama (inversare a sexelor, între Joshua, urmaşul lui Moise şi Adam), fiul lui Tobiah şi al Leniei (contopirea tradiţiiilor biblice şi greceşti), războinicul în versiunea Prinţului Zăpezii din Elder Scrolls  (mitologia jocurilor video din zilele noastre ) peregrinează între Zayonul biblic şi Edenul mereu pierdut şi iar câştigat, într-o geografie planetară situată la mijloc de Celestia şi Obscuris şi disputată de Democles, zeul luminii, şi Z’Davaar, stăpânul întunericului. Uezen îl învaţă pe fiul lui Lerman, Namur, că noua ipostază a răului e transferul de conştiinţă, inocularea unor idei în minţile oamenilor pe care aceştia şi le însuşesc necritic, devenind robii lor. Iată de ce finalul, modelat pe Apocalipsa Sfântului Ioan, aduce în scenă pe Ethiel (Etaiel), un înger al înţelepciunii şi învăţăturii esoterice, al cărui nume divin a fost obţinut prin combinarea a 72 de litere din trei versuri din Exodus (Cap. Versetele 19, 20, 21) referitoare la salvarea israeliţilor de egiptenii care-i urmăreau. Autorul pare astfel să sugereze că zgomotul de ape mari din Apocalipsa este cel produs de marea despicată de Dumnezeu pentru a-şi salva poporul ales. Ethiel îl înlocuieşte pe Isus/ Mielul din Noul Testament: „Peste câteva minute se auzi un nou bubuit de tunete puternice şi se deschise o altă fisură prin care trecea marele înger Ethiel, care avea glasul ca un vuiet de ape dezlănţuite. Din spatele aripii sale stângi ieşea o sabie ascuţită, cu două tăişuri, cu care se lupta împotriva îngerilor răzvrătiţi”. În plan istoric, omenirea îşi poate regăsi căminul, „Noul Destin”, realizând că zeii tehnologiei distrug lumea în care trăim, că „doar meditaţiile sunt menite să elibereze sufletul, în timp ce ştiinţa caută să transforme fiinţa umană într-un avatar cibernetic...” Maşinile au capacitatea de a interrelaţiona cu utilizatorul, dezumanizându-l, transformându-l într-un produs hibrid, jumătate om-jumătate maşină. Folosind scenariul biblic drept cadru de referinţă al unei bune părţi din umanitate, Ionuţ Caragea a refuzat să dea Ştiinţei, mai ales celei aliate cu Puterea, tributul pretins, precum scriitorii naturalişti ai secolului trecut. Dragonul numit maşinărie nu va fi niciodată mai puternic decât răul sădit într-o minte de om. Sau, dacă mă gândesc la salvatorii săbiilor, decât Binele. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa romanului "Discipolii zeilor de altădată", 2015, şi în revista Contemporanul, 2015)
 
« Ar fi fost de neconceput pentru mine ca după ce m-am lăudat tuturor că l-am descoperit (pus în valoare) pe poetul Ionuţ Caragea, să nu-l fi publicat într-un gen oarecum diferit. Am sperat în secret că în SF, ca şi în poezie, Ionuţ va fi un liric. Şi iată, citind volumul II al primului său roman SF, pot spune că am câştigat a doua oară pariul cu literatura: Ionuţ Caragea scrie un SF de o calitate care m-a lăsat cu gura căscată. Citindu-i aceste pagini, m-am umplut de încântare. Ionuţ este unul dintre rarele cazuri de scriitori înzestraţi cu harul de a scoate din ei literatură de valoare aşa cum ţâşneşte apa din izvoarele munţilor. Ce să fac, în faţa talentelor mari îmi ridic întotdeauna pălăria: — Chapeau, Ionuţ! » (Dumitru SCORŢANU, în prefaţa volumului "Conştiinţa lui Uezen", 2011)
 
 
Aprecieri despre proza de ficţiune a lui Ionuţ Caragea (fragmente în limba engleză):
 
 
His most remarkable writing seems to be Uezen, a book that has brought him the Helion Prize. Adrian Botez, Snowdon King’s most insightful critic, sees him as a “neo-modernist” who has found the path to trans-modernism. His style is at its best economical about the means of expression, distinguishing itself through the ease the writer uses his words with, the dialogic dramatism, and the science-fiction idiom, without resorting too much to scientific hermetism. But it is his outlook that points to his link with the trans-modern ethos. The writer doesn’t hesitate to show his optimism about humanity, stating for instance in an interview, “I enjoy the idea that writers can contribute to the making of a better world.” Such statements come more and more rarely from writers who prefer isolating themselves in their deep-seated narcissism. What’s original about Snowdon King’s imaginary is his universe: post-apocalyptic, trans-mundane, wholly transferred to the virtual, a supreme ontological inconsistency. A negative utopia that doesn’t, however, lose its ultimate contact with its matrix. (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Oglinda literară, 2015)
 
The author’s fictional world lives in an almost real dimension, with carefully chosen and outlined characters, permanently predisposed to galactic adventures, treasure-hunting, and destiny-fulfillment. He creates universes of galactic origins and densities with planets, stars, comets, spaces, spheres of all kinds, and microprocessors, cryogenic substances, holograms, sophisticated weapons together with the latest scientific and technical terms related to hyper-perfect technologies such as spaceships, cosmic stations, immunization, cyborgs, matrixes, systems, missions, etc. Snowdon King does not describe a sophisticated Universe. The latter’s simplicity tempts us to dream beautifully of a world as beautiful as the one we say we know because it’s the one we live in. Despite what some people say – in order to write SF one needs to have a vast knowledge of higher mathematics and physics, electronics, astronomy, etc., in other words an entire “arsenal” of deeply-rooted sophisticated theoretical knowledge; well, despite these opinions which I find far-fetched, I think that a SF writer should have an imaginative creator’s rich cultural background, be inventive and able to wisely structure the story, always having in view the amplification of the miraculous, and raise to unpredictable, surprising levels the dynamics and dimensions of the facts, characters, and the outer space/cosmos. Undoubtedly, this novel arouses our interest from the very beginning, and keeps it like that until the end, taking us, emotionally and mentally, through a somewhat comfortable story, and through many of the recesses of the reflexive. (Petre RĂU, în revista Dunărea de Jos, 2012)
 
In Uezen, Snowdon King builds a world in which one seems to meet the same characters, outlined like crystals, multi-faceted, shown in various situations, and given names according to the story they are “part” of. At the same time the author also outlines a particular mode of finding his own way to Truth, to what it means to live, through an apparently continuous state of interrogation, search/discovery/invention of answers. Everything “enveloped” in the garb of the language characteristic of SF. (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, 2010)
 
The stories about Uezen are eerie textures, feverish interrogations deciding pretexts, quests, losses and recoveries, particularly evoking a seismograph of the intelligence of finding itself in the definitive temptations on these layers of the memory, because the dynamics of many of Snowdon King’s stories is memory’s dégringolade itself, even the exercise of story-telling having a special prospective strength. Though not a pontiff, the author regulates the mechanisms of a ceremony that imposes the colloquial, the applied transcription of the meanings of integrating the being and non-being in hazard’s granulation. Therefore, man or his meaning, built to the same extent with the thirst for a symbolic space in the topos of the same memory, fragmenting the units of primordial time, also exiled in the lie’s contingent aridity about “what happiness in universal harmony would look like”, as clenched memory. The author avoids embroidered rhetoric’s, his metaphors refuse the escapism of down-watering, and his texts dream, continuously, of the great ocean of the real. The narrator’s favorite place is here, at the very edge of the dream about the world with or without the “heraldry” of man’s being, elegant and devout adoration, the awareness of estrangement and of the fragile dream-reality dichotomy. Decidedly, there is a special air about Snowdon King’s stories, they dis-embellish or (re)animate, demythologize or experiment on propensities, structure the imaginary or wonder Hamlet-like within the anguish. (Prof. Dr. Ionel BOTA, în revista Luceafărul de seară, 2014)
 
Apart from the inevitable "arsenal" (when it comes to authors who want to anchor themselves intensely and laboriously in the creative and imaginative universe of science fiction) of higher physics, electronics, and even sophisticated mathematics (an arsenal well-acquired and, as a rule, carefully systematized on the "rack" of epic construction), we notice not only that the Poet is still there but that he has also amplified his lyrical register almost miraculously and to impressive cosmic-dynamic dimensions... Snowdon King’s prose is fascinating through its almost pathologically beautiful Poetry but “the under age should not read it” because of its deep and logical melancholy which can shake (and even shatter!) many frail beliefs …! Grown-ups, however (the VII! – that is those acting in good faith and re-actionary!), had better meditate on it as if it were a new gospel for it is in its exasperations that this lyrical prose hides questions and warnings which are the ONLY ONES that can lead to a redemption of the Human-Divine Spirit… (Prof. Dr. Adrian BOTEZ, în revistele LitArt, 2010, Sfera Online, 2011, şi în prefaţa şi postfaţa romanului "Uezen. Echilibrul lumilor", 2011)