« Home
 

Aprecieri despre volumele memorialistice ale lui Ionuţ Caragea (recenzii integrale sau fragmente, autori în ordine alfabetică)

Linkuri pentru recenziile integrale, aprecierile sau articolele din diverse publicaţii (apasă aici)

 

 

« …despre o confesiune este vorba, pe cât de simplu scrisă pe atât de profundă şi tulburătoare, în care realitatea şi revelaţia, sentimentele şi resentimentele stau la temelia întregii opere a acestui poet „născut pe Google”, cum este numit de unii critici literari. Pe firul naraţiunii am descoperit un împătimit al trăirilor extreme, a cărui viaţă nu se poate desfăşura la cote normale, totul tinzând către superlativ. Cu o sinceritate dezarmantă, îţi (îşi) deschide porţile sufletului şi povesteşte despre iubirile care l-au mistuit, despre neîmplinirile, decăderile şi tragediile care l-au adus în pragul sinuciderii. Moartea îi dădea târcoale, îndemnându-l să se arunce în gol… doar sufletele alese îşi pot recunoaşte greşelile, mai ales în faţa publicului. Nu ştiu dacă pot să-i spun public, după intimitatea sufletească simţită prin această destăinuire, mă consider un prieten, un părtaş al suferinţei, al decăderii, al nebuniei şi în acelaşi timp al înălţării pe altarul poeziei. ”Arta cere sacrificii”, fiecare artist zideşte mai devreme sau mai târziu în el sau alături de el o Ană, ca temelie a unei opere de mare valoare. Poetul şi-a zidit iubirea, s-a călugărit în propria umbră şi trăieşte zidindu-se la rândul lui în cuvinte, sacrificându-şi timpul şi sănătatea. Poetul se zugrăveşte pe sine ca pe o biserică în care „moartea este doar o mângâiere”, o combinaţie între real şi uman (este când D-zeu când narator), menită să răscolească, să dezrădăcineze emoţii încremenite în adâncurile fiinţei. » (Mihaela AIONESEI, în revista Luceafărul de seară, 2011)

 

« ...Ionuţ Caragea scrie un jurnal de poet, cu evenimente biografice, cu reflecţii, cu incertitudini şi revelaţii, cu uimiri în faţa surprizelor vieţii. Inserarea de poeme are rolul de a pune în evidenţă aserţiunea de mai înainte, legată de facerea literaturii. Este, ca mai toate cele de acest fel, o carte a descoperirii de sine, a găsirii drumului propriu (prin labirint), precum şi despre corelaţia dintre copilărie şi maturitate, dintre visuri şi realitate, dintre prozaism şi poeticitate: „Aşa am ajuns să cred că cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos” (p. 20). Amintirile încep din vremea copilăriei, petrecute la Constanţa. Amănunţite, exacte, foarte vii sunt paginile despre pescuit: „Ţin minte cum aşteptam cu lansetele pregătite, urmărind stolurile de pescăruşi care vânau în picaj. Când stolurile se apropiau de digul nostru, ne aruncam lansetele în apă şi începeam să mulinăm constant. Stavrizii trăgeau ca la foc automat, atraşi de cârligele cu fulgi de bibilică, şi nu de puţine ori scoteam patru-cinci peşti deodată. După două-trei aruncături aveam deja de-o saramură.” (p. 21). Cartea are aspectul unui dialog purtat cu o prezenţă imaterială (confidentă şi revelatoare), dar şi cu sine. Întrebându-se când a început să scrie poezii, îşi aminteşte: „Dianei, fata de la ultima scară, i-am scris primul meu poem de «dragoste». Apoi le-am scris şi altor fete din cartier, mânat de dorinţa de a le cuceri.” (p. 27). Naratorul este sincer, textul fiind captivant tocmai prin autenticitate şi expresivitate. Permanent şi direct este prezentată o experienţă existenţială. De altfel, preocuparea aceasta de surprindere a realităţii imediate şi de comunicare cu ceilalţi va rămâne constantă. Pasiunea pentru rugby îl determină pe protagonist să opteze pentru o pregătire sportivă. Povesteşte şi despre primele relaţii cu femeile. O vreme este atras de jocurile electronice de noroc. Se angajează la o sală de net şi o cunoaşte pe viitoarea soţie. Anumite coincidenţe îl fac să creadă în predestinare şi într-o protecţie înaltă. Amintirile din copilărie sunt pline de savoare şi nu sunt în niciun fel idealizate. Sunt pline de afecţiune portretele bunicilor, ale părinţilor, dar foarte pitoresc este şi cel al unui bătrân cerşetor din troleibuz, un om manierat şi dramatic. După îndelungate demersuri, naratorul primeşte viză de emigrare în Canada. Intervin însă dificultăţi provocate de soţia sa, care ia parte la acţiunile unui grup de meditaţie spirituală. Ajunşi în Canada, reuşesc să se integreze, însă relaţiile de familie se răcesc şi cei doi hotărăsc să se despartă. Situaţia nefericită a naratorului, datorată dezmembrării familiei, îl împinge la ingerări enorme de alcool. Se fac simţite şi semne ale unei boli, migrena sinucigaşilor, dar şi tentaţia tot mai mare de a scrie, întrucât „Cuvântul nu trebuia să fie o armă, ci o cale de cunoaştere şi autocunoaştere. Ai descoperit că templul iubirii se află în tine însuţi. [...] Trebuia să le spui şi celorlalţi ce înseamnă poezia. Noul tău rol era acela de a stabili o punte sufletească între oameni prin intermediul creaţiei artistice.” (p. 66). Schimbarea pe care o suportă naratorul este o veritabilă convertire la poezie (şi la credinţă). Textele poetice din carte sunt prelungiri lirice ale epicului, forme mai potrivite de exprimare a emoţiei. Ele prezintă o factologie poetizată, relevând modul în care se petrece alchimia transfigurării realului, şi apar ca nişte intarsii. Autorul postează poeme pe Google (pe bloguri şi situri de socializare), căpătându-şi renumele de „Poetul născut pe Google”. Intră în cercuri de scriitori români rezidenţi în Canada. Are mai multe iubite, dar este atras de o tânără din Buhuşi, pentru care vine în România. Intenţia de a se recăsători eşuează. Din moment ce suntem avertizaţi că avem de-a face cu un roman trebuie să luăm de bun acest lucru, întrucât biografia (evidentă) se volatilizează, iar textul întruneşte toate condiţiile speciei. Cartea pe care o scrie Ionuţ Caragea are o formă specifică internetului: autorul având, în principal, intenţia de a (se) comunica. Supunându-se unor semne pe care le primeşte din transcendent (din interior), ajunge la concluzia că trebuie să urmeze exemplul lui Iisus: „Trebuie să te sacrifici în numele poeziei, trebuie să ajungi un donator universal de cuvinte” (p. 100). Filozofia memorialistului constă în a primi existenţa ca pe un cadou, a participa la armonia lumii, a avea cu Dumnezeu o relaţie afectivă, cordială, uneori familiară (până la o ludică blasfemie), a se considera un ales. În ceea ce priveşte poezia, crede că: „Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale” (pp. 108-109). Împreună cu Adrian Erbiceanu, rezident în Canada, înfiinţează o asociaţie a scriitorilor români din Québec şi o editură. Întoarcerile în ţară îi dau posibilitatea să vadă cum îi îmbătrânesc părinţii, dar şi să întâlnească magnifica mare. Publică mai multe volume de poezie şi un roman şi se gândeşte (naiv) să obţină o mare glorie literară. Naratorul (un Don Juan liric al reţelelor de comunicare pe net), resimte adesea înstrăinarea, dorul de casă. Hotărăşte să se întoarcă în ţară, unde îl aşteaptă tatăl bolnav, dar şi o nouă aventură sentimentală. Cartea este povestea (romantică) a rezidenţei autorului în Canada: „Canada, a doua mea patrie, un părinte care m-a adoptat când mi-a fost mai greu, care mi-a deschis ochii şi m-a ajutat să fac nişte comparaţii atât de folositoare” (p. 163). Acasă, găseşte o Românie în plină iarnă. Porneşte la Oradea, pentru a-şi cunoaşte iubita de pe internet. Îi moare tatăl. El însuşi are probleme de sănătate, o discopatie. Noua iubire pare a fi providenţială, mai ales că Nicoleta rămâne însărcinată. Secvenţa dedicată naşterii fetiţei şi a stării post-partum a mămicii este emoţionantă. În final, autorul dedică un imn iubirii, femeii dragi şi Proniei care l-a ocrotit pe tot parcursul peregrinărilor sale. „Romanul” lui Ionuţ Caragea este o scriere cu sursă autobiografică (ne amintim de alte romane ale formării, precum Wilhelm Meister, al lui J. W. Goethe), în care nu contează prea mult ficţiunea, minimă, cât simbolul care se desprinde, acela al încheierii aventurilor existenţiale în armonia binecuvântată a unei familii. Stilul este simplu, comunicarea directă, alternându-se două voci, una subiectivă şi alta din off. Se constată, de asemenea, şi o concurenţă între două planuri, contribuind deopotrivă la formarea (devenirea) eroului, acela al harului poetic revelat, venit pe neaşteptate, şi acela al vieţii erotice, preschimbată în virtutea familiei creştine. » (Paul ARETZU, în revista Acolada, 2017)

 

« Cartea este o apariţie editorială foarte reuşită. Coperta este creaţia lui Leo Orman şi are ca ilustraţie o fotografie din Montreal-vedere din Hampstead Tower, etajul 22-care aparţine chiar scriitorului Ionuţ Caragea. Lectura cărţii ne face să înţelegem mai bine semnificaţia acestei fotografii. Este vorba de imaginea oraşului fotografiată de la fereastra locuinţei sale din Montreal, locul în care s-a descoperit ca poet, locul de unde au pornit în lume primele sale creaţii literare. (...) Autorul şi-a numit cartea “roman”, eu personal o consider, după o lectură în care entuziasmul şi curiozitatea mi-au crescut exponenţial la fiecare pagină, una dintre cele mai frumoase cărţi de amintiri pe care le-am citit până acum, şi mărturisesc că sunt pasionată de acest gen de literatură. De aceea ţin să precizez de la început că este o carte absolut cuceritoare în care cititorul retrăieşte alături de autor fiecare etapă a vieţii acestuia, aşa că ajungi să suferi alături de el, să te bucuri alături de el, să îl înţelegi de fiecare dată când se află singur, doar el şi Gândul lui şi extraordinara sa capacitate intuitivă pe creastă, obligat să facă o alegere decisivă. (...) Cartea de faţă, foarte bine alcătuită, începe cu o “Scurtă prezentare a autorului” în care sunt toate datele semnificative din viaţa şi creaţia acestuia. În acest mod simplu şi onest cititorul porneşte la drum după ce a făcut deja cunoştinţă cu autorul, dar şi personajul romanului. Urmează apoi în chip de cuvânt înainte un mic capitol intitulat “Divanul lui Caragea” aparţinând cunoscutului critic literar Al. Cistelecan. Titlul este extrem de subtil şi ne oferă un frumos joc de cuvinte. Divan sau judecată poate avea un domnitor, iar Caragea a fost numele unui domnitor de la începutul secolului XIX în Ţara Românească. Cuvântul divan în înţelesul său arhaic ne duce cu gândul şi la lucrarea domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”. În două cuvinte Al. Cistelecan ne-a oferit o imagine sugestivă a ceea ce este în fond cartea pe care o prefaţează. Urmează apoi o destul de scurtă, dar consistentă prezentare a scriitorului Ionuţ Caragea, a universului literar al acestuia, a locului special pe care noua carte îl ocupă în creaţia de până acum a acestuia. În clipa în care intrăm în lectura propriu zisă a cărţii, ne dăm seama şi de ce Al. Cistelecan foloseşte termenul de Divan. Ionuţ Caragea ne prezintă amintirile sale extrem de personale, sub forma unui dialog dintre scriitor şi Gândul său. De aici şi titlul primei părţi a romanului “Gândul meu: cum ai devenit poet?”. Partea a doua se intitulează “Gândul meu: Împlineşte-ţi visele”. Fiecare parte are câte cinci capitole clasice aş spune din moment ce fiecare are titlul lui definitoriu. Încheierea cărţii o reprezintă un ultim capitol intitulat “Un scurt Remember” care este un colaj de trei texte a trei autori diferiţi legate de diverse etape de creaţie ale autorului. Cei trei sunt George Filip, Dumitru Scorteanu şi Adrian Erbiceanu, toţi trei prieteni şi excelenţi colaboratori ai autorului pe care îi vom cunoaşte de altfel în timpul lecturii. Aşa cum am mai spus povestea propriu zisă este un dialog între Gândul autorului şi el însuşi. Gândul întreabă, precizează, aduce aminte, iar scriitorul povesteşte, face aprecieri, adaugă amănunte semnificative. Din acest dialog cititorul află cine este Ionuţ Caragea şi cum a ajuns din absolvent al Facultăţii de Educaţie fizică şi sport şi jucător de rugby, poet, scriitor şi autor de aforisme. Mie mi-a plăcut în mod special tonul povestirii, sinceritatea amintirii, spiritul pozitiv de care te impregnezi ca cititor, capacitatea de a recrea din amintiri perioade din viaţa lui, dar şi din istoria noastră imediată sine ira et studio. Ionuţ Caragea nu caută vinovaţi pentru lucrurile mai puţin plăcute din viaţa lui şi nu dă vina pe ţară pentru că decide să emigreze. Nu a plecat în Canada să facă avere şi nici nu a făcut-o. Toate alegerile lui au un singur scop – cunoaşterea de sine, construirea personalităţii proprii. Este un poet inspirat, dar şi o minte bine organizată, ordonată, capabilă de disciplină atunci când este nevoie, şi mai ales capabilă să discearnă binele, frumosul, divinul, misterul, miracolul în tot ce-l înconjoară. Din povestea vieţii autorului până la 40 de ani, cititorul îşi dă seama că Ionuţ Caragea a trecut prin diverse crize existenţiale definitorii, cele mai importante fiind la 30 de ani şi la 40 de ani. De fiecare dată a ieşit întărit. La 30 de ani a descoperit poezia, la 40 de ani a descoperit chipul concret al fericirii personale. Citind cu nerăbdare fiecare capitol, mi-am amintit anii 80 cu toate neajunsurile lor, cu problemele de supravieţuire zilnică, dar care pentru copilul care era atunci Ionuţ doar anii dulci ai copilăriei la malul Mării Negre cu tatăl său în adevărate aventuri marine, sau în casa şi grădina bunicilor. Anii 90 deja deveniţi şi ei istorie pentru noi toţi, sunt excepţional redaţi. Eram atunci cu adevărat într-o tranziţie dureroasă şi generaţia lui Ionuţ Caragea care avea doar 15 ani în 1990, a avut cel mai mult de suferit din amestecul acela indigest de trecut la care se renunţă foarte greu şi de viitor care încă nu fusese definit. Urmează anii de după 2000 când foarte mulţi tineri, dar şi mai puţin tineri sunt atraşi de mirajul Occidentului devenit relativ accesibil. Descrierea anilor petrecuţi în Canada, pe care o putem numi a doua sa patrie, este absolut minunată. Şi cum cunosc destule persoane care au făcut aceeaşi alegere atraşi de imaginea de vis a arţarilor cu frunzele înroşite de toamna indiană, pot recunoaşte chiar un tipar al modului de adaptare a oricărui imigrant la şederea în această ţară. Canada va rămâne pentru totdeauna în biografia lui Ionuţ Caragea drept locul unde şi-a descoperit harul poetic şi unde a înţeles ce loc însemnat ocupă iubirea în viaţa sa. De fapt întorcerea în România a însemnat descoperirea iubirii. România înseamnă în acelaşi timp Nicoleta devenită soţia sa, iar acum înseamnă şi Ana Maria, fiica sa. În rest, graţie internetului, lumea este mai mult decât accesibilă şi larg deschisă explorării şi comunicării. Ionuţ Caragea reuşeşte în romanul său câteva portrete de neuitat. În primul rând cel al tatălui său, Florin Caragea, o glorie a generaţiei de aur a rugbiului românesc, dar şi un om serios, aşezat şi muncitor şi un tată excepţional pentru fiul său căruia ştie să-i ofere lecţii de viaţă simplu, concret fără dramatisme inutile. Destinul lui Florin Caragea este însă dramatic şi modul în care fiul său ştie să redea gradual acest dramatism este impresionant. Potretul mamei este realizat în linii simple, dar semnificative. Totul vorbeşte despre oameni obişnuiţi care se iubesc şi se respectă şi sunt gata să fie alături de cei pe care îi iubesc. La fel de frumoase sunt şi portretele bunicilor, dar şi ale prietenilor pe care şi-i face mereu şi mereu de-a lungul anilor. Autorul pare să aibă de altfel vocaţia prieteniei. Şi evident portretele diverselor iubite pe care Ionuţ Caragea le-a avut în căutarea marii iubiri împărtăşite. Alexandra, Ioana, Catherine şi evident Nicoleta. Din toată povestirea bine ritmată de intervenţia Gândului şi de poeziile explicative, am înţeles că Ionuţ Caragea nu este ceea ce se cheamă un cuceritor în relaţiile sale sentimentale, ci un bărbat aşezat dornic să ofere protecţie şi o viaţă sigură şi îşi doreşte un suflet pe măsura propriului suflet cu care să poată comunica şi împărtăşi orice gând, orice trăire. Din fericire acest vis i se împlineşte. Foarte interesantă este prezenţa permanentă a poeziei de-a lungul lecturii. Ori de câte ori scriitorul simte nevoia unei explicaţii mai profunde apelează la poeziile lui care sunt mereu ecoul inspirat al diverselor momente din viaţă sa. Aceste poezii fac lectura şi mai atractivă, este un mixt de lectură, proză/poezie şi ajută să înţelegem locul pe care creaţia literară îl are în viaţa scriitorului. Dacă aş risca să fac o comparaţie cu o operă similară a unui poet foarte cunoscut, în minte îmi vine imediat numele lui Alfred du Vigny cu a sa “Confession d’un enfant du siècle”. Avem tot o biografie ascunsă într-un roman şi căutarea iubirii adevărate cu toate experienţele sale dramatice le apropie foarte mult. Ca să nu mai vorbim de faptul că ambii poeţi trăiesc din plin începutul unui nou secol care vine galopant cu alt mod de a înţelege lumea. Doar că mai norocos decât romanticul poet francez, Ionuţ Caragea a reuşit să descopere iubirea, să-şi găsească sufletul pereche şi prin această miraculoasă întâlnire, să redescopere patria părăsită: “prin femeia pe care o iubesc / am redescoperit patria / prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă / şi am un viitor”...(p.199) În finalul romanului Ionuţ Caragea ne oferă un fel de concluzie la care a ajuns de-a lungul vieţii a cărei poveste ne-a oferit-o cu modestie şi deplină sinceritate: “În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor, ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.”( p.191) Un aforism pe care l-am citit pe pagină de facebook a autorului întregeşte afirmaţia anterioară: ”Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui care este şi umbra celui care a fost cândva”. Asta este şi scopul romanului “Ascultă-şi gândul şi împlineşte-ţi visele” să ne facă să vedem scânteia dintre cele două umbre. Am descoperit în roman destule fraze memorabile, dar cele care mi-au plăcut personal şi deci total subiectiv cel mai mult, sunt cele de la pagină 121: “Oamenii care fug de singurătate, fug de şansa care li se oferă pentru a găsi răspunsurile la întrebările cine sunt? ce caut? unde trebuie să ajung? ce mă face cu adevărat fericit? Vorbind la superlativ despre propriile sentimente sau folosind trucuri care le scot în evidenţă aspectul fizic, ei vor să atragă pe alţii care să le confere răspunsuri la aceste întrebări. Puţini sunt cei care au găsit cele mai importante răspunsuri în singurătate, iar mai apoi au atras, ca nişte magneţi, prin frumuseţea lor interioară, oameni de aceeaşi valoare”. Romanul “Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visul” este de la prima la ultima pagină o lectură plăcută, interesantă, frumos scrisă, captivantă. Nu pot să spun decât că aştept continuarea. » (Dana BURDA, în revista Literatura pe tocuri, 2016)

 

« Cine s-a uitat măcar la cîteva meciuri de la Cupa Mondială a văzut de ce sunt în stare rugbiştii pe teren. Ei bine, deşi cazuri de tot rare, nici pe hîrtie rugbiştii nu sunt mai prejos. O dovedeşte, cel puţin la români, Ionuţ Caragea: mai bine de 30 de cărţi (chiar dacă unele în reluare iar altele antologii) în doar vreo zece ani trebuie să fie probă destulă şi îndestulătoare. Nici Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – nu-i de tot nouă, dar măcar jumătate tot e. Mai important e însă faptul că ea constituie un întreg, o confesiune biografică desfăşurată cu toate amănuntele, fie ele ”exterioare”, fie ”interioare”. E o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). Divanul lui Caragea se ţine, în mare, de un desfăşurător cronologic economic supravegheat, dar nu rigid, căci lasă destul spaţiu şi fluxului (oarecum) involuntar; în orice caz, chiar dacă nu face paradă de proustianism, memorialul său face destule ocoluri şi incursiuni în urmă spre a lăsa impresia măcar de libertate anamnetică, de nu de imprevizibilitate. Firul principal e, fireşte, cel biografic, dus de la copilărie pînă la maturitatea şi bucuria ”paternă”; el se împleteşte însă numaidecît cu firul devenirii poetice (al devenirii ca poet), contopindu-se şi identificîndu-se adesea. Naraţia biografică, incitată de vocea alter ego-ului (toată cartea e scrisă pe două voci), recuperează o viaţă plină de evenimente, unele fericite, altele traumatice, într-o epică de bildungskonfession a cărei ţintă e, mereu, revelarea graduală a unei deveniri. E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. Se întîmplă asta şi în cazul secvenţelor din copilărie şi în cazul evocărilor (a bunicii, a bunicului, a tatălui etc.), dar mai ales în cazul scenariilor casnice sau amoroase, cu şirul lor de idile pornite din virtual şi eşuate în real (afară de ultima, mîntuitoare de toate frustrările). E o ”poveste” autentică, cu ritm evenimenţial şi cu o analiză retrospectivă care nu tinde să falsifice datele iniţiale ale realului. Ce-i drept, viaţa lui Ionuţ Caragea şi are destulă materie epică, de la performanţele sportive la exil şi reîntoarcere - un fir întins şi tensionat pe de o parte de elanurile şi frustrările amoroase, pe de altă parte de religia poeziei. E o biografie ”semnificativă”, nu doar cu epos, ci şi cu o simbolistică a semnelor revelatoare. O biografie în care ”semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate momentele de cotitură sau criză. Ionuţ Caragea e, din această perspectivă, un bun cititor de semne, pe care, ce-i drept, le şi caută, le şi invocă, dar care i se şi oferă ori de cîte ori el stă într-o răscruce existenţială. Iar asta se întîmplă de mai multe ori, astfel încît aceste incidente revelatoare par să constituie o suită de simboluri indicatoare şi manifestarea afectivă a unui ”magistru” de sus; un fel de protecţie şi de îndrumare destinală. La orice derută existenţială, această protecţie se epifanizează într-un indiciu salvator, cum e posterul din staţia de metrou ”reprezentându-l pe Iisus crucificat” şi al cărui mesaj”în franceză” era „Şi EL a donat“. Lectura semnelor e imediată şi ea se traduce numaidecît într-o asumare existenţială, ca şi cum revelaţiile ar aştepta doar să fie percepute spre a fi traduse într-un ethos şi executate întocmai:”În acel moment ai avut revelaţia. Trebuia să urmezi exemplul lui Iisus. Trebuia să te sacrifici în numele poeziei, trebuia să ajungi un donator universal de cuvinte…”. Se-nţelege că această promptitudine a semnalizărilor de sus şi această profuzie de semne îi induce poetului o nelinişte (se şi întreabă ”De ce trebuia să fiu martorul tuturor acelor revelaţii şi previziuni?”), bine plasată pînă la urmă într-un sentiment de elecţiune: ”Unii oameni se roagă toată viaţa pentru un indiciu, pentru un semn, iar eu mă lovesc la tot pasul de ele”. În astfel de condiţii şi favoruri semnificante, nu-i de mirare că poetul se simte trimis în misie şi că nu se dă în lături de la ea: ”Noul tău rol era acela de a stabili o punte sufletească între oameni prin intermediul creaţiei artistice”. Un pic de emfază a misiunii nu strică unui poet iar lui Ionuţ Caragea cu atît mai puţin, mai ales că pare împins, mai cu voie, mai fără, la misionarismul umanist al poeziei. (Şi nu numai al ei, căci revelaţia se traduce şi în gesturi cotidiene, în acte şi fapte de viaţă). Revelaţiile de acest tip manipulează şi conceptul poetic, împins şi el, pas cu pas, de la lirica provocatoare şi ”epatantă” la cea de angoase iar de aici la cea confesivă şi apoi la cea cu proiect de transfigurare şi salvare. Fireşte, la început şi Ionuţ Caragea voia să fie ”cel mai mare” poet (măcar român), ambiţie pe cît de deşartă, pe atît de întemeiată, cel puţin la pornire. Nici nu cred că se poate porni fără un astfel de orgoliu. Evident că orice poet se consolează după o vreme şi s-ar mulţumi să fie şi al o sutălea, oricît de delicat ar fi momentul acestei consolări. Se consolează şi Ionuţ Caragea, printr-un sofism eminent avantajos şi scoţînd din cauză orice posibilă ierarhizare:”Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale”. (Asta numaidecît, dar se poate considera poet cine face aşa ceva?!). Pe ”sinceritate” şi sacrificiu pune Ionuţ Caragea mare bază (”În numele poeziei mi-am riscat de foarte multe ori propria viaţă, punându-mi scrisul înaintea problemelor de sănătate”), oricît de anacronic ar suna aceste exigenţe maximaliste. Ele vor să fie însă rigori de ontologizare a poeziei – şi aici poetul are tot dreptul şi toată dreptatea. Mai ales că el crede şi în misiunea salvifică a poeziei, în puterea ei vindecătoare, nu numai în ”acoperirea” ei existenţială:”Au fost atâtea experienţe de viaţă conştientizate la maxim, devenind, mai apoi, poezie. Tot ceea ce ai scris este o experienţă trăită, uşor înnobilată de metafore sau exprimată direct”. Nu e rău că a fost aşa, deşi nu ce intră în poezie e important, ci doar ceea ce iese. Dar pentru un poet”neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă” e un semn că încrederea în virtuţile izbăvitoare ale poeziei e încă intactă. Ionuţ Caragea îşi subliniază, dar îşi şi pune în valoare această inocenţă formativă (care se vede şi din entuziasmul spontan cu care face din Daniel Corbu poetul său ”contemporan favorit”, pentru că ar scrie ”o poezie mulată direct pe suflet”). În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot: ”Alexandra (una dintre iubitele deceptive, n.n.) nu era singurul motiv care mă inspira. Totul era poezie. Nu trebuia decât să fiu foarte atent la detalii şi să scriu”. Fireşte, e un scris de poezie care sublimează trăiri, translează stări, sub o vrajă nepricepută. Dar pe acest drum al limpezirii poetice survin şi iluminări mai determinante, în care poetul se angajează şi programatic, nu doar se lasă contaminat:”Înţelegând sensul existenţei mele, hotărâsem să merg pe calea spirituală a poeziei. În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur”. De aici şi pînă la dedicarea absolută pentru dragoste nu mai e decît un pas, pe care poetul îl şi face: ”Considerai că a iubi şi a fi iubit sunt singurele ţeluri care contează cu adevărat în viaţă, restul fiind doar nişte iluzii…”. Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. Toate aceste stadii ale devenirii sunt nu atît ipostaze conceptuale diverse (dar totuşi nuanţate, cu toate că pe fond avem acelaşi concept de transpunere candidă a trăitului în scris), cît ipostaze atitudinale, un grafic de schimbări pe care şi poezia îl urmează întocmai. Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. Poemele alese sunt ”ocazionale” ilustrative (fireşte, fiind atît de legată de trăit, toată poezia lui Ionuţ Caragea e cumva ”ocazională”, determinată de precedenţa trăirii) pentru o situaţie biografică sau pentru o temperatură de stare; dar şi, chiar dacă nu riguros, marcaje de parcurs, urme ale metamorfozei. În acest sens, devine logic şi imperativ ca ultimele ”citate” să marcheze stadiul ”pozitiv” al poeticii, punctul de extaz dintre iubire, viaţă şi discurs: ”prin femeia pe care o iubesc/ am redescoperit patria/ prin ea mi-am dat seama că sunt tînăr încă/ şi am un viitor/…// da, prin femeia pe care-o iubesc/ am redescoperit scrisul/ atunci cînd credeam că nu se poate scrie/ decît din suferinţă şi neîmplinire”. E un punct de coincidenţă spre care poezia lui Ionuţ Caragea a tins mereu, dar la care a ajuns pe un drum accidentat (şi biografic, şi poetic). Ar trebui să fie pragul dincolo de care nu mai poate urma decît poezia ca beatificarea realului. Dar vom vedea cum va fi. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în prefaţa volumului "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele", 2016, şi în revista Familia, 2015)

 

« Un scriitor de nivel absolut, bine plasat pe orbita literaturii române, este Ionuţ Caragea. Deşi tânăr, scriitura domniei sale concurează, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu cea cantonată în prima linie a valorilor confirmate. Imaginarul scriitoricesc al lui Ionuţ Caragea este dominat de idee, dar şi de efect. Indiferent dacă vorbim despre proza, poezia sau aforismele sale, se constată o afectivitate tămăduitoare cu coordonate care duc înspre locuri, fapte, oameni şi Dumnezeu. Important este faptul că toate acestea converg, chiar dacă actul creativ nu a fost deloc uşor, autorul parcurgând un drum accidentat, după cum menţionează şi criticul Al. Cistelecan în prefaţa romanului "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!"; un roman cu salturi în poezie care a fost publicat în 2016 la editura eLiteratura din Bucureşti. (...) Efectele se reconstruiesc în detaliu după un desfăşurător impus de memoria autorului, ceea ce ne duce înspre o confesiune bine argumentată. Ionuţ Caragea este un martor al existenţei, un martor prezent cu promptitudine în locuri mai puţin explorate. Toate acestea pentru a reconstitui durerea, iubirea şi trecutul. De fapt inspiraţia scriiturii sale vine tocmai din aceste elemente caracteristice umanităţii. În detaliu vorbind, din suferinţă se naşte bucuria. Iată de ce Ionuţ Caragea şi-a împlinit crezul evaluându-şi "încăpăţânarea" (benefică în acest context), dar şi conceptul despre existenţă. Între Dumnezeu şi el a existat (şi există) doar un singur univers (părinţii, fraţii, soţia şi fetiţa). Înţelegând în profunzime sensul existenţei sale, îşi subliniază convingător trăirile: "În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur". Şi, tot el, se întreabă: "dar cu iubirea ce facem / cu această nevoie de a ne dărui / până la ultimul strop de plăcere / până la ultima firimitură de carne (...) ce facem cu această iubire / cui să o dăruim când nimeni / nu se mai hrăneşte cu resturi". Privind înspre cealaltă latură (tot afectivă), sportul, poezia şi prietenii de acasă sau din exilul creator sunt pentru Ionuţ Caragea tot sensuri care îi transpun fiinţa pe aceleaşi coordonate ale sincerităţii şi încrederii. Deşi un berbec "încăpăţânat", Ionuţ Caragea pledează, în mod conştient, pentru evidenţierea, cu orice preţ, a detaliilor care dau sens existenţei. Viaţa sa, nuanţată într-un mod imprevizibil, este un motiv de inspiraţie care poziţionează cititorul, dar şi îl angajează, într-o manieră proprie, la identificare şi mai apoi la trăire. "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!" ne propune, în mod direct, un scenariu real al suferinţei, dragostei şi bucuriei umane, elemente care m-au determinat să schiţez un îndemn de suflet către fiinţa din mine care încă mai oscilează între sensurile descrise de Ionuţ Caragea... » (Teodor DUME, în revista Luceafărul de seară, 2016)

 

« Desigur, şi Vezuviul îşi reproşează modul în care şi-a scuipat lava peste oameni şi locuri, dar din cenuşa lui n-a renăscut pasărea cu aripi de foc. Şi Marea noastră cea Neagră a făcut corăbiile ţăndări în ghearele valurilor, a dat cu pescă¬ruşii de ţărmuri sau a pus delfinii să plângă, dar niciodată nu şi-a clătit voalul veşnic albastru în lacrimile nevestelor şi ale pescăriţelor văduvite de furtuni. Nici Dunărea nu şi-a schim¬bat cursul veşnic, întorcându-se din aval spre amonte, origini iscate din germanica Pădurea-Neagră. Aheii, adesea mârşavi şi puternici, au ars şi ruinat cetăţi vestite punând temeliile altor noi culturi. Macedon, Ginghis Han, Hitler nebunul, Stalin etc… au pângărit pământul cu hoardele lor cotropitoare şi aşa, tâlhăreşte, au rămas în istorie. Numai dacii şi urmaşii lor şi-au apărăt sărăcia şi nevoile şi neamul cu spada lor de crez. Dar prin voia Celui de Sus, spre muntele raţiunii cosmice, s a născut Hristos, dumnezeul pământean care a schimbat din ţâţâni tarele lumii. Şi L-am bătut în cuie şi nu s-a supărat. Atunci de ce s-ar supăra poetul Ionuţ Caragea, care ne ame¬ninţă că abandonează poezia? Minte! Poetul războiului cu propriul gând din oglinda fermecată a minţii îşi propune un răgaz pentru a se întoarce pe frontul suferinţelor. Spovedania lui este o palmă menită să-i trezească pe cei care dorm cu volumele sale de poezie romantică pe genunchi. Noi, mereu de veghe prin vămile vieţii, îl iertăm şi vi-l divulgăm ca pe un cert ultrastrănepot de-al grecului Ulisse, care încearcă să ne vâre în cetatea culturală un nou cal troian. Suntem siguri că Ionuţ Caragea nu ne va trăda. El va renaşte din spuza cuvintelor rătăcitoare şi va fi căpitanul unei noi generaţii prin oceanele poeziei. Sic… non transit gloria mundi! » (George FILIP, în postfaţa volumului "Gândul meu. Cum am devenit poet", 2011, şi în revista Boema, 2011)

 

« La drept vorbind, eu am cunoscut la început doar poeziile autorului, de pe Google, acolo unde el s-a născut ca poet. Se pare că amândoi fiind din zodia berbecului, deci persoane cu o intuiţie foarte ascuţită şi cu multă iniţiativă, capabile să-i mobilizeze şi pe cei din jurul lor, am avut din prima clipă încredere unul în celălalt, aşa încât colaborarea noastră a dat fructe imediat. Abia după ce i-am publicat primele două volume de poezii, l-am cunoscut şi personal, la o lansare de carte la Iaşi, în martie 2007. Ulterior, ca într-un puzzle, s-a construit încet­-încet, cu fiecare volum, cu fiecare colaborare dusă la bun sfârşit, şi o imagine a omului Ionuţ Caragea, pe măsură ce aşezam, când şi când, câte o piesă, compunând un chip şi o istorie umană, un destin ca al oricăruia dintre noi toţi, cei născuţi pe plaiul mioritic. (…) Din start mi-a fost clar că Ionuţ Caragea nu se sfieşte să numească realităţile sau să-şi exprime dragostea de locurile natale, că suferă de dezrădăcinare, că întreţine o strânsă legă­tură cu divinitatea şi că primele două teme sunt cu predilecţie moartea şi dragostea. De asemenea, că are în sânge ştiinţa comunicării, nu numai prin cuvânt, ci, mai ales, prin metafore. Într-un cuvânt, un potenţial mare poet. Cred că aspectul naţional m-a impresionat în primul rând la acest tânăr rugbist plecat în Canada înainte de vârsta la care românii îşi puneau până mai ieri pentru prima dată întrebarea perfect justificată: „De ce naiba mai stau aici în ţară, să-şi bată joc ăştia de mine?“ (…) Al doilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost autenticitatea trăirilor sale poetice: într-o lume bolnavă de plictiseală, acest tânăr avea de comunicat o mulţime de lucruri grave şi îşi perfecţiona mereu mijloacele de comunicare poeti­că, experimentând mereu alte şi alte mijloace pe care intuiţia sa le extrăgea, lămurindu-le, din vastele sale lecturi, făcute într-o viteză de necrezut, sau exploatând filonul nou al Inter­ne­tu­lui, al comunicării virtuale, tehnicizate. (…) Al treilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost preocuparea extrem de atentă de a livra texte fără greşeală: chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna – errare humanum est – măcar face tot ce-i stă în putinţă, ştiind instinctiv că perseverare autem diabolicum. Este, pesemne, meritul anilor petrecuţi în compania calculatorului, singurul dascăl capabil a ne învăţa semenii că pentru a pretinde corectitudine trebuie mai întâi să oferi corectitudine. Nu poţi cere cuiva care îţi face cinstea să te citească să îţi treacă erorile cu vederea. Nu poţi pune într-o pagină de Internet sau în paginile unei cărţi cuvinte stâlcite sau combinaţiile de semne care au luat locul limbii române pe bloguri în ultima vreme. Sau poţi s-o faci, dar aceasta denotă lipsă de respect pentru tine însuţi şi pentru cititori. Or, Ionuţ Caragea, fost sportiv de performanţă, auto­convertit în om de litere, ar putea să constituie şi astăzi un exemplu pentru alte persoane, cu studii foarte înalte, cu titluri foarte înzorzonate, care mi-au dat spre publicare, la o editură sau alta, manuscrise aflându-se într-un hal fără de hal. Şi nu mă refer numai la erori de dactilografiere, ci şi la o minimă documentare înainte de a pune pe hârtie un text. (…) Ionuţ Caragea m-a anunţat în mai 2011 că publică ultimul său volum de poezie. M-am gândit imediat la ce e mai rău, apoi, aflând că nu-i grav bolnav de nimic, m-am liniştit: aşa-s poeţii… au sindromul mal-aimé… Mi-am zis: când îl va bântui iarăşi muza pe înserat, nu va mai avea încotro şi va cresta din nou vena născătoare de poezie, ca donator universal ce este » (Dumitru SCORŢANU, în prefaţa volumului „Gândul meu. Cum am devenit poet”, 2011, şi în revista Boema, 2011)

 

« Știţi sentimentul acela când staţi ore în şir şi vă holbaţi la o filă goală, nefiind capabili să scrieţi măcar un cuvânt? Sunt în această stare de ceva vreme şi pot să vă spun că este tare frustrant. Am de povestit o întreagă aventură cu cartea domnului Caragea, deşi aventură nu ştiu dacă este cuvântul potrivit, poate decideţi voi la final. Am primit această carte prin luna mai a anului 2016 de la autor. Am fost foarte fericită atunci când am primit-o, mai ales că era şi cu autograf (vedeţi voi, cărţile cu autograf îmi sunt tare dragi.). Având deja nişte cărţi în planul de citire, am programat să o citesc pe aceasta după ce termin cu teancul care mă aştepta deja. Toate bune şi frumoase până în momentul în care am intrat într-un reading slump din care nu mai puteam ieşi; practic, nu mă puteam concentra la citit, aşa că am decis să iau o pauză, iar această pauză m-a ţinut vreo 6 luni. Fiind deja stresată şi toate cele, nu am vrut să îl dezamăgesc pe autor, care aştepta părerea mea despre carte, aşa că am lăsat toate cărţile care mă aşteptau şi m-am apucat de aceasta, deşi toate semnele erau împotrivă (pană de curent, un frig infernal… etc.). M-am trezit absorbită de stilul de scriere al autorului, de viaţa lui, de trăirile lui. Am râs, am plâns şi am stat cu sufletul la gură, amintindu-mi de fiecare dată că această poveste nu este o ficţiune, fiind vorba despre trăirile adevărate ale unui om de pe planeta noastră. Citind cartea, m-a lovit o stare de nostalgie inexplicabilă, iar după aceea, am evoluat la o stare de melancolie. M-a scos din starea aceea proastă în care mă aflam, mi-a revenit cheful de citit. Cartea poate să pară banală pentru unii, sau simplă, însă pentru mine a fost o poveste despre sacrificii şi pierderi, bucurii şi tristeţi, sentimente pe care la un moment dat fiecare dintre noi le-a trăit sau le va trăi. Pentru mine, cartea a fost una motivaţională, autorul nu a renunţat la visele sale, a luptat pentru ele în ciuda tuturor obstacolelor şi greutăţilor şi parcă ne îndeamnă şi pe noi să nu renunţăm. S-ar putea să vă gândiţi acum că laud cartea doar pentru că am primit-o gratis, dar nu este aşa, nu o laud, nu o ridic în slăvi şi nu zic că este cea mai bună carte citită de până acum, spun doar că am citit-o exact în momentul potrivit, exact când aveam nevoie de un îndemn să nu renunţ la unele lucruri. Spre final, vă las cu un citat care mi-a plăcut foarte mult. „ Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta, dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.” » (Simona SMICAL pe blogulAventures after tea”, 2017)