« Home
Aprecieri despre poeziile din volumele lui Ionuţ Caragea (recenzii integrale sau fragmente, autori în ordine alfabetică):
 Linkuri pentru recenziile integrale, aprecierile sau articolele din diverse publicaţii (apasă aici)
 
 
« Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă "numai" în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă! Şi nu mică mi-a fost bucuria - şi mirarea! - să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit. A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili - chiar şi la modul relativ - dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte... (s)tropi caracteristici: "aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?" (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); "oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…" (ibidem); "în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc" (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului. Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează "numai" cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta "vorbire în limbi". Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la "divinitate". În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi "Eu = vecinul lui Dumnezeu" (Rilke), "Eu = multitudini" (Whitman), şi "Eu = radical din Dumnezeu" (ori expresia echivalentă "Eu la pătrat = Dumnezeu") (Caragea). Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei romîneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare - una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă. Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: "Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!" Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său "Ceva din mine caută ceva", care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: "Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva." Un adevăr esenţial se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinaţia contează, ci voiajul în sine. Fiecăruia dintre noi îi este rezervată o Itacă a sa, ideea însă - şi aci intervine misia poetului - este să facem periplul cît mai fascinant şi durabil. Poate niciunde nu este mai pregnantă această filozofie ca în "Poemul meu ca un tren" ("poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde şi cuvinte curioase / cu locuri la geam"), unde, dezlănţuit pe infinite şine lirice, poemul-tren, al cărui traseu include fiecare gară imaginabilă a universului şi al cărui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare după zare după zare. Odiseea propusă de Caragea este compatibilă cu cea sugerată de Borges ("Şi precum Itaca / şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni" - Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totuşi, Caragea deplasează semnificativ centrul de greutate spre continuarea dîrză a explorării şi spre vocaţia comunitară a artistului, cam în genul cum o face, pe cale muzicală, un Lluis Llach: "drum bun luptătorilor / dacă rămîn credincioşi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vînturilor să-l norocească / şi chiar cu toată truda şi chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri străvechi calea să-şi afle / plină de aventură / plină de cunoaştere." (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis) "Numai poetul ştie cîtă singurătate şi cîtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale" (Casa cuvintelor) - şopteşte, misterios şi poate profetic, Poetul. Totuşi, poate ştim şi noi, cei care alături de el vîslim spre Itaca, ce furtuni şi ce încercări ne aşteaptă. Ştim prea bine ce înseamnă, în anul de graţie 2012, a compune poezie în limba romînă. Ori în oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cînd existenţa însăşi a lutului din care-ţi plămădeşti adăpostul este ameninţată, puţine lucruri mai rămîn în jur, afară de tristeţe. Şi, pe măsură ce cancerul globalist avansează, Speranţa se trage îndărăt, bătută şi înlăcrimată. Tristă, peste măsură de tristă şi pustie va fi Casa Sufletului cînd gîndul lumii singur va rămîne... De aceea îl citesc şi recitesc pe Ionuţ Caragea. Ştim că "s-a născut pe Google", dar, spre diferenţă de cei care, venind de nicăieri, probabil tot acolo se vor întoarce, el îşi trage seva din stră-adîncuri, din însăşi tîmpla marelui Burebista: "Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată / De sora ta bătrînă ce curge-n răsărituri, / Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată / Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri." (Tu, Sfinte Laurenţiu) Şi, dintre cîţi s-au născut şi s-or mai naşte încă în tristul "sat global", puţini, tot mai puţini vor avea gloria de a muri în sfînta noastră limbă... » (Prof. Dr. Paul ABUCEAN, în prefaţa volumului "Festina lente, 2014, şi în revista Dunărea de Jos, 2014)
 
« Sinceritatea este apanajul universului său liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un duş rece, vivifică şi înviorează. Ea scoate din lâncezeală trupurile şi sufletele molcuţe, le scutură şi le trimite în recunoaştere pentru a reconstitui lumea, aşa cum el a cunoscut-o şi nu aşa cum a devenit acum în faţa privirilor şi a simţurilor noastre. Limbajul metaforic elevat şi subtil, propriu scrierilor sale, are darul de a uimi şi a stârni controverse. Uneori ai senzaţia că asişti la o dedublare, că poetul operează asupra lui însuşi incizii pe masa de vivisecţie şi totodată descrie cu minuţie toate stările prin care trece, la fel cum scriitorul maghiar Karinthy Frigyes şi-a radiografiat maladia din creier şi şi-a descris toate stările şi operaţia pe creier în cartea: „Călătorie în jurul craniului meu”. Şi face acest lucru pentru a-şi exorciza propria temere de finalul implacabil, în felul acesta trăind scanat pe computer, apoi pe calc în oglindă propriul sfârşit, pentru a se obişnui cu ideea nefiinţei, a nemişcării. Oricum ar fi, poemele volumului Guru amnezic oferă o perspectivă lirică specială, de excepţie asupra vieţii, cu intrări şi ieşiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existenţă, spre luminişul de unde survine fiinţa, acelaşi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce.... » (Cezarina ADAMESCU, în revista Observatorul din Toronto, 2009)
 
« Sincer, direct, prea puţin preocupat de stil şi forme, Ionuţ Caragea a dobândit deja un stil inconfundabil – pentru că, inconfundabil este şi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaţiei artistice. Mai mult livresc decât orfic, mai mult orfic decât imagistic,  Ionuţ Caragea se înveşmântă în straiul Cuvântului şi bate-n ferestrele Timpului, râvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie... Ionuţ Caragea demonstrează cu prisosinţă că şi-a dobândit un nume de marcă în lirica actuală şi că strădania lui de a se face înţeles devine benefică pentru cine este dispus să primească un dar neasemuit prin care poetul se autodefineşte... » (Cezarina ADAMESCU, în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Oricât ar vrea Ionuţ Caragea să fie trivial, nu reuşeşte pentru că imediat versul său este salvat de o imagine de o gingăşie şi puritate fără seamăn. Pentru el, dragostea nu e un simplu act fiziologic, repetabil, de rutină, ci, mereu altceva, un nou început, o descoperire ori cel puţin o (re)descoperire, ca-n primele începuturi ale iubirii în care curiozitatea şi dorinţa arzătoare primează oricăror alte porniri. (...) În creaţia fiecărui poet, dacă n-ar exista şi această dimensiune a iubirii, de esenţializare a vieţii, creaţia ar fi incompletă, stingheră şi poate, nu ar pătrunde în sfera de interes a publicului larg. Ionuţ Caragea este un poet de înaltă clasă, născut iar nu făcut, care cu fiecare volum oferă noi teme de meditaţii despre condiţia scriitorului, despre însemnătatea actului de creaţie, despre căutarea de sine într-o lume în care omul şi-a pierdut cu totul jaloanele care-i arătau singurul drum adevărat care duce spre înnemurire. El caută, se caută, se pierde şi se regăseşte, de fiecare dată altul, de fiecare dată acelaşi, vrând să ne spună că, omul poate muri şi renaşte din propriile fapte, din propriile stări, din propriile cuvinte.» (Cezarina ADAMESCU, în revista Agero, 2010)
 
« Multor poeți pare să le fi prins bine pandemia! Nu mă refer doar la faptul că am avut mereu ce posta marțea la Cerc, ci și la numărul și valoarea cărților pe care ei le publică în această perioadă. Acum vreau să semnalez un alt volum excepțional – Infectat cu iubire , Editura Fides, Iași, 2020) de Ionuț Caragea, volum care are și trimiteri directe la situația în care ne aflăm. Autorul mi se pare un caz curios de rea receptare din partea criticii literare. Ionuț Caragea a publicat numeroase volume de poezie, de aforisme și de proză, a publicat mai multe și a luat premii pentru poezie în spațiul francofon, dar critica noastră a cam ațipit. De altfel, nu e unicul caz, critica pare a se învîrti în spațiul strîmt al literaturii, să-i spun, oficiale, cînd mult mai interesant este și mai valoros ceea ce se petrece în afara acelui cerc prea strîmt. Felicitări autorului, e un volum cum nu apar multe, nu toată ziua! » (Conf. Univ. Dr. Liviu ANTONESEI, în Cercul poeţilor apăruţi, 2020)
 
« Când citeam M-am născut pe Google, prin 2007, găseam la Ionuţ Caragea spiritul unui pământean real, pipăibil cu mâna, un căutător de sensuri aici şi acum şi nu în spaţiul virtual. Transformările pe care le exersa poetul erau pur umane, poezia era vocea conştiinţei şi a sensibilităţii, încât titlul acelui volum este o aşa-zisă replică în eroare. Cu recentul volum, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, întâlnesc aceeaşi tehnică a derutării, pentru că tot acest motor turat la maximum care se vrea generatorul apocalipsei, toate imaginile care frizează neantul şi sfârşitul nu sunt decât pretextul pentru o nouă şansă a spiritului de a se reinventa. Cum bine surprinde şi Ana-Maria Tupan în prefaţă, Ionuţ Caragea respinge până la urmă condiţia omului actual, cu adevărat stăpânit de virtual din ce în ce mai mult şi depărtându-se de autenticul fiinţării. De aceea, se retrage în poezie, iar apocalipsa sa este o oglindă pusă în faţa semenilor, mesajul pe care îl exersează fiind unul pur moral. „Poemele mele le încredinţez/ ultimului om de pe Pământ/ gândindu-mă cu tristeţe/ la mirosul foii de hârtie”, conchide poetul, care vrea să abandoneze clipa şi să reintre în sens. » (Liviu APETROAIE, în revista Scriptor, 2017)
 
« Cu aport alegoric, dar și eseistic, trăsături evidente ale cărții sale, mereu echilibrat, temperat, fără efuziuni artificiale, urmând drumul fixat cu tenacitate, al recunoașterii eforturilor lui îndreptate spre locul vizat în tărâmul artistic, Ionuț Caragea traduce, așadar, în cartea de față ("Iubirea mea abisală", ed. FIDES, 2019) permanentele căutări ale omului care nu vrea ca trecerea sa să rămână fără urme, convins că acestea trebuie să fie vizibile și să cuprindă o dare de seamă asupra existenței, ale cărei repere, devenite motive literare, se subordonează, toate, iubirii – arcului de cerc pe care-l presupune aceasta, din abisal și până la materializarea în „femeia pe care o iubesc” – tema centrală, între ele aflându-se creația, singurătatea, singularitatea, zborul, fericirea, visul, destinul, raportul dintre liberul arbitru (fixat „la o răscruce de vise”) și destin, eternitatea, nimicul, adică zădărnicia etc. » (Mioara BAHNA, în revista Plumb, 2019)
 
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. Cuvântul meu, deci, nu este unul de întâmpinare a poeziei lui, ci de întâmpinare a autorului ei, la întoarcerea acasă – şi, încă, la Oradea, oraşul nesfârşitelor mele nostalgii! – unde îi doresc să fie fericit, în viaţa pe care o reîncepe şi pe care sunt convinsă că va continua s-o închine scrisului. » (Ana BLANDIANA, în cuvântul înainte al volumului "Cer fără scări", 2014)
 
« Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. „N-am nevoie de ceilalţi/ pentru a înălţa alte temple pentru mine” – consemnează el la un moment dat direct şi semeţ -, sfidările putând fi multiplicate, semn că e vorba de o obsesie: „oamenii sunt tot mai departe de mine/ şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte...”, sau: „nu mă sperie numele voastre/ cât sunt încă în viaţă nu am nevoie de voi.” De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. Să risipim din start prezumţia că exuberanţa de adolescent perpetuu vine, aici, dintr-o naivitate megalomană; dimpotrivă, poetul e conştient de eventuala percepţie ambiguă a energiei egolatre pe care o degajă, şi o denunţă din capul locului: „mi s-a reproşat că sunt prea plin de mine, că mă cred genial” etc. Coregrafiile sale igienice matinale, maniacal ajustate, anunţă deloc ironic „evoluţiile” ceremoniale de peste zi: „azi trebuie să fiu mai frumos/ poate mă întâlnesc cu sublimul”. „Născut pe Google”, ştie că alienarea prin diseminare electronică e boala epocii noastre: „fericirea noastră e doar un cobai/ pe care experimentăm clickuri”. Scrie versuri, excesiv şi hipertrofic, ca pe „o dedicaţie pentru Dumnezeu”, în spaţiul intermediar diafan (pe care grecii îl numeau aither) dintre oamenii care s-au terminat şi divinul care n-a început încă. Însuşi titlul volumului vine din această ipostaziere: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/ într-un cer fără scări.” Nu întreg volumul este aşa, fiindcă, pe alocuri, această semeţie de bard cosmic liber, decomplexat, e întreruptă de accentele modernităţii negative. „Sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi”, scrie poetul; într-un alt loc: „ne doare absenţa...”, sau: „scriu poemul trist al stepelor...”. Tenebrele – consemnează el altundeva – sunt „marea problemă a acestei planete”, context în care „calea poeziei” e echivalată cu „calea suferinţei”. Câteva autoipostazieri christice duc şi mai mult apa la moara acestor echivalenţe decantate din recuzita răsuflată a modernismului anxios, negru, însă, mult dincolo de ele, autenticitatea poeziei lui Ionuţ Caragea trebuie căutată la nivelul pozitivului „numinos”, nu la acela al fisurilor din lume sau al crevaselor nimicitoare. Profund religios, poetul ştie că lumea e „rotundă”, fiindcă exprimă plenitudinea de sine a lui Dumnezeu, care se oferă oamenilor prin intermediul revelaţiei: „la fiecare pas te opreşti şi admiri/ o minune care înainte ţi se părea o banalitate”. Căutarea „fericirii” devine, în acest sens, un leit-motiv al volumului; ea nu se găseşte însă aiurea, în teritorii inaccesibile omului, ci în excepţionalul mirific al fiecărei zile, în „simplitatea” frumoasă, epifanică a clipei. Nu anahoretismul îl duce pe Caragea într-acolo, nu coregrafia studiată, stilizată a smereniei (prezentă în sute de volume de poezii editate la noi în ultima vreme), ci orgoliul potenţat estetic: la o lume frumoasă, creată de un Altul, nu se poate ajunge decât prin intermediul unei lumi de asemenea frumoase – lumea poeţilor, a creatorilor de frumuseţe. Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. Perspectiva e atipică, poate stârni polemici şi stârni sprâncene ridicate; dar e perfect logică, fiindcă e apanajul celor puţini şi al unui om care a înţeles – prin intermediul multor cărţi pe care le-a publicat până acum – că a merge pe o cale proprie e infinit mai important decât s-o iei prin glodul călcat de ceilalţi. » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în prefaţa volumului "Cer fără scări", 2014, şi în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Volumul acesta (v. Cer fără scări), altminteri întâmpinat auratic de Ana Blandiana şi Jacques Bouchard, dar şi prefaţat de Ştefan Borbély, poartă în sine armătura unor texte seducătoare, atinse de marca unui gnosticism paradigmatic, multe poeme adeverind, iarăşi, că există şi o deconstrucţie a postmodernismului (pe temeiul conceptului lansat de Brian McHale) în măsura în care conştientizăm că există în combustiile lumii doar poezia asigurând „necurmata mişcare”, cum zicea filosoful. Am intuit, astfel, un timp al poeziei lui Ionuţ Caragea, un eden al jubilaţiilor când abolirea memoriei nu înseamnă decât o palidă desferecare din formele unei inadaptări, atitudinea ludică poate fi un alt mit al genezei, iar morbideţea devine ea însăşi elegie în spectacolul vestigiilor narcisiste ale fiinţei. E, aici, o adăpostire cumva deliberat dadaistă a eului sub cupola marelui circ în care sunt amestecate voit realul şi irealul, marota indecibilului şi superficiile unui pretins hiperbolizant proiect al „omului care scrie”, insul definind, singur, tot dramatismul lumii, fundamentat, desigur, pe iubire. (…) De recunoscut şi utopia neagră, eczema sublimului liric din poezia generaţiei care şi-l revendică între liderii ei şi pe Ionuţ Caragea. Frustrările sunt compensate prin recursul la temele esenţiale (drama alienării nu e singura) care pot efectua delimitările perceptive între idealizat şi sacralizat, mit spectral şi refugiu în perspectivă, non-istoricitatea identitară (poetul şi poezia sa; M. Barrés) şi aceeaşi voinţă de „întrupare cosmogonică” a supra-vieţuirii. Poetul este interogativ chiar şi dincolo de colina pe care a aflat Arborele Cunoaşterii, el, poetul reconciliază propriile fantasme, revoltele devin fluxuri-refluxuri de tragic şi magie alternând planurile tuturor explorărilor: logic-ilogic, revelaţie-confesiune, elegie şi paradox. Strategie modelată în actul poetizării, lecţia lui Ionuţ Caragea trebuie notată ca stare „hiperboreeană” de a exhiba, curios lucru, totuşi, sinele tutelar în preceptele unei metafizici holistice. (…) Cu traduceri în limba franceză asigurate de Clava Nour împreună cu Nicole Pottier, apoi Petruţa Spânu şi Constantin Frosin, cartea lui Ionuţ Caragea îl fixează mai bine pe autor în preajma podiumului care-i aşteaptă încă şi pe ceilalţi candidaţi. Deocamdată zona aceasta e liniştită, iar criticul sastisit ar putea scrie doar „cronica unor disperări”. Noi suntem, însă, extrem de siguri: lecturată atent, cartea aceasta minunată de poezie contemporană românească ne mântuie pe toţi. » (Prof. Dr. Ionel BOTA, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană...). (...) Cine are un talent viguros şi stufos, aproape furibund, precum Ionuţ Caragea, este firesc să producă, pe lângă admiraţia faţă de sublimul coroanei avântate spre stele, şi umbră: îţi mai tragi sufletul, în conul de umbră al ne-izbutirii, pentru câtă sufocare cu Frumos te-a obligat să absorbi, prin bietele tale două nări şi două pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea năvale de lumină orbitoare. » (Prof. Dr. Adrian BOTEZ, în revista LitArt, 2010)
 
« Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. » (A.I. BRUMARU în prefaţa volumului Infectat cu iubire literare, 2020)
 
« Dacă Pliniu cel Bătrân a putut spune despre pictorul Apelles « nulla dies sine linea », „nicio zi fără o linie”, ce aş putea eu spune despre acest atlet al poeziei, Ionuţ Caragea, care practică poezia ca pe o asceză vitală, ca pe o yoga a creaţiei?! Am avut norocul să mă întreţin frecvent cu Ionuţ Caragea într-o cafenea din Montréal, discutând cu el ore întregi despre puncte precise din arta poetică, despre modernitate, despre avangarda franceză, română sau greacă. Au fost momente de levitaţie intelectuală, de fericire intensă. Am ieşit din contingentul şi prozaicul cotidian, pentru a pătrunde în lumea ideilor şi a frumuseţii cuvântului, citându-i pe Eminescu, Cavafy, Blaga şi, uneori, Brassens. Aici un miracol al aliterațiilor, acolo o metaforă incredibilă, în alta parte o îndrăzneală inimaginabilă. Şi am citit împreună frumoasele lui poeme în română şi în franceză. O încântare, o abundenţă de pură plăcere estetică! » (Acad. Prof. Univ. Dr. Jacques BOUCHARD)
 
« După ce îşi face ucenicia poetică frecventând astfel de modele (Eminescu), Ionuţ Caragea îşi provoacă o moarte ritualică şi renaşte ...pe Google. Alternând versuri cu sonorităţi moderne cu poeme post-post moderne, acest inedit scriitor (fost rugbist) caută (/accesează) ferestre către adevărata poezie: „mi-am rănit sufletul pe hârtie / într-o baltă de cuvinte / tu îi spui clişeu / deşeu / sau pur şi simplu / vorbărie / în timp ce poezia / este o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte / sau un mistreţ fugărit de alice / într-o pădure virgină”(Disconnect). Este multă însingurare şi ingeniozitate în această lectură lirică a spaţiilor virtuale (alte spaţii de exil): „Tot ce-a mai rămas între noi / Este spaţiul acesta infinit / world wide web / vinoacasă /com” (The page cannot be displayed). » (Conf. Univ. Dr. Crina BUD, în revista România culturală, 2008)
 
« De la placheta de debut, Delirium Tremens (2006) până la volumul de faţă, poezia lui Ionuţ Caragea (n. 12 aprilie 1975, Constanţa) este expresia unei stări de spirit speciale, generatoare de viziuni şi scenarii fantasmatice concentrate în direcţia definirii de sine, mai exact a modului în care autorul înţelege poezia. Astfel, ideea artelor poetice străbate cele câteva zeci de apariţii de până acum, de amintit fiind Donator universal (2007), Negru Sacerdot (2008), Guru amnezic (2009) până la mai recentele cărţi apărute (şi premiate) pe alte meridiane, în formule bilingve, precum Cer fără scări/ Ciel sans escalier (2014), Festina lente (2014), Mon amour abyssal (Brest, 2018), Une étincelle dans le couloir des ombres (Ed. Stellamaris, Brest, Franţa, 2018). Iubirea mea abisală reia ediţia franceză a volumului apărut la Editura „Stellamaris” din Brest şi distins cu premiul Francois-Victor Hugo. Bine structurat tematic şi registru stilistic, volumul este completat cu o addenda de „aprecieri critice”, în care regăsim fragmentare judecăţi de valoare exprimate de-a lungul vremii de critici şi scriitori români asupra producţiei poetice, prozastice şi aforistice de până acum, care nu e puţină, a autorului în cauză (Ana Blandiana, Ştefan Borbély, Al. Cistelecan, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Constantin Cubleşan, acad. Giovanni Dotoli, C. Dram, Jean-Paul Gavard-Perret, Ov. Ghidirmic, Adrian Dinu Rachieru, Maria-Ana Tupan, Ion Simuţ ş.a.). De la generoase consideraţii precum aceea semnată recent în „Convorbiri literare” de Emilian Marcu („situându-se în prima linie a generaţiei sale”) sau de acad. Giovanni Dotoli („atlet al poeziei”, „lucrător asiduu al cuvântului”), la diagnosticul de „poet autentic, urmând a fi «redescoperit»” (A. D. Rachieru), care „are toate şansele să rămână în istoria literaturii” (Ov. Ghidirmic), receptarea poeziei lui Ionuţ Caragea a surprins, în mare, specificitatea acestui „lider al generaţiei 2000”, care, dincolo de a se juca ostentativ cu cuvintele, are un discurs liric susţinut, structurat pe anumite linii tematice şi în limpidităţi expresive de reală vocaţie, cu dexterităţi creative menite a-i legitima demersurile literare. Ideea e că avem de a face cu un autor de profunzime, nu de suprafaţă, care s-a impus printr-o perseverenţă oarecum îndârjită, dând uneori cu tifla eventualilor contestatari, semnând deopotrivă volume de aforisme, de science-fiction, eseuri, lucrări de spiritualitate, antologii, apărute fie în ţară, fie la Brest sau la Montréal (unde, cetăţean canadian, a trăit în anii 2003-2011, fiind cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, redactor-şef al revistei ASLRO şi realizator de antologii lirice). Din 2006 până azi Ionuţ Caragea a semnat peste 40 de cărţi, mai mult de jumătate fiind dedicate poeziei, pe care o concepe ca un exerciţiu de meditaţie profundă, de-a dreptul abisală, descoperindu-şi această vocaţie drept semnul risipirii sale redemptive, salvatoare. Conştient că face parte din stirpea delicat-existenţială şi comunicativă a creatorilor, poemul Genus irritabile vatum aminteşte de horaţianul dicton din Epistole, adus într-o subiectivă circumstanţialitate referenţială: „la a doua mea naştere/ când urletul meu amuţit de atâta urlet/ m-a învăţat să urlu în mine/ din toate celulele mele să izbucnească/ un urlet tăcut/ m-am făcut poet fără voia mea/ se întrebau toţi de unde ştiu atâtea lucruri/ de unde le scot de parcă aş fi un inventator/ un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte/ eram posedat de urletul meu tăcut/ ca o tăcere urlândă”... Concepând astfel poezia, ca o „tăcere urlândă”, Ionuţ Caragea se dovedeşte „un posedat”, iar această trăsătură pune un semn distinct întregii sale poezii. Poezia, creaţia în general, este pentru poetul nostru un „drog”, din această perspectivă lirismul se orientează, oarecum psihedelic, spre profunzimi şi esenţial, intrând în rezonanţă cu spiritul universal creaţionist: „nu există drog mai puternic decât creaţia/ sentimentul acela când pluteşti/ şi lumea întreagă este la picioarele tale/ când ceea ce gândeşti capătă sens şi se conectează/ prin flux luminos/ cu restul gândurilor din univers (...) / drogul acesta nu se prizează, nu se injectează/ nu se bea pahar cu pahar/ şi nu se învaţă/ drogul acesta există dintotdeauna în tine/ îţi curge prin vene/ respiră odată cu tine, iubeşte odată cu tine/ este Dumnezeu în stare latentă” (Dumnezeu în stare latentă). Uneori poemul devine o emisie discontinuă în care atotprezentă este obsesia creaţiei convergentă cu mitul christic, complex liric care structurează, în regim de artă poetică, intuiţii sufleteşti de largă deschidere livresc-speculativă: „las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilaţi las poemele să adulmece moartea neverosimilă mereu prea departe şi totuşi atât de aproape las poemele să fie avatarele fiinţelor închise în inimă şi în creier las poemele să mă împartă tuturor aşa cum Iisus împărţea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu o mai pot să o plâng cine să înţeleagă că poemele sunt viaţa pe care am trăit-o visând sufletul meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...” (Avatarul ultimului cuvânt). Aceleaşi intuiţii de sorginte filosofică şi în Abisul metempsihozei, unde poetul aminteşte de „imperiala revelaţie” a unui Dumnezeu, cu care se sfădeşte în zadar, căci sensul răzvrătirii se dovedeşte defetist, regretabil până la flagelanta autoumilinţă: „vino înapoi şi binecuvântează-mă/ cu prezenţa/ cu miracolul poeziei/ calcă-mă în picioare cu perfecţiunea/ şi sădeşte-mi curcubeul/ în inimă// încoronează-mi nefericirea/ cu laurii unui sărut/ fantomatic// fă-mă să-mi umplu absenţa/ a ceea ce sunt”. Aceleaşi accente exhortativ-redemptive în Refuz să dorm, elogiu al unei stări de veghe întruchipând poezia cu reflexe christice, prin care poetul îşi exprimă opţiuni ultimative consubstanţiale cu ideea creaţiei sub protecţia dumnezeirii: „refuz să dorm/ îmi plimb palma/ prin părul despletit/ al unei comete/ ia-mă cu tine, iubeşte-mă/ fericeşte-mă/ du-mă la marginea universului/ să-mi cunosc creatorul/ fiindcă şi el/ refuză să doarmă// îşi oferă sufletul/ necontenit”. Nu-i lipsesc poetului nici atitudinile mai repliate, mai calme, regăsirile de sine, aşteptând în linişte „venirea” poeziei, crez de la care nu abdică, dimpotrivă, încurajându-se („să nu-ţi fie frică/ de tăcerea abisului/ acolo se coc pâinile agape/ ale celor mai profunde/ înţelesuri”). În astfel de „calme aşteptări”, se străvede o luciditate limpidă care nu dispare nicicând din câmpul reflecţiei lirice, recomandând un tip de raţionalitate care supraveghează îndeaproape „abisalitatea” reflecţiei, îndemnând uneori la „calmul” necesar creaţiei de acest fel: „să ai calmul aşteptării/ ştiind că poezia/ oricum va veni/ să-ţi mângâie tâmplele/ singurătăţii (...)// să ai calmul aşteptării/ să fii ca o insulă/ care-şi oferă cuibul/ păsărilor cu aripi/ de foc celest” (Calmul aşteptării). „Numai poetul ştie câtă singurătate/ este în casa cuvintelor sale”, scrie Ionuţ Caragea în Casa cuvintelor, deopotrivă simţind „frigul”, „dragostea”, „speranţa”. De aceea, uneori, nu mai are răbdare, simţindu-se a fi „chirurgul care ajută noaptea/ să nască prin cezariană/ o minune de poezie (...)/ o poezie ca o pasăre/ cu aripile desfăcute/ aşteptând sufletul cald/ să o ridice la ceruri/ aşa cum focul ridică/ un lampion// să devină una/ cu noaptea” (O minune de poezie). Ionuţ Caragea este un poet de substanţă care, ferindu-şi discursul de porozităţi, excese şi futilităţi specifice douămiismului, tinde către o lirică a esenţelor, nu atât prin oralităţi şi referenţialităţi livreşti cât prin intuiţii şi revelaţii de profunzime, sondând orizonturi metafizice şi fantasmatice abisalităţi.  » (Prof. Univ. Dr. Zenovie CÂRLUGEA, în revista Portal-Măiastra, 2019)
 
« Între cei care au ales să îşi publice creaţiile întâi pe net se înscrie şi Ionuţ Caragea, de o vreme vieţuitor al Canadei. Acolo a început să publice, pe net (subliniind că acesta e un mijloc – nu scop în sine în activitatea literară – pentru care a optat şi fiind în căutare, şi din motive de timp), apoi pe hârtie, în România. După Delirium tremens, a urmat al doilea volum de versuri, M-am născut pe Google şi, acum, al treilea, Donator universal. Poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în al doilea volum: „nu voi uita mama întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele familia mea/ şi-au luat cu toţii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec” – Bate vântul, mi-este frig şi tuşesc, şi „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă” – M-am născut pe Google. (...) Cele trei volume nu diferă substanţial din punct de vedere tematic/ stilistic, excepţia fiind, oarecum, cuvântul înainte al autorului din Donator universal, în notă confesiv/ explicativ/ sentenţioasă. De altfel, acestea sunt şi în nota poeziei sale, dublate de ironie, introspecţie (uneori o oglindă în care vede fie un colţ de lume, fie pe sine în lume), observaţia (de la banal, tern, truism, la profund, grav). Uneori poezia pare un jurnal/ îndreptar, parcă doreşte să împărtăşească/ povestească cititorilor prin ce a trecut, ce a învăţat din viaţă, experienţa lui (pe care o consideră din multe puncte de vedere semnificativă). Uneori versurile par eboşe din cotidian/ tern („eu conduc lumea/ nu lumea mă conduce pe mine.../ însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer?/ în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito”), adesea creează imagini reuşite („îmi fumez sângele/ cu degete fără filtru/ mă droghez cu dragostea mea/ bolnavă de cancer”). Alteori parcă ar fi o lecţie de viaţă sau, poate, o confesiune amară („lasă durerile să fie amare/ învaţă să trăieşti fără speranţă/ lasă uimirea să-ţi ghilotineze/ toate semnele de întrebare”). Unele poeme sunt scurte (sau din strofe cu puţine versuri/ cuvinte), frizând conciziunea cu iz oriental – însă numai formal. Alteori, par nişte „definiţii” personale (Afară din suflet, Aritmie, Eu la pătrat ş.a.). Lecturile evident destul de bogate, plecarea din ţară, experienţa ruperii de locurile natale, toate sunt prezente, în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea. Scrie parcă neavând în vedere canoane şi reguli, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din capcana amintirilor. Scrie, spune el, ca „să mă dau afară/ din suflet”. Scrie de dragoste, singurătate, durere, căutare. Marcat evident de ce înseamnă internetul, scrie o poezie care pare a se situa undeva în vecinătate cu nihilismul/ latura „prognostic/ profetică”, tipice generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea. Cultivă metafora, uneori chiar cu oarecare asiduitate. Unele figuri de stil sunt de o originalitate aparte, altele sunt atinse şi de uşoare tuşe de preţiozitate („o amintire se ascunde în cochilia unui gând exilat în lentoare/ mă ghemuiesc între pereţii visului claustrofobic” – Agnus Dei). (...) Dragostea, subiect major pentru autor, înseamnă mai ales căutare („ce mă ţine în viaţă/ este iubirea neînţeleasă”; „i-am dat iubirii tot ce aveam/ ca pe o ultimă şansă” – Măiastra călătoare), suferinţă („din palma ta sărutul/ învaţă să zboare/ căzând în prăpastia dintre noi” – Inima mea trage clopotele), puţină speranţă („te voi iubi prin lipsa mea/ prin neatingerile mele/ prin tăcerea mea/ prin tot ce este Incomensurabil” – Mă voi întoarce), decât, mai rar, împlinire. La urma urmei, scrie el, „dragostea/ este o intersecţie cu sens giratoriu/ te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi/ până rămâi fără lacrimi” – Autostop, sau un „ocean fără ţărm” – Arca poetului. Cu toate acestea, iubirea (care poate să poarte şi numele Ioana) pare a fi soluţia găsită de Ionuţ Caragea pentru a trece dincolo de teluric, dincolo de cuvinte, pentru a se regăsi. Atent şi la aspectul/ grafica cărţilor sale, înclinat şi spre ludic, nu degajă senzaţia că e interesat să se încadreze în vreun curent, vreo tendinţă anume. Poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca balansul între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală. Prin sinceritatea versului, emoţia, curajul de a spune ce gândeşte, Ionuţ Caragea, donator universal de cuvinte, iubiri, trăiri şi visuri, are reale şanse ca dorinţa de a se regăsi în poezie să îi fie împlinită. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Donator universal", 2007, şi în revista Sfera Online, 2007)
 
« Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuţ Caragea în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să spunem, ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvîntului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” („numai singurătatea îti poate aduce profund împlinirea”). Este greu să definim poezia lui punînd faţă în faţă modul cum se scrie în România (a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viaţă şi moarte” publicînd constant pe net, în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptînd/ adoptînd ce înseamnă tematica, felul de a scrie în Canada sau, extinzînd, America de Nord (tendinţe/ trenduri ş.a.). Deşi sînt elemente care îl apropie de acest spaţiu, cu preocupările/ angoasele lui (suferinţa/ singurătatea/ lipsa de comunicare/ o doză de superficialitate a relaţiilor, în oarecare măsură alienarea sa.), acest fapt este destul de puţin vizibil, atît în ce priveste construcţia poetică, cît şi maniera de alcătuire a tropilor. Poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în versurile: „nu voi uita mama întindea rufe pe sîrmă/ au rămas doar cîrligele familia mea/ şi-au luat cu toţii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec”, dar si în „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă”. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Omul din cutia neagră", 2007, şi în revista Convorbiri literare, 2008)
 
« Sub semnul viselor, căutării dinspre singurătate către suferinţă şi, poate, printre câteva miresme de dorite răspunsuri, pentru că, de fapt, „viaţa este un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor”, ar putea fi situat acest nou volum al lui Ionuţ Caragea. Iar lumea? Cum, pentru cine, în ce fel o vedem sau în ce fel este ea de fapt? „Adevărata lume este a celor singuri”, scrie Ionuţ Caragea (în Marea singurătate a zborului), iar cuvintele, şi ele singure, strivite „de nişte paşi”, „rămase pe drumuri”, venite „dintr-o masonerie a nopţii” ori poate din vreo „inimă cu obloanele trase”, „muşcă din carne”. Şi ele, poate ca şi oamenii, vin din vreo „desagă cu dorinţe spuse în van” a sorţii. E şi o lume uneori, parcă, îmbrăcată cu „haina pe dos”, „în care dumnezeu şi lucifer/ vorbesc şi vorbesc/ pe limba lor păsărească”. O lume în care ne apasă până la durere „absenţa a ceea ce suntem”. O stare care implică, în viziunea poetului, re-construirea/ re-definirea realităţii, a lumii, a propriului statut, a propriei fiinţe, în ultimă instanţă. Aşadar, când „viaţa este o apă curgătoare” şi curgerea ei înseamnă să arunci „o piatră în apă”, apoi tot ce ai de făcut e să asculţi „numele celui ce urmează să moară”, eşti oare gardian al spiralei din capcana viselor sau aceasta este pur şi simplu doar ordinea firească a suferinţei? (...) Acum (la al nouălea volum de versuri) a păstrat în multe privinţe coloratura din primele trei volume, dar tonalităţile, modul în care construieşte versul mi se par a fi mai limpezite. Aşadar, dacă privitor la celelalte volume scriam că poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca „balansul” între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală, cred că de acum autorul a ales modul în care va merge pe drumul poeziei, desigur aceasta neînsemnând că a ales să nu mai caute, să schimbe. Dar, urmărind volumele, constatăm că tematicile au rămas aceleaşi, cu nuanţele de rigoare (de pildă în acest volum iubirea este, totuşi, mai puţin apăsat căutată, dar, în fond: „în dragoste/ nimic nu e scris cu fierul roşu/ pe pielea destinului” – Suprema emoţie), şi cu amendamentul că a ajuns la o manieră a „rostirii” versului. De pildă, şi volumul Absenţa a ceea ce suntem este, ca toate celelalte, un expozeu, o „călătorie” despre/ prin experienţa sa de viaţă, un excurs pe drumul sinelui dinspre întrebare spre adevăr – „un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri / lăsate de izbelişte / un adevăr care devenise un monstru”. Adevăr pe care, aidoma unui Ahab în haine cu petece din cuvinte şi întrebări/ căutări, l-a „alergat” „prin oceanele lumii”, iar când l-a „întâlnit”, scrie autorul, „am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă” (Adevăr lipsă). Adevăr (hrănindu-se aidoma unui „monstru” cu „tone de adevăruri minuscule”) pe care, deşi l-a privit „cu ochi blajini”, nu l-a atins, până la urmă, niciodată. Văzându-se pe sine ca un „gardian al speranţei”, agăţându-se „de un gând ca de un colac de salvare/ atunci când toate apele cresc şi cerul/ are culoarea înecului” sau „de proiecţia eului/ ce-ţi întinde o mână”, hălăduieşte prin „dimensiunea iluziei veşnice”. De la singurătate la suferinţă (căci „toate lucrurile sunt în ordinea firească/ a suferinţei” – Inventarul sentimentelor), moarte, căutarea „locului” său, în plan ontologic dar şi fiinţial, autorul îşi caută drumul, adevărul, caută răspunsuri pentru a se defini sau pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem”. Iar când „inima îţi face inventarul sentimentelor”, scrie el, afli şi că „viaţa este o apă curgătoare”, dar şi „un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor”, este tot, „cât vezi cu ochii/ norii soarele stelele cerul şi luna”. În fond, un om nu e „nimic nou sub Soare”, „doar o umbră descheiată la şireturi/ cu mâinile-n buzunare” rătăcind prin lume în căutarea răspunsurilor sau pur si simplu trăind. Trăind într-o lume parcă alcătuită din lumi-straturi paralele/ separate, care nu ajung să se întâlnească – „oamenii dedesubt zeii deasupra”. Fără a practica tonul de lamentu, autorul caută adesea generalizarea în locul individualizării/ particularizării. Dar… dacă „adevărata lume este a celor singuri” ce cale ai când ştii, când speranţa nu mai există nici măcar îmbrăcată în voalurile iluziei, când eşti predestinat să fii singur? Când ceilalţi sunt, când chiar tu eşti sub zodia absenţei şi cuvintele sunt „rămase pe drumuri”, căzute sub paşii atâtor absenţe, „strivite de paşi înghiţite de umbre”, când simţi „toate cuvintele ascunse de gura lumii” – Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi? Când vorbele sunt nefolosite pentru că şi comunicarea e absentă? Scrie autorul: „Te pierzi în mulţime/ mergi lovindu-i cu umerii/ pe toţi ceilalţi”, căci trebuie ca cineva să ştie calea „spre marea singurătate a zborului”. Dacă ar fi să vorbim şi despre unele schimbări de ton, să ne oprim, de pildă, la dragoste şi la Dumnezeu. Dragostea, subiect major pentru autor în celelalte volume, însemnând mai ales căutare („ce mă ţine în viaţă/ este iubirea neînţeleasă”; „i-am dat iubirii tot ce aveam/ ca pe o ultimă şansă” – Măiastra călătoare), suferinţă („din palma ta sărutul/ învaţă să zboare/ căzând în prăpastia dintre noi” – Inima mea trage clopotele), puţină speranţă („te voi iubi prin lipsa mea/ prin neatingerile mele/ prin tăcerea mea/ prin tot ce este Incomensurabil” – Mă voi întoarce), decât, mai rar, împlinire, în acest volum poate avea „dinţii ascuţiţi”, poate fi „apocaliptică”, „ucigătoare de tihnă”, „cu factor umiditate”, „orfană de trup”. Poate că, într-adevăr, pentru Ionuţ Caragea, dragostea este, cum scria în alt volum, „o intersecţie cu sens giratoriu/ te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi/ până rămâi fără lacrimi” – Autostop, sau un „ocean fără ţărm” – Arca poetului. Sau poate, cum scrie în acesta, „poezia este dragostea. odată ce iubeşti,/ vei iubi pentru totdeauna” – A fi sau a nu fi poezie. (...) Desigur, fiecare cititor are privilegiul şi căderea să recepteze o poezie în felul lui. Dar Ionuţ Caragea, o voce lirică interesantă, se pare, a ales cum va merge pe drumul poeziei (păstrându-şi, în linii mare, cu nuanţări de la un volum la altul, tematica). Deşi probabil, aşa cum este firesc, poate rămânând, poate nu „gardian al spiralei / din capcana viselor”, poate străbătând dincolo de perdeaua care învăluie „ordinea firească a suferinţei” (la fel cum a păşit, în acest volum, dincolo de joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală) va mai căuta şi va găsi „cheia de la porţile cerului”, cele care „ţin cuvintele sub cheie”, după care va alege o altă cale. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Absenţa a ceea ce suntem", 2009, şi în revista Visul, 2009)
 
« Scriam relativ la al treilea volum al său, Donator universal: „Între cei care au ales să îşi publice creaţiile întîi pe net se înscrie şi Ionuţ Caragea, de o vreme vieţuitor al Canadei. Acolo a început să publice, pe net (subliniind că acesta e un mijloc – nu scop în sine în activitatea literară – pentru care a optat şi fiind în căutare, şi din motive de timp), apoi pe hîrtie, în România.” Cum au fost, în timp, paşii lui, ce s-a schimbat şi ce a rămas? Să vedem doar cîteva aspecte. În mai multe ocazii am spus că lecturile, apoi că plecarea din ţară, complexa şi multivalenta experienţă a ruperii de locurile natale sînt prezente, în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea. Cum prezentă, într-o formă sau alta, e şi nemulţumirea faţă de cum se întîmplă unele lucruri, nu chiar conform aşteptărilor lui. Apoi am notat şi că atunci cînd scrie parcă nu ar avea în vedere cine ştie ce „canoane” ori „reguli”, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din „capcana” amintirilor. Sau, cum notează undeva: scriu ca „să mă dau afară/ din suflet”. Tematica abordată este largă, de la cele spuse mai sus la dragoste, singurătate, durere, căutare/ aşteptare, dorinţă/ credinţă ş.a., într-o varietate de nuanţe. Apoi am subliniat că e marcat evident de ce înseamnă internetul, şi că, într-o etapă cel puţin, scria un vers care părea a se situa în vecinătate cu latura „prognostic/ profetică”, tipice generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea, uneori cu dezamăgirile ei, alteori cu micile/ marile flori pe care ţi le dăruieste (căci „fiecare om are un călcîi al lui Ahile/ şi acela este iubirea”). Un „acasă” (indiferent care o fi acesta) pe care îl doreşte mai solid, pe care să se poată sprijini şi afectiv mai puternic. „Marca” internetului încă există, dar mai nuanţată. De altfel, a editat şi o carte cu interviuri despre internet/ valenţele posibile în epoca actuală, tendinţe. Nu a renunţat la tematicile de început, între care, de exemplu, dragostea are un loc bine conturat („căci asemenea unei plante fără lumină/ în trupul omului fără dragoste/ creşte o mătrăgună/ înveninîndu-i sîngele”). Atent şi la trendurile internaţionale (nu uităm că a locuit ani buni peste ocean), în vers modern, foloseşte figurile de stil, ca şi la început, uneori chiar cu oarecare asiduitate. Aşadar, dacă ne raportăm la felul în care se vede drumul parcurs pînă acum pe calea versului, schimbările la Ionuţ Caragea, aşa cum se relevă în această antologie, inclusiv prin faptul că a optat pentru variante „revizuite” uneori cu totul ale unor poeme, arată un autor interesat de evoluţia sa ca poet. Încheiem cu un citat din poezia Avatarul ultimului cuvînt: „las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu mai pot să o plîng cine să înţeleagă că poemele sînt viaţa pe care am trăit-o visînd…” » (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, 2013)
 
« „Douămiistul” Ionuţ Caragea, cu o biografie şi evoluţie spectaculoase, este deja un nume consacrat, considerat de unii chiar lider de generaţie, ca poet, prozator, eseist, autor de aforisme, cu peste treizeci de volume publicate de la debutul editorial din 2006, cu volumul de poezii Delirium Tremens şi până la cel de faţă, Eu la pătrat. Poeme în vers clasic şi aforisme (Editura Fides, Colecţia „Eidos”, Iaşi, 2017, cu o prefaţă de Maria-Ana Tupan). S-a considerat, încă de la început, promotorul unei avangarde internautice (următorul volum şi l-a intitulat chiar M-am născut pe Google, 2007), pentru ca în 2009 să se ipostazieze şi-n doctrinarul noii orientări, în volumul de eseuri Literatura virtuală şi curentul Generaţiei Google. Primul semn de ruptură faţă de optzecişti şi nouăzecişti este refuzul naturalismului pornografic, înfundătură a ateismului textualist de care se vor elibera, în cele din urmă, şi talentele veritabile din postmodernism. Am salutat această evoluţie a lui Ionuţ Caragea cu prilejul comentării trilogiei SF: Uezen şi alte povestiri (2010), Conştiinţa lui Uezen (2010), Uezen. Echilibrul lumilor (2011). Aici, se atestă şi propensiunea lui spre multiplicarea virtuală a Eului, evocând ceva din heteronimia lui Fernando Pessoa, trilogia SF fiind semnată cu numele Snowdon King. Acest King sugerează deja augmentarea Eului, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să sublinieze imensitatea orgoliului celui care poartă nume de domnitor, fie el şi de memoria lui Vodă Caragea, care nu putea să lipsească din proaspătul volum, învăluit cu o undă de umor: Am fost perfect? Mai am defecte, / Să mă condamne generaţii? / Ideile mi-au fost corecte / Sau tot ce-am spus sunt aberaţii? // Nu vor afla, doar dacă visul / Mi-l vor fura în zorii zilei, / Forţându-mi, schimnic, compromisul / Cu diriguitorii milei. // Să stau la mâna lor, să-mi ceară, / Să îi înveşnicesc în odă, / Să-mi pună chipu-apoi în ceară / Şi să devin, post-mortem, Vodă. (Vodă Caragea) Descriind portretul insolit al lui Ionuţ Caragea, criticul Ştefan Borbély nota, în 2014, în „Convorbiri literare”: „Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere.” Nu ne miră, aşadar, că în anul de graţie 2017 ne propune o carte cu titlu provocator: Eu la pătrat. Mai mult de atât, acest Eu la pătrat provoacă o ecuaţie de relaţionare cu divinitatea, posibilă în virtual, ştiindu-se că descoperitorul eului virtual este nimeni altul decât miticul Narcis. Se înţelege că euforia lui Narcis, descoperindu-se, în toată splendoarea, în oglinda fântânii, recte a netului, creează senzaţia egalităţii dintre Om şi Dumnezeu (Eu la pătrat): viaţa e un calcul – simplu –  cum sunt Eu / însă Eu² = Dumnezeu. În altă parte, la Dumnezeu nu se mai ajunge cu scara Sfântului Ioan Scărarul, căci „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. Un alt SF-ist, continuator al „Şcolii de la Târgovişte”, Mihai Stan, distingea în civilizaţia virtuală o stranie perspectivă a apariţiei groteşti a supraomului nietzschean, un transom între Om şi Cyborg: „Transumanismul: proteze mişcate cu gândul – membre proteice monitorizate de creier. O «simbioză» om – ce mai rămâne din el – şi cyborg.” (Mihai Stan, Întoarcere în Paradis. Scripted reality. Antiliterature or frontier literature, vol. III, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, p. 400). Dumnezeu devine Netus, ne avertiza Ionuţ Caragea în Uezen şi alte povestiri (2010): „Cibernetica este biblia celui care crede în Dumnezeul organic, internetul este biblia celui ce crede în Netus.” (p. 35). Oamenii au devenit virtuali, fiind, acum, „copiii lui Netus”, noul ipostas al lui Iisus. Netus acesta propovăduieşte că numai într-o eră a umbrelor de oameni pot fi distruse toate relele din lume. Pământul s-a reconfigurat într-o „vastă reţea de homo interneticus”, încât lumea nu mai există decât în oglindă, într-un soi de narcisism planetar, postapocaliptic: „Oare era noul paradis promis de cărţile sfinte?” (p. 50). Răspunsul adus în Eu la pătrat este „paradoxist”, ramură a ethosului transmodern, întemeietori antitetici, la noi, fiind Ion Pachia Tatomirescu şi Florentin Smarandache, descendenţi, la rându-le, din axiomatica ontologică eminesciană concentrată în enunţul antitezele sunt viaţa. Interesant că Ionuţ Caragea ridică narcisismul eului la nivel ontologic pe urmele lui Eminescu, fără să-l citeze, ceea ce atestă consubstanţialitatea eminesciană a scrisului românesc. Într-o însemnare, Eminescu afirmă ecuaţia Eu-Dumnezeu: „Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea.” Cum singura realitate pe lume este Archaeus, în care Eminescu recunoaşte identitatea Fiinţei, „eu e Dumnezeu” nu este altceva decât Eul uman Îndumnezeit, ţintă supremă a creştinismului. Îndumnezeirea este antiteza imensului orgoliu al lui Lucifer de a se substitui lui Dumnezeu, ispitindu-i cu acest păcat capital pe Adam şi Eva, urmat de izgonirea din Rai. Iată de ce narcisismul este antinomic, o piatră de încercare grea ca lespedea de pe mormântul Mântuitorului: narcisismul este păcatul suprem şi tot el este ispăşirea ca Îndumnezeire. Eminescu a ştiut-o bine. În Odă (în metru antic), Narcis este ucis (Parc’am murit demult, zice poetul în ultimul emistih din Melancolie), pentru a se regăsi ca Hyperion, adevăratul eu: pe mine/ Mie redă-mă! În această cheie va trebui să receptăm diferenţa dintre eu la nicio putere (narcisiac) şi Eu la pătrat (hyperionic). A ajuns Ionuţ Caragea la această disjungere ontologică şi estetică, deopotrivă? La nivel filosofic suprem, disjuncţia a fost formulată de Heidegger în ceea ce a numit diferenţă ontologică. În plan uman, produce ruptura dintre euri, zbaterea dureroasă între fiinţă şi nonfiinţă, fără a găsi terţul tainic ascuns, afectivitatea divină, cum s-ar exprima Ştefan Lupaşcu sau Basarab Nicolescu. S-ar putea să se plaseze în această condiţie o mare parte a literaturii lui Ionuţ Caragea, inclusiv poemele şi aforismele publicate sub titluri grăitoare: Delirium Tremens (2006), Omul din cutia neagră (2007), Negru Sacerdot (2008), Absenţa a ceea ce suntem (2009), Déconnecté (2009), Suflet zilier (2011), Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017), Dicţionarul suferinţei, I, II (aforisme, Editura Fides, Iaşi, 2008, 2010), Întreita suferinţă (aforisme, aceeaşi editură, 2011), Delir cu tremurături de gânduri (aforisme, aceeaşi editură, 2013). Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.” Finalul primului poem, 33 bis (umbră a vârstei hristice?) sună astfel: pe foaia numărată / identic şi cu bis / va curge veşnic – Styxul / şi-o să mă-nec în vis. Transformarea râului morţii în vis ţine de gândirea poetică paradoxistă. Dedublarea dureroasă a poetului poate fi tămăduită (pantomimic?) de dorinţa verticală (René Girard): aş vrea să fiu un prunc furat de vise, / să aibă raiul porţile deschise, / aş vrea să-mi bată Dumnezeu la uşă, / aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă. (Actor de pantomimă) Dumnezeu-iubire chiar aşteaptă dintotdeauna şi bate la uşă, cum ne spune Părintele Stăniloae. Doar că noi declanşăm timpul dureros, nedeschizându-I. Ninsoarea rară, aproape bacoviană, care încărunţeşte pământul, este şi ea un semn, având ca ecou dorul de fiinţa iubită (Afară ninge rar). Cu fiecare poem, poetul săvârşeşte o carte (Cu-acest poem…): „cartea aceasta/ o voi ţine în mâini/ dacă voi scăpa de infern/ şi de câini” (Cartea vieţii). Dar ce va rămâne din cartea unui proscris? Rămâne doar coperta, sicriu de abanos, / Ce am ajuns cu toţii… şi oare cu folos? / Mă-ndrept ca un proscris, spre oaza de pustiu, / Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu. (Durere-moarte-viu) Degradarea umană postmodernă nu poate fi decât la scară planetară, sub semnul efemerului (Efemer): păşesc pe un covor rulant / ţesut la scară planetară, / timpul – cadavru ambulant / îşi răsuceşte o ţigară. Întreaga omenire este un exil: „Exil în camera de veghe,/ Exil în starea hibernală,/ Exil la miile de leghe,/ Exil în groapa comunală.” (Exil). Omul, doar o „fregată de oase” plutind către vise (Fregată de oase). El şi-a pierdut credinţa în înviere (La ce bun?): la ce bun e omul, dacă nu învie / fără judecată aspră şi târzie?/ la ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă, / dacă nu găseşte către cer o treaptă? Aidoma, omul român a pierdut patria şi pe Eminescu: „noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut” (Lui Eminescu). Doar poetul mai construieşte „paradisul pentru oameni şi zei” (Micul arhitect). De aceea, el nu este singur, de vreme ce mai are încă pe Eminescu şi credinţa: nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce, / am şi vise colorate, am şi lacrime caduce, / am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă, / am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă. (Nu sunt singur) Poetul ştie că se zbate, paradoxist, între antiteze ce par insolubile (Să fii poet): să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia, / să fii damnat şi să speri veşnicia, / să fii bolnav şi să vrei să te doară, / să fii poet şi poeţii să moară. Eminescianismul remanent al poeticii lui Ionuţ Caragea se resimte şi-n hotărârea de a reveni la „formele perfecte”, cele de structură clasică, deşi aceasta nu este o garanţie a reuşitei. Aflându-ne în faţa unei poezii de cunoaştere, riscul de a nu transcende o anume uscăciune stilistică nu este evitat peste tot, ca în texte de felul: „Am tot iubit pe apucate/ Şi ne-am gândit doar la prezent,/ Justificându-ne întruna/ Comportamentul indecent.” (Sfârşitul lumii?). În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l-au supus volatilizării. Cât îl priveşte pe Ionuţ Caragea, el îşi îngăduie chiar să experimenteze/să se joace, profitabil, precum în amplul poem, de concentrată formulă polemică Analfabetism literar (pamflet), construit din catrene-dublet care se derulează, alfabetic, numai din cuvinte care încep cu o singură literă. Doar un exemplu: litera T: tipice teribiliste / tipăresc tâmpenii tone / totuşi travestesc trofee / transformând telenovele // teiul tremură tomnatic / te trecuşi tu tânăr tată / te tăiară tolomacii / terfeliră testamentul. Şi fiindcă e vorba de „terfelirea testamentului”, iată care este cel al Poetului, pe care îmi îngădui să-l reproduc integral (Testament): acesta e poetul ce-şi duce singur dorul / pe drumul fără-ntoarceri - destin alambicat, / ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul, / cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat. // acesta e poetul ce s-a uitat pe sine / în inimile lumii, în versul sincopat, / ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline, / în tainică unire cu-aceea ce-a trădat. // acesta e poetul aflat în agonie, / cu mâinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie: / atât a fost să fie, atâta v-a lăsat. Numai că noi, cititorii, nu dorim să ni se lase doar ceea ce a realizat poetul până în anul de graţie 2017 şi aşteptăm o nouă Monastire ’naltă/ Cum n-a mai fost altă! » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)
 
« Anul 2020 a declanşat, se pare, o nouă schimbare de paradigmă, cel puţin tematică, dacă nu şi stilistică, în actul creator, la nivelul întregii culturi de pe mapamond, în faţa căreia nu puteau rămâne indiferenţi nici intelectualii români, Biserica, politicienii, creatorii etc. În faţa crizei pandemice, este vorba de o reacţie de apărare sau de o resuscitare mentalitară a viziunilor eshatologice. Deja asistăm la o invazie de literatură ştiinţifică, eseistică, poetică în mass-media şi la nivel editorial. Titlurile unor cărţi sună contextual. Am comentat, cu ceva timp în urmă, o carte de poezie a lui Dan Anghelescu, Stare de urgenţă, iar acum prefaţez Cod roşu de furtună în suflet, op datorat unuia dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii, Ionuţ Caragea, autor al unei opere de o izbitoare diversitate, care numără peste cincizeci de volume, apărute în ţară şi în străinătate, mai ales în limba franceză, în spaţiul căreia este preţuit de personalităţi de vârf, precum Jacques Bouchard (Canada), Giovanni Dotoli (Italia), Jean-Paul Gavard-Perret şi Véronique Flabat-Piot (Franţa) sau Constantin Frosin (România). Lucid şi matur artistic, Ionuţ Caragea nu face eroarea de a scrie o poezie ocazională, ci conjunctura istorică îi prilejuieşte redimensionarea fiinţială şi artistică din cărţile anterioare, încât noul cod roşu devine o metaforă-simbol penetrantă, echivalent augmentativ la ceea ce numise, într-o carte anterioară, Eu la pătrat, adunând în sine o veritabilă furtună existenţială de poet veritabil. Eul acesta nu lipseşte nici din Codul roşu…: „aici sunt eu/ adevăratul eu/ abia ivit dintr-un vis/ calm, senin, fără durere” (Chip oglindit în lacrima lui Dumnezeu). Concomitent, cred că Ionuţ Caragea şi-a înnoit şi arsenalul de mijloace stilistice, uzând de figuri obsedante, adesea surprinzătoare, ca sângele, inima – clopotul sângelui („cel mai frumos cântec/ al universului”), lumina din adâncuri, timpul coagulat („prin mine curge sângele antic/ fluviu neobosit prin deşertul carnal”), florile sângelui („durerea trece ca plugul prin carne”), continentul scufundat („iubirea poetului e un imens continent/ scufundat în sânge…”). Un vitalism dionisiac, nietzschean, produce revoluţia sângelui, dar transfigurată iisusiac, euharistic, „Jihadul” său adresându-se poeţilor somnolenţi ai textualismului postmodern: „câţi poeţi mai dorm cu sabia-n teacă”? Şi: poezia nu înseamnă doar negru pe alb, ceea ce trimite la celebrele versuri eminesciene: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…” Ceea ce mi se pare remarcabil în noul volum al lui Ionuţ Caragea este reabilitarea retoricii, una atent supravegheată, fără a-i ştirbi eficienţa, metafora intrând în plasma figurilor sintactice, în care primează, acum, anafora. Amplul poem care dă titlul volumului este axa întregii cărţi. Forţa repetitivă a anaforei se sprijină pe o înlănţuire de interogaţii retorice. Iată câteva module, luate la întâmplare: „tu ştii că lacrima mea/ este singurul cer ce încearcă/ forma inimii?// tu ştii că-n lacrimă mea/ se află cântecul abandonat al inimii?// tu ştii că și pietrele de pe fundul apei/ visează să asculte cântecul inimii mele?// tu ştii că inima mea/ este o pioneză pe harta lumii?// tu ştii că inima mea bate/ ca o toacă scufundată în beznă?” Părintele Dumitru Stăniloae a argumentat, teologic, că lumea nu are consistenţă ontologică, ci numai dialogică. Anafora interogativă, modulară (poate chiar în sens brâncuşian), a lui Ionuţ Caragea este, prin excelenţă, una dialogică. Cred că autorul nostru a devenit, acum, cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi. Cititorul va constata că figura este prezentă în cele mai multe dintre piesele volumului. Şi în acest mod, Ionuţ Caragea confirmă aprecierea lui Daniel Corbu că ne aflăm în faţa unui lider de generaţie. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în prefaţa volumului Cod roşu de furtună în suflet, 2021)
 
« Citind cartea de poezii „Umbra lucidă”, 108 pagini, apărută în excelente condiţii grafice la Editura FIDES din Iaşi, 2016, colecţia EIDOS, prefaţată de Ana-Maria Tupan, te captează lupta continuă a autorului celor peste 32 de volume publicate, din care 17 de versuri, luptă constantă şi lucidă cu sine, cu propria umbră, arhetip considerat de K. G. Jung primordial, luptă cu propria umbră pentru a transcende dincolo de aparenţele phainomenologice spre certitudinea noumenon-ului kantian pe care îl sondează şi asaltează din toate părţile pentru a se cunoaşte pe sine prin cuvânt, prin „poiein”, creaţie poetică. După cum mărturiseşte în motto-ul preliminar că: „Adevărul aşteaptă precum o umbră despre care evităm să vorbim.”, poetul Ionuţ Caragea, asumându-şi adevărul riscant al umbrei care veghează în marele necunoscut, se defineşte pe sine în incipit-ul volumului, poemul „Perplexanta prezenţă”, printr-o suită de paradoxiste antinomii imagistico-lexicale într-un tranşant discurs liric, reflex al unei aprige vieţi de luptă pe viaţă şi pe moarte cu noimele realului, tot atâtea semne ale condiţiei sale tragice: „poetul este lacrima de foc/ curgând pe obrazul pământului/ şi biciul de flori/ plesnind/ peste coama răvăşită/ a timpului/ ... .../ poetul este perplexanta prezenţă/ pe covorul roşu/ al propriului sânge/ braţ la braţ/ cu doamna moarte/ ... (pag. 21). Astfel poemele se constituie ca nişte asertorice declaraţii despre condiţia poetului şi poezie, despre cuvânt şi divinitate, despre viaţă, vis şi timpul în putrezire, despre misterul cuvântului nerostit şi neantul omnivor atotnăscător, despre întunericul viu şi umbra lucidă... Ceva din ancestrala umbră argheziană ca şi din arhetipica umbră a lui Jung planează asupra întregii cărţi. Ca replică la cuvintele „potrivite” argheziene, Ionuţ Caragea scrie „Cuvinte nepotrivite”: „... tu nu ştiai că nemurirea mea/ era ridată de cuvinte/ nepotrivite?” (pag. 25). Poetul abordează cu curaj gravitatea responsabilităţii Divinităţii care l-a creat pe om cu toate neajunsurile sale, acordându-i mereu şansa îndreptării de azi pe mâine, impunând-şi să uite imperfecţiunea omului: „Dumnezeu ... şi-a autoimpus să uite/ întreaga noastră viaţă... (pag. 27). În „Metamorfoza umbrei” poetul surprinde însăşi lupta cu umbra asemeni unui alter-ego ascuns care-şi cere dreptul la existenţă prin rostirea poetică între cele ce sunt, după cum spunea Hölderlin „căci poetic trăieşte omul pe pământ”, relevând „umbra” umbrei, mai întunecată decât ea: „umbra devenea încetul cu încetul/ altcineva mai întunecat/ decât ea” (pag. 43). Viaţa poetului este astfel un continuu joc-luptă cu umbra, pentru a se căuta şi a se găsi/regăsi pe sine: „umbră, cu tine joc zilnic/ foc şi apă/ pe marginea drumului// care duce spre marele nicăieri” (pag. 48). Aspectul ludic al poemului se concretizează convingător în „Ultima zi de dragoste cu umbra”: „umbră, haide să ne iubim/ până la întuneric/ înainte ca visele să ne/ acapareze dorinţele/ ştii tu cum/ aşa cum ne iubeam/ în paradis/ înainte să ne ispitească/ acel cuvânt interzis de la care/ au pornit toate păcatele/ iubeşte-mă, umbră,/ aşterne-ţi pe buzele mele/ tăcerea ta ca un sărut abisal/ răscoleşte-mă tot/ cu muţenia ta sfântă/ fă-mă să ard/ până la cenuşa sângelui/ înainte ca genele/ să mă vândă morţilor/ pentru o ultimă/ iluzie (pag. 51). Condiţia tragică a poetului este evidentă din poemul „Imn umbrei”, autorul simţindu-se a fi „o scânteie între două umbre”, cea a prezentului şi cea a trecutului într-o insolită aventură existenţială în încercarea de a se elibera de propria umbră, straşnic înger păzitor al vieţii sale în devenire. Când îl întâlneşte pe Isus, îşi scoate inima din piept contemplând-o cum bate în mâinile Mântuitorului. Disponibilităţile imaginaţiei lui Ionuţ Caragea în ceea ce priveşte relaţionarea Sinelui poetic cu umbra sunt nesfârşite. Astfel, umbra este „profetul întunecat al lucidităţii eterne”, cel mai bun cititor de gânduri, asemeni unei mame tutelare care îl hrăneşte alăptându-l cu întuneric: „cunosc o umbră/ care se umple zi de zi/ de cuvinte nerostite/ ... ... / şi care mă strânge cu nevăzute mâini/ la sânul ei şi mă alăptează/ cu întuneric/ (Nevăzute mâini, pag. 59). După un incomensurabil periplu al poetului prin labirintul avatarurilor umbrei, spre finalul volumului el se simte trezit la o nouă viaţă cvasifericită cu umbra, având nostalgia lumii prototipurilor ideilor platonice eterne, imuabile şi intangibile: „un fluture care să-mi poarte sufletul/ spre lumile veşnic presimţite/ în poemele mele/ spre lumile logosului/ originar”, „Fluture cu aripi de cuvinte”, (pag. 87), lume preafericită a zborului poetic al aripilor de cuvinte. Un nou Icar renăscut peste umbre pe cerul luminos al poeziei! » (Raul CONSTANTINESCU, în revista Sintagme literare, 2017)
 
« Unul dintre poeţii adevăraţi ai noului val scriitoricesc afirmat în ultimii ani este, fără îndoială, Ionuţ Caragea. Născut la Constanţa (1975), rugbist de performanţă mondială (triplu campion al provinciei Québec, echipa „Parc Olympique” din Montréal), poetul şi-a urmat destinul dincolo de ocean, în Canada. A debutat cu poeme pe internet, iar editorial în 2006, cu volumul „Delirium Tremens” (Iaşi, Editura „Stef”). Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Stef, cu titlul „M-am născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. (…) Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. În 2007, a mai publicat încă două cărţi de hârtie: „Donator universal” (Editura „Stef”, Iaşi) şi „Omul din cutia neagră” (Editura „Fides”, Iaşi). Poemele din cartea „Negru Sacerdot” (Editura „Fides”, Iaşi, 2008), pe marginea căreia încercăm cuvinte de predoslovie suavă, îl înfăţişează pe tânărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) De altfel, poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului blestemat al acestor timpuri agresive. (…) O nouă carte de poeme semnată de unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, Ionuţ Caragea, apărută în 2012 la editura ieşeană „Fides”, are drept titlu „Patria la care mă întorc”. Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Adică vreo paisprezece cărţi-spectacol care definitivează profilul unui poet. Spuneam şi altădată că Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. » (Daniel CORBU, în prefaţa volumlui "Negru sacerdot", 2008, în revista Feed Back, 2013, pe coperta volumului "Festina lente", 2014, şi în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Am în faţă noua carte de poeme semnată de Ionuţ Caragea, Despletirea viselor, o carte subsumată unui concept: Visul. Construită acribios şi armată cu  câteva pagini de aforisme despre vis. O să încep acest cuvânt însoţitor spunând că la apariţia celei de-a doua cărţi semnată de Ionuţ Caragea, în 2007, scriam: Unul dintre poeţii adevăraţi ai noului val scriitoricesc afirmat în ultimii ani este, fără îndoială, Ionuţ Caragea. Născut la Constanţa (1975), rugbist de performanţă mondială (triplu campion al provinciei Québec, echipa „Parc Olympique” din Montréal), poetul şi-a urmat destinul dincolo de ocean, în Canada. A debutat cu poeme pe internet, iar editorial în 2006, cu volumul „Delirium Tremens” (Iaşi, Editura „Ştef”). Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană ,,Ştef”, cu titlul „M-am născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, un constructor de stări lirice originale, aflat pe drumul descoperirii marii poezii.” De atunci până în anno domini 2018, Ionuţ Caragea, poet născut iar nu făcut sau, cum ar fi spus Maiorescu, poet în toată puterea cuvântului, (numit de critica literară ,,poetul născut pe Google”), a descoperit poezia adevărată, scriind-o şi aşezând-o în matca originală a unei opere. A publicat peste patruzeci de cărţi, apărute în limba română şi în câteva limbi de circulaţie. Despletirea viselor - poeme şi aforisme, ce apare la Editura ,,Princeps Multimedia”, este o carte la fel de profundă şi spectaculoasă ca acelea care o precedă, Eu la pătrat (2017) şi Cenuşa din abis (2018). Aceeaşi înaltă frazare lirică, un bogat spectacol ideatic şi impresia unei stări poetice neîntrerupte. Trebuie să spun că acest poet cu destin nu se dezminte. Şi mai trebuie să spun că am putea cita din fiecare pagină a acestei cărţi dense prin forţa ideilor, dar şi a imageriei lirice, care poartă pecetea harului şi a originalităţii. Convins că poetul adevărat e o aşchie de dumnezeire, aşa cum spunea acum nu multe secole Leonardo da Vinci, cu o conştiinţă clară a ceea ce face, Ionuţ Caragea spune: ,,dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea.” Poetul ştie că ,,moartea e ultima mască/ pe care-o purtăm”, că ,,poetul este singurul / care zgârie această/ ultimă mască/ cu bisturiul cuvintelor sale” şi că suferinţa din dragoste ,,e ca o lacrimă care cade/ pe altarul sufletului/ precum o picătură chinezească.” Pentru el, umbra este ,,o aripă rănită a morţii”, pământul, ,,o floare fără petale”, viaţa, ,,această melodie la care adaug partitura inimii mele.” Când e vorba de visare, Ionuţ Caragea devine dictatorial: ,,n-ai dreptul să visezi/ fără să ştii ce-i durerea/ şi n-ai dreptul să fii fericit/ fără să ştii ce-i moartea/ iată lumea în care trăim// suntem ostatecii îmbrăcaţi/ în uniforme ridate/ care privesc frumuseţea/ prin fereastra cu gratii/ a rănii.”(Ostatecii durerii). Cenuşă, vis, umbră, aşteptare, cer, sacerdot, abis, emoţie, absenţă sunt de fapt simboluri ale romantismului, dar pe care poetul ştie să le aşeze în tipare noi, originale, de o izbitoare modernitate. O viziune interesantă a cărţii o întâlnim în excelentul poem Orfelinat ceresc: ,,oare-aş putea face două lumi diferite/ care să se atragă şi să se evite/ nedorind să se cunoască vreodată,/ o lume de oameni şi o lume de umbre,/ trăind şi murind totodată?/ oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze/ lumi în care să trăiască, fără să graviteze/ în jurul visului meu?” Spunem fără a greşi că un poet poate fi evaluat şi prin forţa cu care suportă realitatea, mai precis realul agresiv. Ionuţ Caragea propune ca pe o formă curativă, salvatoare în aceste timpuri postmoderne, Visul. Uneori, eminescian, chiar visul visului din vis. Faţă de Lope de Vega care se juca cu acest concept, Ionuţ Caragea, care are atâta încredere în cuvântul civilizator, spune cu gravitate: ,, poate că voi muri într-un vis/ în care durerea nu doare/ în care singurul coşmar/ este viaţa.” Pe deasupra, poetul are credinţa că ,,vom renaşte din cenuşa unui vis”. Un bun exeget al poetului va trebui să analizeze incipiturile şi neapărat finalurile poemelor acestui orgolios constructor de templu liric. Mă aventurez să citez doar câteva incipituri realizate ,,în tăietură”: ,,viaţă, mă cucereşti cu o altă iluzie”; ,,încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee”; ,,cuvintele sunt decoraţii obţinute în războaiele minţii”; ,,prin lacrimi tragem de timp în faţa zădărniciei”; ,,umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului”; ,,o doză de ridicol există în toate minunile”. A se observa tonul aforistic al acestor ziceri lirice, scrise de un poet care are întotdeauna ceva de spus. În rest, vorba poetului: ,,talentul e talent/ şi-l las prin testament/ prin tot ce eu am scris/ în viaţa mea de vis”. Cu Despletirea viselor Ionuţ Caragea, lider de necontestat al generaţiei sale poetice, a reuşit să ne ofere încă o memorabilă carte. Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deşi paradoxul îşi are rolul său), poezia sa menţine în metafizic un spectacol fiinţial cu totul şi cu totul magnetic. » (Daniel CORBU, în prefaţa volumlui "Despletirea viselor", 2018)
 
« Ceea ce mi se pare întru totul de remarcat, ca un fapt pozitiv al acestor creaţii lirice este, înainte de toate, limpezimea exprimării, a expresiei artistice, fără a se exersa în tot felul de artificii prozodice, cum obişnuiesc mulţi dintre mai tinerii noştri confraţi, considerând că o metaforică mai contorsionată poate da impresia unei mai profunde gândiri. Nu. Dimpotrivă, Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i-au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. (...) Avem aici o autentică profesiune de credinţă, a creatorului, a poetului care îşi vede astfel rezultatul demersului încorporat structural firii.  (...) Sunt versuri epigramatice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi maxime, totul ca într-o amplă decantare de înţelesuri existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei, după cum se exprima cândva într-un interviu. Volumul Cenuşa din abis se recomandă de la sine ca o pledoarie pentru destinul poeziei de azi („poezia supravieţuieşte”), pentru nevoia de poezie, la drept vorbind, în… viaţa noastră cea de toate zilele. » (Prof. Univ. Dr. Constantin CUBLEŞAN, în prefaţa volumului "Cenuşa din abis", 2018, şi în revista Boema, 2018)
 
« Ionuţ Cragea nu filosofeasă în pomele sale gratuit, nu se întreabă şi nu îşi răspunde doar pentru a auzi în propria-i ureche acel cântec de sirene ce cheamă spre miraj dintodeauna poetul. El scrie testamentar, pentru veşnicie şi o face cu bucuria savantului care a descoperit gena, nu a fericirii, rostul nemuririi. Un tumult de imagini şi idei inedite ne apar nuanţat sau, alteori voalat, - se contopesc în sintagme ce au darul de-a ne face să poposim pe pagina carţii întru zăbava care ne pune mintea în funcţiune, vreme în care sufletul se desfată cu mierea limbajului, unul modern, dar fără a renunţa la clasicul care îi dă poemului eleganţa unui parfum de mosc. Fără emfază dar şi fără timiditate, poetul se cuibăreşte în măduva versului pe care îl începe şi îl duce ca pe o dulce şi responsabilă povară, până la capăt. Este un test de profesionalism şi dăruire totală în Arta, prin care cuvintele devin leac şi blestem, se leagă în versuri care alungă şi cheamă oamenii diferiţi prin fire şi stare, în aceeaşi cetate, un loc unde totul este posibil şi defel perisabil. » (Melania CUC, în revista Cetatea culturală, 2009)

 « Într-o manieră elegantă, prin notă lirică modernistă, dar fără vulgarităţi şi ricoşeuri care să deranjeze bunul simţ, Ionuţ Caragea ne demonstrează şi în cea de-a 13–a carte a sa, că lumea în care trăim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrată, poate fi catalogată, dar mai ales poate şi trebuie să fie iubită. Teme dintre cele mai tulburătoare din saga vieţii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectivă, toate sunt detalii care vin şi se prind în poem pentru a ne evidenţia o Lume. Viaţa musteşte printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acurateţe aproape ştiinţifică, ca trasate din riglă. Poetul nu doar priveşte lumea reală, o trăieşte pe viu ca pe o experienţă personală şi care îi dă dreptul să tragă concluzii. Nu o face la modul didactic, sfătos şi declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasă pentru care Naşterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume. ,,Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor / fără să plângă / fără să-i doară...” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieşte magia care face dintr-un om obişnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forţă care poate sta dinaintea Morţii cu capul sus, senină şi chiar victorioasă. Pentru un poet tânăr, cum este Ionuţ Caragea, dar cu o experienţă de viaţă vastă, cultură solidă, şi cu o voinţă sisifică, poezia este aliajul pe care îl topeşte în retorta sufletului, apoi îl toarnă în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii. Nu pentru sine însuşi trăieşte extazul şi agonia poemului, nu pentru persoana sa se luptă cu nimicnicia. ,,Sufăr de foamea altora”, spune într-un context în care, pe stradă, tot mai puţini oameni se uită în ochii unui om care cerşeşte vise, nu pâine. O baladă frumos închegată este cartea aceasta, pe care, ca nişte persoane care credem că deţinem la degetul mic informaţia planetară, universul... trebuie să o citim pe îndelete, să revenim pe pagină, pentru a ne demonstra că GURU AMNEZIC nu este doar o metaforă. Ionuţ Caragea stăpâneşte arta scrisului, are vocaţia de poet în sânge, iar ceea ce rezultă din paginile cărţii acesteia sunt mostre de maturitate poetică certă. » (Melania CUC, în revista Vatra Veche, 2009)
 
« Cred că Ionuţ Caragea nu va fi niciodată un exilat. Aceasta pentru că acum se întoarce „acasă” după ce şi-a publicat toate volumele la editurile din ţară (la Iaşi ), deşi este legat de Canada, unde este membru cofondator şi vicepreşedinte al ASLRQ (Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din Québec - Canada ). S-a consacrat de la bun început ca poetul născut pe Google, chiar dacă e un maestru al versului clasic, al metaforei, dar şi al versului liber în care excelează prin superbele şi originalele sale idei (unele devenind autentice maxime), într-o încântătoare fulguraţie a ritmului alert ce-i determină pe cititori să nu-şi lase cartea din mână. Evident că impactul cu lumea nouă şi cultura în care trăieşte au lăsat urme adânci asupra creaţiei sale, pentru că temele presocratice, devenite universale, poartă amprenta modernului Homo Faber (vezi Henri Bergson), în care munca a devenit un scop în sine. În secolul nostru şi, mai ales, în ţările superdezvoltate, omul îşi jertfeşte peste 70% din viaţa sa, muncind pe ruptelea, pentru o iluzorie bunăstare materială. Poate că din aceste cauze în poemele sale se simte o tânguire metafizică, pentru că Ionuţ Caragea înoată într-o lume imanentă cu două feţe; una spre divin şi cealaltă spre mirean. Trecând prin toate experienţele umane, conform fenomenologiei hegeliene a spiritului, poetul inventariază viaţa, dragostea, conceptul de femeie, murirea, nimicnicia stării de poet, mânuirea zadarnică şi ineficientă a cuvintelor, lipsa de comunicare, pierderea orizontului, fragilitatea credinţei care numai prin suferinţă şi durere îşi relevă existenţa, alunecând spre absurdul stării de umbră cu acea senzaţie acută de absenţă a refiinţării. În căutările sale ontologice poetul îşi caută colacul de salvare rătăcit într-o mulţime neliniştită şi anxioasă (omul singular în câmpul social - cum susţinea şi Jean-Paul Sartre), atingând acel prag al reducţiei fenomenologice prin care starea de absenţă apare atunci când „ego”-ul transcendental (opus celui empiric), nu se mai poate evidenţia în conştiinţa umană. Această stare devine permanentă în volumul „Absenţa a ceea ce suntem” pentru că autorul aparţine fiinţelor pure, dotate cu acea intuiţie şi clarviziune ce încearcă sa depăşească limitele celor două spirale ale ADN-ului contemporanilor noştri. Deşi construcţia frazelor şi raporturile dintre cuvinte dau uneori senzaţia de refuz şi izolare faţă de condiţia umană, putem remarca, chiar prin antonimia sa, că întregul demers filozofic al poetului este marcat de dorinţa de bine şi de a statua fiinţa umană la dimensiunile pentru care a fost concepută în starea primordială. Ionuţ Caragea face deja parte din acei uriaşi români care trăiesc cu trupul în alte colţuri ale lumii, dar cu inima şi sufletul în România. De altfel acest volum de poeme este magistral analizat atât în Prefaţă, cât şi în Postfaţă, de remarcabilele exegeze ale doamnei Valeria Manta Tăicuţu şi ale domnului Marius Chelaru. Poet al structurilor esenţiale elevate, Ionuţ Caragea - o pură conştiinţă - prin întregul său demers ideatic, încearcă să pătrundă, atât în conştiinţa colectivă cât şi a celor care îl preţuiesc, cu preţul unei inefabile sublimări. » (Valeriu CUŞNER, în revista Albina românească, 2009)
 
« Cel de al nouălea volum de poeme, „Absenţa a ceea ce suntem”, este plin de chinuitoare întrebări, poetul formulându-le în fel şi chip, dând mereu naştere altora, al căror lanţ nu se închide, imprimându-i amprenta unei tânguiri metafizice; situându-se în două ipostaze: cea de a pune întrebări, şi în cea în care, tot el, trebuie să răspundă; ca o consecinţă a lipsei de comunicare cu divinitatea şi cu semenii săi, fiindcă s-a săturat să aştepte „cortegiul funerar al cuvintelor” de la un Creator inaccesibil „născut bătrân” ce „locuieşte la ultimul etaj, într-un Cer fără scări”, dialogând doar cu Lucifer („pe limba lor păsărească”), decât cu pământenii: „prea morţi pentru o singură cruce”. (...) Ar trebui analizată acea parte a titlului acestui volum, spre a defini ce înţelege poetul prin „ceea ce suntem”. Pentru a-şi explicita această stare, porneşte într-un maraton existenţial, inventariindu-şi trăirile (durerea, viaţa, murirea, femeia, nesiguranţa, agonia poeziei, dispariţia orizontului, drama absurdului), agăţându-se „de proiecţia eu-lui... din dimensiunea iluziei veşnice” pentru că încă nu ştie „cine salvează pe cine”, fiindcă vieţile noastre neprofitabile l-au adus pe Cel de sus „în stare de faliment”. Proiectând, asupra itinerarului său, sentimentul de vinovăţie al omului faţă de creaţia divină, poemele capătă, de la bun început, o conotaţie maniheistă a cărei umbră se simte pe întregul parcurs al volumului. Consecvent, totuşi, ideii lui Platon despre Bine, autorul pare a se ipostazia, mereu, în rolul vizitiului (vezi „Phaidros”), care îşi sileşte şi calul rău să meargă pe drumul cel bun. Acest procedeu specific lui Cioran (şi poetei româno-americane Anca Pedvis), prin care Răul este mereu evidenţiat, pune de fapt prin antonimie, accentul pe năzuinţa spre Binele pentru care am fost destinaţi conform concepţiei platoniene. (...) Pasiunea devoratoare a lui Ionuţ Caragea pentru poezie e atât de intensă, încât a devenit obstinaţia sa existenţială, ca o formă uni-versală de exprimare a omenirii, a dragostei („când ai făcut dragoste cu o poezie ?”), fără de care nu s-ar putea trăi fiindcă ea a apărut înaintea Timpului: „e tot ce ne-nconjoară... este în noi” - un panaceu al vieţii totale în care s-ar regăsi sentimentele, artele, exorcizarea, crucea, mântuirea, dumnezeirea, destinul, chiar şi scopul final al vieţii fiecărui muritor (vezi „A fi sau a nu fi poezie”). Numai astfel se poate explica obsesia (provocată de o existenţă ce ar exclude poezia), că ar duce la decăderea omenirii, simţind că actuala formă de vieţuire nu vibrează la magia poeziei („o religie în care nimeni nu mai crede”), cum o definise şi George Santayana. Fără poezie, lumea ar putea deveni o beznă intrată în rutina „muţilor cu geamăt în surdină”, a „orbilor ce n-au văzut lumină” în care „numai moartea are drepturi de autor”, comunicând doar prin cuvintele care ar muşca „din carne cu dinţii lor ascuţiţi”, smulse din „masoneria nopţii” şi a „inimilor cu obloanele trase”, cu „dorinţe spuse în van”. Vitalizat, încă, de „elanul vital” şi de capacitatea creativă de tipul homo-faber (vezi Henri Bergson), poetul evidenţiază acea latură a inteligenţei umane, care încearcă a construi un paradis arhetipal, al idealurilor pierdute. (...) Încercând să definească ontologic şi cealaltă latură a omului ce ar trebuie să-l diferenţieze de universul său biologic, în „Albastru infinit”, poetul parodiază, subtil, mitul biblic al fratricidului Cain (primul copil al cuplului adamic ), „suntem prea mari amândoi pentru o singură viaţă şi prea morţi / pentru o singură cruce şi atunci unul dintre fraţi / îşi luă asupra sa păcatul de a fi om”, preluându-şi astfel pedeapsa hărăzită pentru mântuirea prin suferinţă („blestemat va fi pământul pentru tine!), confirmând, deci, sintagma „om=păcat”. Astfel se conturează drama condiţiei umane; convieţuirea în acelaşi trup, într-o perpetuă competiţie atât a omului-animal (trăitor în concret), cât şi a celui trăitor „în mister şi revelaţie”, creator de valori spirituale şi cultură, conform concepţiei lui Lucian Blaga. (...) Poate că în viitoarele volume, Ionuţ Caragea, un poet format, cu un stil şi o topică inconfundabilă, pe deplin conştient de locul său în axiologia tinerei generaţii, îşi va înălţa iar ştacheta pe o nouă treaptă, abordând o altă tematică pe măsura valorii sale. Demersul său liric va trebui însă subordonat acelui imperativ al renaşterii Păsării Phoenix, sub lumina căreia să nu-i mai umbrească combustiile, vitalitatea şi exploziile marelui său talent, pentru că speranţele îi pot fi întreţinute de existenţa unor evidente certitudini laice precum: cerul, florile, pădurea, cuvântul, femeia, iubirea, lacrima, visele şi că mai poate alege, mai poate arde şi ,mai ales, pentru că-n viaţă a cunoscut câţiva oameni ce „aduc pe undeva cu Dumnezeu”, entitate supremă pe care ar dori s-o întâlnească, măcar odată, ca pe un prieten drag, la un pahar, fiindcă pe pământ oamenii concep iubirea ca cel mai cald şi reciproc sentiment, nu ca recompensa unei târguieli la care, de la început şi mereu, le este imposibil să-şi motiveze absenţa. » (Valeriu CUŞNER, în revista Glas Comun, 2009)
 
« Şi poetul Ionuţ Caragea, în numeroasele sale volume de poezii, în colecţia de „Citate şi aforisme” sau „Citate despre moarte” din „Dicţionarul suferinţei”, prezintă moartea în diferite ipostaze, chiar şi sub titlul „Guru amnezic”, volum apărut în anul 2009 la editura FIDES din Iaşi. În concepţia hinduistă termenul „Guru” a fost atribuit maeştrilor spirituali care răspândeau învăţăturile lui Krishna. Majoritatea religiilor hinduse au pornit din două direcţii primordiale; prima fiind credinţa Brahma (o divinitate absolută, impersonală, care ar fi creat Universul) prin care individul se poate salva din iluzia lumii fizice doar prin evadarea în absolut, încetând astfel a mai exista, şi cea de-a doua credinţă, într-o fiinţă personală (v. mişcarea Hare Krishna) prin care fiecare individ se poate salva prin efort propriu, evadând din lumea fizică, încredinţându-şi sufletul unui anumit zeu. (Din această variantă a apărut, apoi, o mulţime de alte zeităţi şi subdiviziuni religioase). Aceste precizări din religiile hinduse care nu sunt tranzitate în conţinutul cărţii, pot fi necesare pentru a explica titlul „Guru amnezic” (de fapt este Timpul-lacomul „traficant de nisip / în spaţiul îngust / al clepsidrei” (pg. 15). Cunoaşterea lor ar putea explica, într-o lumină diferită de cea creştină, înclinaţia orientală a lui Eminescu, precum şi rătăcirile ontologice ale poetului Caragea, pentru că, pe de o parte, se consideră un „om pe jumătate străin / pe jumătate de pe altă planetă” (pg. 18), iar de cealaltă, simte că „în sângele meu se porneşte Jihadul” (pg. 28) împotriva acelui „călău fără chip” (pg. 52) care este Timpul, amnezic la traumele existenţiale ce-aşteaptă „numărătoarea inversă”, pentru a ne pregăti de moarte. Putem considera, de la bun început, că Ionuţ Caragea a pornit, prin efortul propriu, pe drumul „salvării” sale. În toate volumele publicate de acest talentat poet este prezentă tema evadării din această lume. Dar această evadare nu se poate realiza decât prin moarte, iar Timpul apare ca marele şi unicul vinovat, cel care ne tot trece prin etapele letale ale condiţiei umane. Problematica morţii este pregătită gradual (o dozare a modalităţii de a o cunoaşte) printr-o succesiune a emacierii vieţii, sâmburii ei fiind prezenţi în toate fazele, derulate prin: cuvinte, dragoste, singurătate, suferinţă, umbră, ca în final să se ajungă la „geniala” moarte. Înşiruirea acestor etape poate defini, din punct de vedere psihanalitic, aşa numitul „Complex Thanatos”, prezent tuturor muritorilor şi, mai ales, la marii poeţi ai lumii: „Ce sens avu menirea? Şi-acum, ce sens are plecarea?” (Omar Khayyám), până la poetica îngemânării vieţii cu moartea, la Eminescu (Hypnos şi Thanatos) şi atitudinea faustică a marilor romantici. (...) De la bun început trebuie precizat că Ionuţ Caragea aparţine puţinilor metapoeţi angajaţi în salvarea şi renaşterea poeziei moderne, promovând o nouă mişcare literară. O evidentă probă o constituie semiologia abundentă a morţii din acest volum, în care sunt înşiruite etapele ce pot defini termenul „Complexul Thanatos”, în hermeneutica morţii specifică acestui poet. Cuvintele lui sunt materialele din care se construiesc acele sublime punţi de legătură din care, apoi, se înalţă mereu bolta complicatelor arhitecturi ale poemelor sale... (...) Întocmai ca Eminescu în „Odă în metru antic” unde susţine că „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, prin acest superb volum de poeme, cât şi prin întregu-i demers liric, din volumele anterioare, Ionuţ Caragea ne oferă fundamentala cheie de a învaţa să trăim şi să murim cu demnitate. » (Valeriu CUŞNER, în prefaţa volumului "Suflet zilier", 2011, şi în revista Singur, 2010)
 
« ,,Ceasornicarul fără mâini” (Ed. ASLRQ, Montreal, 2022), prin însăși titlul cărții și poezia cu aceeași denumire din cuprins, ne oferă un punct de reper cu privire la timpul care se scurge asemenea acelor unui ceasornic, doar că, de data aceasta, ceasul nostru biologic, care reprezintă însăși viața care trepidează în trupul nostru, se învârte și fără aportul mâinilor omului. Ceasornicul este numit ,,fratele inimii mele”, acel organ al corpului care ne marchează întreaga existență. Din clipa în care ne naștem și până-n secunda morții, valoarea noastră, ca ființe zămislite din dragoste sau suferință, se împletește cu spiritualitatea Cerească, asemenea unui pact la care Dumnezeu și-a dat acordul, trasându-ne un destin în călătoria noastră pe acest pământ. În momentul încetării baterii inimii ca un Tic-Tac al ceasului, Omul începe acea călătorie universală cunoscută și înțeleasă doar de Marele Creator. Poetul Ionuț Caragea descoperă, prin magia versurilor lui, toate aceste mici puncte de unire și tangență cu noi înșine și trăirile noastre interioare. Eu îl simt ca pe un profund cunoscător al vieții, explicând totul în cele mai mici detalii și folosindu-se de metafore de-a dreptul extraordinare, care te îndeamnă la profunde introspecții. Desfășurarea evenimentelor începe prin cuvântul IUBIRE și căutarea sfredelitoare a sensului și formei specifice acestui nobil și suprem sentiment: „sângele meu te privește / cu ochi mari / prin rănile iubirii / neîmplinite” (Ars poetica). În multe din poeziile lui, dragostea și moartea se îmbină armonios, sub tenta unei ironii fine, care se poate deduce din versurile în care moartea este salvată prin iubire: „pot primi în mine / o sută de oameni fără inimă / îi voi salva pe toți de la moarte” (Salvatorul spiralei). Lacrimile reconstruiesc cetăți ale speranței distruse și reclădesc vieți pentru un nou început. Acestea sunt utile celor care nu-și abandonează calea și țelul în fața vicisitudinilor care apar neprevăzut. Disperarea și dorul descătușat odată cu dispariția celor dragi sunt strigate în poemele ,,Reconstruiesc casa bunicilor mei”, sau ,,Strada Copilăriei”, determinând ca dincolo de cuvintele așternute cu migală și acuratețe, să se creeze o punte între trecut și prezent, care să ne ostoiască sentimentul de nostalgie față de părinți și bunici, unii dintre ei, plecați prea devreme în Lumea De Dincolo. Ca un factor primordial, pentru poetul Ionuț Caragea, femeia este așezată pe o treaptă superioară, pe un piedestal a cărui menire este ca Ea să fie întotdeauna în centrul privirilor Lui, prin atingerile imaginare și vorbele șoptite, pline de iubire. Femeia poate fi asemănată și cu baza unei temelii din construcția casei, unde familia este considerată centrul iubirii, ca făcând parte, în toate etapele vieții, din Universul imaginar străbătut de către poet: „femeia de lângă mine / o femeie credincioasă și talentată / care merge în fiecare duminică / să cânte la corul bisericii” (Eu, printre rânduri). ,,Ceasornicarul fără mâini” începe odată cu fluidizarea și curgerea sângelui în toate capilarele, arterele și venele corpului nostru, continuând apoi cu dragostea care se revarsă pentru a putea face față lumii înconjurătoare, în care ne ducem existența efemeră: „flux și reflux / sângele devenit cântec / cântecul reîntors / în bătrâna sa inimă” (Flux și reflux). Fiecare poezie în parte, îl reprezintă pe Ionuț Caragea din prisma sentimentelor lui, ca pe un poet de o profunzime tulburătoare care deslușește cele mai intime stări afective ale oamenilor. Puțini poeți reușesc să transpună cu atâta ușurință intensitatea trăirilor lor, fie că aceste simțăminte sunt din trecut, prezent sau viitor. Pentru un vrăjitor de cuvinte ca Ionuț Caragea, este clar că darul scrisului este un har nativ. Ursitoarele l-au hărăzit cu acest har de a-și așterne emoțiile interioare, pentru noi cititorii. Veți simți toate acestea, doar dacă îi veți citi poeziile! Un singur poem citit și, din acel moment, sunt sigură că nu veți regreta, deoarece veți ajunge să vă îmbogățiți spiritual. Numele ,,Ionuț” este repetat, regăsindu-se atât în versurile din volumul ,,Ceasornicarul fără mâini”, cât și în cele în volumul ,,Locuiesc în casa cu ferestre închise” (Ed. Fides, 2020). Această repetiție nu face altceva decât de a crea o punte de legătură, de amiciție, între poet și cititori. Poate fi însă și dorința de a fi iubit și acceptat de cei din jur. Titlul și poezia cu acest nume (,,Locuiesc în casa cu ferestre închise”), ne trimit cu gândul la o rupere a poetului Ionuț Caragea de exterior și de semeni. Își face loc astfel, în ochii cititorului, sentimentul abandonului, al unei iubiri neîmpărtășite, terminate tragic, sub auspiciul melancoliei și al dorului nemărginit pentru persoana iubită, chiar și după despărțirea de aceasta. O casă cu ferestre închise, în care lumina soarelui nu-și poate face simțită prezența, ne teleportează spre sufletul plin de amărăciune al celui care preferă întunericul, locuind confortabil cu amintirile. Este o negare a propriilor trăiri, un mod diferit de a vedea lucrurile ca o continuare a unui sentiment sublim, prin care și-ar fi dorit împlinirea: „cresc, la fel crește și inima mea / având nevoia să iubească / spațiul infinit / îmi întind degetele / spre ceea ce seamănă cu o lumină / aici toate camerele-s sumbre / iar ființa mea se simte abandonată și rece”. Lumina soarelui nu conferă energia de care are nevoie orice ființă, pentru a-și putea încărca trupul obosit de căutare și a se reinventa, iar atunci, poetul apelează la Dumnezeu, încercând să-și construiască facil această tranziție. În acest volum, Ionuț Caragea cochetează cu revoluțiile interioare oferite de întunericul nopții, de propriile lui trăiri din momentele nefaste ale vieții și, într-un târziu, iese învingător cu ajutorul celui care nu l-a dezamăgit niciodată și în care are o infinită încredere, DUMNEZEU: „mort și viu în același timp / și nontimp este poetul // trăiește lucid, inconștient și visând totodată / iubește și-l cheamă pe Dumnezeu / pentru sfințirea clipei” (Trăirea veșniciei). » (Gabriela  DIMITRIU, în revista Luceafărul din Botoşani, 2022)
 
« ,,Carul Mare” (Puterea Rusiei), astfel încât ,,să răsară iubirea”, din nou, dintre oameni. Partea a doua, cea mai complexă și densă din acest volum, este intitulată, întocmai ca și titlul cărții, ,,Căutătorul de amintiri”, iar aici, Ionuț Caragea, încearcă să se regăsească în ,,prețioasele mele amintiri”, care se pare că l-au părăsit, determinându-l la un monolog în care întrebările rămân fără răspuns: ,,Oare unde or fi plecat?” Poetul își caută amintirile în sentimentul iubirii, în zborul păsărilor și coloritul florilor, în ,,casa locuită doar vara”, asemuită unei ființe care-i plânge absența, în ,,fluviu” și palma iubitei, în pădurea care-l așteaptă oftând de dor, în nopțile albe și peisajele de vară, în iarbă și vânt, ,,în drumul spre acasă”, în ,,cerul cu lună”, în inima devenită ,,trenul în care trebuie să te urci”, în ,,aerul” care-i este cel mai bun prieten, în femeia adorată și ființa însetată de dragoste, reușind să scoată la suprafață, rând pe rând, toate acele aduceri aminte pe care le credea întemnițate pentru totdeauna în abisul uitării... Pasărea semnifică simbolul desprinderii de sol, pentru a se descoperi necuprinsul cerului, o legătură milenară a Omului cu Dumnezeu, imperceptibilă din punct de vedere fizic, dar adânc implementată în imaginația celui care-și dorește, cu ardoare, eliberarea de propriile sentimente care-i macină mintea, înspre depășirea condiției umane, înspre îndeplinirea unor visuri imposibile. Pasărea poate însemna sufletul torturat al unui om chinuit sau al unei femei care acceptă resemnată umilința ani în șir, iar în momentul în care-și dorește să evadeze din corsetul suferinței, realizează că aripile (visurile) îi sunt frânte. Încearcă cu disperare un fâlfâit al acestora, dar acel ,,fâl-fâl” nu reușește s-o ridice din abisul în care a viețuit timp îndelungat. Pământul nu o ajută să se înalțe, să se transforme în pasăre, să se rupă de realitate. Abandonată de propria conștiință, purtând în interiorul ei resemnarea unui timp în care nu a ripostat, pasărea-femeie-om nu a învățat să zboare niciodată cu adevărat. Întrebările ei legate de descătușare nu le mai aude nimeni, sunt tardive. Singurul contact vizual al primului și ultimului zbor dintre ea, pământ și cer, îl reprezintă copacul și norul. Ramura pe care a poposit după primele încercări timide de zbor este atribuită spaimei de a încerca să străbată înaltul văzduhului, iar țelul final este norul pe care l-a privit dintotdeauna ca pe un simbol de neatins. Sleită de puteri, incapabilă să încerce s-o ia de la capăt pentru înfruntarea destinului, se vede nevoită să se întoarcă din nou în aceeași mizerie, între aceiași pereți ,,plini de igrasie”, abandonată de propriile trăiri curajoase, care o vor reașeza, din nou, în realitatea din care visase să fugă. Fâl-fâl a fost ultima zbatere a unor aripi cufundate în mâlul nisipos...Va rămâne, în memoria selectivă, doar acel ,,gâl-gâl” al omului-pasăre, disperat că nu și-a putut urma visul și care a fost desconsiderat de majoritatea celor care s-au perindat prin viața lui, ,,jumulindu-l” de sentimente și trăiri. Salcia, asociată cu elementele de visare, iubire, jale, dar și de dragoste nefericită, este interpretată în credința populară ca un simbol al renașterii la viață, odată cu sosirea primăverii. Salcia este întâlnită și în Vechiul Testament, ca un simbol al neputinței, iar poetul Ionuț Caragea, împletește toate aceste sentimente interioare, prin versuri profunde, în cununa crengilor de salcie, așezată pe capul iubitei, din dorința de a-și arăta dragostea perenă... Uneori, dragostea nu se măsoară în cuvinte sau răspunsuri, ci prin simple gesturi sau manifestări exterioare, ancorate în mimicile feței, expresivitatea ochilor sau a trupului. Ochii ne vorbesc prin lacrimile sincere, care pot fi de fericire sau de tristețe, iar tăcerea poate fi de ,,aur”. În acest caz, iubita este conștientă de afecțiunea și pasiunea care i se acordă, iar cuvintele ei sunt înlocuite cu lacrimi de recunoștință, bucurie și beatitudine, destinate celui care, în ciuda anilor care s-au perindat în viața lor de cuplu, a rămas același visător îndrăgostit... Poetul Ionuț Caragea, readuce în fața noastră și alte motive simboliste. Bufnița, simbol al înțelepciunii și al magiei vieții, este pasărea care străbate întunericul, asemenea omului care reușește să se desprindă din bezna în care a fost abandonat, luptând să regăsească lumina... Fumul, ceața, cenușa, reprezintă un tablou perfect al relațiilor dintre cer și pământ, cu semnificații aparte în multe părți ale globului. Folosirea lor ne duce cu gândul la comuniunea dintre poet și sufletul acestuia care poate cutreiera nestingherit locurile însuflețite de amintirile din care se nasc aceste versuri. Ceața îmbrățișează un ,,arbore fără frunze” sau pe însuși poetul Ionuț Caragea, împrăștiind prin puterea ei de metamorfozare, toate trăirile sufletești ale acestuia: iubirea, singurătatea, dorința de recunoaștere a valorii etc. Ceața și fumul pot indica o emoție puternică, o schimbare de atitudine în viața de zi cu zi, o rătăcire, o pierdere de moment a clarității vieții noastre. După risipirea ceții și a fumului reapar însă reperele pe care poetul și le stabilește. Cenușa simbolizează pierderi, distrugere și foc interior, dar poate semnifica și o cale de aducere aminte a unei persoane decedate și renașterea acesteia în interiorul cuvintelor. Florile au fost mereu mesagerele iubirii, ale iertării și împăcării, simbolul recunoașterii greșelilor, dar și simbolul recunoștinței și al fertilității. Indiferent de floarea primită, gestul este surprinzător prin unicitate. Floarea ne însoțește subtil speranțele născute în sufletele noastre, nevoia de dragoste și, mistic vorbind, este însăși modelul de prețuire când ne luăm ,,rămas bun” de la cineva drag, care ne părăsește atunci când sufletul se hotărăște să călătorească într-o altă lume. Poetul, prin versurile lui, întocmește imaginar, un testament pentru cei ce iubesc Literatura, socotind că spre finalul vieții și dincolo de ea, poemele lui vor fi așezate pe un piedestal și citite la adevărata valoare. Fiind un adevărat profesionist, un autodidact, poetul nu se lasă doborât de posibilitatea ca versurile lui să nu fie pe placul tuturor. Acesta perseverează, scriind cu zel, zi de zi, noapte de noapte, fiind conștient de ceea ce oferă. Consideră că prin poezia împărțită tuturor, ,,așa cum pământul împarte mâinilor muncitoare și hrana, și adăpostul”, numele lui va dăinui pe buzele celor care i-au înțeles dragostea pentru fiecare vers apărut, îndemnând impetuos să ne aducem aminte despre Poet și în timpul vieții sale, și după ce acesta va trece în lumea celor eterni. Partea a III-a, ,,Iubește-mă cât sunt în viață”, este un îndemn fără dubiu pentru prețuirea omului, atâta timp cât acesta trăiește pe acest Pământ. Poetul Ionuț Caragea își dorește să fie înțeles și tolerat de toți cei care-l iubesc. Strigătul de disperare, pe care-l întâlnim în multe dintre poemele sale, semnifică descătușarea omului în fața unor stări emoționale profunde și stigmatizante, cauzate, în cele mai multe cazuri, de lipsa de empatie a celor din jur. El speră că cititorul sau persoana iubită după care tânjește neîncetat, îl va auzi într-un final și îl va ajuta să-și vindece rănile ascunse ale sufletului. Poetul ne propune nouă, cititorilor, într-un final, ,,să renunțăm la verbul ,,nu putem”, deoarece consideră că ,,în orice om există frenezia \ Unui amor nebun, nestăpânit, \ Iar în poeți rămâne poezia \ Când tot amorul lumii a murit”. Pentru ca toate aceste îndemnuri să se materializeze, poetul își cheamă ,,amintirea din neguri adânci” și timpul ,,fără suflare”, aflat într-un ,,creier rămas gol”. Odată restaurate poveștile de odinioară, Poetul își pune speranța în Fericire și într-o moarte ,,cum nu se moare”, dorind ca întregile legi ale existenței să se schimbe pentru bunicii îmbătrâniți care vor fi atinși de bagheta tinereții, iar el însuși să se transforme în lumină, care să-l conducă în Brațele lui Dumnezeu, sub aripile lui ocrotitoare.  » (Gabriela  DIMITRIU, în revista Luceafărul din Botoşani, 2022)
 
« Ionuţ Caragea este un poet adevărat, unul dintre cei care onorează România şi literatura europeană. Poezia lui este o minunată călătorie a memoriei şi a angajamentului. Toate temele pe care le scoate în evidenţă vizează marea chestiune a fiinţei în lume. A fost definit drept „un atlet al poeziei“. Într-adevăr, este un lucrător asiduu al cuvântului, cuvânt care, în poemele sale, devine energia vieţii într-o lume închisă pe care poetul vrea s-o deschidă. Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita posibilului, oferind omului adevăratul sens al existenţei. O estetică a angajamentului în imensitate, plecând de la un punct, patria sa proiectată în lume. În această antologie, Ionuţ Caragea devine mai intim. El face o anchetă în liniştea iubirii, ca apoi să exclame ca un soldat al vorbei. Misterul femeii şi misterul vieţii se intersectează. Răul se risipeşte. Poezia înfăptuieşte un miracol: deschide inima care iubeşte. (...) Cuvintele! Ionuț Caragea trăiește în « Casa cuvintelor », titlu magnific al unui poem din acest volum. El știe că « numai poetul ştie câtă singurătate / este în casa cuvintelor sale ». Această casă este uzina lui în care produce aurul: acela care ne face să visăm» (Acad. prof. univ. dr. Giovanni DOTOLI, în Revue européenne de recherches sur la poésie, Franţa, Paris, 2018, fragment tradus de Amalia Achard)
 
« Am ocazia de a vorbi din nou despre Ionuț Caragea, poet, prozator, critic literar, editor, autor de aforisme și promotor cultural, membru al Societății Poeților Francezi, laureat la mai multe concursuri de poezie, revenit în România, țara sa natală, după ce a trăit o perioadă lungă de timp în Canada. Confirm și reafirm că Ionuț Caragea este un poet adevărat. El are sensul limbii sale, româna, dar și al francezei, pe care o practică cu dragoste și pasiune, revelându-ne în aceste poeme cunoașterea secretului profund al limbajului. În această carte (Infectat cu iubire), arată că există un Julien Green în el, în ceea ce privește sensul religios și tema iubirii. Aici, poezia este rugăciune fără lacrimi și fără vaguitatea cuvintelor. Autorul își folosește biografia pentru a înfrunta marile probleme care ne apar în cale. Își regăsește memoria, strămoșii și moștenitorii. Dar teama este peste tot, această teamă care ne strânge de gât și ne oprimă. Singura iubire care ne poate salva este iubirea față de celălalt. Îmi place consistența acestor poeme, unite de firul roșu al iubirii de viață și de speranță.  » (Acad. prof. univ. dr. Giovanni Dotoli, în revista Noria, Paris, 2022, fragment tradus de Ionuţ Caragea)
 
« Opoziţia întuneric – lumină, una dintre cele mai fascinante dintre cele care au marcat imaginarul umanităţii, a generat mai apoi o recuperare a întunericului, în multiple forme, umbra fiind, ca reflectare a unei materialităţi semipercepute, într-un amestec de lumină şi întuneric, cea mai fascinantă. Într-un aforism Blaga spunea „tăcerea e umbra unui cuvânt” iar în poemul Biografie, marele poet al liniştii şi al cântecului/ cuvânt spunea: „Unde şi când m-am ivit din lumină, nu ştiu/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare”. În mod cu totul neplanificat, urmărind cărţi care se ocupau de o problematică a umbrei, l-am descoperit pe Ionuţ Caragea în volumul Umbră lucidă (Editura Fides, 2016, cu o prefaţă semnată de Maria – Ana Tupan), autor cu o gândire poetică programatică, aşa cum o arată şi cuvintele de început cu care îşi deschide volumul: „Adevărul aşteaptă precum o umbră despre care evităm să vorbim. O umbră care continuă să ne şoptească rugăciunile.” Adjudecându-şi rolul celui care mediază, care aduce către noi logosul, poetul, în viziunea lui Ionuţ Caragea, e cel care, sub multiple reprezentări, ne aduce revelaţia şi traducerea lumii: „(...) poetul este ochiul/ care îi lipseşte ciclopului nopţii/ şi ochiul care îi lipseşte/ ciclopului zilei/ poetul este perplexanta prezenţă/ pe covorul roşu/ al propriului sânge/ braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca şi când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit”. Dintr-o altă perspectivă, mai apropiată de poeticitatea clasică, a imaginii cu adevărat revelatorie, poezia intitulată Petale de umbre este celălalt text prin care ideea de creaţie/ creator poate fi pusă în relaţionare cu ceea ce găsim pe parcursul volumului: „sufletul meu/ aşteaptă cuminte/ pe fundul unui ocean de singurătate/ să cadă steaua norocoasă/ a inspiraţiei// în tot acest timp/ asist la spectacolul/ în care moartea/ dăruieşte creatorului/ o floare cu petale/ de umbre”. O poetică a umbrei ne propune autorul acestui volum, plecând de la superioritatea pe care arta (prin infinitele ei posibilitaţi de re-prezentare) o are faţă de materialitatea efectivă. Ca un fel de scut protector, poemelor care explicit configurează un imaginar al umbrei li se alătură altele, de anvergură, cu conţinut puternic reflexiv, unele dintre ele fiind replici adresate unor creaţii clasice deja, altele încadrându-se în tradiţia imnică şi post-imnică. Într-o căutare specifică poeziei, lumea este indusă şi dedusă, în procedee adeseori sofisticate, amintind de proceduri conexe, inspirate din celelalte modalităţi de figurări imaginare ale Cosmosului mare şi/ sau mic. Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiinţa clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate: „Dumnezeu al întregului şi al diviziunii/ al sufletului şi al particulei de suflet numită Om/ Eu presimt că atunci când voi muri/ voi scăpa de carnea şi mintea/ care se chinuiesc să înţeleagă totul/ din punct de vedere liniar şi mai puţin ciclic/ mai puţin cuantic, franjuri, valuri, pliere/ mai puţin călătorii prin găuri negre şi găuri de vierme/ contracţii şi şi decontracţii ale universului/ la fel cum uterul unei femei încearcă să ne introducă/ pe scena vieţii printr-o fantă de lumină/ la fel cum coboară hoţii ştrengari/ din turnul transcendental al lumii de dinainte/ cu inima în mâini/ agăţaţi de cordonul ombilical”. Substituind vocea poetică aceluia care ştie şi are forţa logosului de a comunica, poemele din acest volum cultivă o varietate de imagini şi de interpretări asociate umbrei, aceasta cunoscând o mulţime de ipostaze; interesant şi operant la nivel de imaginar poetic este faptul că toul porneşte de la „orbirea” generată de cuvinte: „cuvintele m-au legat/ cu o eşarfă de sânge la ochi/ şi m-au dus departe/ să-mi răscumpăr viaţa/ de dinainte de dinainte/ eu îmi număram paşii/ şi miroseam aerul/ să ştiu unde să mă întorc/ atunci când visez”. Umbra (numită, bănuită, indusă, dedusă, programată într-un sistem pe care specialiştii il numesc „înglobat”) este, la început şi la final, aceea dezvăluită în cuvintele cu valoare de motto ce precedă poemele. Altminteri, umbra generând o articulare de poetică ad-hoc, susţine la nivelul imaginii derularea întregului volum, într-o unitară şi coerentă ca demers poetic de calitate: umbra amintirilor niciodată egale cu puterea trăirilor de moment, umbra cuvintelor şi a viselor, umbra proprie şi umbra creaţiei, umbra timpului şi a singurătăţii, umbra lucidă (a titlului), umbra iubirii, umbra indusă în pasăre neagră, umbra care intră în noapte, umbra care râvneşte la propria-i devenire, umbra atotstăpânitoare, umbra substituind periculos de mult erosul viu, umbra mitică, umbra cotidiană, umbra melancoliei şi a nostalgiilor de vârstă, umbra speranţei trimiţând spre noi creaţii. Poeziile lui Ionuţ Caragea articulează un univers plasat sub semnul cunoaşterii şi al reprezentării, poetul asumându-şi fără emfază inutilă rolul celui care adună identităţi într-o macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva”. » (Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM, în revista Feed Back, 2017)
 
« Iubirea este partea cea mai sensibilă a sufletului. Şi spun asta pentru că iubirea lui Ionuţ Caragea faţă de cuvânt este rizoderma rădăcinii din care iau naştere porii absorbanţi ai primăverii în care s-a născut (12 aprilie). Din adâncul acestui anotimp, aş putea spune monopodial, vin ramificaţiile stărilor de renaştere, bucurie şi optimism. Toate aceste elemente, care bucură şi colorează zâmbete, converg înspre acea zi de primăvară în care autorul dăruie mai departe frumuseţea din cuvânt prin ultima sa carte "Umbră lucidă" (Ed. Fides, 2016). Spuneam, şi cu altă ocazie, că Ionuţ Caragea este un poet de nivel absolut, exponenţial pentru un timp cu determinare sufletească, bine conturat în adevărul existenţial menit să sfideze ordinea lucrurilor care par fireşti. Folosind mecanismele simple ale scrisului şi pe cele complexe ale imaginarului, Ionuţ Caragea vine apăsat printre cuvinte, înnodând şi polenizând stări caracteristice poeziei autentice. Explorând cunoaşterea, se apropie de sublim prin puterea propriei conştiinţe, fără a modifica specificul percepţiei despre lume. Metafora umbrei, în volumul "Umbră lucidă", este un epifenomen care devine fenomen principal, iar această inversare lăsă cititorului posibilitatea să descopere raza de lumină a speranţei. Poetul nu ne orbeşte cu revelaţii extatice, ci coboară în iadul din noi şi ne provoacă, printr-o ironie subtilă, să căutăm singuri ieşirea. De altfel, naşterea sa s-a produs tot în urma unei explorări abisale: "da, da, astfel s-a născut poetul / în văzul lumii indiferente / când totul era repetitiv şi numai durerile / coborau până la rădăcinile umbrei..." (Imn umbrei). Şi după ce el fecundează întunericul cu lumina sa interioară, cresc "Petale de umbre": "sufletul meu / aşteaptă cuminte / pe fundul unui ocean de singurătate / să cadă steaua norocoasă / a inspiraţiei / în tot acest timp / asist la spectacolul / în care moartea / dăruieşte creatorului / o floare cu petale / de umbre." Astfel, epifenomenul inversat şi asocierea gândului cu imaginea, într-un spaţiu referenţial, creează o viziune tangibilă sufletului: "poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane." (Maria-Ana Tupan - în prefaţa cărţii). Prin dedublare, poetul devine clona umbrei sale, dar şi prizonierul timpului şi al propriilor amintiri. Prin reîntoarcere la sine, el este doar "o scânteie prinsă între două umbre / umbra celui ce sunt şi umbra / celui care-am fost cândva." (Imn umbrei). Salvarea, în acelaşi poem, este christică, evocând credinţa, dragostea şi sacrificiul: "m-am întâlnit cu Iisus / venea de departe, de foarte departe / dintr-o direcţie opusă / am făcut de îndată picnic la marginea drumului / i-am prezentat „credincioasa” mea umbră / el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri / apoi şi-a scos desaga cu prescură / iar eu mi-am scos inima din piept / şi o priveam în palmele sale / cum bate, cum bate…". Epifenomenul inversat, dedublarea, ironia subtilă, salvarea prin întâlniri providenţiale, sunt stări deloc ocazionale, susţinând toate elementele specifice unei creaţii lucide şi moderne care nu se racordează la vreun curent literar, dar care îşi are rădăcinile în eposul infinit al tuturor poeţilor care au pus fiecare câte o cărămidă la temelia paradisului. Tocmai de aceea, la orizontul scriptural al atipicului, apar şi elemente specifice poeticii generalizate. Dar ele converg, ca stări, înspre o identitate proprie, într-un spaţiu al refuzului pentru lectură: "Am scris poeme pline de iubire / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă / un sicriu de flori / mi s-a scurs viaţa în cuvinte / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă mă topeam precum ceara..." (Pentru oamenii plictisiţi). "Umbră lucidă" este cel mai viabil argument al cunoaşterii propriei identităţi. Cartea aceasta, nu ştiu dacă este o verigă din lanţul celor peste 30 apărute sub semnătura lui Ionuţ Caragea, dar ştiu că este o convenţie a autorului cu sinele. Cine deschide coperţile, deschide o uşă înspre singurul nostru martor în viaţă, umbra: "dar tu ca nimeni alta / stai întinsă / la picioarele mele / nu eşti nici pământ / nici aer (...) când te apropii de sufletul meu / spun apă şi lacrimile / consfinţesc tristeţea omului singur..." (Lumina ochilor stinşi în eter). Multitudinea de sensuri ale metaforelor baroce pe care le foloseşte autorul ne oferă libertatea alegerii unei continuări pe propriile noastre linii ideatice. Aceste linii sunt rădăcinile aeriene care se împământează, căutând pânzele freatice ale inspiraţiei. Şi, aşa cum menţionează şi prefaţatorul cărţii, "imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta." Chiar dacă, în opinia Mariei-Ana Tupan, "concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar, dar şi economic, prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat...”, iar "criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg... ", Ionuţ Caragea ne dezvăluie bogăţia stărilor prin realitatea lor care se autodeclanşează într-un Univers imaginar. Astfel, imaginarul devine cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte "clandestin" în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului, prin "ridicarea la pătrat" (Eu simt şi presimt Dumnezeirea). Aceasta este metafora transcendenţei care îi oferă lui Ionuţ Caragea, într-o poezie de anticipaţie şi relativitate ciclică a timpului (mai întâi simte Dumnezeirea prin inspiraţie, apoi o presimte odată cu estomparea inspiraţiei sau prin întoarcerea la timpul dinaintea inspiraţiei, conform modelului ciclic al relativităţii einsteiniene), motivaţia de care avea nevoie pentru a merge mai departe pe drumul pe care şi l-a ales. » (Teodor DUME, în revista Luceafărul de seară, 2016)
 
« „Mesaj către ultimul om de pe Pământ”, de Ionuţ Caragea (editura Fides, 2017), nu numai că certifică stilul binecunoscut al autorului, dar şi înnoieşte un tablou cu nuanţe apocaliptice. Tonul elegant este susţinut de mesagerul stărilor, mereu aceleaşi, dar care schimbă efectul prin puterea de construire a scenariilor care, la rândul lor, generează noi căi de susţinere (sau de filtrare) a mesajului arhetipal: „cine crede că existăm/ doar în poemele cioplite/ de un orb pe o lespede de hârtie/ se înşală / prin poet Dumnezeu / reinventează / lumea („Clavius”). Fără să se lamenteze, poetul induce cititorului o stare accentuată de luciditate prin ipostazieri multiple ale eului liric: „ar trebui să-ţi vorbesc/ despre oamenii din ziua de azi/ cu ură şi brutalitate/ astfel încât la despărţirea ta/ de acest pământ/ să nu regreţi nimic” („Constelaţii”). Această stare de luciditate am identificat-o, într-o formă mai tragică şi mai filozofică, şi într-unul dintre aforismele cele mai cunoscute ale autorului: „Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.” (antologia „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, 2015) Prin extrapolare lirică, şi în volumul de faţă, în centrul lumii se află o altă lume, cea a poetului, în care ritmul trăirilor nu este întotdeauna imaginar, racordându-se la realitate prin bătăile inimii sau prin respiraţii. De data aceasta, autorul nu mai caută acel mijlocitor, acea prezenţă întunecată cu care a dialogat în volumul anterior („Umbră lucidă”, Fides, 2016): „te-ai săturat să vorbeşti zilnic cu umbra / soldatul mut al întunericului / care face planton / lângă templul singurătăţii tale” („Etichetă pentru inventarierea iluziilor”). În schimb, el îşi imaginează că „din coconul negru al umbrei/ se va ridica fluturele cu aripi de cuvinte” („Murmurul suferinţei”). Astfel, poezia devine mecanismul unui ceas lăuntric care trezeşte şi întreţine o conştiinţă superioară aflată în căutarea unei căi transcendentale către logos. Poetul devine, aşadar, după cum menţionează şi criticul Maria-Ana Tupan în prefaţa cărţii, un „mesager al ordinii transcendente”. În lumea poeziei sale, autorul observă, dar nu condamnă nebuniile. El creează un spaţiu compensatoriu, protejând, în acest fel, identitatea stărilor fireşti: „azi sunt foarte simplu/ mâine sunt foarte complex/ totul este firesc (…) trăiesc într-o lume/ în care bogaţii mi-ar cere chirie / şi pentru umbră” („Firesc”). Omogenizarea stărilor creionează sensuri pe care cititorul le poate identifica, apoi decupa cu uşurinţă, pentru a putea călători prin lumea nou creată de autor, fără a se debarasa, evident, de conştiinţa vechii lumi şi de experienţele trăite, consumate. Ionuţ Caragea, în acest volum, decodifică viaţa, apoi o rescrie în noua sa lume, devenind astfel un profesionist în dozarea sentimentelor şi efectelor stilistice. Scriitura sa nu este una foarte complexă, dar are o forţă senzorială aparte, tocmai prin faptul că stările trecute prin filtrul lăuntric exprimă sentimente consumate, înlănţuind astfel amănunte păstrate în configuraţia vieţii: „e atâta praf în lume/ încât mă simt/ ca un degustător / de moarte”(„Praf”). Centrul percepţiei rămâne permanentizarea umană (fără a o elimina din ecuaţia existenţială) care sporeşte numărul elementelor de contopire cu Universul şi recodificarea acestora. Iată un text cu afinităţi, care confirmă autenticitatea şi efectul: unii dintre noi au găsit locuri/ în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie/ încercând să-i convingă pe alţii/ sau să se convingă pe ei înşişi/ că nu trăiesc degeaba pe pământ// şi uite aşa lumea se depreciază constant/ iar cei care se zbat să transmită mesaje/ pentru trezirea conştiinţei/ se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere/ şi ajung ca tablele din jocul de Darts. („Darts la adăpostul megapixelilor) Pe final, voi menţiona că poetul nu este doar un mesager al ordinii transcendente, ci şi un om simplu, la fel ca noi toţi, care îşi îndeamnă semenii să rămână verticali în lupta împotriva deziluziilor: „stai falnic ca un munte de cuvinte / ca un avocat al cerului / nimic chiar nimic nu te poate mişca din locul / în care ţi-a fost dat să lupţi împotriva deziluziei / un vârf semeţ de speranţă împungând cerul / în ochiul larg deschis / căci numai aşa curge cu adevărat / lacrima lui Dumnezeu” („Cuvinte pentru viitorul sterp al deziluziei”).  » (Teodor DUME, în revista QPoem, 2017)
 
« Lectura cărţii de poezie – o poezie profundă, sinceră, grea de durere, scrisă apăsat, cu sufletul tensionat – a fost foarte dureroasă. Aşa cum va fi de altfel şi această cronică literară. De la început vom spune că lecturând cartea ne-am regăsit în ea, l-am simţit pe autorul ei ca pe un alter ego al nostru, (cu unele deosebiri), care vine în cultura română după noi, fiind mai tânăr. Ne-a impresionat de la început sinceritatea d-lui Ionuţ Caragea, pe care o găsim în toată poezia lui, aceasta fiind o notă fundamentală a eului său poetic... (...) Umanizarea lumii prin reconstrucţia ei de către poezia izvorâtă, exultată din eul poetic, este una tensionată, cum spuneam, dificilă, odată ce poetul oprit de ostilitatea lumii roagă să fie lăsat ”să-mi termin poezia!”. Motivaţia demersului său creator este salvarea sa, de altfel credem, că motivul salvării poetului (fiinţei în sens heideggerian) este esenţa şi tema fundamentală a poeziei lui Ionuţ Caragea. Visul poetului este să ”pot ajunge dincolo, în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor ”. Creaţia izvorăşte din suferinţă, calea poeziei este calea suferinţei (nu acesta a fost şi drumul Lui Christos?) psalmodiată de o jelanie metafizică abia percepută, iar această cale a suferinţei, târâşul arghezian prin gropi şi râpi adânci, (”suferinţa mea este calea / lăsaţi-mă să-mi termin poezia”) este singura care duce la izbăvirea poetului, la salvarea lui. Este finalul excursului, al demersului poetic dureros, dramatic, când poetul va ajunge ”în poezia” (în acasul său, cum ar zice Heidegger) creată de el, care este casa sa eternă, mormântul său de veci. Versurile sunt impresionante, ideea este îngroşată de emoţia estetică: ”lăsaţi-mă să-mi termin poezia / ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / şi exilul ”. Este impresionantă ideea salvării fiinţei prin recreaţia lumii, recreaţie care îl duce pe poet ”acasă” (acasă, concept ontologic, istoric, psihologic), casa sa, adică spaţiul în care se salvează, în care îşi găseşte liniştea, ”mântuirea”, mântuirea sa fiind exilul său”. Versurile acestea sunt reflexia profunzimii fiinţei sale, vin din subconştientul său, căci poetul chiar şi-a căutat casa, adică acel spaţiu al salvării, al liniştii, din care nu mai plecăm, în Canada. Spaţiu care s-a dovedit a fi ţara exilului… Şi de aici continuarea căutării, care se dovedeşte a fi o întoarcere ulisiacă…. Vai, în locul acasului a găsit tot exilul. Sau mai profund spus, acasul este tot un exil permanent. În profunzimile sale, poezia lui Ionuţ Caragea este una tragică, disperată, metaforică şi metafizică totodată, ea este strigătul dramatic al fiinţei care încearcă să se salveze, prin umanizarea şi poetizarea lumii, dar care nu se va salva niciodată, pentru că ”acasul” demult a devenit exil, anulându-se. (...) Las cu o imensă greutate sufletească din mână cartea pentru a scrie cronica. Această cronică înseamnă şi despărţirea de poezia obiectuală, substanţială, de o sinceritate nudă, materială pe cât este de metafizică, a d-lui Ionuţ Caragea. Este vorba în cartea aceasta, dragă cititorule, despre condiţia dureroasă, sisifică a Omului, despre setea de salvare din subconştientul lui, şi despre încercarea dramatică şi prometeică de a ne salva, fără să ştim că vom trăi această mântuire, odată ce până şi casa noastră a devenit exilul nostru etern. În această carte este vorba despre mine şi despre dumneata, despre poporul român şi despre prezentul şi viitorul nostru, al Omului, al Omenirii. Ionuţ Caragea este un poet talentat şi important în concertul literaturii de azi, care trebuie citit cu atenţie, căci în cărţile lui este vorba despre alterarea esenţei fiinţei noastre, despre necesitatea salvării, despre poezia care ne poate mântui. De ceea noi recomandăm această carte cu căldură.  » (Ştefan DUMITRESCU, în revista Luceafărul de seară, 2014)
 
« Ionuţ Caragea s-a născut pe Google. O spune el, o spun şi alţii. Dacă ar fi să extrapolăm, prin absurd, judecata de mai sus, am găsi că aproape toţi poeţii din generaţiile mai noi s-au născut cam în aceeaşi manieră. Matricea însă diferă. În cazul lui Ionuţ, ea s-a produs printr-un cutremur, un „Delirium tremens” (ajuns volum), aproape apocaliptic, cu care a cules aplauze şi a stârnit controverse. Având de partea lui avantajul confruntării directe a modului de viaţă nord-american cu incertitudinea sufletească, cu golul exacerbat de ruperea de rădăcinile ancestrale, poezia lui, scrisă aproape pe nerăsuflate, se edifică. La baza ei, mai bine decât au încercat mulţi s-o spună, stă Singurătatea : „o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume” („Omul cu o singură lacrimă”). Poetul simte nevoia singurătăţii. O deplânge, dar, în acelaşi timp, o caută. Este propriul său „modus vivendi”. Singurătatea este mai rea decât Foamea. Pentru foame, cel puţin, există un leac: „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele” („Trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine”), dar pentru singurătate... (..) Urc într-un bloc, până la etajul 22, undeva pe Queen Mary, în centrul Montréalului. Mă întâmpină Ionuţ, cu înfăţişarea sa atletică, în cel mai pur stil spartan. Apartamentul nu îl dezminte. Simplu şi eficient. De sus, de acolo de pe unde vântul îşi deznoadă cimpoaiele, totul pare „dwarfed”. Este exact de ceea ce are el nevoie. De aici, privind la căsuţele rătăcite printre troienele de afară, el este stăpânul, stăpânul-poet al întregului cartier Snowdon. Şi aşa ni se şi destăinuie: „viaţa este un muzeu cu oameni de ceară / care fug speriaţi de umbre / TOPINDU-SE” („Obiecte ascuţite”). Percepţia lumii, atrofiată de distanţe, se estompează. Tragicul, transfigurat şi trecut din lumea realului în cea a imaginarului, prinde aripi. De aici până la poezie nu mai este decât un pas. Gravitatea tonului, folosirea cu precădere a versului liber, fără a oblitera complet regulile prozodiei clasice, îl avantajează. L-am ascultat recitându-şi versurile. Le recită aşa cum le scrie, măsurând parcă spaţiile dintre cuvânt şi efect… Când am reintrat în lumea reală, aburul poeziei, în pofida viscolului de afară, mai plutea încă peste tot şi toate. Ţinuta poemelor, cu toată înfăţisarea lor presupus macabră, nu admite destituţia : „am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă / am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă” („nu sunt singur”). Printr-o simplă translaţie, îngerul şi demonul (leit-motiv eminescian) pot deveni una şi aceeaşi alcătuire, o mască umană cu două faţete : binele şi rău; dragostea şi ura. Nimic mai uman decât asta. Mai acum vreo doi ani, într-un scurt comentariu lăsat la subsolul unui eseu scris cu adresă directă, pe unul din siteurile noastre de poezie, am scris : „…de la un site la altul, de la o poezie la alta, mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adânc, tot mai puternic, făcut anume, parcă, să ni se întipărească în minte. Poeziile lui se distanţează de tot ce este simplă maculatură, de acea făcătură zilnică, trasă ca la şapilograf, care inundă astăzi literatura. El nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Şi cine ştie?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont. Ionuţ Caragea s-a născut pe Google, dar nu îi este sortit să moară pe el. Ferestrele pe care le-a deschis pur şi simplu din greşeală au să-l poarte, fără nici o tăgadă, spre tipografii”… Nu aveam, pe atunci, de unde să ştiu că profeţia mea o să capete viaţă atât de repede... » (Adrian ERBICEANU, în postfaţa volumului "Omul din cutia neagră", 2008, şi în revista Observatorul din Toronto, 2008)
 
« Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate. Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni - şi poetul este şi el un om! - destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere - cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului. Două sunt, cu predilecţie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice şi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaşi poem: "...stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îşi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent / acest sandviş cu singurătate între două felii de timp..." ("Regii nimicurilor"). Foamea poate fi acea senzaţie naturală, absolut necesară supravieţuirii sau, prin transfigurare, dorinţa nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul "Foamea", se foloseşte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseşte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Şi Ionuţ Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaşi timp, condamnatul şi executorul: "...trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele" (vol.: "Omul din cutia neagră"), dar cu o mare diferenţă: părţii fizice nu i se mai dă aceeaşi importanţă. Conştient, poetul o înlocuieşte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: "o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume..." (vol. ibidem, poemul "Omul cu o singură lacrimă"). Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta: "...i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferinţelor..." ("Rugă ultimului poem"). Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat: "Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată - / ştie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Şi muţenia pe muţenie..." ("Protestul umbrei"). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului! "Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. În cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: "...orice tristeţe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îşi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faţa unui străin / adulmecând osul..." ("Adulmecând osul"). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: "...am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe şira spinării" ("Muguri"). Şi mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: "...acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / şi întunericul / fără să-mi fie frică..." ("Ar trebui să fiu fericit"). Afirmam, mai acum vreo şase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viaţă..." din volumul "Absenţa a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc" ("Patria la care mă întorc").  » (Adrian ERBICEANU, în prefaţa volumului "Patria la care mă întorc", 2012, şi în revista Alternativa din Toronto, 2012)
 
« Patricianul OVIDIUS - poetul iubirilor, a aşteptat precum veşnicia ca la Pontus-Euxin să se mai împlinească vreo minune. De fapt înţeleptul tânjeşte etern la naşterea unor noi discipoli. Si iată, Marea mea cea Neagră a născut un nou poet. Tânărul pe care îl interoghez se numeşte IONUŢ CARAGEA şi s-a născut în Zodia Berbecului, mai exact la 12 aprilie 1975. Are deci 31 de ani. Sirenele Mării l-au legănat, l-au înfăşat cu cântec şi cu dulf marin - şi când puiului de Om i-au mijit aripile l-au gonit spre ţărmul vieţii dure şi adevărate, oamenilor cărora va avea să le deşire poemele de care se va face vinovat. Ionuţ Caragea, nume predestinat, nu ştia că eu îi citisem deja un maldăr de poeme si că-i anticipasem pe nume stigmatul de poet. Nici o urmă de timiditate. Mi-a intrat în bârlogul laborator înalt, suplu, tuns zero si mi-a inventariat rapid interiorul cu nişte priviri de sepia, chipul lui devenind uneori, realmente, invizibil. Interogatoriul continua. Poetul Ionuţ Caragea citea din poemele lui cu uşoare reverberaţii în glas. Eu îmi pusesem falsa mască de duritate si-i conturam în minte portretul psihic-fizic-moral, pe pagina virgină a minţii şi a sufletului. Poetul dobrogean este neconformist şi mereu imprevizibil. Prin poezie el discută cu auditoriul la maxima intensitate a trăirilor lui emoţionale. Adesea poezia lui poartă amprenta unor stări conflictuale duse la extremis. Poetul se luptă cu demonii personali şi cu legile standard care-l hăituiesc prin cotidian. Alteori poemele lui emană melancolie, prin versuri simple, cursive, amintindu-ne de clasicii literaturii române. În anul 2002, în ţară, debutează timid pe siteul www.poezie.ro. Prin tiparul lui de proprie viziune asupra poeziei n-are ca reper decât viaţa. Nu uit să vă spun că poetul în discuţie este din pruncie un sportiv sadea - rugbyst. A fost campion naţional la juniori, apoi jucător în echipele de divizie naţională Callatis Mangalia, C.F.R. şi Farul Constanta. Are în valiza cu doruri o diplomă de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport - Universitatea OVIDIUS Constanţa. Aş preciza că în poezia româneasca a existat doar un singur rugbyst poet: Tudor George, cunoscut ca Ahoe. În anul 2003 lasă tristă Marea Neagră şi emigrează în Canada, la Montréal, în mrejele hipnoticului fluviu St. Laurent. Aici funcţionează ca instructor antrenor şi joacă rugby în echipa Club de Rugby du Parc Olympique, formaţie cu care a câştigat trei titluri consecutive de campion al provinciei Quebec. Personal, din patriotism dobrogean, şi eu prigonit de pe malul Mării mele cea Neagră, mă bucur că destinul mi l-a adus în pragul sufletului pe poetul-sportiv-poet - Ionuţ Caragea. Sunt mândru să-i fiu nas literar si să-l dăruiesc pentru veşnicie muzelor, vieţii, cititorilor. Bine-ai venit în arena poeziei, poete IONUŢ CARAGEA! Mens sana in corpore sano... » (George FILIP, în revista Observatorul din Toronto, 2006)
 
« În momentul scrierii volumului de versuri Delirium Tremens, autorul Ionuţ Caragea împlineşte… câteva clipe de atestare documentară pe tărâmul atât de fertil al poeziei româneşti şi, de ce nu, planetare. Poetul Ionuţ Caragea nu se sprijină pe resentimente şi nu acceptă reconcilieri nici cu obiectivismul şi nici cu subiectivismul în care se încadrează atât omul-poet cât şi creaţia sa. Productul autorului, liric şi filozofic prin excelenţă, se dezvăluie ca o revanşă împotriva unei tragedii. Dar este poetul victima unei epoci tragice? Fireşte că… nu! Spirit investigator, Ionuţ Caragea şi-a improvizat în sfera respiraţiei sale o dramă proprie pentru a-şi motiva folosirea benefică a laserului minţii şi a condeiului-stilizator. Gândirea sa oximoronică manevrează noţiunile de spaţiu şi timp într-o lume imaginară, plină de substanţă ideologică. Polarizarea atitudinilor lirice se distinge şi, în acelaşi timp, se integrează armonios în subiectele abordate, concomitent cu inerţia în urma căreia poetul ajunge la un deznodământ implacabil. Dar care ar fi jaloanele şi punctele de sprijin ale tânărului creator? În prima parte a volumului, răspunsul este evident şi evocator: plecarea în autoexilare, dorul de Mamă, de Ţară, de Marea Neagră şi de iubirea pe care a gustat-o, dar numai pentru un scurt anotimp. În cea de-a doua parte, autorul îşi invocă celălalt eu, delirul său fiind totuşi controlat de meditaţia poetică. Nu de puţine ori inflexiunile morbide în care autorul evadează gnostic ne introduc într-o lume apocaliptic-sentimentală în care demonii fac pact pentru a-l ucide pe Mesia. Autorul este un justiţiar de modă veche, un clasic renăscut, apelând însă la cutia de rezonanţă a cuvintelor moderne. Să fie acesta un prim pas spre un nou curent literar? Tânărul poet îşi va trece în curând în palmares cea de-a treizeci şi doua primăvară. Chiar dacă Ionuţ Caragea este în general un veşnic protestatar al cetăţii, el îşi iubeşte Ţara, dar totuşi a lăsat-o departe – cognoscibilitatea. S-a contrariat bărbăteşte cu tatăl său, dar îl canonizează prin Ochii albaştri de metil. La vremea ghiduşiilor, şi-a amărât măicuţa, dar acum o divinizează şi o strigă prin poemele atât de diferite tematic. Idila sa nu a dus la întemeierea unei familii, dar Alexandra îi mai bântuie încă visele şi poemele. Fire intuitivă, priceput cititor în palmă a tainelor lumii, poetul se răsfaţă uneori, dar o face într-un mod controlat, dirijat, folosind un limbaj liric, sportiv şi filozofic, jonglând cu noţiuni şi subiecte spontane având uneori caracter de unicat. Unele dintre poeme poartă tehnici abracadabrante, dar halandalismele folosite îmbină noi structuri poetice care dau versurilor muzicalitate şi sensuri noi. De la poezia limpede care este Inel de logodnă, poetul evadează în sonoritatea uneltelor personale, epatând prin jocurile de cuvinte din Visul unui eunuc sau în palimpsestul biblic Iubita mea, Eva, pe care-am cunoscut-o astă-toamnă. Ionuţ Caragea este un veşnic adorator şi protector al femeii în poezia Femeia doarme, un Îndrăgostit de cursă lungă care trebuie să plătească tribut credinţei sale prin suferinţă. De fapt acesta este secretul imortalităţii poetice, dragostea ce naşte suferinţă, poezia ce o transcende, calea spre adevărata fericire, desăvârşirea umană şi reîntoarcerea în eternul magnific al făuritorului celest fiind un pansament pus pe rănile sufleteşti de la miezul nopţii. La acest început de mileniu, Caragea Ionuţ vrăjeşte destinul irefutabil, refugiindu-se în extaticul unei imaginaţii ficţional-onirice bazate însă pe un postament sentimental-ideologic real. Va reuşi acest prestidigitator să dea Pământul înapoi un minut, sau va rămâne în orfelinatul celest alături de iubita sa marţiană? Va sălăşlui pe tărâmul viguros al morţii, exilat în camera obscură a necunoscutului? Răspunsul este, evident, că numai Dumnezeu este atoateştiutor, dar autorul a găsit o soluţie şi la această problemă: Eu 2 = Dumnezeu. În fond, asta înseamnă să fii cu adevărat Poet.  » (George FILIP, în prefaţa volumului "Delirium tremens", 2006)
 
« Prefaţându-i al doilea volum de versuri, constat că biciuitul de muze Ionuţ Caragea se autoclaustrează, faptă pedepsită de lege prin lumile terestre, dar nu şi în perimetrele celeste. Să fi descoperit poetul acel colţ neştiut de nimeni în care fericirea nu depinde decât de sine? Liniştea claustrofobă este prizonieră în camera cu chirie: inima sa. Poetul bate din poartă în poartă, aşteptând să-i răspundă cineva şi să strângă de pe-aici, de pe-acolo puţină iubire. Palmele poetului sunt drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte. Ionuţ Caragea îşi retează cu barda degetele care-i scrijelesc poemele, se bucură şi aplaudă. Este pe deplin conştient de faptele sale şi mai mult de atât este un chirurg al propriei suferinţe. El taie şi tot el repară. Dumnezeu i-a dat mână liberă de a se juca cu propria viaţă şi de a experimenta puterea cunoaşterii. Dar această cale spre pustia adevăratei maturităţi îl transformă într-un Sisif modern. Muntele său imaginar, Snowdon, pe care se căţăra pe Lună în volumul Delirium Tremens, este acum situat pe orizontala marină înţesată cu valuri de idealuri. Dincolo de esenţa durerilor calme, poetul îşi strigă şi-şi caută Dumnezeul. Se pare că individul etern îi ascultă răcnetele, dar nu-i răspunde. Sau poate că bătrânul îşi râde în barbă: Ionuţ, Sisif te-ai voit, Sisif să rămâi! Nu m-aş mira deloc dacă plătindu-şi taxa pentru intrarea în paradis, îl va auzi clar pe Dumnezeu spunându-i lui Petre: nu-i deschide! Dar poetul mai are un as în mânecă. Îşi va tortura duşmanii imaginari şi va transforma moartea într-o adevărată muză, iubind-o bestial. Este surprinzător felul în care Ionuţ Caragea reuşeşte să treacă de la o stare sufletească la alta, schimbându-şi în acelaşi timp şi stilul poetic, fie ancorat în clasicism, fie în postmodernism, fie în lumea informaticii. Care sunt limitele nonconformismului său? Va sări mereu pe trambulina viselor, între teluric şi celest, sau va contempla în liniştea nopţii alături de lumânarea sa, cel mai fidel dintre cititori? Neresemnat, poetul îşi duce jugul poetic mai departe. Întors precum soldatul John, de pe frontul nevăzut al destinului pe întinderile abisale ale unui vis cu purici, Ionuţ Caragea îşi dedică viaţa muzelor hibride, femeia de aer şi femeia-liră. Undeva, pe orbita imaginaţiei metafizice, Ioana, femeia-vărsător se înfiripează drept eterna sa iubire. Şi ca tot omul, trece cu verbul poetic printre anotimpurile dorurilor şi prin fantasmele existenţialismului. Însă volumul nu-i gata. Balaurul Colombre se trezeşte, iar poetul ticluieşte un deznodământ spectacular: avem nevoie de cuvinte? Poetul Ionuţ Caragea este născut pe Google, nu făcut. Naşterea sa poetică s-a produs în vâltoarea suferinţei. În definitiv, din această luptă de-a lupta între tânărul şi Marea, câştigătorul sunt eu. Am prins în plasă micul mare peştişor de aur.  » (George FILIP, în prefaţa volumului "M-am născut pe Google", 2007)
 
« Postfaţându-i cel de-al treilea volum de versuri, constat că Ionuţ Caragea a devenit mai mult decât un poet al muzei, a devenit un poet al sufletelor rătăcite, revelaţia de care aveam şi avem atât de mult nevoie pentru a transcende spre sublim. El este regele autoexilat pe muntele său din beton, Snowdon, privind lumea de la înălţimea celor 22 de trepte către Soare, din sălaşul spiritual şi locul metamorfozei poetice. El a supravieţuit jocului iubirii, îngerilor, demonilor, oamenilor, pentru ca în final, pe un ton persiflator, aproape blasfemator, dar ancorat puternic în credinţă, să se hârjonească cu Dumnezeu. „Vei nega Dumnezeul din tine? Mintea este uneori trădătoare de suflet.” Poetul, introspectiv, este în acelaşi timp un justiţiar al propriului Eu, al celuilalt Eu cât şi al celorlalţi Noi. Dragostea i-a scrijelit sufletul în cele mai dureroase poezii, scurgându-i viaţa pe hârtie până la ultima picătură de sânge. Ionuţ se avântă în lupta cu destinul, având pieptul dezgolit şi reproşând divinităţii suferinţa sa cu un calm dincolo de moarte: „Strigătul meu / va avea ecou într-o altă lume / de care mă desparte doar o viaţă / închinată pământului„ . Poetul trăieşte în lumea sa de dincolo de lume, unde trecutul, prezentul şi viitorul coexistă, numai el îmbătrânind postchristic, crucificat de apocalipsa fiecărei secunde: „Cu vârsta se-aşază gloria pe faţă, însă cununa de spini este numai a lui”. Iubirea lui Ionuţ apare ca fiind una « bolnavă de cancer », « Dintre toate minunile de pe Pământ », el a ales « viciile pentru a fi fericit » dar în realitate, poetul este salvat întotdeauna de iubirea pentru femeie, pe care o zideşte de fiecare dată manolic. Poemele sale dinamitarde, aruncând în aer vechile credinţe şi prejudecăţi, tânjind după iubiri şi răstigniri trupeşti, ne (re)dau universuri distincte care se întrepătrund reciproc. Oscilând existenţialist între stări, adesea contradictorii şi legate, iubire – durere, revoltă – resemnare sarcastică, Ionuţ Caragea face din înlăcrimările sale poeme, iar din revolte şi bucurii – jocuri de-a viaţa, ca într-un spectacol teatral în care el este şi regizor şi actor. Aşa s-ar putea explica de ce “ în fiecare om / este captivă o fiară / care se hrăneşte / cu gânduri”, gânduri care se fărâmiţează în mii de alte gânduri, care apoi invadează universul imaginar. Poetul tratează astfel iubirea în mii de senzaţii, stări, afecte, fiind când exuberant, când jucăuş, când prudent, când misterios, astfel încât iubirea lui adună şi risipeşte, se apropie şi se îndepărtează, apare şi dispare, „ca o fata morgana despletindu-şi părul în deşertul viselor”, ca o iluzie de deja-vu. Ionuţ ne mărturiseşte că e un „Sfinx îmblânzit” la picioarele persoanei iubite, care-l inspiră şi-l vindecă de uitare… e un David ce psalmodiază din Cântarea Cântărilor, pentru Sulamita lui. Spune despre sine cum că ar fi un „ profanator de morminte în care sunt adormite regine”, dar el este singurul care le poate insufla viaţă, singurul care le poate trezi dintr-o realitate inertă în care nu îşi regăsesc rostul. Muza lui este învelită în spini, rănită de propriile arme şi de iubirea pe care încearcă să o reprime până la ultima suflare. De aceea, Ionuţ devine prin cuvânt şi sentiment „Donator universal”, vindecându-şi iubita şi semenii de îndoiala şi necugetarea ce i-au târât întru păcat. Ce ne va mai rezerva acest poet majestuos al noii generaţii, care şi-a descoperit vocaţia la mii de kilometri de pământul tezeic? Sper din tot sufletul să supravieţuiască jocului în care „timpului…/ nu-i tremură niciodată mâinile / îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre / ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa”. În încheiere, voi conjuga verbul a iubi alături de Ionuţ, cel care nu mi-a compostat biletul în „Trenul copilăriei”, lăsându-mă să merg către destinaţia unde iubirile durează... FOREVER AND EVER.  » (Ioana FLOREA, în postfaţa volumului "Donator universal, 2007, şi în revista Sfera Online, 2007)
 
« Poet canadian de origine română, Ionuţ Caragea reuşeşte să-şi surprindă cititorii printr-o exprimare frustă, naturală, puternică. El evită clişeele, refuză preţiozitatea, oferind o perspectivă filosofică asumată. Întrebările se nasc firesc, transcendând fiinţa. Aceasta nu este izolată ca un pretext absolut, ci se mundaneizează, devine elementul fiinţativ principal. Evenimentele se derulează cu rapiditate, poemele te provoacă, plecând de la esenţa fiecăruia dintre noi. Pe alocuri brutal, volumul se individualizează ca o interogaţie puternică, concentrată asupra miturilor care marchează viaţa individului. Vocea autorului, pe alocuri critică, reuşeşte să impresioneze prin puterea de percuţie. Cuvintele devin arme, iar teoriile se prăbuşesc în faţa celor mai simple întrebări. “Donator universal” este o carte marcată de sânge. Cuvintele circumscriu acest motiv, scoţând în evidenţă aspiraţia omului spre metamorfoză. Visăm să devenim alţii, visăm schimbarea. Iar când aceasta nu poate veni în mod natural, construim idoli, încercăm să ne regăsim în ceilalţi printr-o stare cathartică împinsă la extrem. Ionuţ Caragea refuză să se complacă în sentimentalism şi atacă superstiţiile, demonstrând puterea argumentelor. Totul pare firesc atunci când ştii ce cuvinte să foloseşti, iar propunerile aparent şocante devin o opţiune viabilă. Poeziile încearcă să dărâme iluziile, iar autorul nu se teme de subiectele considerate tabu. (...) Metafizica creată este subtilă, reuşind să evite capcana nihilismului. Ionuţ Caragea oferă soluţii, fără să încerce să conteste elementele generatoare ale problematicii. Lumea este acceptată în infinitatea nuanţelor ei. Putem privi mai multe imagini în acelaşi timp, suntem liberi să alegem. Nu trebuie însă să aruncăm vălul asupra celorlalte tablouri. Alegerea să nu excludă a posteriori variante, pentru că alegerea înseamnă în primul rând asumarea consecinţelor. Decizia este numai a noastră şi trebuie să fim capabili să luptăm pentru ideile care stau la baza ei. Donăm sânge, donăm complexitatea propriei fiinţe, sperând că cei din jurul nostru se vor recunoaşte în oglindire. Sentimentul religios apare pe parcursul volumului, reliefându-se ca o limită. Libertatea nu poate exista în vacuum, pentru că doar barierele îi oferă savoare. Revolta noastră este potenţată de elementele exterioare ostile. Victoria obţinută fără opoziţie nu înseamnă aproape nimic. Ionuţ Caragea nu se teme de obstacole, identificându-se cu lupta. Putem deveni mai puternici, putem deveni stăpânii lumii. Trebuie doar să ştim unde vrem să ajungem şi care este lumea cea mai potrivită pentru noi. Plecând de la entitatea umană cunoscută, poetul construieşte decorul potrivit acesteia, aidoma unui demiurg care nu ezită să-şi folosească poziţia. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea este foarte tehnică. Arta poetică transformă cuvintele în vehicule perfecte, transmiţând un mesaj clar, bine articulat. Imaginile puternice denotă o uşurinţă în exprimare, iar alăturările inedite ne arată un poet preocupat de construirea unui peisaj grandios. Simbolurile se întrepătrund, mixtura dintre nou şi vechi definind sui generis cartea. Regăseşti elemente moderne, care reuşesc să intre în relaţie cu moştenirea culturală, oferindu-i o multitudine de noi valenţe, multe dintre ele surprinzătoare. Cititorul este invitat să viseze, să facă legături, să meargă mai departe. “Donator universal” construieşte un univers bazat în exclusivitate pe universalitatea sa, reuşind să apropie elemente aparent antagonice. Legăturile trasate transcend realitatea imediată, creionând o filosofie a fiinţei pe care fiecare dintre noi o poate înţelege gradual, în funcţie de propria legătură cu fondul existenţial. Rima oferă ritmicitate poemelor. Putem observa pe alocuri stângăcii, însă acestea nu fac decât să confere realism volumului. Nu putem vorbi despre perfecţiune, pentru că aceasta suprimă fiinţa. Ionuţ Caragea încearcă să îşi spună povestea, căutând cuvintele potrivite pentru a se face înţeles. Dramatismul este asumat însă nu alunecă în patetism. Vocea creatorului este îndepărtată, rece, rezumându-se la o descriere în amănunt şi la adoptarea unei atitudini de frondă care se doreşte a fi rezolvarea. Cuvintele de multe ori pretenţioase îl pot îndepărta pe cititor însă dacă acesta simte nevoia să insiste şi are timpul necesar unei documentări, amănuntele descoperite îi pot contura un alt nivel ideatic, un fond ascuns adânc între versurile construite cu migală. Ne naştem împreună cu poemul, iată de ce ne regăsim de atâtea ori în el. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea fiinţează între contrarii. Poetul se descrie pe sine reconstruind o lume, definindu-i limitele. Urletele, dumnezeii care se prăbuşesc, femeia sălbatică, naşterea, poezia sunt elementele care stau la baza acestei lumi. Suntem invitaţi să deschidem ochii, transplantul de sânge ne face să înţelegem mai mult. Imaginile dor, cuvintele înseamnă viaţă. Să scrâşnim din dinţi şi să citim. Nu avem nimic de pierdut. » (Petre FLUERAŞU, în Poezie.ro, 2007)
 
« Poetul canadian de origine română Ionuţ Caragea îşi surprinde încă o dată cititorii, oferindu-le un volum de poezie complex, provocator. Stilul său autentic îl recomandă pe Ionuţ Caragea ca un scriitor modern, care foloseşte cu dezinvoltură referinţe multiculturale, construindu-şi imaginile autentic, fără menajamente. El abordează tematici diverse, oferind cititorilor un mozaic foarte dur pe alocuri. Nu ai timp pentru meditaţii inutile, pentru că poezia vine adesea peste tine, aidoma unui tăvălug. Versurile sunt create pe baza unor imagini puternice, iar poetul impresionează, alăturând simboluri aparent antitetice. Ionuţ Caragea oferă cititorilor un adevărat regal liric, pigmentându-şi poemele cu întrebări. Cititorul este implicat în fiecare vers, simte cum cuvintele i se adresează direct. Nu ai timp să alegi, pentru că poetul îţi direcţionează fiecare trăire pe făgaşul dorit de el. Descrierile clinice definesc întregul volum. Privim o imagine, suntem obligaţi să descoperim fiecare detaliu. Totul însă din spatele unui geam gros, pe care nu îl putem uita. (...) Ionuţ Caragea nu se teme de fantezie, pe care o foloseşte la maximum în fiecare dintre poemele sale. Descoperi simboluri ascunse, cuvintele devin adevărate arme, iar înţelesurile se integrează în sistemul oferit de poet. Avem în faţă o geneză, realizată de un scriitor cu ambiţii epice. Peisajele se deschid, autorul insistă pe un univers grandios, în care fiecare segment înseamnă ceva. Nu există cuvinte în plus, nu există sincope. Ritmul aproape halucinant al poemelor ne convinge să ne pierdem între versuri, oferite de Ionuţ Caragea puţin câte puţin aidoma unor note muzicale. Viaţa este punctul central al volumului, iar teoriile gravitează în jurul ideii de existenţă. Centrul de la care plecăm este naşterea, cu toate implicaţiile ei. Viaţa este o simplă consecinţă şi de aceea Ionuţ Caragea nu încearcă să o conteste. Poeziile lui dovedesc astfel o doză mare de luciditate, oferind o imagine asupra vieţii lipsită de atribute inutile, frustă. Aidoma unui diamant, poeziile lui Ionuţ Caragea sunt şlefuite atât de autor cât şi de cititor. Eşti liber să înlături balastul, eşti liber să arunci vălurile, unul după celălalt. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea este descriptivă, insistă foarte mult pe detalii şi încearcă să reformuleze o filosofie a fiinţei. Chiar dacă şochează în multe momente, volumul “33 bis” nu depăşeşte anumite graniţe, se simte o reţinere inerentă, o limită peste care scriitorul nu poate trece. Iată de ce în multe poezii finalul pare să fie plat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de fapt. Revolta mocneşte, fumul începe să apară, dar Ionuţ Caragea refuză să ne ofere vâlvătaia aceea care încoronează orice aşteptare. Stilul este alert, iar eul liric îşi transmite mantrele aproape obsesiv. Sentimentele au aproape de fiecare dată proporţii cosmice, delirante, iar senzaţiile te consumă, se insinuează tăcut doar pentru a se dezlănţui violent. O poezie a aşteptării, o poezie în care fiecare secundă contează. Ionuţ Caragea nu refuză lumea modernă, ci încearcă să o înţeleagă şi să o filtreze. Omul modern este reînţeles, iar miturile sale sunt transformate, adaptate noului. (...) “33 bis” este o carte pe care cititorii o vor descoperi treptat şi în care se vor regăsi adesea. Volumul pleacă de la tulburările specifice oricărei fiinţe umane şi construieşte un tărâm paradiziac, un tărâm al refugiului. Acolo, în spatele cortinei, unde nu se întâmplă niciodată nimic, unde visele prind aripi şi se întrupează, acolo ne invită Ionuţ Caragea. Într-un tărâm al muzicii, într-un tărâm în care orice dorinţe sunt permise. 33 bis, o carte care merită citită de toţi cei care apreciază muzica fiinţelor. » (Petre FLUERAŞU, în revista Poezia, 2008)
 
« Structurată pe trei capitole distincte (I - „Chiar și visul visează”, poeme inedite, II - „După care vis să mă trezesc?”, poeme din volume anterioare, III - „Aforisme despre vis”), la care se adaugă o „Scurtă prezentare a autorului”, o solidă prefață semnată de poetul Daniel Corbu („Ionuț Caragea sau spectacolul ființial între realitate și vis”) și „Aprecieri selective din perioada 2009-2017”, relativ noua apariție editorială a lui Ionuț Caragea vine să adauge încă o carte valoroasă la zestrea unui poet de real talent, curaj și prolificitate de invidiat. Poemul cu care se deschide cel dintâi ciclu al volumului este intitulat „Sculptură în inima de piatră a lumii” și conține un prim element ce ține de profesiunea de credință a autorului: „iar eu / îmi iau în mâini / cuvântul / dur ca o daltă / și sculptez / în inima de piatră / a lumii / chipul lui / Dumnezeu”. Definiția vieții ca „întinderea vastă / a unui vis / în care meditează / doar umbrele” ne duce cu gândul la eminescianul vers „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”. Îl urmează poemul care dă titlul primei părți a cărții și care este o pledoarie pentru intrarea în normalitate printr-o adevărată odă închinată visului. Finalul e relevant din acest punct de vedere: „chiar și visul visează / să nu mai fie / doar un vis”. Poemul „Pâinea viselor” (p. 22) e o adevărată radiografie a speciilor viselor, diferențiate cromatic („vise negre, vise albe”), cenzitar („vise pentru săraci și bogați”), medical („vise pentru sănătoși și bolnavi”), olfactiv („vise frumos mirositoare”), temporal („vise imediate / vise redospite”), profilactic („vise de regim”), gastronomic („vise cu foietaj / vise cu răvaș”, „vise mucegăite / vise aruncate la gunoi / sau la porci”), sentimental („vise servite împreună / cu sentimente / înăbușite în aburul / viitoarei trădări”), senzual-gustativ („vise pe care întindem / untul sărat al plăcerii / și dulceața trandafirie / a sărutului”). La pagina 28 se află poemul care dă titlul cărții și care începe și el cu o maximă (extinsă, de această dată, pe parcursul a 11 versuri), așa cum face Ionuț Caragea în multe din textele sale poetice: „suferința din dragoste / e ca un pian dezacordat / e ca o pasăre separată de stol / e ca o floare care nu-și mai întoarce privirea la soare / e ca ecoul unui adio / care sună repetitiv în urechi / e ca o lacrimă care cade / pe altarul sufletului / precum o picătură / chinezească”. Ne este oferită în acest poem o minunată lecție de viață sentimentală (de fapt, o secvență din întreaga lecție oferită prin acest volum care e o adevărată carte de învățătură pentru minte și inimă): „când ne îndrăgostim / de omul care ne iese în cale / trebuie mai întâi / să ne gândim la salvarea / sufletului său”. Câteva poeme sunt alcătuite din serii de comparații ori metafore sugestive având ca element de definit viața („Operă neterminată”: „viață, această melodie / la care adaug /partitura inimii mele”, „această statuie de sare la care adaug câteva lacrimi”), tristețea („Tristețea”: „ca un vis căzut / de la balconul inimii / e tristețea”, „ca un mormânt al tăcerii”, „ca o umbră care / își strânge bagajele”, „ca o eclipsă totală / care acoperă ochiul speranței”), umbra („Mai mult decât o simplă umbră”: „umbra / e visul care refuză / să moară”, „e orfelinatul unui suflet”, „universul redus / la dimensiunea unui om / care-și caută jumătatea / printre astre”, „reinventarea unei iubiri fără cuvinte”. Un adevărat imn de slavă închinat Planetei pe care trăim este poemul intitulat „Durerea Pământului”, care debutează pe un ton interogativ („Cine înțelege pământul / cine-i cunoaște durerea?”) și se dezvoltă apoi prin zece strofe care au ca prim vers sintagma „pământul acesta”. Pământul „varsă lacrimi albastre”, are „pielea brăzdată / de biciul invizibil / al timpului”, își „donează sângele / unor creaturi de metal / care-i distrug pădurile / și liniștea somnului”, e „ca o floare fără petale / pierdută-n furtuni / cosmice”. Poemul „Mașinăria viselor” relevă legătura organică a poetului cu creația, cu poezia: „singura modalitate / prin care vă pot spune / cu adevărat cine sunt / este poezia”. Prin poezie, autorul își trece o parte din sufletul său în cel al cititorului („am constatat cu uimire / că eu sunt / din ce în ce mai mult / în ceilalți”). „Un vis întrupat într-o pasăre” este poemul prin care, (în doar opt versuri) ni se oferă o definiție poetică a celui mai nobil sentiment omenesc, dar tot din perspectiva visului (așa cum sunt concepute, de fapt, mai toate poemele acestei cărți): „iubirea este un vis / întrupat într-o pasăre / călătorind spre cuibul / altor inimi // o pasăre care moare adesea / în desișul unor arbori / ce se gândesc prea mult / la scorburile lor.” În poemul (în stil clasic) intitulat „Festina lente”, poetul înglobează mesteșugit câteva maxime latinești pe lângă cel care e folosit ca titlu: „memento mori”, „de gustibus”, „veni, vidi, vici”. „Trăirea veșniciei” schițează un succint portret al poetului, omul care este „mort și viu / în același timp / și nontimp”, care trăiește lucid / inconștient și visând totodată”, iar „inima lui / toacă viața mărunt / pentru a o asezona / cu metafore”. Cele trei poeme în proză (și în primul rând două dintre ele, „Zeul imaginației” și „Biletul de adio”) sunt adevărate bijuterii în materie. Ar fi păcat să nu cităm câteva rânduri din primul menționat („Apoi zeul a început să apese blând pe clapele genelor tale, generând un cântec care ne invita sufletele să ne părăsească trupurile și să danseze în jurul lămpii din odaie.”), dar și cel de-al doilea („Mă simt atât de mic în fața frumuseții tale... Privindu-ți ochii cu atenție, realizez că am în fața mea două tuneluri cu pereții superb colorați, iar la capătul lor se află sufletul tău luminos, așteptându-mă”). Sunt texte în proză ce se pot lesne transforma în poeme în vers liber, aliniindu-se cu celelalte din volum. „Trăiesc în lacrima unui vers”, spune poetul în primul poem din al doilea ciclu al cărții, ce cuprinde texte „din volume anterioare” selectate din perspectiva aceluiași motiv poetic: visul. Ele reflectă zbaterea artistului cuvântului vizavi de problemele la zi ale vieții moderne, cu bunele și mai ales cu relele ei de toate zilele. „Trăim într-o lume de minuni banale / în care răul devine credința cea mai de preț / și te întrebi de ce strig?”, se întreabă, pe bună dreptate, poetul în debutul poemului „Mâncătorii de visuri”, alarmat mai apoi de faptul că „suntem marionetele războiului in vitro, / sclavii propriului nostru coșmar”. Răutatea omenirii a ajuns fără limite, pare a ne spune autorul: „O să ajungem să-l clonăm pe Iisus, / îl vom ucide a doua oară, / cu nepăsare, cu ignoranță, / cu sânge rece, / îl vom îngropa de viu, / astfel n-o să ne mai orbească / lumina de Paște”. Refugiul din fața agresivității unei lumi aflate în declin moral accentuat este, pentru poet, scrisul, așezarea în fața colii de hârtie ce-l așteaptă să-și aștearnă gândurile prin care să-i ofere cititorului o mângâiere și o alternativă la imaginea unei lumi în care „curcubeul e ucis de zeul smog”, iar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni”: „prefer să scriu și iar să scriu”. Bucuria creației e prezentă în poemul „Autoportret cu ochii închiși” de la p. 109: „ce fericit sunt când vine o poezie la mine / așa ca un înger ce-și caută aripile / printre cuvintele mele”. Poetul care își face „culcuș în pântecul clepsidrei”, convins de efemeritatea vieții („viața mea e un vis / strivit de trecerea timpului” - „Șamanul timpului”), de inevitabilitatea intrării, mai devreme sau mai târziu, în eternitate și de integrarea în Univers („viața, această / pictură la care adaug / o pată de sânge și las ca autograf / semnul crucii” - „Opera neterminată”), are puterea mioritică a înfruntării destinului și a morții într-un mod cu totul aparte, din care transpare o înțelepciune moștenită din veac („eu îi ofer morții / un mănunchi de metafore / și îi zâmbesc” - „Un mănunchi de metafore”). Tonul aforistic al poemelor (sesizat de poetul Daniel Corbu în prefață) dă substanță filozofică versurilor lui Ionuț Caragea, un împătimit izvoditor de sentințe bine articulate și pline de miez (a se vedea volumele sale de aforisme). Iată câteva din aceste poeme „viața asta este / întinderea vastă / a unui vis”; „cât trăiești / tot ce face / parte din tine / visează”; „visele sunt pâinea noastră / cea de toate zilele / și de toate nopțile”; „fiecare zi este / un examen al vieții”; „și visul, și realitatea / sunt două flori răsărite din același bulb”; „umbra e / visul care refuză să moara”. La acestea și la multe altele neselectate se adaugă cele din capitolul final („Aforisme despre vis”), de unde aflăm că „toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă”, că „visele sunt diguri pentru lacrimi neplânse” ori „sunt genele fase ale nemuririi”, că „ne depășim limitele doar atunci când visăm”, că „visul nostru e dezmorțirea de aripi a îngerilor care ne veghează”, că „și visele se pot despleti cu gesturi grațioase și cuvinte soptite, așa cum se despletesc sălciile peste ape limpezi”. Ionuț Caragea, acest „poet cu destin” (Daniel Corbu), „personaj complex, egocentric și orgolios” (Șt. Borbely), „cu o biografie și o evoluție spectaculoase” (Th. Codreanu), „scrie o poezie pe lamă de bisturiu” și „trudește să recompună în hainele logicului o lume de nisipuri mișcătoare” (Emilian Marcu). Cine vrea să se convingă că așa este trebuie să lectureze această carte, ca și pe celelalte (multe la număr) pe care Ionuț Caragea le-a scris cu gândul la cititorii săi, prin intermediul cărora doar „cuvintele încep să aibă / strălucirea aurului”, după cum spune poetul în poemul „Povești din aburul uitării”. El dovedește și prin acest volum că scrisul său se vrea tocmai un antidot al intrării în uitare. » (Vasile FLUTUREL, în volumul Cu slovele pe masă, Ed. Princeps Multimedia, 2020)
 
« Ce poţi spune despre un om care spune despre el însuşi că este fratele geamăn al lui Hristos şi care pomeneşte de numele lui Iisus de nenumărate ori în titlurile, dar şi în versurile sale?! Să credem, oare, că talentul izbitor, acablant, senzaţional al lui Ionuţ Caragea s-a grefat pe creştinismul sensului suferinţei? Oare numai atât? Nu. Vom spune mai mult şi mult mai mult. Inovator la modul abrupt, Ionuţ Caragea nu scrie de data asta cu sentimentul, ci cu partea intelectivă a sufletului. Nu este un poet de „atmosferă”, iar dacă ar fi unul de atmosferă, aceasta ar fi pur intelectivă, aş spune transcendentală. Asta i se potriveşte mai bine – nuanţa transcendentală a facerii textului… Dar acest poet nu este numai intelectiv. Este ceva greu de definit la el. Poezia lui acţionează din toate direcţiile deodată şi dă efectul unei implozii în adâncimile sufletului. Dar „curentul literar” este de negăsit la el. Nu scrie în nici o manieră, nerespectând decât spiritul poeziei care de fapt îl şi domină căci poezia pluteşte, pentru el, deasupra suprafeţelor lucrurilor, gândurilor şi principiului metafizic din care ea însăşi îşi trage seva… În primul rând, poezia lui Ionuţ Caragea mi se pare o lecţie de viaţă. Poezia s-a coborât din turnul de fildeş şi umblă prin lume determinând lectorul să îşi ascută urechea la ceea ce este mai bun în om, nu neapărat la fantazări fără rost imediat. Există o tentaţie a eticului în poezia autorului nostru. Există o angajare ex abrupto pentru o trăire creştină şi o percepţie profundă a lucrurilor. Lui Ionuţ Caragea nu-i plac căldiceii chiar dacă acest lucru nu se poate deduce direct din scrisul său… Ionuţ Caragea este – spun asta fără a-l cunoaşte personal – un om minunat şi, mai mult, un poet de mare calibru. Căci a reuşi să treci cu vederea circumvoluţiunile dureroase pe care lucrurile le lasă în mintea ta – aşa cum ele numai perfecte nu sunt – înseamnă nu a cădea într-un păcat ci înseamnă a te înscrie pe calea unei trăiri şi gândiri ce depăşeşte imediatul, căutându-l astfel pe Dumnezeu în tocmai aceste semne pe care El le-a lăsat în lume. Înţelegerea suferinţei ca rezultat al imperfecţiunii ACESTEI lumi şi speranţa pe care numai Cerurile ţi-o pot reda, este mărturisirea credinţei de neclintit a lui Ionuţ… Aş mai avea de adăugat că poezia lui Ionuţ va avea un cuvânt greu de spus nu peste multă vreme, atunci când criticii se vor fi lămurit asupra scrisului său. Mie mi-a fost de ajuns să-i citesc volumul „33-bis” şi o mulţime de alte poeme de pe net pentru a-mi da seama că este un poet desăvârşit – adică unul ce se lasă „prădat” de propria sa poezie şi face exact ceea ce-i dictează ea în momentul precumpănitor al inspiraţiei – căci Ionuţ nu scrie decât inspirat. De altfel nu vom întâlni la el nici o urmă de decalc, nici o urmă de supralicitare… Nu am nimic sau nu găsesc nimic să-i reproşez acestui poet, vreun viciu al textului său care este şi rămâne impecabil dar în acelaşi timp percutant şi grăitor – în efectul său vocal. De multe ori metafora este uitată pentru a da frâu liber unei exprimări cât se poate de directe, fără înconjur, mai exact, o transmisie care ea însăşi devine metaforă, luată ca ansamblu, ca tot unitar. În sfârşit, Ionuţ Caragea e un poet aşa cum şi-ar dori orice tânăr să fie, aşa cum, personal, visez că trebuie să fie poetul… » (Remus FOLTOŞ, în revista Luceafărul de seară, 2011)

 « Fascinaţia mărturisirii este unul dintre cele mai interesante mobiluri ale creaţiei poetice a lui Ionuţ Caragea. Orice mărturisire este un act de comunicare, numai că această comunicare – la Ionuţ Caragea – este una esenţială. Orice spune, orice transmite poetul, este în atingere cu un viu mesaj, mai întâi jovial-captivant şi mai pe urmă frapant-sincer. De aceea, tocmai datorită acestei sincerităţi, de multe ori, în unele poezii pluteşte spiritul poemului în proză, deşi nu întru totul. În acest fel de poeme trebuie să citeşti printre rânduri pentru a degaja mesajul – care este totuşi preţios (mai sus ne-am referit şi la acest lucru). Dacă vorbim despre sinceritate, trebuie să precizăm că, aici, este vorba despre una specifică – şi anume o sinceritate acompaniată de euforie (Subsemnatul a scris un capitol întreg despre Fenomenologia fraternităţii - unde sinceritatea şi euforia ei joacă un rol important. Rog să se ia în considerare acest lucru. Cartea este în pregătire). Întotdeauna când mărturiseşti eşti euforic, ochii îţi sclipesc, te inundă un fel de lumină şi un fel de căldură a împărtăşirii - foarte speciale; eşti pe cale să-ţi iei zborul spre inima celui din faţa ta, eşti binecuvântat de o poftă de a vorbi care nu se mai încheie şi nu se mai epuizează, şi cu cât vorbeşti mai mult, cu atât îţi va rămâne un rest nevorbit mai consistent. Dimpotrivă, ipocrizia nu poate fi decât apanajul proastei-dispoziţii. Alimentat cu o astfel de ură interioară, ipocritul îşi desfăşoară urâţenia sufletească, jucând tot soiul de roluri care nu-i stau bine defel. Mimând adevărul, dar neposedându-l, ipocritul va încerca orice tertipuri pentru a-şi salva „situaţia”. Dar va fi „simţit” întotdeauna şi demascat. Ipocrizia nu poate fi ascunsă, căci proasta sa dispoziţie este contagioasă, se observă, este vizibilă tot timpul. În altă ordine de idei, fascinaţia mărturisirii ar putea fi explicată şi din punctul de vedere al unei nevoi ancestrale de a povesti. Întotdeauna omul a avut sădită, în sufletul său, nevoia de a-şi deschide inima, de a reliefa ceea ce este în interiorul său, a fost mereu un iubitor de mituri şi basme prin care îşi spunea, indirect, dorul şi durerea, credinţele şi neîmplinirile, înţelepciunea şi nedumeririle. Poate că această nevoie omenească a fost înlocuită - de-a lungul timpului, şi odată cu demodarea basmului şi mitului - cu faptul de a face confidenţe. Cu mult mai uşor de manevrat, confidenţa exprimă – în miniatură - o poveste. Ea are introducere, intrigă, dezvoltare, final şi morală. Omul modern a simplificat şi acest lucru, aşa cum a făcut cu tot ceea ce aparţinea de epoci revolute. Numai că sâmburele trecutului nu poate fi împiedicat să rodească... Tot în altă ordine de idei, despre majoritatea poemelor lui Ionuţ se poate spune că sunt vibrante prin angajamentul lor aplicat, iarăşi, pe sinceritate – cum am spus –, şi aici intervine ceva. Oricine devine sincer, în momentul când scrie, devine apriori interesant – cel puţin. Mai mult, sinceritatea presupune o situare a subiectului liric într-o poziţie mereu angajată în procesualitatea psihismului, iar aceasta, dacă este exhibată, poate reproduce instantaneu un mesaj liric veritabil. Tot ceea ce nu este clişeu subiectiv, ci mişcare interioară a gândului şi percepţiei, a imaginaţiei şi reamintirii – devine substanţă poetică fără doar şi poate. Căci cel ce se va oglindi pe sine în exteriorul vorbirii va fi nu numai liric, dar şi mereu imprevizibil. Ori, ce este poezia dacă nu pasaj mereu fugace al clipei, instantaneu ce fenomenalizează şi apoi se împrăştie în necunoscut, viraj spre lumi ce pier şi comerţ cu anatomia şi fiziologia accidentalului absolut. Dacă nu surprinde, poezia nu e poezie. E cel puţin o descriere. Ori, poezia este mai mult decât constatare – ea este curaj, proiecţie în posibil şi catapultare spre lumi încă neinventate. Când eşti sincer şi eşti în acelaşi timp liric, la picioarele tale se va lungi poezia ca o femeie frumoasă care îşi doreşte să te seducă. Parcurgi împreună cu ea trasee nemarcate şi adulmeci abisuri care îţi vor curge prin vene, iar atunci când îţi ridici glasul, vocea ta va certifica de fiecare dată că liniştea trebuie mai întâi preţuită în funcţie de capacitatea ta de a fi cinstit cu aceasta. O astfel de voce pătrunzătoare, sinceră şi spontan-lirică este ceea ce se aude venind de foarte departe, din adâncurile pe care Ionuţ le străbate ca un străin, şi care contagiază, dintr-o vale în alta, cu o precizie rară, tot ce îi iese în cale, ca şi cum ar acumula o energie inversă, o energie care, pe de-o parte se disipează concav şi apoi se focalizează convex, spre un pivot poetic ce clamează şi exclamă către un receptor care e, în principiu, debusolat tocmai prin ineditul situaţiei astfel create. De unde şi spontaneitatea. Lipsa disimulării, respectiv sinceritatea spontană, marchează şi alt parcurs poetic: inocenţa. Cred eu că aceasta e o calitate extrem de rară în poezia care se scrie azi. Poeţii de azi sunt atât de complecşi, atât de alambicaţi, stăpâniţi de un spirit al răsucirii în şi spre toate poziţiile, încât ceea ce se scrie azi cu numele de poezie şi-a pierdut mult din farmec şi şi-a câştigat în materie de inteligenţă. Dacă nu eşti inteligent, azi, nu poţi fi poet. Tocmai de aceea, Ionuţ se înscrie pe orbita unui altfel de a face literatură. El nu vrea să dovedească nici că înţelege, nici că nu înţelege, nici că ştie, nici că nu ştie, nici că e pentru, nici că e contra. Substanţa sa poetică îşi trage sevele din altceva, din alt substrat fertil, cu mult mai propice pentru ceea ce a fost dintotdeauna poezia: visul cu ochii deschişi. Visând lumi, visând vise, visând veniri şi plecări, cărări, întoarceri, gânduri îndrăzneţe, idei teribile, forme frumoase, plictiseli, sentimente felurite şi atent filtrate printr-un instrument precis al gustului poetic, miraje uneori periculoase, alteori domestice, presupuneri uneori diafane, alteori mirate, reconstituiri ale unor emoţii vechi prin care lumea capătă un sens fecund, siaje printre reperele unor pasiuni uneori estompate de necesitatea imperativă a spusului şi alteori generate de aleatoriul unor lucruri greu de explicat, poezia lui Ionuţ poate reprezenta, în ansamblul ei, un compozit surprinzător de imagini şi semnificaţii care te conduc frenetic spre aceeaşi concluzie: totul decurge nepretenţios de la sine, totul e prea simplu pentru a nu putea fi receptat şi împărtăşit, prea proaspăt şi viguros pentru a nu ne rămâne, ca efect, un gust pătrunzător al vertijului încrustat în sinapsele unui relanti aproape magic. Poetul Ionuţ Caragea nu scrie neapărat poezia - aşa cum ştim că se face. El este doar oficiantul unei celebrări ce se petrece pe marginea interioară a conştiinţei sale sensibile. Vibrând la desfăşurările de sine ale vorbirilor sale, el pare că nici nu ştie ce a spus sau spune – grăbit să adauge fraza următoare. Probabil că nici nu este interesat de ceea ce el spune, deoarece poezia pe care ne-o propune este nu un act de creaţie care să-l fi absorbit, ci, dimpotrivă, un act de înregistrare, cuvânt cu cuvânt, a modului cum lucrurile îi înfruntă conştiinţa sa, lăsându-şi amprenta personal-impersonală pe ceea ce este de spus. Poetul devine nu demiurg, ci entitate sibilinică. Dispariţia subiectului în marasmul „ţesăturii” universale (ce cuprinde geneza atât a realităţii cât şi a „cauzării” acesteia - oglindită în subiect) este nu numai un câştig pentru un anume fel de a face poezie, dar este şi un pas înainte, un model, un exemplu pentru cei ce caută să-şi îmbunătăţească reţetele poetice. Oricine poate lua acest „patent” de la Ionuţ Caragea. În acest fel, a scrie poezie, devine cu mult mai accesibil, ba chiar, poezia însăşi poate deveni o tehnică specială de a trăi nu numai frumos, dar şi etic (vorbind aici de acea sinceritate). Vorbind despre fascinaţia mărturisirii, vom menţiona portretele făcute de poet dragilor părinţi. O mărturisire în care dragostea sa pentru mamă capătă dimensiuni hiperbolice, ne obişnuieşte cu aceeaşi dimensiune cosmică, ce apare la Ionuţ atunci când spune lucruri importante. Toate elementele naturii participă insidios chiar în mijlocul conştiinţei sale, căci în mijlocul conştiinţei sale e chiar miezul existenţial al naturii: „dragă mamă/ tu ştii că te privesc/ de fiecare dată când soarele răsare/ pui streaşină palma la ochi peste hotare/ aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare”. Înconjurat de metafore şi intenţii evocative, iarăşi, chipul tatălui dispărut al poetului, ajunge să fie înmânat declarativ unei eternităţi strălucitoare prin simplitate: „Eu tată/ Nu o să te uit niciodată”. De multe ori, în poezia lui Ionuţ Caragea întâlnim un ton elegiac exprimat foarte direct - ceea ce-l face nu numai percutant, dar îi conferă o patină de autenticitate absolut distinctă: „iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint/ urmărindu-ţi firul, iubito, paşii mi se pierd pe o plajă pustie/ te mângâi cu un gând fugar, lacrimi se aştern pe nisip”. Sau declaraţia spontană: „mi-am petrecut o viaţă prin elegiile morţii”. E un soi de orgoliu, dar nu unul autoritar, ci unul constatativ. Străbătând moartea a avut de învăţat regretele închinate vieţii, iar această jale l-a transportat pe ţărmuri elegiace. Un strigăt al sufletului, ce depăşeşte inerţia somnului său, şi se metamorfozează în ceva vizibil – aşa cum este prezenţa pipăibilă a durerii – îl surprinde pe acesta într-o ipostază manifestă în care trăsăturile lui sunt direct reliefate: – sufletul însuşi vorbeşte atunci când i se arată poetului: „Povestea începe de fiecare dată atunci când te doare/ Şi sufletul irumpe – (...)/ Priveşte-mă cât sunt de frumos!” Un argument pentru imperativul la care poate fi supusă mărturisirea este şi următorul: „nu există metaforă mai frumoasă/ ca adevărul gol-goluţ”. A spune, cuvânt cu cuvânt, poezia, înseamnă să fii sincer. Toată frumuseţea sincerităţii se va arăta ţie, atunci când vei spune adevărul. Iarăşi vine vorba despre arma cea mai folositoare a fascinaţiei mărturisirii – tentaţia declarativului: „nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil” – acest iz declarativ al mărturisirii are rolul de a mijloci, de a-l introduce pe lector de-a dreptul în miezul viselor şi gândurilor autorului. Şi mereu-mereu autorul se întoarce la atmosfera sa declarativă pentru a recâştiga atenţia cititorului şi pentru a investi această atenţie în lumile sale imaginare. Este ca şi cum, fără aceste „stimulente” declarative, lectura n-ar avea acelaşi efect; ea ar trena şi s-ar descompune nu neapărat în plictis, cât în lipsă de elocinţă şi de substanţă. » (Remus FOLTOŞ, în revista Tribuna, 2016)
 
« Starea excepţională poate fi un concept aplicabil la poezia lui Ionuţ Caragea. Dacă în poezie nu ni s-ar expune stări excepţionale, aceasta ni s-ar părea doar o experienţă fie bucuroasă, fie amară. Starea excepţională intervine ca o bornă kilometrică ce avertizează reperul de la care şi până la care începe vraja, începe neobişnuitul. Însetaţi de lumi evanescente, poate imprecise, poate potenţate misteric, poeţii şi cititorii de poezie vor să se arunce în experienţe unice, în universuri miraculoase. Niciodată n-am văzut o poezie valoroasă care să nu dispună de „efectele speciale” ale stărilor de excepţie. Acolo totul devine relevant, necesar, miraculos. Legile producţiei şi receptării de poezie sunt ele însele tributare unei geneze de sine menite să uluiască sau să descumpănească. De la fiecare poet veritabil avem ceva de învăţat, de valorificat, de interpretat. Însăşi interpretarea realităţii – ne-o demonstrează poezia – este opera capitală care ne propune noi înţelesuri vii prin care să ne putem „aşeza” mai „corect” – dar şi util – în lume. Capacitaţi de imperative interpretative atât de diverse – nu numai în interiorul atâtor feluri de poezie, dar, mai ales, în interiorul divers al aceluiaşi poet – ne vedem câştigaţi cu filosofii de viaţă diferite, dar în acelaşi timp analoage. Pătrunzând în mintea unui poet şi savurând felul cum se inventează şi se reinventează, în funcţie de relaţiile pe care le dezvoltă cu obstacolele inerente, suntem pe cale să înţelegem, empatic sau pe alte căi, resorturile cele mai intime ale trăitului, ale vieţii subiective, ale corelaţiei intersubiective. Dispuşi să meargă cu interpretarea lor până dincolo de posibil, poeţii sunt aceia care reprezintă avangarda însăşi a Posibilului. Conştienţi că ceea ce este etichetat ca posibil poate deveni, în momentul doi, real, poeţii sunt în vârful ierarhiei conceptului însuşi de existenţă. Considerând că ceea ce are o existenţă virtuală este instantaneu şi real (sau va putea imediat fi), poeţii „forţează” ecuaţiile, formulele, demonstraţiile, ca într-un laborator de fizică unde s-a descoperit ceva nou. Căpetenii teoretice, poeţii adaptează lumea reală la lumea imaginară şi invers, lumea regulilor stilistice la lumea regulilor gramaticale şi invers, lumea rostită la lumea muzicală în care şi la care rezonează însuşi cosmosul... Dacă ar fi să ne oprim la una din stările de excepţie, nici nu ne-am putea găsi cuvintele ca să comentăm conţinutul ei. Putem doar exclama, şi apoi să recitim de câte ori trebuie, pentru a pătrunde spusele până la rădăcina lor: „pierdutele cuvinte, pagini scrise în zadar/ nu mai pricep cum inima s-a înţărcat/ de sângele ce plânge/ scurgându-se în zborul de cântece şi vise/ n-am habar”. Nu atât rima, fabulos de bine închegată, mă surprinde, ci, cum am spus, frumuseţea imaginii. Şi sunt atât de multe imagini de acest fel în poezia lui Ionuţ! Imagini în care intruziunea metaforicului nu produce nici o îngreunare stilistică, ci întregeşte mesajul. Cu acest soi de „preparat” nu te întâlneşti decât o dată, după care degeaba mai insişti – nu se va mai repeta decât sub o altă formă, pe care n-o intuieşti niciodată, nici măcar vag... Iarăşi, o ipostază unică, dar frecventată întotdeauna de tristeţea sau nostalgia poeţilor de totdeauna; doar poeţii au simţ pentru aşa ceva, pentru o atare „aplicaţie” singulară la destin şi viaţă: „dacă mi s-ar îndeplini o singură dorinţă/ aş vrea să mai plâng o dată în acele dimineţi/ oglindindu-mă-n timpul ce a trecut şi n-o să vină/ să simt pe inimă săruturi arse în peceţi/ pe trup atingeri raze-de-speranţă şi lumină”... O situaţie paroxistică şi plină de dorul şi fericirea de a trăi printre oameni, printre ura şi dragostea lor, printre răul şi binele pe care aceştia îl fac, printre urâtul şi frumosul pe care aceştia îl acceptă, printre neputinţele şi visele din care îşi extrag energia şi tragerea de inimă, o situaţie în care poetul devine „păstorul Fiinţei” (după cum ar spune Heidegger), este următoarea: „am hotărât să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă/ am întins mâinile şi am strigat:/ veniţi, treceţi prin mine!” Rareori am găsit într-o singură frază atâta iubire pentru toate şi toţi! Asta înseamnă a nu putea refuza bucuria cu care Dumnezeu şi-a înzestrat creaţia, atunci, la momentul auroral al Facerii... Iarăşi o situaţie excepţională. De data asta tonul nu este paroxistic, ci afirmă meditativ câteva refuzuri ontologice (fiinţiale) - prin care poetul a confirmat infailibilitatea îndreptăţirii sale ca Om (refuzul colindării pustiului; refuzul ridicării pietrei; refuzul uitării întâlnirii cu oamenii; refuzul de a regreta trecerea iremediabilă a timpului - pentru a nu cădea în extrema durerii), dar şi infailibilitatea credinţei sale poetice (alimentată din mister, poezia se livrează misterului; poezia este sau poate deveni o taină). Poate cea mai frumoasă şi mai sensibilă dintre toate concretele viziuni, pe care ni le-a desfăşurat poetul în faţa ochilor, de o singularitate şi o unicitate adânc grăitoare este următoarea: „multe locuri pustii au rămas/ nu le-am călcat/ multe pietre m-au strigat pe nume/ nu le-am răspuns// noaptea stau întins, privesc cerul/ multe stele ard fără urmă// câţi oameni/ au trecut prin viaţa mea/ câte întâmplări/ vesele, triste/ câte gânduri/ s-au spus// aduc ofrandă/ misterului/ lacom, îmi cere/ tot mai multe cuvinte”. Senzaţia unei înveşniciri concrete, simţite cândva direct, senzaţia carnală prin care eternitatea, în calitate de Clipă, îşi face loc în experienţa concretă, o cochetare cu un extaz ce a fost ulterior povestit şi prins în concepte - sunt prezente în versurile următoare: „Priveam infinitul de la umbra sânului tău”; „Priveam liniştea serii în zâmbetul tău”; „Priveam cum levitezi în universul senzual”. Privirea fixată pe chipul surâzător al iubitei este confiscată extatic - căci acolo e prezent „infinitul”. „Zâmbetul” iubitei creează o senzaţie de ubicuitate – aerul din preajmă, deghizat în „liniştea serii” este umplut cu dragostea poetului. Interiorul „senzual” al poetului este, de asemenea, locuit de o prezenţă ce levitează – plutindul extatic al dragostei este omniprezent în universul imaginar. O exclamaţie însoţită de o rugăciune - aşa cum rar s-a mai făcut în orizontul poetic: „am urlat tatălui nostru care le este în primăveri/ sfinţească-se numele florilor sale/ să mă lase să scriu aşa precum trăiesc/ şi să trăiesc aşa precum scriu”. Stăpânul universului este invocat paroxistic, aproape somat – dar cu o somaţie în care dorul de Viaţă se amestecă cu energia exuberantă a „primăverilor” şi cu tandreţea „numelui florilor” –, este somat să nu intervină în destinul poetului decât pe calea însăşi a poeziei. A trăi precum scrie şi a scrie precum trăieşte – este singura aspiraţie prin care Dumnezeul - făuritor de destin - este rugat să se implice în viaţa lui. Într-atât de mult iubeşte poetul poezia sa! Ca şi cum „cortegiul” cuvintelor – unul „funerar” – ar trebui să vină şi să treacă - pentru a se decalchia „poemul care te vindecă de moarte”, tot aşa toate lucrurile lumii, care vin şi care trec, trebuie să aştepte durata unui interval al propriei lor apariţii - pentru a le reveni lor înselor. Evident, acest timp-interval dintre posibil şi actual este unul care este marcat ca o stare de excepţie – ca şi când ar avea loc o revelaţie prin intermediul poeticului: „să stai în faţa paginii albe/ şi să nu ştii/ cu ce cuvânt să începi// să aştepţi/ la fel cum piatra aşteaptă/ trecerea râului/ la fel cum aerul aşteaptă aripa/ la fel cum lumina aşteaptă ochii/ să o poarte prin lume/ la fel cum respiraţia aşteaptă sufletul/ la fel cum lacrima aşteaptă/ durerea/ la fel cum strigătul aşteaptă ecoul/ să spargă pereţii inimii/ să aştepţi cortegiul funerar al cuvintelor/ să treacă, să treacă şi-n urmă s-apară/ poemul care se scrie singur/ poemul care te vindecă de moarte”. Există undeva menţionarea unui sentiment de excepţie prin intermediul căruia cuvintele invadează corporalitatea: în sânge, în carne, în ficat, în intestine, în creier, peste tot pătrund cuvintele. Până la urmă acestea ajung în vârful limbii şi sunt eliberate. Nu e o situaţie patologică. Tensiunile acestea pot reprezenta manifestarea concretă a unui logos. Mai exact a unei ratio care pătrunde şi care se lasă pătrunsă de şi prin întreaga realitate – fie a conştiinţei (interioritatea direct accesibilă), fie cosmică (împrejurimea „naturală”), fie intersubiectivă (ca „relaţie” sau empatie). De altfel, prin starea excepţională se poate înţelege atât revelaţia poetică (prin modalitatea în care „apare”, sau a felului „gratuit” şi „necondiţionat” în care este scrisă), cât şi o revelaţie bifurcată a conţinuturilor poetice: adevăruri raţionale, pe de-o parte, şi semne ale extazului, pe de altă parte. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2015)
 
« Subliminalul perplexant poate fi identificat în multe poeme. Acesta are un rol bine determinat de a stupefia, aproape de a paraliza spiritul conservării de sine. Plonjarea fără a-ţi da seama în realitatea ce este schiţată sub forma unor imagini semantice care taie în raţiunea umană precum nişte bisturie, certifică o putere poetică de „absorbţie” cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Nu-mi vine să cred ce citesc şi mai citesc o dată: „îţi voi zice în cât mai puţine păsări posibil/ cât de negru e cerul spre care privesc/ şi cât de dor îmi era de zidul acela/ la care morţii nu mai sunt plânşi”. E tristeţe? E tandreţe? Nu ştiu. Poate şi una şi alta. Poate nici una, nici alta. Ceva este transmis nemijlocit. Dar ce? Gândul culege instantaneele ce se succed şi nu înţelege decât la alt nivel al comprehensiunii. Ca şi cum ar fi avut loc un atac subliminal foarte bine orchestrat. Capacitatea mea de înţelegere devine dintr-o albină-lucrătoare o albină-războinic. Creierul meu se protejează. Cu toate acestea, „mierea” discursului continuă să se fabrice. Zumzăitul acompaniază afirmaţii, negaţii, exclamaţii, vituperaţii. Nu pot trece peste această lectură fără să mă moşmondesc, împleticit printre astfel de avansuri pe care propria mea răbdare a înţelegerii mi le face. Şi totuşi, este aici un inefabil foarte clar accentuat. Poezia însăşi se strecoară pe sub pielea degetelor ce ţin cartea, degete care iau o culoare albăstrie, ca şi cum ar fi contaminate cu praf otrăvitor de sămânţă de ricin. Încet, respiraţia îşi modifică tonalităţile vizionare şi începe să caute, cu antenele picioarelor unui păianjen, înspre lucruri şi gânduri, aplicându-se delicat pe suprafeţele lor, cu o grijă sporită, ca să nu le provoace vreo daună sau să le crape crusta. Parcă privirea poetului însuşi nu atinge decât cu o mare reţinere lucrurile despre care vorbeşte, plimbându-le de colo-colo, încrucişându-le semnificaţiile şi însemnătatea. Anumite reflexe ale acestora se traduc în imagini, altele se traduc în impresii de o senzualitate ocultă. Mereu se modifică receptarea, mereu un alt ţărmure al seriozităţii este zdrobit de o frivolitate stilistică perplexantă. Spuselor pe şleau le sunt aduse contrafortificaţii de cuvinte şlefuite dintr-o singură mişcare reparatorie: interiorul şi exteriorul discursului sunt două elemente corelative. Şi nici unul dintre ele nu excede. Echilibrul defăimează orice încercare de valorizare a alternativei exclusive... Vorbind despre subliminalul perplexant, nu putem să trecem peste câteva amănunte care contează. Manevrarea unui substrat psihic expres nu este o noutate în universurile poetice. Simbolurile şi arhetipurile au un loc foarte bine delimitat în panoplia modalităţilor stilistice subconştiente. S-a scris atât de mult despre acest lucru încât nu vom menţiona decât – să spunem – contribuţiile lui Jung, Eliade, Blaga sau Gilbert Durand. Procedeul dicteului automat este iarăşi îndeobşte cunoscut, după experienţa avangardistă şi dadaistă. În ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, cuvintele lui se sparg în cioburi multicolore care, în calitate de noţiuni ale unor sensuri pulverizate, devin seminţe pe un câmp unde vor da naştere altor lăstare. Fie simboluri profunde şi dinamitarde, care îţi interzic să gândeşti cu raţiunea, fie imagini ale căror sens, în mod aparent, nu poate fi descifrat, cuvintele se ordonează după un tipic necunoscut, dând frâu liber unei amalgamări nu neapărat stranii, dar percutante: ştii, dar nu înţelegi; înţelegi, dar nu poţi spune; întrevezi, dar nu poţi explica; singurul lucru pe care poţi să-l faci este să dai expresie aproximaţiei. Şi nimeni nu te ajută să vezi mai bine lucrurile – căci ele trebuie să rămână aşa cum sunt. Ele picură, picătură cu picătură, în sânul unei dune de nisip, care le absoarbe fără să ştie de ce, cu o alură neutră, în care fermentul înţelegerii este tăcerea: „de unde veniţi, voi, cuvintelor/ din ce masonerie a nopţii/ din ce magie albă a zăpezilor veşnice/ din ce inimă cu obloanele trase/ din ce desagă cu dorinţe spuse în van”. Obişnuit cu şoaptele care i se spun la ureche de către propriul geniu plăsmuitor, poetul se pierde, se topeşte, îşi abandonează propria identitate şi, precum cercurile pe o apă liniştită, pleacă şi vine, în interiorul aceluiaşi val. Îmbrăţişat şi respins, de la ţărmure la ţărmure, el învaţă să se lase purtat. Oricum n-ar fi ştiut drumul...: „este o clipă de liniştită durere/ păsări dorm/ departe/ prin spuma nopţii/ umbre/ pleacă la drum”. Poetul Ionuţ Caragea ne mai învaţă ceva: să nu respingi nimic din ceea ce gândirea, mai exact, imaginaţia îţi oferă. Ea se prăbuşeşte cu imaginile ei peste tine, ca într-un dans sălbatic, dar ceea ce nu trebuie să faci este să-ţi fie teamă de ea. Cum a venit, tot aşa şi pleacă. Aluviunile pe care, însă, le-a adus, îţi vor fi pământ fertil pentru desţelenirea de totdeauna a poeziei: „acum este noaptea/ în care moartea a închis ochii/ totul e viu şi negru ca singurătatea/ cu trup alunecos şi rece/ lenevind la focul inimii/ cu burta plină de amintiri”. Exact pe marginea dintre întuneric şi lumină, prins în chingile visului, subliminalul naşte şi nu ştie ce naşte, sclipirea lui străluminează şi apoi se pierde în imensitatea necunoscutului: „rămas în coconul viselor nesfârşite/ un înger care se naşte captiv/ ca o lumină pe coridorul/ umbrelor”. Niciodată, însă, visul nu este fără rost; el mijloceşte întotdeauna poetului un mesaj necesar: „supernovele dospeau undeva într-un vis/ copilul le strângea în palme, iar ele explodau”. Notăm prezenţa faptului că ceva se întâmplă, că se întâmplă ceva în adâncuri, că rosturile se coc şi aruncă deasupra o zgură neputincioasă: „speranţa este captivă în colivia deşertăciunilor/ promisiuni făcute, jurăminte solemne/ stele căzătoare aşternându-se pe pleoape naive/ atingeri îngrămădite în ferestre mincinoase/ uşi ferecate în spatele perdelelor fermecătoare”. Alăturarea anumitor imagini sau a anumitor „concepte” poetice - şi crearea unei sinteze din miezurile acestora este un procedeu care certifică legea psihologică a asociaţiei. Această lege – în diferitele sale forme – spune acelaşi lucru: niciodată un gând (sau o intenţie de gând) nu survine singur în conştiinţă. El atrage de fiecare dată un al doilea sau al treilea, ce-i sunt asociate. În foarte multe dintre poemele lui Ionuţ Caragea acest lucru devine transparent. Exemplul de mai jos este grăitor: „licuricii” – legaţi de „regina nopţii” – legată de „vânt” – legat de „şoapte”, ş.a.m.d.: „nici licuricii nu mai au lumină/ poţi să-mi aduci regina nopţii în grădină/ privind-o să mai sper, când vântul eliberează şoapte/ nu ştiu ce să mai cred, dacă-am crezut vreodată/ că liliacul va înflori/ la tâmpla ta înstrăinată”. Se observă cu claritate şi aici, că mesajul ţinteşte dincolo de partea raţională a înţelegerii. Acest scurt amalgam interferează cu o altă zonă cognitivă decât cu cea obişnuită – de aceea, dacă ar trebui să explici ceva de acolo – n-ai reuşi. Există un fel de fericire „mută”, o fericire care nu e extaziată, deci manifestată, ci una care preţuieşte o sonoritate vidă - exprimată în tăcerea distanţelor astrale ale Universului. Cerul însuşi este încercuit de această tăcere siderală, în această imensitate a spaţiilor - în care nu se aude şi nu se poate auzi nimic. Generaţii peste generaţii de oameni se nasc morţi, acompaniaţi de umbrele transformate în îngeri păzitori, care le îndreaptă acestora paşii spre o lume în care ei se întorc „căutători de fericire”. Tabloul acesta creşte în anvergură până când „acolo sus departe/ stelele sunt lacrimile sfinţilor/ condamnaţi la tăcere”. Ce poate fi mai frumos?! O altă lume în miniatură, schiţată prin doar câteva inferenţe ale unui argument eliptic, te avertizează că e timpul să te inoculezi în imaginarul deschis cu atâta generozitate. „La limita dintre deznădejde şi disperare/ dintre strigăt şi scâncet/ îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei/ privind cum nisipul înalţă/ piramida tăcerii”; „Sub aripile de ceară ale nostalgiei/ îmi îngrămădesc amintirile/ le păstrez pentru ziua în care/ sufletul îmi va cerşi/ ultimul zbor către stele.// Pe toate potecile gândului/ îmi caut neţărmurita fericire/ viaţa mea e un vis/ strivit de trecerea/ timpului”. Verbele acestei lumi sunt: „a-şi face culcuş”, „a se înălţa”, „a îngrămădi”, „a păstra”, „a cerşi”, „a căuta”, „a strivi”. Nici un verb care ar avea o cât de îndepărtată referinţă la „a fi”, la „a face”, sau la „a deveni”. Lumea descrisă este deci recunoscut-imaginar-închisă-în-sine, cel puţin în dimensiunea existenţială cuprinsă în acest poem. Cu toate acestea realitatea ei este indubitabilă. Subliminalul este funcţionabil. Relevând cele spuse despre dicteul automat, dar în alt sens, ne vom opri la un fragment dintr-un poem. Fragmentul, care instaurează tristeţea şi avuarea indiferenţei, poate fi interpretat şi în alt mod: „chiar dacă-mi scapă iar/ printre degete/ lumea creşte fără să pregete/ secătuit dorm/ cu gâtul strâmb pe spetează/ ce va urma nu contează”. Sugerând că participă la un fel de veghe, poetul pare mai degrabă într-o stare mijlocie de conştiinţă, între somn şi trezie. Este o stare – cu siguranţă – vecină cu cea poetică. Căci visele transformate în limbaj atestă, şi mai mult la Ionuţ Caragea, că ceea ce a spus nici nu a bănuit sau anticipat, şi că, despre ceea ce urmează să spună, nici măcar n-are o vagă idee. E un avantaj, nu un dezavantaj... » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2015)
 
« Sentenţiozitatea preţioasă, prezentă în unele dintre poemele lui Ionuţ, dă rostirii: o tentă inteligentă, sprinţară, visătoare, reverenţioasă; şi pe de altă parte, o tentă de ceremonial, unul pe cât de majestuos, pe atât de grav. Există aici două forme de sentenţiozitate: una care este domestică (prezentă şi în aforismele autorului) şi alta sălbatecă (implicând conceptul tragicului). În al doilea tip de sentenţiozitate, tonul general devine ultimativ. Aproape cu caracter de somaţie, conştiinţa receptorului trebuie să fie sfâşiată. Aceasta este obligată să-şi însuşească „regulile jocului” şi să puncteze pentru o solidaritate mimetică – aş spune catastrofală - ce garantează propria-i angajare în gravitate. Greu de găsit la alţi poeţi acest fel de ton ultimativ, în această formă. Ca şi când ultima volta ar fi reverbul care actualizează mereu umbra neliniştii (sau chiar a morţii) metafizice indiscutabile. Cu toate acestea, ceea ce salvează conştiinţa de la tragicul abrupt, este convertirea tensiunilor interne, în mod – să spunem - incantatoriu, în expresia poetică (exprimarea concretă care are rolul de a neutraliza. Este uzitarea unui efect simbolic îndeobşte cunoscut. Să-l amintim numai pe Emil Cioran). Expresia salvează de la deznădejde – iar poezia poate deveni oricând un adjuvant al vindecării sufleteşti. Un gând pătimaş care îşi caută vindecarea este şi strigătul disperat în faţa indiferenţei colective în care se scaldă umanitatea prezentului, un strigăt de o valenţă inegalabilă, percutant, unic, funebru, tragic: „Trăim într-o lume de minuni banale/ în care răul devine credinţa cea mai de preţ/ şi te întrebi de ce strig?”, „o să ajungem să-l clonăm pe Iisus/ îl vom ucide a doua oară/ cu nepăsare, cu ignoranţă/ cu sânge rece/ îl vom îngropa de viu/ astfel n-o să ne mai orbească/ lumina de Paşte”. Ca şi cum ceva l-ar obliga pe poet să spună lucruri definitive, în registrul grav al sentenţiozităţii, el îşi găseşte imediat cuvintele, cu toate că întrebuinţarea lor i-ar crea disconfort. Este proba asumării suferinţei în forma în care, uneori, trebuie să ia naştere însuşi adevărul: „adevărata lume este a celor singuri”. Sau: „iubirile noastre nu sunt decât nişte oaze/ de singurătate în vacarmul durerii”. Tot la izvorul suferinţei se întoarce şi acest poem, cu toate că suferinţa este relatată în condiţiile evocării, şi nu ale „apariţiei” pe viu. Evocarea este destul de percutantă încât să se apropie substanţial de tragic: „acesta e poetul ce-şi duce singur dorul/ pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,/ ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,/ cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.// acesta e poetul ce s-a uitat pe sine/ în inimile lumii, în versul sincopat,/ ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,/ în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.// acesta e poetul aflat în agonie,/ cu mâinile rigide, de zei exonerat,/ ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:/ atât a fost să fie, atâta v-a lăsat.” Tragismul sentenţiozităţii nu va putea niciodată să devină apollinic – adică să suporte alte cadre stilistice decât pe acelea ale evocării cu toţi nervii încordaţi, ale exclamaţiei cu mâinile ridicate la cer sau ale strigătului necontrafăcut. De aceea, oricare dintre celelalte modalităţi aparţin unei sentenţiozităţi domestice. Dacă ar fi să ne referim la aceasta, am găsi destule exemple. O modalitate de a mobiliza resursele poetice ale sentenţiozităţii este aceea prin care se recurge la definiţii. Asta pare să fie o găselniţă absolut strălucită în poezia lui Ionuţ. A căuta definiţii nu este un lucru atât de neobişnuit pentru poezie – mai ales când aceasta se revendică de la înţelepciunea pe care o poate pune în joc sau invoca. Şi nici un lucru care să „scârţâie” nu este. Ce e de subliniat este, însă, că acest tip de poezie ori îţi iese, ori nu îţi iese deloc: culmea e că lui Ionuţ îi reuşeşte chiar şi în poezia cu rimă. Un banal exemplu: „viaţa este zero la puterea doi/ şi rămâne zero, nuli suntem şi noi”, „viaţa-i radicalul din divinitate/ şi rămân doar sfinţii fără de păcate”, „viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă/ şi rămâne moartea... singură, rigidă”. Frecventarea înţelepciunii. Ionuţ Caragea are un simţ subtil care intuieşte esenţialul: Dumnezeu e peste tot şi, mai ales, în creaţia umană care a statornicit virtualul ca lume inteligentă, quasi-naturală (ca să nu spun – de-a dreptul firească). E ca şi cum ceea ce creează omul ar fi mai uşor de interpretat în regimul lucrurilor spirituale decât ceea ce creează natura: „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă”, „am murit pe Google/ înconjurat de miliarde de ferestre/ deschise pur şi simplu din greşeală/ să nu mai spuneţi niciodată că Dumnezeu este orb”. Nimic nu este întâmplător în această lume spirituală. Ca şi cum diferenţa dintre suflet şi trup ar fi demarcată de la sine, poetul nostru le găseşte fiecăror dintre cele două entităţi esenţa şi „utilizarea”: sufletul menit să transgreseze trup după trup, iar trupul menit să-şi deplângă prea devremea trecere în „istoria mortului” care are acelaşi „număr de oase”, experiind aceeaşi experienţă ca oricare dintre pământeni. Acest trup devine „acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte” – lucru certificat chiar de către prea grosiera materie, înstrăvezită tocmai în „consistentul” schelet. În loc ca materia să se dezorganizeze mai repede ca spiritul, lucrurile se petrec invers. „Trăim după reguli (spirit) şi murim fără (acelaşi spirit, însă pulverizat). Iată o opinie pesimistă, dar numai în aparenţă. Schimbându-şi „cămaşa”, sufletul „de la o moarte la alta” rămâne aici. Numai mortul rămâne „singur pe lumea/ cealaltă”. Cuvinte cu tâlc sunt spuse iarăşi: „Poezia este o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte”. Ca şi cum toţi am aştepta la un semafor pentru a trece de la viaţă la moarte, iar în timpul necesar pentru această traversare, devenim agenţii unui adevăr singular şi unic: siguranţa că vom trece dincolo, siguranţa că vom trece cu bine sau... în siguranţă. Cu această certitudine în suflet suntem condamnaţi ca tot ce simţim sau adunăm grăbiţi şi dezinteresaţi e însăşi poezia. Poezia ca o garanţie că am fost aici şi că avem un loc dincolo: unul rezervat şi neîndoielnic. Asta ne dă frâu liber gândurilor tihnite, iar asta poate fi poezia. Sau măcar un fel de a face poezia. Căci semafoarele sunt pretutindeni. Pe toate străduţele inimii noastre... O metamorfoză teribil de frumoasă declanşează un efect de o rară reverberaţie: „dorm/ într-o livadă/ şi sunt pământul/ visându-se iarbă/ iarba visându-se floare/ floarea visându-se măr”. Registrul vegetal care încearcă să-şi ipostazieze, dintr-o dată, toate formele, devine un referent pentru o verace logică internă subtilă. De la o ipostază la alta, dorinţa şi aspiraţia sunt regulile viului. Cel mai frumos transfer al pământului către el însuşi este reprezentat de către roadele lui (mărul). Transformările reprezintă trepte; treptele reprezintă dovezi ale răbdării timpului; timpul reprezintă ceea ce a fost surpat în existenţă, pornind de la propria îndreptăţire şi eficienţă. Orice apropiere reflexivă de taina trupului nu poate rezista în picioare trecând prin „adevărurile” cărnii, venelor sau acelea ale „măduvei roşii a imaginaţiei”. Ceea ce durează peste timp sunt oasele şi lor trebuie să ne rugăm să ne ducă „memoria” mai departe: „adevărul aparţine doar oaselor”... Dând gir unor gânduri autentice şi hotărâtor-înţelepte, poetul adună rouă de pe inflorescenţele înseşi ale vieţii. Vorbele lui ne merg direct la inimă. Şi chiar dacă lucrurile sunt spuse în cuvinte puţine, ele alcătuiesc o adevărată lume, un univers poetic distinct: „şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte”. Sau: „tragedia veritabilă a omului contemporan este discreditarea tragicului prin indiferenţă”. Sau: „întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte/ şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult”; „întotdeauna spunem întotdeauna/ şi niciodată nu încercăm/ să fim veşnici”. Sau: „nu este drog mai puternic decât creaţia”. Opiniile exprimate sunt fulgerătoare, pertinente, la obiect, deschise, cuprinzătoare. Nu de multe ori am văzut atâta înţelepciune adunată în doar câteva cuvinte!... Şi venind vorba despre cuvânt, vom spune: importanţa cuvântului (ca entitate de sine stătătoare), ba chiar puterea cuvântului în lumea realităţii este punctată inedit printr-un artificiu metaforic: cuvântul ar putea avea capacitatea de a îndulci chiar moartea: „există cuvântul în faţa căruia oamenii mor/ fără să plângă, fără să-i doară/ oamenii, pur şi simplu, mor”, „moartea/ îl ţine ascuns în privire”. Capacitatea cuvântului de a vindeca, inclusiv durerea din sufletul omului aflat în faţa morţii, este garanţia că, prin cuvânt, poetul se apropie de ceea ce am numit frecventarea înţelepciunii... A iubi fără să-ţi deschizi cont la reciprocitate! Să iubeşti ca şi când ai fi total pe cont propriu! A iubi necondiţionat! Să ai în faţa ochilor nu numai chipul iubitei, ci şi pe cel al lui Dumnezeu - care este la izvorul însuşi al iubirii, căci creează în fiecare clipă realitatea! Asta înseamnă să mergi direct pe mâna destinului, iar acesta: cât este de schimbător! Îţi poate arunca în cale chiar fiinţa ta cea mai dragă – ce, de data asta, îţi împărtăşeşte dragostea -, drept răsplată a fidelităţii şi solidarităţii cu Dumnezeu (înţeles ca esenţă a realităţii înseşi): „totul sau nimic înseamnă/ să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul/ toată frica şi pesimismul/ să alergi după cineva şi să i te oferi/ ÎNTRUTOTUL// şi chiar dacă vei fi rănit/ să accepţi durerea ca pe un dar divin/ pentru că acolo unde nu iubeşte omul/ iubeşte Dumnezeu/ şi dacă nu renunţi niciodată la iubire/ nici Dumnezeu nu renunţă la tine/ şi îţi va da într-un final/ ceea ce meriţi”. Consolidându-şi ideile despre dragoste, autorul nostru îi acordă acesteia valoarea de a îmblânzi sufletul, de a-l face mai frumos, de a reconcilia orice conflict, de a deschide drum din nou prieteniei şi omeniei, atunci când ele sunt periclitate – în general, de a construi o lume mai bună şi mai demnă de trăit, în care verticalitatea caracterelor sunt bazate pe acel lucru atât de simplu: să împânzeşti lumea cu dragostea ta...: „prin femeia pe care o iubesc/ am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor/ pe care încercam să le pun/ în ordinea nefirească a răzbunării/ prin indiferenţă sau ură/ prin femeia pe care o iubesc/ mi-am recâştigat prietenii/ pe care-i pierdusem vorbind încontinuu/ despre crimele oamenilor/ despre conspiraţii şi tot ce ne face/ mai negri şi mai urâţi”. Într-un poem apare o propoziţie extrem de incitantă: „Dintr-o dată ştii care este/ Rolul tuturor amintirilor”. Absolut copleşitor acest vers. Câţi au mai gândit în felul acesta vreodată?! Faptul că totul trebuie să aibă sens, inclusiv trecutul conştiinţei, este o chestiune care explică nu numai o poziţie tranzitorie ocazionată de un gând pasager al poetului, ci o mărturisire de credinţă şi în acelaşi timp un crez poetic (sau măcar, exploatat poetic). Tot aici mai apare, ca un fel de a defini poetul, o trăsătură care, în loc să „apese” asupra poetului, îl umple de nobleţe: o presupusă analogie cu nebunul – căci nebunul ştie mult mai multe decât omul obişnuit. Legile firii pe care nebunul le întrevede, chiar datorită condiţiei sale ontologice speciale, devin nu numai cognoscibile pentru acesta, dar şi motivul pentru care nebunia poate deveni un lucru tranzitabil (sau măcar demn de tangibilitate). » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2015)
 
« Entuziasmul. În cele ce urmează avem un şir de exclamaţii din care se degajă cea mai sinceră bucurie de a fi, dar şi o cadenţată declaraţie de triumf asupra singurătăţii, de optimism vivace - care îşi ridică pretenţiile la veselie şi voie bună (şi de ce n-ar fi explorate şi astfel de stări?!): „nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul,/ am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul,/ am şi Soarele şi Luna, am şi boltă înstelată,/ am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.// nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri,/ am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri,/ am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,/ am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.// nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,/ am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,/ am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,/ am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.// nu sunt singur, am un suflet rătăcit printre cuvinte,/ nu sunt singur, nu sunt singur, strigă morţii din morminte,/ nu sunt singur, nu sunt singur, strigă valul când se sparge,/ nu sunt singur într-o mare scufundare de catarge”. O dorinţă care îşi evidenţiază crezul despre un soi de artă de a trăi - care este circumscrisă printr-un conjunctiv entuziastic. Ca şi cum toată pofta de a trăi a autorului s-ar dezlănţui într-o singură poezie: „aş vrea să fiu un prunc furat de vise,/ să aibă raiul porţile deschise,/ aş vrea să-mi bată Dumnezeu la uşă,/ aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă.// i-aş cere umbrei să rămân pe drumuri,/ fără iubiri şi dâre de parfumuri,/ i-aş cere şi femeii inocenţa,/ i-aş cere şi pedeapsa şi clemenţa.// nu vreau să văd cum viaţa se destramă/ şi să rămân un colţ din pentagramă,/ nu vreau să fiu actor de pantomimă,/ nu vreau să dau pe viaţă o centimă”. Un îndemn resurecţionar care parcă îşi trage sevele din acel „românul s-a născut poet”. Pe deasupra, acest imperativ este de un optimism grandios: oricine poate deveni poet – doar să fie cinstit cu el însuşi: „vrei să găseşti poezia? Strig-o tare pe nume”. Poezia va apărea singură şi controlul raţional al ei nu e de nici un folos: „nu întreba poezia unde-i şade mai bine// las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul/ te va învăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul”. Ca şi cum limba română (se face adresă directă la „român”: „versul cu rimă sau alb, ce mai contează române”) ar naşte singură poem după poem – iar poetul n-ar fi decât un instrument de manifestare -, limba română este, cu siguranţă, creuzetul în care „tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne”. Astfel orice sentiment care devine înălţător se va naşte sub zodia netrecătoare a poeziei: „suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer/ dor regăsire, iubire şi mai presus un mister”. Iarăşi un mesaj poetic optimist, prin care poetul îşi asumă o responsabilitate imensă – aceea de a construi paradisul. Numai de la înălţimea entuziasmului se poate pretinde un atare lucru. Iar acest entuziasm izvorăşte dintr-o mare iubire de oameni. Chiar entuziasmul, la rădăcinile sale, este iubirea de oameni: „Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect,/ Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.// Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,/ Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.// Construiesc paradisul, paradisul pierdut,/ Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru oamenii mei!”. Un alt aspect al entuziasmului este generozitatea, poate cel mai frumos aspect care, de altfel, traversează intenţional întreaga operă a lui Ionuţ Caragea: „Trezeşte-te copile/ îţi dăruiesc un suflet nou făurit de inima mea/ încă nestinsă de alizeele dorului”, „Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre/ să încolţească seminţele noastre/ însetate de iubire”. Tragicul. Mărturii concrete ale unei tristeţi dramatice apar sub forma unor „cleşti de rufe”. Ca şi cum tristeţea poate veni de oriunde şi cu orice prilej. Mai ales când nici nu te aştepţi, şi mai ales dintr-un detaliu care este nesemnificativ. Ciudat sentiment de însingurare, de părăsire, de absenţă: „nu vei uita, mama ta întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele din întreaga familie”, „ai rămas singur anii trec cârligele se adună”. Aproape îţi vine să verşi o lacrimă! Rufele, altădată, reprezentau cel mai liniştitor şi mai fericit lucru - căci „noţiunea” de mamă îşi întindea hegemonia maternă şi grija prin aer peste tot prin preajmă. Acum, însă, din toată atmosfera ce altădată purta numele de „acasă” au rămas doar cârligele de rufe – ca semn tragic al absenţei şi pustiului. Atât de bine şi de exact a înţeles Ionuţ Caragea, în poezie, condiţia tragică a omului. Sunt, desigur, mulţi autori români care şi-au asumat o atare alură şi responsabilitate literară, însă câţi dintre ei au explorat mai fecund tragismul? Sânge, dorinţe arzătoare, neputinţe, obsesii, nehotărâri, viduri interioare, amăgiri, vicii, inautenticitate, nebunie, mucegai, putreziciune, viermi, angoase, erori, vise zadarnice, moarte, nefericire... Cu o aplecare specială pentru analiza şi exprimarea concretă a detaliilor pe care aceste lucruri le presupun, autorul nostru dezvoltă, cu reveniri aproape legice, o atitudine de frondă, de revoltă şi respingere inteligentă a unor asemenea „negativităţi”. În mod firesc, omul de totdeauna se confruntă cotidian cu aceste „dezastre”. Iar reacţia concretă a poetului Ionuţ Caragea este de a le identifica, în natura lor intimă negativă, iar apoi de a le birui, redută după redută. Mesajul se transformă, deci, în unul pozitiv. Trebuie, însă, ca fiecare să aibă acea forţă prin care să poată înţelege obstacolele, să le „traverseze”, ca abia apoi să le depăşească. Nimeni nu primeşte nimic dacă nu luptă. Iar dacă viaţa este o încercare, cu siguranţă că tragicul ei există numai spre „mântuirea” de el. Lupta continuă cu evenimentele este însăşi regula ce guvernează cosmosul. Iar poezia lui Ionuţ Caragea este absolvirea de acea pacoste dezastruoasă a inflaţiei spiritului, confiscat de apăsarea destinului (orice problemă destinală este şi tragică). Poezia lui e ca o eliberare continuă, ca o expiere perpetuă a răului, ca o neînţelegere fundamentală între sclipirea inteligenţei şi întunericul materiei gregare care trage în jos, în neant, orice gest, cu aceeaşi sugestie dramatică schiţată (asta ca efect estetic-stilistic prezent în poezie). Ionuţ Caragea se lasă regizat în poezia sa de o înfruntare de-adevăratelea dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Niciodată secătuit de energie, el scrie la acelaşi contra-scenariu, el completează mereu la o imagine de ansamblu, unde se produce holografic aceeaşi izbândă a binelui şi umanului. Cu armele iraţionalului (care, de fapt, sunt şi armele poeziei de totdeauna), Ionuţ Caragea pune ordine într-un haos prereflexiv. Stăpân al cuvintelor şi obligându-le la o logică de el mânuită, tabloul sau panorama tragică îşi schimbă caracterul şi esenţa. Locurile comune ale sensurilor devin o sursă de dinamitare a gravităţii negative, operaţiile cu obiecte primejdioase sunt transformate în exerciţii de manevră cu armament de paradă şi nu de război; are loc un transfer între tensiunea tragică şi rezolvarea ei în termeni domestici. Nici un om nu poate fi serios până la capăt în interiorul destinului său. Însuşi destinul se ia pe sine în glumă atunci când are la îndemână debuşeul artei. Astfel, în inima tragismului se nasc cărări către salvarea rosturilor de totdeauna ale omului. Sângele capătă culoarea care îmblânzeşte şi nu care sălbăticeşte, iar întreg cortegiul de spectre ale durerii (amănunţit de noi mai sus) se vindecă, poate chiar numai prin transformarea lor în cuvinte, o transformare poate incantatorie, sacrală, ritualică; valurile incoerenţei care se sparg de obicei în vaguitatea poeziei devin din ce în ce mai specifice, mai uşor de recunoscut – iar poezia, aşa cum n-ai înţeles-o de la început, începe să-şi mărturisească „vinovată” adevăratele semnificaţii. Vrei să te temi de golul în stomac – şi salvarea glasului auctorial, care se înalţă, îţi aduce inima la loc; eşti captiv în relativitate şi suspans negru - şi chiar atunci te salvează mâna întinsă a reveriei cu ochii deschişi. Poezia e o înfăşurare de desfăşurări; e o desfăşurare de înfăşurări; e o stigmatizare ce nu s-a hotărât unde se va aplica: în interiorul sau în afara discursului; printre cuvintele vorbite sau printre cele gândite. Făcând o paranteză, spunem că orice modalitate de expresie care ţine cont de dialectica exorcizării tragicului implică „jocul” cu arta cuvântului. Limbaj va însemna întotdeauna mesaj, numai că atuncea când e vorba de cuvinte (sau poezie) lucrurile devin simptomatice. Căci celelalte simţuri – care suportă şi ele „abilitatea” inerentă mesajului – pot fi şi ele purtătoare de drept ale procedeelor artistice. Poezia poate fi găsită peste tot. La fel şi lirismul. Numai că în cazul cuvintelor (poeziei propriu-zise) regula e mai strategică şi mai expresă: dezvoltările ce se exprimă în „abstracţiuni” vor reprezenta un mod specific de a transfera „concretul” în „geometric”; „forma” în „număr”; şi „fluidul” în „structură” (rigidă). Astfel tragicul este estompat. Şi este estompat prin simpla generare a discursului (poetic). O generare care fixează neutralizând. Tensiunea internă, odată exprimată, devine una dezamorsată, neutră (cu toate că poate fi una lirică). Câteva întrebări îndrăzneţe vizând destinul problematic al omului ne atrag atenţia. Sub spectrul trecerii inexorabile a timpului, care macină în toate şi în toţi, poetul îşi caută locul şi liniştea. El are încredere în interogaţiile lui, e optimist prin faptul că ar putea găsi şi răspunsuri: „pot să respir ca peştele-n apă/ sau ca un vierme să cresc în pământ?/ sângele curge-n vene degeaba,/ sufletul meu e o pală de vânt.// pot să şterg cu buretele totul/ sau să revendic iubirea ce-a fost?/ timpul trece şi trece degeaba,/ eu îmi zidesc prin credinţă un rost.// pot să privesc din spate de pleoape/ sau să adorm cu ochii deschişi?/ inima-şi bate gura degeaba,/ suntem cu toţii tăcerii promişi”. „Mintea pulsează în claustrofobicul gând al durerii/ mă salvez curmând realităţi iluzorii/ sub circumvoluţiuni pot descătuşa vise”: autorul nu-şi face speranţe, distruge iluzia, dar, în schimb, poate visa pentru a contracara durerea ce-l străbate organic. La limita migrenei („mintea pulsează”) tragicul devine concret. Două reflecţii despre moarte o proiectează pe aceasta într-o dimensiune în care pericolul ei este estompat; gravitatea este eludată; şi ne rămâne să concedem că ea se află undeva foarte departe, într-un timp imemorial pe care nu-l vom trăi niciodată până la capăt. Argumentul este oarecum epicurian: până la moarte nu ştim nimic despre ea; după moarte nu mai este cine să ştie. De aceea ea nu poate avea izul realităţii, ci al legendei. Şi sub această formă ne şi este prezentată: „moartea visează.../ somnul blând al unei secerători/ în lanul de oameni”. Sau: „ah, viaţă, mergi şi lasă-mă-n urmă/ ce-ţi pasă de mine, nu vreau să ajung/ acolo unde timpului i se face lehamite/ de nefireasca sa trecere/ nici moartea nu stă pe loc/ se-ntoarce-n sicrie anchilozată de spate”. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2016)
 
« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000, este plonjorul care pescuieşte perlele sufletului său sau ale celorlalţi… Nu rar se întâmplă să plonjeze în ape tulburi, pentru a descâlci adevărul. (…) El nu-şi abandonează niciodată, precum laşul, sarcina ce lasă urme… » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în revista ASLRQ, 2019, fragment tradus de Amalia Achard)
 
« Ionuţ Caragea scrie frenetic, probabil cu energia celui conştient de valoarea de secundă a cuvintelor ce generează absenţa a ceea ce suntem . Semnalăm în cele ce urmează cea mai recentă apariţie a acestui scriitor care demonstrează prin energia scrisului că, atâta vreme cât există patria comună a limbii române, exilul este o stare creatoare şi vie. Vedem în Ionuţ Caragea una din vocile promiţătoare ale literaturii române. Ionuţ Caragea este nu numai un om talentat, dar este şi o personalitate literară şi culturală ce se construieşte prin seriozitate şi multă muncă, adăugând astfel talentului său forţă şi durabilitate, iar brandului său relevanţă şi valoare. Cărţile sale sunt deja impuse pe piaţă în timp ce idiomul său literar se constituie, se impune şi atrage atât succesul la critică precum şi cel la public. Nu ne puteam aştepta, aşadar, la o absenţă a concurenţei. Piaţa literară românească este foarte încărcată şi nervoasă, iar reacţiile grupurilor de presiune sunt adesea de tipul omerta. Spun asta din proprie experienţă. Comunicarea între grupurile de presiune pe piaţa culturală românească eşuează mereu, iar consecinţa este adesea o sfâşiere şi o duşmănie pe viaţă, cu sacrificarea multor talente, ce nu ajung să fie recunoscute la timp. Există, oricât am muşamaliza, un fundamentalism activ, cu mai multe fascii: radicalismul Cupolei, care la noi se comportă adesea discreţionar, cu reflexe staliniste; dispreţul celor din centru faţă de scriitorii din provincie; defăimarea scriitorilor din diaspora (adesea cei din ţară îi receptează pe aceştia cu criterii de tipul retardatului principiu n-au mâncat salam cu soia), deşi ar fi fost normal ca acest tip de judecată să fi murit de mult; există, însă, şi o atitudine adesea lipsită de bunăvoinţă a unor oameni de cultură din diaspora faţă de tot ce e românesc în bloc şi in situ în România, perpetuându-se şi între scriitori aceeaşi discriminare ce vizează de fapt starea de corupţie statală, dar atinge oameni nevinovaţi care nu sunt, ei, responsabili pentru eşecurile democraţiei şi ale instituţiilor statului de drept, ale puterii şi ale societăţii civile. Aceasta este o Românie culturală în rezumat, pe fondul căreia orice proces de brandig de autor devine dificil şi oarecum eroic. Eu ştiu că Ionuţ Caragea va reuşi să ajungă unde merită. Ca un vechi maratonist eu însămi, şi eu îl recunosc ca pe un învingător. Talentul, munca, investiţia în propriile proiecte sunt deasupra tuturor piedicilor pe care i le pun chibiţii sau adversarii. Ceea ce, îndeobşte, are Ionuţ Caragea este, însă, propriul univers literar: teme stil şi mijloace de abordare originale. » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în Poezie.ro, 2009)
 
« Despre moarte nu se poate scrie poetic decât în două feluri : scrisul izvorât din adevărul morţii trăite şi scrisul izvorât din ficţiunea morţii inventate. Ionuţ Caragea scrie cu primul tip de semantică, generată de o cunoaştere implicită de către autor a intervalului şi a durerii de a fi, prin oglindire, însăşi limita. Din perspectiva omului care s-a iluminat prin moarte, autorul are viziunea adevărului final şi îl comunică în nota de cuneiformă psihică paralizantă: « umbra apropiindu-se-ncet/ ca o ghilotină/ cu aripi//” (Ademenire, p.9). (...) Fiind vorba de universul artistic al unui român din exil, în care energia limbii române şi a miturilor culturii române lucrează irepresibil, cărţile lui Ionuţ Caragea sunt nu numai un exerciţiu de salvare, cât şi o strategie de reinventare, pendulând între neo-mitologia dezrădăcinării şi imaginarul luat ostatic într-o noosferă fertilă... (...) Autorul îşi asumă tranzitivitatea miturilor, în care statutul de erou nou impus subminează eroul recent învins, amândoi fiind de fapt grefele aceleiaşi personalităţi auctoriale supuse presiunii unui histrionism vitalist - la fel cum, bunăoară, încoronarea lui Prometeu nu ar fi putut avea loc fără moartea centaurului Hiron, al cărui sfârşit consfinţeşte vindecarea omenirii. Secretul acestui perpetuum mobile este accesul la acel sentiment paroxistic de epuizare a resurselor existenţiale cât şi de convertire a ultimei picături de vitalitate în impuls esenţial pentru reîncarnarea prin cuvinte... (...) Ionuţ Caragea mânuieşte cu artă diluţiile unui veritabil homo 80/20 descris de logica principiului omonim al lui Richard Koch ; autorul posedă o adevărată ştiinţă a surprinderii prin metafore a dozării eficienţei estetice a morţii, la fel cum un sinucigaş desăvârşit duce măiestria gustului fatal pe culmile unei multiplicări infinite a tentativelor degustării.. (...) E aici un joc cu principiile letale din care decurge condiţia umană (iubire, incest reprimat, fatalitate, expectativa autolitică a revelaţiei de dincolo, pânda semnelor devitalizante, privirea interioară încremenind, stingerea tandră a auzului după ce văzul, gustul, mirosul, curarizarea îşi părăsesc, primele, fiinţa gazdă). Finalitatea acestui joc cu tema morţii după care se lasă condus poetul nu este aceea de a epata un cititor emo, nici de a trezi suavitatea filosofică a raţionaliştilor pozitivişti; intenţia autorului este, dimpotrivă, aceea de a se salva pe sine, cu sinceritate, din mrejele unei obsesii care îl învăluie cu tandreţe, alegerea între a fi efemer sau a nu fi viu... (...) Întâlnirile cu ipostazele morţii din poezia lui Ionuţ Caragea, aşa cum le iradiază în text diversele intensităţi ale cuvintelor bine dozate spre a induce o poietică paradoxală şi acceptată cu seninătate, mi-au amintit nu o dată de ecourile încercate la lectura cărţii Moartea astăzi, volum coordonat de acad. Basarab Nicolescu (editor, în colab. cu Magda Stavinschi) şi publicat la Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008 (cu sprijinul Fundaţiei John Templeton). Sunt şi în acel volum câteva texte poetice în care moartea e eroină insinuantă, într-un registru similar cu al lui Ionuţ Caragea, bunăoară la Horia Bădescu, în ale sale Cântece de viaţă şi de moarte. Dar dacă în textul lui Horia Bădescu registrul morţii e doct şi grav (“La unul dintre capetele drumului naşterea,/ la celălalt moartea; / dacă între sine şi sine/ parcurge drumul,/ atunci viaţa/ nu este decât călătoria fără sfârşit/ a morţii/ în propria naştere”, p.9), la Ionuţ Caragea se creează în urma cuvântului moarte un siaj subtil ironic seren, chiar dacă în tonalitate estompată... (...) E o pendulare, ca la Eugen Ionesco, între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri, dilemă care străbate ca un râu capricios platforma de texte din această culegere de poeme patronată de un Guru amnezic ce face apel, însă, la reflexele hipermenzice ale literaturii traumelor existenţiale... (...) Interesant e faptul că punerea în scenă a tanatofiliei ce revrăjeşte tema finalului şi o transformă în fascinaţie se face pe un background vitalist, în care tonalitatea bucuriei se conjugă cu reflexele autohipnozei:... (...) Semnele morţii sunt peste tot, la fel cum evenimentele subtile şi paranormale pot anunţa iminenţa unui seism semantic. Invocarea morţii vine precum staza într-o tăcere fluidă; e ceea ce rămâne după ce nu mai e nimic de spus (cf. Mallarmé). Moartea este pe alocuri un decorativism de scenă apocaliptică... alteori, moartea este temperatura soft de vindecare după febrilitatea unei existenţe sălbatice, dar poate fi şi o invitaţie la solemnitate; nu arareori moartea este scena jocurilor de-a viaţa, dar moartea poate genera şi singurul sentiment de certitudine al unei homeostazii intraspecifice, însoţind acel mesaj de filiaţie a arhetipului... (...) Jocul acesta este infinit. Ionuţ Caragea este un descoperitor de scrieri exotice alcătuite din cuvinte şi litere generate de alfabetul de oase al morţii... (...) Într-un anumit punct culminant al metamorfozelor morţii, al jocurilor de schimb între Eros şi Thanatos, există un moment de luciditate, în care autorul pare să rezolve teama de moarte prin iubire, aşa cum o face orice psihanalist onest, dar mai ales se produce revelaţia gramaticii unei vieţi care ordonează totul, care face ca totul să ritmeze dintr-o dată printr-un act de coagulare semantică, care aduce armonia în spaţiile ce păruseră confiscate de disonanţă, care acoperă scena angoaselor cu prefigurarea unor legităţi ce dau sens şi imprimă structură... (...) Revelaţiile traumei existenţiale coboară în textele scriitorului a cărui conştiinţă e dominată de suflul exilului; el este vlăguit de schizoidiile generate de barierele dintre culturile traversate, de mareele ce străbat civilizaţiile confluente; el este strivit sub incongruenţele umane ale celui secţionat de legea disjungerii celor două lumi ca de o secantă ce separă două jumătăţi ce nu se mai regăsesc... (...) Ionuţ Caragea se plasează în locul geometric al celui ce moare şi se naşte în acelaşi timp, prin poezie şi prin limba română concurată de seducţia limbii franceze, dar şi prin jocurile incredibile la care îl expun iradierile civilizaţiei română mamă şi civilizaţiei francophone canadiene de adopţie: în limba română pulsiunea de a scrie despre moarte este mai mare, în timp ce limba franceză îl absoarbe cu mai multă uşurinţă înspre registrul iubirii. Moartea este recursul ultim al răzvrătitului şi al evadatului ; ea intervine ca un lanţ care reglează prin lungimea lui cantitatea de libertate pe care şi-o asumă autorul, iar poezia lui Ionuţ Caragea construieşte o cămaşă de forţă peste bucuria de a fi viu şi liber dar şi peste spaima de a fi străin şi liber. Preţul acestei libertăţi se transformă în negocierea eternă, ruminativă, a omului cu poetul. Ionuţ Caragea a scris şi această carte, cum şi pe celelalte, dintr-un impuls selectiv, cu structurare. Am convingerea că s-a salvat, din nou, de la o moarte iminentă şi intensă, creativă. Ştiu că vor urma noi salvări, la care voi asista cu starea de atenţie vie a deţinutului din celula vecină. Captivitatea aceasta în obsesie este de fapt starea de maximă creativitate a unui poet ce se intensifică.» (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în postfaţa volumului "Guru amnezic", 2009, şi în Oglinda literară, 2010)
 
« Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. (...) Tonul, din nou elegiac, ce botează şi această nouă carte a lui Ionuţ Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema morţii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrşitului omului, al civilizaţiei, al lumii, al universului, al armoniei şi al ordinii… De unde şi grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viaţa care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exerciţiu de exorcizare, îşi este de aceea propriul critic, devenind propria conştiinţă care se autodevorează, iar acest exerciţiu de confruntare cu sine şi de confirmare a sinelui, fie şi în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristeţe. Din acest joc, inteligenţa autorului alege un echilibru fin între transa literară şi sinceritatea existenţială, făcînd apel, cu măsură – şi cu o intuiţie de bun augur –, la conştiinţa implicită ce rezultă în urma dialogului dintre conştiinţa sa literară şi conştiinţa critică (un tandem ce defineşte, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionuţ Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic şi etic, fiind dominată de o ruminaţie obsesiv-compulsivă şi afiliată maniacal nevoii de a denunţa lipsa de sens şi lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenţa umană de starea de fiinţă aleatoare). Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert (şi oare cum să nu-şi fi pus amprenta asupra autorilor români din exil şi pe textele lor condiţia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi şi două culturi?). Plecarea din România şi din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în ţara de emigraţie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit iniţial numai din cărămizile expresivităţii limbii române – , şi o complicare progresivă şi conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel puţin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esenţă psihică multiculturală mozaicată, de cetăţean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărţirii de cultura natală din punct de vedere moral şi somato-psihic, devine la acelaşi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar şi pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă şi care nu uneşte) sau pentru exprimarea angoasei în faţa unei existenţe mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditaţia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceauşism şi perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani şi la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate intervenţii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanţi din exilul politic românesc şi care scriu numai în româneşte, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul şi locul meritat în Panteonul literelor româneşti sau recunoaşterea publică meritată şi cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmaţii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămaşi la vatră sînt aici, creînd între acolo şi aici elementele definitorii ale unor graniţe imposibil de trecut, deşi ariile definite aparţin în egală măsură limbii române şi culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejecţiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române conţinută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleaşi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însoţesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie şi de a fi validaţi ca scriitori de limba română şi de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, conţinută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: „ne ignorăm forţa interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul“. Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti. Poezia lui Ionuţ Caragea suferă şi în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie şi mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravieţuire, cînd autorul ştie că totul e distrugere... » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în postfaţa volumului "Suflet zilier", 2011, şi în revista Observatorul din Toronto, 2011)
 
« Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri care au o severitate opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea a lui Emil Cioran. (…) În poezia lui Ionuţ Caragea, fiinţa umană, în aspiraţia sa spre absolut, este împărţită între două postulări: calea intelectuală şi cea senzuală, adică contemplaţia apolinică şi modul de viaţă dionisiac. (…) Martor al unei orientări a spiritului către concretitudinea lumii, Ionuţ Caragea, chiar dacă este în căutarea unei iubiri trupeşti, nu a uitat dimensiunea spirituală a fiinţei. Sugestia picturală sau anecdotică (evenimenţială) a poemelor mixează deliciile spiritualului cu cele ale vieţii, într-o chemare a unui univers fabulos în care totul va fi în perfect echilibru. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în revista Le Littéraire, Franţa, 2015, fragment tradus pe Wikipedia)

 « În această carte dragostea şi angoasa creează mişcarea perpetuă a lui „aici“ şi „în altă parte“, a frumuseţii de azi şi a terorii din trecut. Rămâne de văzut ce va face autorul cu astfel de locuri. Între iad şi paradis, el, desigur, şi-a făcut propria alegere. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în prefaţa volumului Mon amour abyssal, fragment tradus pe Citatepedia.ro)
 
« Pe lângă temperamentul său impetuos, Ionuţ Caragea este şi un cerebral bine temperat. Se simte munca laborioasă, fie că se exprimă în stil dulce clasic ( mai ales) sau „modern”, în vers liber. Uşurinţa în exprimare, asocieri insolite de noţiuni, rime rare (atunci când e cazul), stăpânirea unui limbaj viu din varii domenii precum filozofia, religia, ştiinţele exacte, medicale, etc., vin să contreze opinia unora că poezia adevărată nu se poate crea decât în ţara de origine, acolo unde se aude limba în toată autenticitatea ei. Datorită faptului că Ionuţ Caragea menţine o legătură continuă cu România, prin multiplele colaborări cu ziare, reviste şi situri internet, se diminuează handicapul distanţei şi al înstrăinării. Astfel, declarata naştere pe Google a poetului se relevă nu numai o ca o noutate literară ci şi ca o soluţie umană salvatoare. Ionuţ Caragea foloseşte condiţia emigrantului ca pe un avantaj (sau ca sursă de inspiraţie), valorificând la maxim tot ce înseamnă românesc, chiar dacă singurătatea, tristeţea sau alte angoase specifice celor (auto)exilaţi sunt deseori extrem de dificil de acceptat, surmontat. (...) Faţă de precedentele volume, „Omul din cutia neagră” aduce o cristalizare a stilului poetic. Poemul ce poartă şi titlul cărţii este de fapt un text definitoriu în care Ionuţ Caragea caută noul, filozoficul, abordând teme majore ca: moartea, ce ne aşteaptă pretutindeni; timpul, ce nu trebuie lăsat să treacă precum un birjar grăbit; oglinda, reflectând profunda singurătate. De fapt omul din cutia neagră este el, autorul, gânditorul, demiurgul. (...) Ionuţ Caragea este un poet indiscutabil, singular chiar, care este deasupra tuturor scalelor poetice, a oricăror catalogări sau etichetări. El tinde să impună un stil şi un mod propriu de a aborda poezia. » (Prof. Traian GĂRDUŞ, în revista Glas Comun, 2008)
 
« Ionuţ Caragea este o figură atipică şi insolită a literaturii noastre de astăzi, membru al USR şi cofondator al Asociaţiei scriitorilor de limba română din Canada, unde a trăit mai bine de un deceniu, la Montréal, de unde s-a întors în România, fiind considerat unul dintre liderii mişcării literare „douămiiste” de critica noastră actuală, promptă în a-i aprecia valoarea (I. Pop, I. Simuţ, Al. Cistelecan, Maria-Ana Tupan ş.a.). Informatician şi fost sportiv de performanţă (rugbist), este şi o personalitate pitorească, oarecum singulară în lumea literelor. Scriitor complex (poet, prozator, eseist şi critic, autor de aforisme), tradus în mai multe limbi străine, a publicat peste treizeci de volume, dintre care peste douăzeci de volume de versuri. A debutat cu volumul de versuri Delirium Tremens (2006). În volumul de cronici literare Esenţe lirice (2011) profesează o „critică fenomenologică”, după cum ne relevă şi titlul. Cele mai multe dintre aforismele sale sunt incluse în Dicţionarul suferinţei (vol. I, 2008; vol. II, 2009) şi unele dintre ele figurează în antologia Cartea înţelepciunii universale (2014). Scriitorul este şi autor de science-fiction. Romanul Uezen a fost publicat şi în limba engleză, sub pseudonimul Snowdon King. Dar, peste toate, I. Caragea este teoreticianul „curentului literar Google”, cum singur l-a botezat, în volumul Literatura virtuală şi curentul Generaţiei Google (2009). De altfel, este cunoscut în lumea literară ca şi „poetul care s-a născut pe Google”, după titlul volumului său de versuri: M-am născut pe Google (2007). (...) Ajuns astăzi la vârsta maturităţii creatoare, Ionuţ Caragea (care a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1975) are o operă împlinită, în linii mari, configurată, dar cel mai valoros şi mai reprezentativ volum al său rămâne Mesaj către ultimul om de pe Pământ (Ed. „Fides”, 2017), titlu inspirat şi plin de profunde şi tulburătoare semnificaţii, amplu poem sociogonic şi apocaliptic, dar nu de o tonalitate sumbră şi deprimantă, dimpotrivă, tonifiantă şi plină de speranţă, pe tema „ultimului om” sau a „omului postistoric”, ce se înscrie pe linia unei formule consacrate de o întreagă literatură şi filosofie, care începe cu Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville şi continuă cu foarte cunoscutul roman The Last Man (1826) al lui Mary Shelley, ajungând până la Francis Fukuyama (The End of History and the Last Man, 1992). Volumul  se  constituie  într-o  construcţie  unitară, alcătuită dintr-o serie de poeme de mai mică întindere, dar legate între ele sub raport tematic şi stilistic şi este departe de a se transforma într-o misologie, pentru că nu are un conţinut deprimant, cu tot dramatismul existenţei, pe care poetul nu-l ocoleşte, dimpotrivă, îl accentuează; nu are, cu alte cuvinte, o reprezentare idilică şi edulcorantă asupra vieţii. Filosofia „ultimului om” derivă din cea a Arhetipului şi o întâlnim şi la Eminescu, în Sărmanul Dionis: „În om e un şir de oameni”. Este filosofia „firului filogenetic”. La I. Caragea, eul liric este dublu. Penultimul om, care nu poate fi decât istoric, i se adresează ultimului om, care este şi istoric şi postistoric. Volumul lui I. Caragea are la bază o „concepţie orfică” şi acesta este cel mai important lucru, pentru că orfismul exprimă esenţa poeziei, sinteza muzicii cu verbul. Orfeu, care îşi acompania versurile la harfă şi cu muzica lui îmblânzea fiarele şi cobora întreaga natură într-o vrajă extatică, reprezintă prototipul Poetului dintotdeauna, iar orfismul constituie condiţia primordială a lirismului. Orfismul este o doctrină soteriologică, o doctrină a salvării prin poezie. Mitul orfic este un mit subteran şi subtextual la Eminescu, un mit obsedant şi recurent, care străbate creaţia eminesciană de la un capăt la altul. La Mircea Eliade, în nuvela În curte la Dionis, mitul orfic devine un mit al salvării întregii umanităţi prin poezie, prin cântec. Iată numai câteva dintre semnificaţiile pe care le îmbracă mitul orfic şi orfismul în literatură. Acest sens soteriologic, al salvării prin poezie, străbate şi volumul lui I. Caragea. Acesta este mesajul orfic pe care penultimul om – poetul, vrea să-l transmită ultimului om de pe pământ şi care apare mai cu seamă în câtva poeme antologice, care merită să fie citate în  întregime: Nesfârşitele dileme ale concretului, Poemul meu de azi, Mesaj către ultimul om de pe pământ şi Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant. Poemele sunt scrise în vers liber. Nu au rimă, dar au ritm. Deci, nu sunt lipsite complet de muzicalitate, spre a se îndeplini condiţia primordială a orfismului. Aşa cum susţineam într-un eseu: Câteva gânduri despre poezie din Pro domo (vol. I), poezia poate să nu aibă rimă, dar trebuie să aibă ritm, pentru a fi în concordanţă cu ritmurile cosmice. Titlul: Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant este o admirabilă definiţie metaforică a poeziei. Această poezie este dedicată lui G. Călinescu, cu un citat în care ilustrul critic îi deplângea pe creatorii care îşi trăiesc gloria posterităţii încă din timpul vieţii, deşi incomparabilul nostru magistru şi-a trăit, încă din viaţă, propria-i legendă. Replica poetului este cum nu se poate mai sinceră şi concludentă: „eu nu voi muri niciodată”.  La puţini poeţi am întâlnit o credinţă la fel de puternică a salvării prin poezie, ca la I. Caragea, care mărturiseşte că nu poate trăi fără poezie: „poezie/ nu pot trăi fără tine/ îmi îmbujorezi obrajii/ la fiecare respiraţie” (Nu pot trăi fără tine). Poezia este numită „respiraţie divină”. Prin poezie, „Dumnezeu reinventează lumea”. I. Caragea este un antinietzscheian convins. Unul dintre poemele sale se intitulează chiar „Dumnezeu nu e mort”, respingând cunoscuta sintagmă a lui Nietzsche. Respingându-l pe Nietzsche, înseamnă că poetul acceptă transcendenţa. Nu întâmplător, Maria-Ana Tupan, în docta sa prefaţă, îl numeşte „un mesager al ordinii transcendente”. I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie, ce ne aminteşte de celebrele versuri ale lui Al. Philippide: „M-atârn de tine, Poezie,/ Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea lumii/ Spre insula de veşnicie/ La capătul de dincolo al lumii./ Mă vei lăsa acolo singur/ Alături de toţi morţii lumii?” (M-atârn de tine, Poezie). Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în revista Scrisul românesc, 2017)
 
« Descoperim în cartea de faţă (Festina lente) titluri dese şi sugestive: Lacrima mortis, Este o clipă de liniştită durere, Soarta poeţilor, Ceva din mine caută ceva, Conspiraţia îngerilor ş.a. E o dovadă vie de resuscitare a lirismului în cadrul poeticii douămiiste, o carte sonoră, perfect traductibilă... O poezie gâlgâind de viaţă ca sângele în artere, poezia care înlocuieşte friptura în sânge cu versuri în sânge(rate). » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2014)
 
« Un volum de 100 de pagini de poezie (bună), fără ca textele să fie împărţite în cicluri, apare în colecţia Eidos. Cităm din poemul rspiraţia umbrei: "umbra trăieşte/ jumătate din viaţă/ în afara omului/ iar cealaltă jumătate/ în interiorul lui/ respirând/ vise". Dar se pare că poetul are fixaţia umbrei: "voiam să-i mărturisesc totul/ foii de hârtie/ dar umbra mă trăgea de haine/ mă ruga în felul ei/ să-i vorbesc... şi deodată/ prin corpul transparent al umbrei/ întrezăream o inimă..." (Metamorfoza umbrei). Întâlnim în cuprins O umbră cu ochii albaştri, O nouă viaţă cu umbra..., dar şi un Imn (închinat) umbrei (colaj): "sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva". » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2016)
 
« Ionuţ Caragea încearcă să ne aducă Apocalipsa în casă - vrea să ne-o pună, prin volumul de faţă - pe masă, reuşind s-o... domesticească (deşi este vorba, desigur, despre o apocalipsă poetică, mergând într-un artistic răspăr cu cea canonică). Poemul lui curge frumos, chiar armonios, şi nici de sens nu duce lipsă, ca altele care doar sună bine „din coadă”. » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2017)
 
« Poetul, chiar dacă îşi părăseşte ţara, rămâne legat prin toate fibrele fiinţei sale de pământul de obârşie. Limba este «instrumentul de lucru» şi nicio limbă nu poate reda simţirile profunde ale unui poet ca limba sa maternă. Fiecare cuvânt este vibraţie ce izvorăşte din sufletul poetului. » (Basile GLIGA, în revista Tribuna noastră, 2009)
 
« Nu cred să existe vreun echivalent pentru Ionuţ Caragea, în ceea ce priveşte productivitatea creaţiei – un campion al prolificităţii – şi tocmai pentru că poetul a petrecut un număr de ani în străinătate, opera sa are nevoie de o analiză detaliată. Ionuţ Caragea (născut în 1975) este o figură marcantă a spaţiului cultural din România, dar şi din străinătate unde a fost premiat, iar opera sa a fost analizată de importanţi critici şi oameni de cultură. (…) Creaţia sa rămâne însă unitară şi structurată pe poezia erotică, de meditaţie melancolică generată de energia biografică şi exprimată într-un limbaj poetic amplu, accesibil, de acumulare sapienţială. Iubirea mea abisală – variantă românească – reia ediţia originală amintită mai sus, Mon amour abyssal, (Editions Stella-maris, Brest, 2018), carte distinsă cu premiul François-Victor Hugo, oferit de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi mai prestigioasă societate de poezie din Franţa. Universul imaginar contextualizează tema fundamentală a iubirii, însă autorul se integrează meditaţiei asupra textualizării, activându-şi imaginaţia discursivă dincolo de cuvinte. (…) După cum se vede, poetul rămâne fidel tradiţiei versului românesc, dar în acelaşi timp, poate să se afirme într-o diversitate de specii literare. Poezia de dragoste, astăzi mai puţin cultivată, ocupă universul liric, are chiar o amprentă personalizată prin interferenţele textualizante, dominant în context. Dar autorul nu rămâne străin nici de problematica foarte actuală a liricii, cum ar fi tematica apocalipsei. Ca şi textualiştii recunoscuţi, Ionuţ Caragea se apleacă asupra temei „cum se scrie un poem”, ca în Groparul orb. (…) De remarcat că nu doar iubirea este tema dominantă a textelor, ci şi angoasa pe care o generează acest sentiment, exprimată prin interogaţiile consecutive, prin muntele de întrebări care se leagă de sufletul pereche numai azi, numai acum, în prezentul etern. Între a fi şi a nu fi este locul poeziei, iar textul devine frontul de luptă al cuvintelor. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea, din nefericire mai cunoscută şi mai apreciată în străinătate decât la noi, susţinută de referinţe critice de înaltă credibilitate, reprezintă vârful de creaţie al generaţiei douămiiste, deşi, în fapt, prin pasul făcut, poetul rămâne oarecum izolat de generaţia sa.  » (Prof. Aureliu GOCI în revista Reflex, 2019)
 
« O parte din versurile lui Ionuţ Caragea constituie arte poetice din care rezultă că poezia se creează într-o singurătate cu atât mai apăsătoare cu cât dragostea de oameni este mai mare: „numai poetul ştie câtă singurătate/ este în casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor). Chiar în aceste reflecţii asupra poeziei, ceva lipseşte şi fiinţa nu se împlineşte. Este ţipătul singurătăţii care se opreşte la marginea fericirii. Dragostea, care ar trebui să aducă împlinirea, se înfăşoară într-un văl de tristeţe: „Sunt suflet mare/ Acum vreau să iubesc/ Îmi întind degetele/ Dincolo de ferestre/ Aici toate camerele-s nelocuite/ Triste” (Locuiesc în casa cu multe ferestre). Uneori poetul cochetează cu extincţia. Poezia pare să-şi salveze creatorul de uitare: „îmi citesc ultimul poem/ sunt trist chiar dacă el/ se va îndrăgosti de alţi cititori/ sau de alte poeme/ (chiar nu ştiaţi că poemele/ se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)” (Rugă ultimului poem). Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie. Poetul caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa este ca un tren în care cititorii se întâlnesc. Poezia lui Ionuţ Caragea este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă. » (Lucian GRUIA, în revista Oglinda literară, 2015)
 
« Am citit cu mult interes cea mai recentă carte scrisă de Ionuț Caragea, „Căutătorul de amintiri” (ed. Fides, 2022), selectând aleatoriu câteva versuri, pentru exemplificare, cu mențiunea că niciunul din cele 141 de poeme incluse în acest volum nu trebuie neglijat, întrucât toate formează, în ansamblul lor, un univers incantatoriu, indestructibil. Am plecat în demersul meu de la premisa că o cercetare exhaustivă presupune relevarea multor aspecte, pe care numai critica literară le poate interpreta, deși, în majoritatea cazurilor, aceasta se oprește la generalizări. Definitorii și marcante sunt versurile care sunt lansate ca niște „Ancore în privirile cititorilor”: „acum amintirile mele / ancorează în privirile voastre / acum îmi caut iubirea / în nisipul mișcător / al clepsidrei.” Vinovate pentru acest gest liric de sublimă delicatețe sunt „Aceste mâini„ simbolul înfriguratelor căutări ale poemului abisal, dincolo de așteptări, căutări în laboratorul de creație, de idei și cuvinte care se ridică precum ancorele, călăuzind singurătăți spre depărtări, dar și aceste vise pe țărmul nopților albe în compania muzei care constituie pentru poet idealul suprem. Lucrat cu migala unui gravor, poemul capătă contururi de lună, prinde aripi, devine oglindă și fântână pentru setea de cunoaștere, devine pâine de lumină caldă, aburindă, devine rugăciune. Chiar și umbra poetului devine o „mână care își caută mănușă perfectă”. Despre Ionuț Caragea se poate spune, pe bună dreptate, că excelează în tehnica unei abordări care unește tradiția cu inovația, reinventându-se cu fiecare nou volum, prin teme și motive, împletite într-o retorică lirică introspectivă, inedită. Lecturate atent, poemele impresionează, încântă și fascinează prin savoarea textului poetic care declanșează emoții estetice cititorilor pasionați de frumos. Aceștia percep o poezie a esențelor tari, înveșnicită în hlamida metaforelor cognitive-revelatorii, ori plasticizante-ornamentale, o poezie a ideilor ce transgresează teritoriul sacru al cuvintelor, sperând ca raza de soare trimisă de Dumnezeu să le atingă cu binecuvântarea sa. Noul volum „Căutătorul de amintiri” atestă încă un efort al autorului spre elevație spirituală, prin poemul care așteaptă să fie cules „din arborele amintirilor”, pășind „cu lacrimi fierbinți spre marea iubire”, în căutarea „supremei metafore” a nostalgiilor. „Poemul apei din fântână” aduce în prim-plan legătura dintre simbol și eul liric, în permanentă dispoziție sufletească pentru rafinarea spiritului, prin elevarea creației artistice la un nivel valoric superior, definind o trudă asiduă în laboratorul poetic și o luptă înverșunată cu timpul neiertător. Apa din fântână sugerează izvorul generator de viață prin creație, inima - centrul vital al pulsației sângelui pentru vibrații și trăiri intense, iar palma este mâna care susține fizic puterea și comorile gândului. Așadar, poetul angajează un discurs liric cu implicații simbolice, confesându-se la modul elegiac. Regăsirea sufletului la capătul tunelului înseamnă întoarcerea către valorile arhetipale: pământul crăpat de arșița verii, firul de iarbă cu rădăcina lui viguroasă, cascadele ca niște mirese furate în adâncul prăpastiei, marea cu valurile de pe ale căror coame va săruta cerul (reprezentând simbolic nemărginirea pe orizontală și infinitul, înălțarea pe verticală, la dimensiuni celeste). Elementele arhetipale definesc patria cu bogatele ei forme de relief, reprezentând simbolic trăsăturile spirituale ale poporului cu care se identifică. Asemenea fluviului curgând năvalnic spre mare, unde „se pierde în infinitul albastru”, amintirile curg în nemurirea timpului. Autorul ni se confesează elegiac, explorând „în creier..., în sânge..., în inimă..., în adâncul plămânilor..., în încrețiturile pielii, în oglindă”, având revelația de a privi „pentru prima oară fericirea, iar fericirea aceasta a dat naștere poemului cel mai frumos, poemului fără sfârșit: Ana-Maria”. Astfel, timpul nu trece în zadar, „la albul tâmplelor” răsare un ghiocel vestitor al nemuririi. E în aceste versuri o destăinuire puternică, o puritate cristalină, ce stă sub semnul unor trăiri afective, debordante, al căror izvor este viața, iar viața înseamnă iubire. În poemul „În urma mea, marea plângând”, Ionuț Caragea, fiul mării, transgresează curajos valurile ei protectoare, care-l imploră suspinând să rămână în universul lor. Atinge țărmul și intră în vălmășagul vieții, unde nu va mai fi ocrotit de nimeni și va trebui să se obișnuiască „cu zgomotul pașilor, cu furnicarul orașelor, cu delirul grandios al cultelor religioase...” (a se remarca oximoronul din sintagmă). În această junglă a vieții, omul în solitudine se simte „o insulă misterioasă”. Va păstra în amintire „jertfa primilor pași / pe altarul scoicilor moarte”, „sarea trecutului pe piele, poveștile născute în adâncul fără furtuni...”, căci marea, cu încărcătura ei simbolică, este izvorul primordial de viață, chiar dacă poemele vor fi dăruite „ochilor orbi ai pământului”. Motivul mării cu valurile ei fremătătoare simbolizează măreția, speranța, lupta cu intemperiile vieții și puterea de a dăinui prin creație. În alt poem, „Marea de aer” este o metaforă ce sugerează aerul curat și reconfortant al poemelor de largă respirație, în care sângele pulsează, primenind „cufărul amintirilor”, zestrea poetică nativă și cultivată cu miresme de esență tare a pădurilor revenind spre insula unei singure persoane, plină de mistere, „purtând toate poemele nevăzute de alții”. O forță magnifică propulsează poemul „Casa locuită doar vara”, de fiecare dată reînnoit cu noi valori expresive ale cuvântului, prin acumulări succesive de sintagme, într-un câmp metaforic dezvoltat, la care o contribuție importantă o aduce adverbul relativ "când", dispus anaforic de șapte ori. Această casă reprezintă anotimpul fabulos al fertilității, când se acumulează toate energiile creatoare, depășind bogăția celorlalte anotimpuri. Ca metafore de relief se remarcă: „grădina trupului meu” „fructul meu pârguit”, „creanga sângelui”, „gardul sufletului”, „hamacul așteptărilor mele” și „ochiul meu interior”, în contexte revelatorii, care veghează la puritatea și freschețea cuvântului. De reținut, într-un alt poem, hiperbola și litota asociate metaforei: „Ea mă privea ca o mare în amurg, / calmă, tăcută / înghițindu-mi flota de gânduri / așteptând contopirea / cu lacrima mea”,  impresionând prin suportul semantic: marea, corabia, orizontul, ancora, naufragiul, insula plutitoare, „ecoul care se întoarce / mai bogat cu o viață”. Dialogul introspectiv, prilej pentru poet de a-și asculta gândul, este semnalat sub forma unui aforism, în versurile care încheie simetric un poem: „să bei din vinul vechi / al amintirilor tale / de fiecare dată când durerea / îți va încerca mult chinuitul trup.” Poemul - o contrapondere la toate durerile vieții! Construit aforistic și anaforic, prin metafore, simboluri asociate cu alte figuri de stil, poemul lui Ionuț Caragea schițează o dinamică complexă a iubirii. El devine Monumentalul poem: „mă gândesc să înfloresc / în grădina tăcerilor tale / iar tu să mă culegi cu tainicul zâmbet”, „să fii monumentalul poem”, „luna cele mai singure nopți”, „sărutul nopților albe”. Palmaresul vocațional, îmbogățit prin aforisme inteligent construite, esențializează ideile unui mare poem traductibil în toate limbile pământului: „Muzica universului – pasăre a infinitului, cuibărindu-se în universul meu interior, în amurgul cald al amintirilor mele.”, „Lacrima – o mare în miniatură în care se scufundă corăbiile amintirilor.” sau „Noaptea cea mai lungă urmează după amurgul amintirilor. Apoi vom renaște din cenușa unui vis.” Sunt aforisme despre rezistența firului de iarbă la intemperiile vieții, despre oaza de fericire cuprinsă în puritatea unei lacrimi, despre intensitatea sentimentului de iubire care poate cuceri întreg Universul, despre renașterea poetului din zăpada uitării, precum plăpândul ghiocel, despre puterea incantatorie a cuvintelor, adevărate viori pentru poeme, meditative, simple și frumoase. Sunt aforisme care încheie apoteotic o viziune sublimă a mitului universal al renașterii păsării din propria cenușă, valorificat creator de Ionuț Caragea, o voce sonoră a generației sale. În poemul „Locomotiva veche cu aburi”, Ionuț Caragea, temperament visător, după unii, nu aleargă după trenul celorlalți, care-i scoate din anonimat pentru un timp limitat. El este vechea locomotivă cu aburi care revoluționează tehnologia poetică, ajungând în „toate gările lumii”, cu toate vagoanele intacte de cuvinte, pentru a salva oamenii „de la trecerea în uitare”. Înveșnicirea prin cuvânt, relevată în poemul „Aș vrea să mor cum nu se moare”, devine miracolul care așază poemul lui Ionuț Caragea, prin metafore, pe buzele și în sufletul cititorilor, îl transformă în lumină, o lumină cu care poetul călătorește în sferele înalte, dar și în sinele său, pentru că lumina este un atribut al realității transcendente: Aș vrea să mor fără durere, / Să mă transform într-o lumină, / Să populez și alte sfere / Condus de forța Ta divină. » (Maria GRIGORIŢĂ, în revista Constelaţii diamantine, 2022)
 
« În poeme, citate și aforisme, în vreme de pandemie ale lui Ionuț Caragea, se vede setea lui de cunoaștere intrinsecă. Puternic impusă emoțional, poezia îl scoate din sfera irațională, ducându-se pe tărâmurile nemuritoare ale spiritului! Dictonul lui Socrate: ,,Cunoaște-te pe tine însuți” se potrivește poetului, deoarece coboară în adâncurile sufletului căutând eternitatea. Cum de altfel, căutarea absolutului sfârșește în sineși, dă mișcare sentimentelor prin trăirea emoțiilor. Patetic, pe alocuri, reușește să îmbine dialoguri lăuntrice cu absolutul din el. O sinceritate crudă, rece, în care primează ,,nebunia”... doar prin ea Dumnezeu vorbește! De aceea sinceritatea dă ton creației lăuntrice. Suferința este un atu în cunoașterea de sine. Și cum Ionuț Caragea se scaldă cu gândurile pe tărâmuri nemuritoare ale spiritului, dă impuls creației prin cunoașterea acestuia. De acolo pornește pe tărâmul, uneori inaccesibil, al cunoșterii interioare, unde sensibiltatea are un loc aparte, mai ales în creație. De aceea marile emoții, marile rupturi interioare, au loc prin absorbția în intelect a celor două lumi ce conlucrează împreună: simțirea și intuiția. Prin simțire transmitem ecoul sentimentelor ce coboară din intelect pe scara conștiinței. Nu devii cu adevărat liric decât în momentele când simțurile îți dau senzația că trăiești în lumea superioară a conștiinței, unde valorile intrinseci se suprapun, lăsând loc intuiței de-a urca în lumea ideilor pure. Doar acolo se naște creația pură, creația care îl apropie pe poet de absolut. De aceea orice creație adevărată izvorăște din conlucrarea simțurilor cu natura. Natura creează poetul și nu invers, deoarece legile naturii sunt legile sincerității, a acelei lumi unde se simte prezența lui Dumnezeu. Omul Ionuț Caragea creează mai mult în el însuși decât în afara lui deoarece a ajuns să cunoască ceva din legile naturii, nu integral, integralitatea este dumnezeirea omului! Căci sensul lumii și al vieții este dat de cunoașterea integrală a spiritului. Și cum moartea face parte din întregul omenirii, așa și omul Ionuț Caragea își pune în minte problema morții, pentru că omenirea trece printr-un stadiu de inițiere în cunoașterea de sine. De aceea cartea ,,Infectat cu iubire” face parte din această inițiere în cunoașterea de sine. Poetul devine parte integrantă întru dumnezeire! Dorește cu orice preț să urce cât mai sus în cunoașterea propriului spirit. Aici este începutul de a escalada culmile fericirii. Căci beatitudinea este cunoașterea absolută a spiritului. » (Vasile HATOS, în revista ASLRQ, 2021)
 
« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea… » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)
 
« Cu cîţiva ani în urmă, semnalînd apariţia cărţii Festina lente, de Ionuţ Caragea, notam într-o recenzie publicată în „Poezia” (numărul de toamnă 2015) faptul că autorul orădean este un scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene – de la demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului” pînă la suferinţa şi iluminarea ontologică – toate trecute, prioritar, prin filtrul poietic. Estimp, prolific mai peste limitele iertate, Ionuţ Caragea a mai dat cîteva volume de poezie, proză science-fiction, eseu şi aforisme, al căror şir mărturisesc că l-am pierdut. Ele se regăsesc însă reflectate, într-un fel sau altul, în cel mai nou op predominant liric care îi poartă semnătura: Despletirea viselor. Poeme şi aforisme (Cu un cuvînt însoţitor de Daniel Corbu, Princeps Multimedia, Iaşi, 2018). Secţiunea mediană, intitulată După care vis să mă trezesc?, conţine de altfel o selecţie din volumele anterioare de versuri ale poetului, erijat într-un fel de vînător oniric de os regal, pe deplin convins că fiecare text propriu poate deveni o piatră aptă a înălţa, pe urmele lui Ioanid Romanescu, Monumentul visătorilor eterni: „cu o singură/ deschidere de pleoape/ am îmbătrînit şi am pierdut totul// din mine a mai rămas/ doar amintirea unui vis/ care se oglindeşte/ în fîntîna limpede/ a dimineţii// aş mai avea o singură dorinţă/ le spun ochilor mei/ ca două monede de plumb/ aruncate pe fundul fîntînii// vreau cuvîntul/ să lupt pînă la capăt/ cu iluzia vieţii!/ vreau ca în această/ ruină a visului/ să construiesc un monument/ pentru toţi visătorii!// vreau să urc pînă la vîrful/ acestui monument/ să-mi eliberez fiinţa/ într-un ultim zbor de Icar!/ să mă ardă dragostea creatorului/ pînă la ultima celulă!” etc. etc. Deşi orientată de criteriul tematic, selecţia intermediară este menită a ilustra, după cum o dovedeşte şi acest text vizibil testamentar, rara consecvenţă cu sine a acestui scriitor exploziv, nelipsit de trufie, dar/ căci însetat de (re)cunoaştere, gata oricînd să îşi ducă bătăliile cu emfatică ardoare şi inocentă convingere în cîştigul de receptare imediat. De faptul că scrie, mereu, poeme de a(l)titudine estetică şi vibraţie autoreferenţială ne convinge şi secţiunea princeps din cartea de faţă, Chiar şi visul visează. Iată, spre edificare, poemul de uvertură, care îi anunţă, într-o manieră pe deplin elocventă, şi temele de elecţie, şi atitudinile sau intenţiile de adîncime: „viaţa asta este/ întinderea vastă/ a unui vis/ în care meditează/ doar umbrele// iar eu/ îmi iau în mîini/ cuvîntul/ dur ca o daltă/ şi sculptez/ în inima de piatră/ a lumii/ chipul lui/ Dumnezeu// pretutindeni/ statui lăcrimînd/ aşteaptă să bată/ clopotul sîngelui// pretutindeni/ cea din urmă cenuşă/ se aşază liniştit/ pe pămînt” (Sculptură în inima de piatră a lunii). După cum se observă, poetul apasă cu putere, ca de fiecare dată, pedala intertextualităţii, prilej pentru a-şi etala, între altele, o marcată conştiinţă a apartenenţei la o familie poetică elitistă, de sorginte îndepărtat hölderliniană şi comandament de precizie post-avangardistă. El se declară dintru început şi fără drept de apel un homo artifex, un truditor neobosit, un şlefuitor în marmura cuvîntului, din care trebuie să dea la iveală chipul lui Dumnezeu. Deşi pledează pentru o creaţie iconoforă, Ionuţ Caragea nu pregetă însă niciun moment să şocheze; retorica vădit suprarealistă din unele texte incluse în Despletirea viselor aminteşte de sau uzează direct de o violenţă înţeleasă ca supapă absolut necesară supravieţuirii într-o lume haotică sau, după caz, perfidă, maculată etc.: „visul meu cel mai frumos/… a fost condamnat la moarte/ prin ghilotinare/ … capul lui s-a rostogolit/ pe treptele care coboară în abis/ iar trupul lui a sîngerat” (Vis decapitat); „dragostea se spînzură/ de o pleoapă/ şi tot ce rămîne din ea/ e lacrima pe care/ o înghite pămîntul” (Ostatecii durerii); „Moartea e ultima mască/ pe care-o purtăm/ o mască legată/ cu sfoara visului/ şi sfoara iluziei/ o mască pe care timpul /o dezleagă după/ ultimul dans/ cu amintirile// poetul este singurul /care zgîrie această/ ultimă mască/ cu bisturiul /cuvintelor sale/ căutînd un zîmbet /luminos /care să-i arate calea/ prin negura minciunii/ şi-a prefăcătoriei” (Dincolo de ultima mască); „pămîntul acesta pe care-l batem ca pe un şniţel/ cu miliardele de ciocane/ ale forfotei noastre/…/ pămîntul acesta/ cu pielea brăzdată/de biciul invizibil/ al timpului// pămîntul acesta /care-şi donează sîngele/ unor creaturi de metal/ care-i distrug pădurile/ şi liniştea somnului” (Durerea pămîntului) etc. etc. Eticul este strîns legat de estetic, nu-i aşa?! Ceea ce se ascunde însă dincolo de aceste pătimaşe declaraţii de furie este, desigur, o la fel de ardentă iubire faţă de visul de poezie asumat, inclusiv în secţiunea de aforisme ce încheie volumul, drept singurul mijloc soteriologic care este permis umanului. Scriitura de o aroganţă niciodată cenzurată a lui Ionuţ Caragea creşte nu doar din proiecţiile neiertătoare ale unui real în fond rebarbativ, ci şi din mirajele dogmatice ale poeziei moderne: „nu-l plîngeţi pe poet/ doar sărutaţi-i/ mantia de cuvinte// poezia lui/ e singura înviere/ cu martori”, ne asigură finalul apoteotic din Trăirea veşniciei. Dovedindu-ne, dacă mai era nevoie, că, şi atunci cînd se vrea furibund-inadaptată ori exultant-bătăioasă, Despletirea lirică a viselor lui Ionuţ Caragea îşi extrage patosul tot dintr-un ataşament constant faţă de himerele şi principiile poetice de mult şi pe drept canonizate. » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Convorbiri literare, 2018)
 
« Şi iată, că din nou, trebuie să ne bucurăm, să ne mândrim că artiştii creatori de valori autentice sunt cei mai buni şi eficienţi ambasadori ai României. Acum trebuie să vorbim şi să-i mulţumim domnului Ionuţ Caragea, românul care şi-a rostuit menirea scrisului – scriitor, poet, critic literar şi promotor cultural – pentru a duce mai departe şi a insista pentru cunoaşterea, peste hotarele României, a spiritului şi valorilor româneşti. Stăpân pe un limbaj nealterat, caracteristic românesc, cu un stil modern şi incitant pe deplin constituit, Ionuţ Caragea face parte din Generaţia Google – Facebook , iar demersul său literar are tangenţe vizibile, în altă formă, cu creaţia şi opera lui Mihai Eminescu, creatorul spaţiului cultural românesc modern. Întâlnim aceeaşi aspiraţie spre claritate şi echilibru în produsul muncii creatoare, măsură şi ritm, dar mai presus de toate, o preocupare vizibilă de a armoniza consistenţa ideilor într-o excepţie desăvârşită, un mesaj autentic şi sensibil, suficient de a fi receptat. Opera scriitorului şi poetului Ionuţ Caragea, captată cu interes, un merituos gest, a atras aprecieri atât în România, este membru al Uniunii Scriitorilor, cât şi în lume, Canada, Franţa etc. » (Ion V. ISTRATE în revista Luceafărul de seară, 2018)
 
« Nu am în nici un fel intenţia de a face elogiul poeziei lui Ionuţ Caragea, poet român încă tânăr, care şi-a câştigat notorietatea în „generaţia Google” pe multe meridiane dar, ca întotdeauna prin destinul nostru de caractere condamnate la nonsolidaritate sau asolidaritate, mai puţin în universul creativ al ţării lui unde, după părerea mea, s-a înstăpânit - tranziţional, bineînţeles - un mod de existenţă literară circumscrisă în microclimate propice grupusculelor literare. Ceea ce n-ar fi rău, practicarea artei nepresupunând organizaţii de masă, dar conducând la riscul ca, în grup mic, ierarhia valorilor prin selecţie naturală să nu mai funcţioneze aşa cum trebuie, iar iubirea de literatură să nu fie totuna cu vocaţia pentru literatură, din iubire provenind şi amatorismul. Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. (...) Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are şi dezavantajul de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup neavând cum să-l includă. Un asemenea motiv mă face să mă refer la el şi la poezia lui cea frumoasă, mai degrabă spre a defini contrastul dintre un asemenea însingurat în împătimirea pentru sunetul încântător al poeziei în limba sa maternă, spulberat ca un fir de talent în largul mapamondului, şi bine definitele ventuze ale aspiraţiei la artă cu orice preţ, cu chemare şi nechemare, îndemânare şi neîndemânare, vocaţie sau doar ambiţie de afirmare, profesionism sau amatorism ce menţin climatul unei vieţi literare locale în cercuri restrânse de oameni care se cunosc, se cam apreciază sau doar se tolerează ei între ei, datorită liberalizării tiparului. (...) Poezia de dragoste a lui Ionuţ Caragea este o creaţie literară onestă şi de certă inspiraţie, inegală încă, atingând şi cote superbe pe lângă inegalităţi oarecum supărătoare, dar niciodată sub limitele profesionalismului. Niciodată lăsând impresia că autorul s-ar îmbăta cu apa rece a amatorismului, ci întotdeauna simţindu-l crispat în voinţa de a comunica ceva ce are într-adevăr de comunicat. Ceea ce mă face să îl încurajez din toată inima şi să-i apreciez volumul ca atare, pentru că inegalităţile lui sunt chiar mai interesante privind căutarea de expresie artistică nouă; mai interesante decât o mânuire sigură, la o anume ştachetă lipsită de oscilaţii ... (..) Şi, dacă poemul "În altă viaţă am fost un râu" l-am reprodus din această încercare de antologare tematică, extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, "Download", dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale... (...) Prefaţat astfel, cu profilul poetic aşezat ca o efigie care, cu ochiul vizibil cercetează frumuseţile iubirii mai mult decât frumuseţile iubitei - aceasta fiind unică, neschimbată, discret mişcată sau, mai degrabă doar clătinată cu drăgăstoasă grijă; situată într-un nadir perpetuu al prospecţiunilor sale şi venind la el prin fluxurile sentimentelor diferite pe care i le provoacă; uneori voluntară faţă de sentimentele lui supuse, alteori supusă în faţa sentimentelor lui voluntar declarate şi surprinzător descrise – el le disecă şi le află metafora… Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei. Asta, cred eu, face din Ionuţ Caragea un liric dotat cu justificată înclinaţie către poezia de dragoste iar, din acest volum al său, o demonstraţie bine pusă pe direcţie. O demonstraţie promiţătoare meritând a fi călduros primită, cu toate limitele sale; o demonstraţie care ne arată că, atunci când va reuşi să depăşească anumite poncife ale teribilismului de a spune oricum orice, teribilism care-i aplatizează pe mai mulţi congeneri ai săi, când va ajunge să simtă că versul alb (ca să nu sun că respinge, spun numai că:) admite şi mai greu vocabula de simplă comunicare, lipsită de profunzimi sau de originalitatea rezonanţei, că diminutivele zgârie urechea şi simţul poetic, iar simplităţile exprimării trebuie să cuprindă mereu un antibanal feroce, când îşi va radicaliza poezia faţă de asemenea tare, constănţeanul din el va avea dreptul să se pretindă din stirpea tomitanului care s-a autodenumit „tenerorum lusor amorum”.  » (Corneliu LEU, în prefaţa volumului "Poezii de dragoste, 2010, şi în revista Port@Leu, 2009)
 
« ...Şi lacrima e prezentă pe foaie... E prezentă şi-n suflet! E o prezenţă de fericire, de imensă bucurie! Ori, a-ţi intersecta tangenţial viziunile proprii cu trăirile poetului Ionuţ Caragea, înseamnă un moment euforic imposibil de redat prin cuvinte, doar poate de profilat aceste trăiri prin lacrimi. Lacrimi sincere, pure, de parcă aş fi cuprins o magnifică statuie de aur înălţată cuvintelor, de parcă aş fi cuprins un Univers imens de iubire menţinut de doi ochi albaştri senini ca cerul, de un suflet măreţ ce aparţine unui Om onest, de o minte lucidă şi ageră, de sentimente nobile exprimate faţă de Părinţi, în primul rând, apoi faţă de fetiţa care poartă doar rochiţe dantelate, faţă de Patrie, faţă de Omenie şi Omenire, faţă de valori care, dacă nu sunt transmise prin sânge, nu mai ai cum le dobândi. Şi aici nu se sfârşeşte şirul calităţilor caracteristice poetului Ionuţ Caragea. Încântată să recunosc în poet un iubitor al adevărului istoric, un mare patriot. (...) Am lecturat cu multă atenţie conţinutul florilegiului „Eu la pătrat” de Ionuţ Caragea (Conţine poeme în vers clasic, aforisme (333), cronici, referinţe şi recenzii). În repetate rânduri mi-am oprit ochii peste rândurile înşirate ca peste nişte mărgăritare selectate de mâna celui mai iscusit giuvaiergiu, dar nu mă puteam hotărî să-mi ordonez gândurile într-o referinţă. Am considerat şi cred că trebuie să fii rudă cu Dumnezeu ca să poţi pătrunde sensul celor relatate de poet c-o uşurinţă vădită, dar nu una simplistă, ci una care orbeşte prin frumuseţe, armonie, profunzime şi trăire. (...) Poetul Ionuţ Caragea trece viaţa printr-o pluridimensională trăire, recunoscând că, deşi este amară, viaţa poate fi ornată în roz, exprimându-şi astfel iubirea chiar faţă de mirosul „duhnit” al pământului de la oasele sacrificaţilor eroi, eterni nerăzbunaţi, deoarece trufia, aroganţa şi prostia omenească sunt „calităţi persistente” ale biciuitorilor şi răuvoitorilor care opresc perpetuarea sacralităţii bazate pe iubire. În poemele scriitorului, romantismul e bine conturat, lipsit de confesiuni banale. Aş încerca să semnez radiografia acestui suflet măreţ şi nobil şi aş afirma cu toată responsabilitatea unui cititor fără studii de critic literar că Ionuţ Caragea face parte din galeria marilor scriitori din literatura română. O lacrimă, precum miile ce mi-au scăldat obrajii, a căzut şi asupra versului în care poetul o elogiază pe Mama, îşi exprimă profundul respect faţă de Femeie, în general. Şi poeziile, dar mai ales aforismele poetului, sunt ţesute în pânză fină de borangic, scăldate fiind în transpiraţia realului împletit cu visarea. Mări fremătânde, codri cu jivine, cotloane cu fantome se deschid vizorului numai de la studierea coperţilor cărţilor Domniei sale. Poemele, dar şi aforismele, înscriu în aerul cotidianului un strigăt de durere omenească, un strigăt de-aducere aminte, un strigăt de avertizare: suntem pe muchie, suntem pe ultima treaptă! Poetul Ionuţ Caragea, atât de tânăr fiind, (doar 42 de ani) emite gânduri şi realităţi, stări, situaţii, care parcă ar fi fost trăite pe parcursul a lungi şi grei ani de viaţă. Probabil, experienţa exilului creator l-a marcat puternic. Într-unul dintre poeme, poetul îşi exprimă dorinţa de-a lua viaţa de la început, dar cu mintea şi cunoştinţele pe care le deţine în prezent. Numele scriitorului Ionuţ Caragea îmi este cunoscut încă dinainte de-a avea legături cu tehnica digitală şi de-a flirta cu lumea virtuală. Este un nume care s-a impus printr-o vastă operă, (peste treizeci de cărţi), iar pe potriva mărimii operei Domniei sale, a reuşit să acumuleze în portofoliu cronici şi referinţe care-l onorează. O astfel de apreciere este şi cea venită din partea criticului Maria-Ana Tupan, care realizează prefaţa: „Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, ele ar descoperi canale comunicative cu reţeaua de profunzime a acestui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. Ionuţ Caragea se doreşte şi el un exponenţial, un Eu la pătrat, un tensor de energie capabil să se ridice pentru a întâlni câtul operaţiunii inverse prin care Dumnezeu este redus la sfinţi – „rădăcina divinităţii.” (...) Opera lui Ionuţ Caragea vine din adâncul sufletului fiinţei sale, e un izvor nesecat de comori spirituale. Învăţătura cărţii Domnului Ionuţ Caragea este una care ne îndeamnă spre onestitate şi corectitudine cu noi înşine şi lumea din jur, ne îndeamnă să zidim scut de credinţă Patriei, să ne întărim existenţa prin fapte bune şi demne, prin dăruire. La urma urmei, ceea ce dăruim este ceea ce primim! » (Nina MACARI, în revista ASLRQ, 2018)
 
« „Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate!”, citea cu groază Dante la intrarea împărăţiei lui Hades. Orfeu însă a îndrăznit să-şi păstreze speranţele. Amorul său pentru Euridice l-a inspirat. Harul divin şi muzele i-au insuflat harul divin şi curajul. Nerăbdarea, neîncrederea şi graba i-au spulberat însă visurile. Euridice s-a reîntors la Hades. „ Ô tempora! Ô mores!” Prin Hadesul criticii literare contemporane, poetul Ionuţ Caragea îşi caută propria sa Euridice. Unii vor cu orice preţ să-i lipească etichete, să-l încadreze. El se strecoară printre rândurile unora, sare peste frazele altora şi continuă febril propria lui căutare, scotocind profund modelul dihotomic al contrastului aparent şi complementarităţii creatoare (deseori ignorată de către oameni) între Eros şi Thanatos. Un univers de mit, legendă şi mister este transpus în versuri de poetul aflat în căutarea echilibrului fragil între bucurie şi tristeţe, între dragoste şi durere, între viaţă şi moarte. Ca şi lumina însă, acest echilibru nu poate exista în repaos ci numai în mişcare. Aşadar în volumul său „M-am născut pe Google”, Ionuţ Caragea este condamnat la mişcare. Marea încercare însă, consta în a urca Golgota creaţiei poetice pas cu pas, în ciuda vitezei universului cibernetic în care evoluează acest început de mileniu. Să-i dorim deci poetului curaj şi inspiraţie în continuare. Şi bineînţeles să nu uite că între Eros şi Thanatos, a sa Euridice va fi mereu lângă el. Este suficient să creadă, nu trebuie să încerce să o vadă cu orice preţ. Ea se reflectă în poemele lui şi asta e sufiecient. » (Daniel Constantin MANOLESCU, în revista Candela, 2008, şi în volumul 33 bis, 2008)
 
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, construit destul de mult pe internet, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe lamă de bisturiu, cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propria moarte când în sângele lui se porneşte Jihadul, aşa cum reiese dintr-o poezie a sa. (…) Totul pare dezarticulat în poezia lui Ionuţ Caragea, un univers amorf, format din antimaterie, iar el trudeşte să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare pentru că „vine o vreme când zeul singurătăţii / coboară din paradisul cuvintelor suspendate / răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet. (…) Elogiul morţii făcut de Ionuţ Caragea pare a fi o temă mai mult decât predilectă, chiar o obsesie, pe care o cultivă cu consecvenţă. (…) Traiul în exil pe care şi l-a asumat Ionuţ Caragea îi conturează un orizont zbuciumat ce se defineşte destul de bine şi din volumul Guru amnezic în care spune: „numai poetul ştie câtă singurătate şi câtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale /…/ numai poetul ştie cât frig pătrunde / în casa cuvintelor sale”.  » (Emilian MARCU, în revista Convorbiri literare, 2010)
 
« Poate cel mai bine s-ar putea defini poezia lui Ionuţ Caragea sub acest aforism al său ("Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă"), un aforism coagulant a tot şi a toate. Cele aproape patruzeci de volume de: poezie, traduceri, aforisme, proză s.f., eseuri şi spiritualitate, cât şi prezenţa în câteva antologii, dar şi a altor contribuţii literare, ne prezintă un Ionuţ Caragea complex, atacând furibund lumea literară, din toate unghiurile, ca un trăgător de tir. Se poate destul de lesne observa îndârjirea de care dă dovadă. Cu o viaţă trepidantă, de la sportiv de performanţă (rugbist), la scriitor liric şi autor de literatură s.f., Ionuţ Caragea s-a impus în lumea scriitorilor, dar şi a scrisului, situându-se chiar în prima linie a generaţiei sale. În această nouă carte a sa, Despletirea viselor, autorul îşi garniseşte poemele cu câteva simboluri, cum ar fi: visul, umbra, cenuşa, cerul, aşteptarea, abisul, emoţia, absenţa. Simboluri ale romantismului, dar pe care el le aduce într-un realism expozitiv, folosindu-le într-o  interesantă modernitate pe care o practică. Constatând că, de cele mai multe ori, Chiar şi visul visează, el spune: visele sunt  pâinea  noastră/  cea de toate zilele/ şi de toate nopţile// vise negre, vise albe/ vise intermediare/ vise pentru săraci şi bogaţi/ vise pentru sănătoşi şi bolnavi/,  existând  pentru  fiecare  cititor o porţie zdravănă de vis în care să se poată regăsi şi să se poată lăfăi în voie, pe îndelete. O anume oralitate se poate descoperi în toate poemele lui Ionuţ Caragea, parcă o anume denudare a elementelor aflate într-o stare de dezagregare, ca în Vise de cenuşă: zeii s-au adunat/ în jurul focului sacru/ şi s-au iubit// iar cenuşa împrăştiată/ de respiraţia lor/ s-a aşezat/ pe pleoapele mele – spune el, parcă pentru a confirma această dezagregare materială prin transformarea în cenuşă. De altfel, simbolul cenuşii şi al perisabilităţii ţine loc de nisip în clepsidră. Partea a II-a a cărţii, intitulată După care vis să mă trezesc?, se deschide cu un frumos poem, care este, desigur, oniric, Dorm într-o livadă de meri: poate că voi muri într-un vis/ în care durerea nu doare/ în care singurul coşmar este viaţa/, catren care se poate regăsi şi în partea a treia a cărţii, sub formă de aforism printre cele 50 inserate de autor, cugetări poetice încărcate de lirism, cele mai multe dintre ele cu o vădită tentă filosofică. Poemele Nunta de argint şi Festina lente mă duc cu gândul la baladele lui Radu Stanca, din perioada de începuturi, în care romantismul uşor morbid se poate observa fără prea  mari eforturi, iar prin unele versuri din cele două poeme se pot regăsi şi tente bacoviene dominate de o anumită lascivitate şi lentoare care caracterizează lirica acestui mare poet. Măsura puterii sale de sinteză, chiar de concentrare maximă, se poate distinge din cele 50 de aforisme despre vis şi visare, despre existenţa prin vis şi trăirea pentru vis. Poate că voi muri într-un vis în care durerea nu doare, în care singurul coşmar este viaţa, spune el în aforismul cu numărul 10. De fapt, aforismele sale pot fi considerate un altfel de psalmi, ce e drept, psalmi păgâni, şi conchide: Visul ne-nvaţă că nu există decât un singur paradis fără coşmaruri, sau: Întreaga noastră viaţă atârnă de un vis, aşa cum lacrima atârnă de genele ochiului care s-a deschis pentru a înfrunta realitatea. Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, Ionuţ Caragea scrie o poezie  pe  o  lamă  de bisturiu, radiografiind visele, lamă de bisturiu cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propriile trăiri, propriile vise, propria moarte, aşa cum reiese din majoritatea poemelor din această despletire. Totul pare amorf în poezia sa, format din antimaterie, el trudind să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare, aşa cum sunt şi visele. Atunci când vrea  să  se  izoleze de lume şi să rămână singur în împărăţia viselor, se ascunde în al clipei pântec să poată asculta toamna cum îngână/ un mângâietor  cântec,/ cu  acorduri fine/ ale unei mandoline/ acompaniate de cântec. Faptul că este un poet atipic, nonconformist şi, de ce să nu spunem, destul de greu de digerat, aşa cum s-a şi remarcat în diferitele comentarii la cărţile sale, nu este greu de detectat. El este şi ca om, dar mai ales ca poet, un orgolios şi nu acceptă modestia şi nici smerenia fiindcă îşi construieşte tot eşafodajul liric din voinţa şi din dorinţa de a scrie poezie, de a fi poet, de a sălta din ţâţâni o anumită poezie leneşă. Cu un discurs liric destul de complex, dar elevat, despletirea viselor se face nu la lumina lunii, ci focalizat, ţinându-şi ochii sus către repere, către planete, stele, galaxii acolo unde iarăşi noi vom fi. Tot ce visez  şi scriu – spune el – tot ce iubesc/ sunt trepte către lumea/ ce-o să fie/ de m-a durut şi-am plâns/ am redospit... În această continuă redospire, o altă formă de germinaţie, se construiesc poemele lui Ionuţ Caragea. » (Emilian MARCU, în revistele Convorbiri literare şi Feed Back, 2018)
 
« Dorul de casă îi preumblă paşii gândului spre marea mea, spre răsărit, fiindcă trăiesc blestemu-nstrăinării prin alte lumi rătăcitor. Durere, nostalgie şi vise îngemănate în metaforă de gând ca plânsul unui dor de mamă. Din creaţia sa reiese evident că este beneficiarul unei lecturi bogate. Experienţa ruperii de locurile natale prin plecarea din România este prezentă în mai toată poezia lui Ionuţ Caragea. El nu scrie încorsetat în reguli şi canoane, ci se confesează pur şi simplu prin cuvinte simple, înmănuncheate în versuri care îl scot din carapacea amintirilor ce-l înconjoară. » (Mihai MARCU, în Istoria Literaturii Scriitorilor Postrevoluţionari 1989 - 2010)
 
« Ca şi aforistica plurivalentă, lirica semnată de Ionuţ Caragea în volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017) are un caracter eminamente sapienţial. Stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forţă care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei. Ea – prăpastia – care îl desparte şi ne desparte de ”inevitabilul nicăieri”. Verbul din lirica lui Ionuţ Caragea are capacitatea de a surprinde şi acele momente de trezire a universului, exact ”atunci când prima lacrimă a curs/ din prea multa singurătate/ a totului captiv în nimic”. Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului şi receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri. Poate o vom face altădată. Poet al unei generaţii de orbi, acesta nădăjduieşte că ultimul om de pe Pământ îi va mulţumi că n-a renunţat să viseze la nemurire şi că a scris în condiţii vitrege poeme de iubire, acestea dându-i puterea de a înfrunta: ”cu pieptul dezgolit/ şi cu pletele în vânt/ a p o c a l i p s a/”. Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului şi al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« În volumul "Fântâna care-și bea singură apa", autorul continuă tematica volumelor precedente, reiterându-și strigătul mut și trăirile de mare forță care vin din adâncuri. Punctul critic nu se mai află pe marginea prăpastiei, ci pe marginea fântânii, adică locul în care se ridică cumulul experiențelor sale lăuntrice odată cu ciutura poeziei, spre a potoli setea de cuvinte și înțelepciune a cititorului. Dar, surpriză! Cititorul lipsește din peisajul artistic, această lipsă generând autoconsumarea propriilor sentimente (autodevorarea profunzimilor, după cum spune într-un poem), într-o relație mult mai intimă, cu Divinitatea. Nu vorbim, așadar, de o risipire, ci mai degrabă de o reîntoarcere la matrice, însemnând, precum simbolul antic Uroborus, în care șarpele își înghite propria coadă, unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Fântâna este, prin urmare, un portal spre adâncuri, dar și o fereastră către inima universului. Este pleoapa ochiului care poate privi lăuntric sau la mare distanță. Pe lângă poemele cu încărcătură filosofică și metafizică, autorul ne vorbește și de durerile sale, cele care „îi sfâșie visele” și „îl încearcă cu dinții de parcă ar fi o bucată de aur în spatele pielii”. Recunoaște că el este „O durere care își face autobiografia”, „Un trup agățat într-o durere” sau o „Căprioară cu piciorul beteag”, evidențiind, astfel, procesul declanșator al lirismului său, cuptorul alchimic al poemelor și aforismelor sale. Sau, mult mai metaforic și concentrat totodată, ne mărturisește, într-un citat reprezentativ din partea a doua a cărții, că „Pentru mine, toate durerile sunt flori căzute din cer. Iar poezia, un parfum pe care-l creez din petalele lor.” Iată, așadar, catharsisul (evidențiat și în poemul „M-am spălat în cascada cuvintelor”), sublimarea, transcendența sau, cu alte cuvinte, „drumul pozitiv și exemplar al poeziei, de la suferință la extaz, de la angoasă la iluminare și de la elegie la imn”, despre care făcea referire Al. Cistelecan într-o superbă cronică pe marginea romanului memorialistic al lui Ionuț Caragea, intitulat sugestiv "Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele!" (ed. eLiteratura, 2016). Chiar dacă "Fântâna care-și bea singură apa" este, la prima vedere, un volum al condiției poetului singur, fără cititori (Poetul se declară „Regele singurătății”), care se autoconsumă, amintind de condiția geniului pustiu eminescian, din creațiile care-l alcătuiesc nu lipsește dragostea pentru muză, pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru mediul înconjurător. Reîntoarcerea la natură în poeme precum „Rădăcina”, „Nucul” sau „Frunza” amintește de filosofia lui Rousseau, de existența nealterată de viciile și decadența lumii moderne. Este un volum al transformării, al ciclicității, al renașterii, iar poezia rămâne, pentru poet, dar și pentru cei care au curiozitate și răbdare să o descopere, „A opta minune a lumii”. Este un volum în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, sufletul nu se lasă niciodată învins, după cum se poate constata și în aforismul din finalul părții a doua: „Sufletul - aripa care nu se lasă niciodată învinsă.” E vorba de un volum din care răzbat „Fâşii de lumină lăuntrică”, contribuind la formarea și devoalarea subtilă a unei conștiințe puternice, amintind, prin ideatica și mesajul creațiilor artistice, de o altă afirmație a marelui Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea: „Cultura reprezintă maturizarea omului, cu toate calitățile și dimensiunile sale, nu constă doar în dezvoltarea gândirii și activității, ea contribuie, totodată, și la formarea conștiinței.” » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista Luceafărul de seară, 2024)
 
« Întotdeauna mi-a fost greu să mă pun în starea de a face lucruri. Începuturile mi s-au părut încă de când mă știu dezastruoase, incomode, dificile. Pornirea mi-a dat mereu bătăi de cap.. “și-apoi m-am îndrăgostit”. Am învățat, în timp, că nu toate experiențele sunt, la debut, atât de groaznice precum par. Cel puțin, unele dintre ele. Ani mai târziu, iată-mă la cafenea cu una dintre prietenele mele bune, militând pentru noi începuturi și dându-i explicații lămuritoare despre cât de frumos, de inocent și de special este începutul dragostei. Ca un copil mic crescut puțin mai mare, mă întreabă cât de mult să prelungească acest joc al tatonării, acest debut al relației, această îndrăgosteală. Îi răspund: “Cât de mult timp poți!” Și-apoi mă reîntorc în trecut și încerc să îmi aduc aminte de toate începuturile poveștilor pe care le-am trăit. N-am să vă mint, melancolia care m-a cuprins are de-a face cu serile târzii de vară, cu strângerile de mână timide, cu bucuria revederii. Și toate îmi aduc aminte de una dintre cele 113 poezii ale volumului Delirium Tremens al lui Ionuț Caragea, un scriitor cu o viziune originală, extrem de personală, nonconformistă și unică asupra cuvântului. Am descoperit gândurile lui, căci ceea ce scrie seamănă mai de grabă cu proză în haină de poezie, acum mulți ani, pe când eram în școala generală. Aveam de făcut un proiect la limba engleză și, în timp ce navigam pe internet, m-am împiedicat – așa cum știți că îmi place să spun atunci când vine vorba despre versuri, de una dintre cele mai “altfel” poezii pe care le citisem până atunci. “Începutul este întotdeauna cel mai frumos moment/ aș vrea ca viața mea să fie un amalgam de începuturi/ reconstruite într-un monument/ gravat de promisiuni/ și de săruturi/ Am plâns când inima s-a frânt în două părți/ eram proscris să bântui pe oceane/ în mijlocul acestor hărți/ Ahab visând în hăul/ gropilor Mariane/ Sfârșitul este întotdeauna cel mai trist moment/ rămâi cu mici frânturi din începuturi/ iar timpul lasă durerea ornament/ ascunsă după măști și scuturi.” Canadian de origine română, Ionuț Caragea este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori contemporani și unul dintre oamenii pe care îmi place să îi citesc atunci când rima nu mă mai mulțumește, nu este suficientă și nu îmi potolește setea de liric. Poezia sa însumează întreaga mea concepție despre început, vorbește deschis despre fiorul adus de această perioadă și mă face să revin la ceea ce vă spuneam inițial: întotdeauna mi-a fost greu să mă pun în starea de a face lucruri, începuturile mi s-au părut încă de când mă știu dezastruoase, incomode, dificile, “și-apoi m-am îndrăgostit”. » (Alexandra MARINESCU, în ziarul Dâmboviţeanul 2023)
 
« Ceea ce îi conferă energia trăirii zilnice sunt sentimentele de iubire şi căutare continuă în toate dimensiunile realităţii concrete sau virtuale. Suferinţa îşi are şi ea locul bine stabilit în viaţa poetului care primeşte mesaje de la Dumnezeu şi care îşi asumă toate faţetele personalităţii sale, chiar dacă acestea pot părea stranii sau chiar morbide. Pentru că dincolo de comunicare, dincolo de vânătoarea cuvintelor menite să încremenească pe hârtie sentimente şi idei, Ionuţ Caragea răscoleşte febril, în căutarea punţii care să unească sufletul omului cu divinul. » (Virginia MATEIAŞ, în revista Pagini româneşti din Montréal, 2008)
 
« Deşi tânăr, poetul Ionuţ Caragea face dovada unei maturităţi literare evidente. La deschiderea volumului "Absenţa a ceea ce suntem" găsim prefaţa scrisă de Marius Chelaru, secretar al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa, prefaţă cu un titlu interogativ-sugestiv: "Gardian al inspiraţiei sau Ordinea firească a suferinţei?" Aici e cheia misterului poetului Caragea: firescul suferinţei, firescul metaforei ce operează, asemeni chirurgului experimentat, "pe cord deschis". Catharsisul creator, clarul obscurul din adâncurile firii umane, căutarea perfecţiunii ce nu poate fi atinsă - toate aceste calităţi le are poezia lui Ionuţ Caragea. Iată câteva din perlele volumului: "Am învăţat să merg ca un baston prin lumea orbilor", "Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde să îi îngropi cadavrul"... » (Prof. Univ. Dr. Ala MÂNDÂCANU, pe situl Comunităţii Moldovenilor din Québec, 2009)
 
« ...În primul rând, mi-a atras atenţia titlul volumului care, pot spune că m-a şocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a aşezării poetului în raport cu lumea, cu creaţia, o viziune cel puţin interesantă. Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se aşază în ambele ipostaze şi are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-şi spună sieşi, poetul? La ce energii se (şi ne) conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaţilor? Am început să citesc. Şi, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui şi m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar aşa poate fi citit omul şi înţeleasă poezia lui. Cât de mult mi-aş dori să văd şi eu la fel de bine! Iată două exemple: "un poem pe care-l va citi / ultimul om de pe Pământ / la revărsatul zorilor / şi va spune / îţi mulţumesc ţie / poet al unei generaţii de orbi / că n-ai renuţat / să visezi la nemurire..." (Poemul meu de azi) şi "dar dacă mesajul meu / către ultimul om de pe Pământ / este, de fapt,un răgaz de respiraţie divină / care mi-a fost oferit / înainte de a mă întoarce / la mine însumi?" (Mesaj către ultimul om de pe Pământ). Îmi este greu să fac comentarii. Nu am calitatea. Eu, muritorul, sunt aici - Poetul este Acolo! De ce folosesc majuscula? Deoarece, cu siguranţă, Creatorul nu regretă harul pe care i l-a dăruit. Probabil că, atunci când, pentru a-i da viaţă şi a suflat asupră-i, i-a grăit astfel: - Omule, ţie îţi dau harul vorbelor meşteşugite - aştept să Mă surprinzi! Dumnezeu a tăcut. Cerul s-a deschis şi s-a închis la loc. Pe o rază invizibilă de lumină harul a coborât în trupul potrivit şi... s-a născut Poetul. Om din trup de om, cu plânsetele de rigoare. Cum şi-a folosit harul Poetul, putem să ne dăm seama aplecându-ne asupra volumului de faţă. Cât şi asupra tuturor celorlalte opere oferite Hărăzitorului până acum. Trebuie să recunoaştem: datoria este mare! Acum, sincer să fiu, nu pot să enunţ eu, un anonim, cât de înaltă este ştacheta Omniprezentului. Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul şi-a dat seama de cât de nobila îi este viţa, are clare reperele estetice şi, adeseori, dialoghează direct şi cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit. În dialogul dintre ultimul şi penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulţime - martori muţi - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaşte Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Şi mai îndrăznesc o afirmaţie: se simte permanent prezenţa Tatălui. Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor şi angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele. Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal. Ultimul poem face lumină. Poetul, ultimul om de pe Pământ, îşi asumă misiunea (autorizat fiind) reprezentării tuturor confraţilor, "fraţi cu toţii/ întru iubire/ sacrificaţi/ ca orice oştire/ care se luptă până la moarte/ pentru veşnicia lor/ dintr-o carte". "Cartea vieţii", un fel de Biblie a poeţilor, ceva atât de sfânt, încât poţi jura cu mâna pe ea, este cartea cu care Poetul se va prezenta în faţa Judecătorului (Cel ce i-a dăruit harul) dacă, bineînţeles, va scăpa de infern şi de câini. De infern... ţine de Poet: va scăpa, dacă nu are scrijelate semne prea adânci pe răbojul greşelilor. Cu câinii e mai greu. Sunt prea mulţi. » (Florin MEŞCA, pe blogul Jurnal literar, 2017, şi în revista ASLRQ, 2017)
 
« Originalitatea noului volum poate fi intuită încă din start, dacă ne gândim doar la înțelesurile de dincolo de titlu: „Locuiesc în casa cu ferestrele închise”. Două medii, unul limitat de niște pereți reci de beton, celălalt... având ca „limită” doar imensitatea cerului, separate de un perete transparent - fereastra - dar... de netrecut. Ce să fie dincolo? Cum ajung acolo? - pare a se întreba poetul din închistarea spațiului limitat în care se află. Să fie mânat de obișnuitele dorințe pământene sau de chemările altor dimensiuni? Poate... amândouă? Dar... chiar își dorește el să treacă granița? Dacă una din lumile de „dincolo” l-a dezamăgit cîndva și acum preferă „arestul” autoimpus până la o nouă deschidere de „fereastră”? Nu cumva, din inconștient, primește semnalele de alertă asupra unui mediu ostil, mincinos? Doar deschizând toate „ferestrele” volumului, cred c-am putea afla răspunsurile la care a ajuns autorul. Cu siguranță, nu este vorba (doar) de o casă în sens fizic, autorul, fire complexă (poate, complicată, ar sugera unii) fiind, regăsindu-se, de multă vreme, în solitudinea ființei sale spirituale (cealaltă casă). » (Florin MEŞCA, în revista Luceafărul de seară, 2020)
 
« Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”). L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”). Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată. Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”). Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”). Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”). Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”). În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi. Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut! Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”). În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu2 = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața. Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii. Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi. Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață… Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”. Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost. » (Florin MEŞCA, în revista Luceafărul de seară, 2020)
 
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civicã în alertã. Versurile sale au în egală măsurã sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trãită la temperatura marilor caractere. » (Victoria MILESCU, în revista Sud, 2017)
 
« Dacă avem în vedere consideraţiile autorului expuse în "Marea singurătate a zborului", acestea având iz de maxime, putem spune că prin noua sa carte (Absenţa a ceea ce suntem), autorul propune cititorilor o poetică a singurătăţii: „adevărata lume este a celor singuri/ (…) poate că lumea este toată a ta/ a celui rătăcit printre oameni/ şi cine ştie să zboare/ şi cine ştie calea/ spre marea singurătate a zborului” (p. 20). Nu ştim dacă poetul are cunoştinţă de filosofia existenţialistă a lui J. P. Sartre, însă retorica acestui poem, ca de altfel a întregului volum (aici ne referim la creaţiile ce stau sub zodia singurătăţii) aminteşte de vorbele scriitorului francez. „Nu suntem singuri când suntem singuri, ci suntem singuri când suntem printre oameni.” De altfel, paradoxul care este detectabil din vorbele lui Sartre, ca modalitate de zicere, este prezent şi la Ionuţ Caragea. » (Prof. Dr. Constantin MIU, în revista Sfera Online, 2009)
 
« Cei care s-au referit până acum la volumele de versuri semnate de către Ionuţ Caragea (printre care Marius Chelaru, Adrian Erbiceanu şi V. M. Tăicuţu) au remarcat mai cu seamă elementele dionisiace ale acestui poet nonconformist, precum şi sentimentul dezrădăcinatului, la care şi noi am făcut trimitere, într-o cronică la volumul Absenţa a ceea ce suntem. Doar Traian Gărduş (în ediţia electronică a revistei GLAS COMUN – 19 mai 2009) a vorbit tangenţial (într-un scurt fragment al recenziei sale la volumul de versuri Omul din cutia neagră) despre problematica morţii: „Moartea revine mereu-mereu în poemele lui Ionuţ Caragea ca o intuiţie sau ca o premoniţie, ca şi când autorul ar sări peste anumite etape şi s-ar afla faţă în faţă cu bătrâna doamnă.” (...) Poemul care împrumută titlul noului volum (Guru amnezic) este reluat din volumul Absenţa a ceea ce suntem, ca semn evident al continuării ideaticii din volumele anterioare. Ideea pe care o comunică aici autorul – şi care transpare din întregul op – este aceea că nu omul este stăpânul spaţiului şi al timpului, ci acest guru amnezic: „secundele s-au adunat într-o sectă/ condusă de un guru/ amnezic”. S-a spus, şi putem afirma pe deplin convinşi, că Ionuţ Caragea este şi un poet al paradoxurilor. Bunăoară, o altă idee avansată aici este aceea că sfârşitul este un nou început pentru acest lacom guru: „secundele s-au adunat/ ca morţii-n cimitir/ aşteptând numărătoarea/ inversă// degeaba// o nouă istorie începe/ istoria clepsidrei/ pe jumătate plină/ de lăcomia unui guru/ amnezic”. Ideea timpului-bumerang – accesoriu pentru acest „vampir sorbind lumina spaţiilor înguste” – ca un corolar al ideaticii din poemul adus deja în discuţie o întâlnim în alt loc – Singurul geniu: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea timpului/ bumerang”. Acest singur geniu, de care vorbeşte poetul, are şi abilităţi de păpuşar, dându-ne impresia că avem libertatea de mişcare, prin intermediul comunicării, însă este doar o aparenţă corectată de o transparenţă – ca să ne exprimăm în termenii filosofiei lui Mircea Eliade: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea cuvântului/ călătorind de la ventricolul stâng/ până la marginea universului/ lângă tălpile reci/ ale creatorului”. Poetul – şi el un demiurg, un creator de lumi prin cuvânt – este conştient de necesitatea jertfei, prin răstignire de propriile versuri: „trăiesc şi în această carte,/ de-atâtea versuri răstignit” (O patrie şi un mormânt). Ionuţ Caragea mărturisea undeva că „nu suntem compleţi decât atunci când murim”. Ţinând cont de acest „postulat” şi de versurile declarative din poezia ceva mai sus amintită şi având în vedere ideatica poeziei Visând nemurirea, putem spune că poetul îşi completează cu fiecare volum fiinţarea prin moarte ca nemurire în şi prin cuvânt: „stau cu mintea la pândă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sângele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogăţească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visând nemurirea”. În poemul Ademenire, autorul consideră că singurul lucru de care e privată această „prezenţă invizibilă/ care ne locuieşte în fiecare clipă” (cum o numeşte în alt loc – Niciodată nu luăm moartea în serios) este – totuşi – neputinţa de a fi împlinită prin urmaşi: „ce îi lipseşte morţii mai mult/ decât să fie mamă”. Fiind „impredictibil şi rece” şi devorator de timp şi cunoaştere, putem considera scrisul copil vitreg al acestei prezenţe prin absenţă, căci el, scrisul, are ca urmare moartea temporară: „dacă încerc să anticipez o mişcare/ se-nalţă şi îşi scuipă veninul/ drept în ochii mei/ orbindu-mă pentru o vreme” (Anticipez o mişcare). Parafrazând consideraţiile autorului din finalul cuvântului înainte – Punctul zero – la volumul Omul din cutia neagră, vom spune că, angajat într-un adevărat maraton pe tărâm literar, prin acest nou op, Ionuţ Caragea are curajul să-i surâdă morţii în faţă şi să-i spună: „Nu mi-e frică, vom continua cursa!” » (Prof. Dr. Constantin MIU, în prefaţa volumului "Guru amnezic", 2009, şi în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează. Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor - aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. (...) Materia volumului de debut Delirium Tremens este pigmentată de amintiri polarizate eufonic prin accentele mirajului erotic, în registru confesional. Modulaţiile sunt tensionate, încărcătura afectivă se mai sprijină şi pe un imaginar ideatic, dubla văpaie a suferinţei metafizice pune la grea încercare ecoul ontologicului liric. Spre exemplificare, prezint un interesant travaliu artistic descifrat în poemul "Stele Verzi". La prima vedere, osmoza forţelor stilistice dă impresia unei temperaturi melancolice în notă personală. Desigur, mişcările limbajului, reflexele imaginilor uneori ireale, înfăţişează aparent subiectul iniţial al "evenimentului". La noi, ajunge chiar o vibraţie de contemplare. Dar elementele puternice ale sensibilităţii, evoluează şi în alte zone decât cele exterioare, sustrase locurilor şi timpurilor comune. În prim plan, poetul se descoperă surprins de "invazia aminitirilor... (...) Este deci, percepţia fenomenologiei conştiente: adică impulsul iniţial amorsat din real. Desigur, într-un asemenea caz, se naşte întrebarea: percepţia a atins substanţa gândului, stimulând fantezia, ori energia-gând a cuprins lumina arhetipului fanteziei? Pentru că, într-un spaţiu imaginativ - dar cu eul receptiv, adânc ancorat în natura vieţii, poetul îşi declară voit solitudinea... (...) Nu cumva, preocuparea voinţei expresive faţă de voinţa formală ia aspectul unei oficieri dezolante, pentru ca în finalitatea poemului să-şi proclame superioritatea prin transcendenţă? Pe calea înnobilării, tema creaţiei sale poetice este în legătură natural - spirituală cu universul, culminând prin bogăţia conţinutului... (...) Volumul Delirium Tremens anticipează surprinzător de exact continuitatea operei poetului în care esenţialul rezultă din întreg. (...) Principalele virtuţi ale scriiturii din "M-am născut pe Google" se descoperă abia după trecerea prin poemul invocator "Lăsaţi-mă să-mi termin poezia"... (...) Ţinând seamă de claritatea semnificaţiei simbolice, sesizăm înnoirea eforturilor spirituale înspre speranţa apropierii de perfecţiune (năzuinţă etern umană). Rezolut sens dat vieţii cu valenţe înălţătoare din "microcosmos" în "macrocosmos". Idealitatea demeresului se prefigurează din conştientizarea (şi “acceptarea”) ciclurilor de renaşteri... (...) Cromatica metaforică “/născut să respir sufletele celorlalţi/” este un veritabil element de coeziune, de comuniune, dar şi de amplitudine, capabilă să depăşească banalul şi nocivitatea. Pe ritualicul “traseu”, capacitatea de reprezentare poetică “dizolvă” declinul timpului lăsând senzaţia unei clarviziuni înfiorate... (...) Efervescent, “M-am născut pe Google”, oferă o posibilă transformare poetică a lumii, căreia nu-i lipseşte un istorism arhitecturizat. (...) “Vinerea Mare” deschide fereastra spaţiului extins, ocupat de “Donator Universal”. De această dată, din interior, poetul reformat în vogă expresionistă, aspiră la Creator printr-o pulsaţie a crucii cardinale: “/Din miez de nuc/ Crucea mi-o duc/ spre Creator/ Pe cruce mor/”. Cea de a doua poemă “Crist îmbătrânit” s-a născut dintr-un paradox. Fiind atras de gravitaţia terestră, poetul trăieşte experienţele existenţiale cu fidelitate, în circumstanţele povarei timpului însumat, vinovat de perisabilitatea conţinutului material (de fond şi formă). Perisabilitate care, îi pendulează crezul sapienţial între derizoriu şi transcendent. Altfel, cum de se implică ca actant al ideii de “îmbătrânire Cristică”? Apoi, tot el poetul, dă o altă configuraţie structurii textuale, pentru ca în încheierea parabolică să pulverizeze iniţiatic paradoxul... (...) Personal, îmi rezerv dreptul să cred că, la “facerea” cărţii “Donator Universal”, Ionuţ Caragea a fost marcat de o devastatoare seismă interioară. Însă salvarea, ieşirea din dramatic s-a produs graţie spiritului său, însetat de divinitate. (...) Cu o intensitate neaşteptată, “Omul din cutia neagră” iese din propria fiinţă lăuntrică a poetului, venit să întâmpine lumea în totalitatea ei. Poetul foloseşte un furnal misterios în care topeşte aluviuni, dând la iveală fluidul incandescent, decantat, distilat. Comburantul este suferinţa. Turnarea (şi patinarea) în formele sintezelor poetice se prelucrează după o alchimie proprie. Astfel, devenite prototipuri cu armonii de rezonanţă, ele capătă valori într-o ierarhie a semnificării... (...) Intuitivul dă prezenţele introspecţiilor de instanţă mistică... (...) Deloc episodic – dar cu laturi diametral antagonice, sălăşluieşte în simţurile poetice “întunericul”, întruchipându-şi duplicitatea... (...) În poemele lui Ionuţ Caragea, până şi tăcerea jubilează “dată cu vocea la maxim”... (...) Prin imboldul său creator, tânărul poet Ionuţ Caragea – al cărui suflet are limpezimea şi memoria ancestrală a cristalului, ne-a dăruit un regal liric în patru volume, demn de o înaltă preţuire. » (Nicolae N. NEGULESCU, în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Deunăzi, am primit un mesaj electronic din partea poetului Ionuţ Caragea, prin care acesta îi invită pe destinatari să citească un interviu în care erau anunţate, printre altele, şi recentele sale performanţe literare obţinute în Franţa. Alături de interviu, era postat un videoclip în care poetul îşi recită propriile sale versuri. Nu știam dacă, până în acel moment, i s-a mai spus lui Ionuţ Caragea că este un poet baroc. Poate că, dintr-un atavism secret, „eonul” baroc cu care l-a înzestrat Dumnezeu, deci care îi este consubstanţial, l-a și determinat să părăsească însoritele meleaguri ale Tomisului, în favoarea celui mai baroc oraș românesc, Oradea, alias Varadinum, cu o escală de opt ani în Montreal, cea mai populată aglomerație urbană francofonă din lume, după Paris. A fost, aşadar, o pură speculație personală... Ideea mi-a venit citindu-i şi ascultându-i poemul, „Imn Umbrei”, încorporat în videoclipul mai sus amintit. Un poem de largă respirație din volumul „Umbră lucidă” (Ed. Fides, Iași, 2016). Tematic, acesta s-ar vrea parcă un răspuns „în ecou”, peste ani, ca să nu spun „în oglindă”, al poemului (mult mai condensat totuși) „Umbra furată” de Radu Stanca - un alt poet baroc sui generis. De ce „în oglindă”? Pentru că, dacă Eul liric stancian își caută umbra pierdută („- Unde mi-e umbra? Cine mi-a furat-o?”) - în poemul lui Caragea, dimpotrivă, „Umbra” își caută Eul abisal: „O umbră rătăcită prin lume/ Căutând un om descheiat la șireturi...” Oricum, tema „Umbrei” este prin excelență una barocă, fiind inspirată din jocul de lumini și umbre al eternului stil baroc, cu ale sale dualități și tensiuni între aparență și esență (v. tehnica „Trompe-l’oeil”), în care existența devine oscilantă, un amestec de realitate și irealitate, de adevăr și iluzie, ca alternanțe ale esteticii eminamente baroce. Căci Barocul nu este doar un curent sau un stil, ci mai ales un „spirit activ”, cu recurențe de-a lungul istoriei, începând din Antichitate și până în zilele noastre.... Îl felicit pe autor pentru poemul său filosofic grefat pe o temă barocă, pentru cele două premii oferite de Societatea Poeților Francezi („Mon amour abyssal” - premiul „François Victor Hugo”, „J'habite la maison aux fenêtres fermées” - premiul „Mompezat”), care fac atât de multă cinste tinerelor litere românești, dar și pentru curajul de-a fi intrat (ca un gladiator mioritic) în „groapa cu lei” și de-a-i fi înfruntat chiar la ei acasă, căci doar cine riscă merită să și câștige! Sau, cum ar fi spus Abbé Mathurin Régnier, „Chacun est artisan de sa bonne fortune... ” » (Lect. Univ. Dr. Constanţa NIŢĂ, în cotidianul Crişana, 2020)
 
« Pentru că evenimentele pe care le trăim ne modifică propriul ritm și ne lasă impresia intensă de întuneric, ne concentrăm în exterior, pe manuscrisul pandemiei acestei lumi și, fără să vrem, lăsăm poeziei puține drumuri pentru a ajunge la noi. De curând, am primit două volume de versuri: "Eu la pătrat" și "Locuiesc în casa cu ferestre închise" (ambele publicate în anul 2020, la editura Fides din Iaşi), ale poetului Ionuț Caragea, căruia îi mulțumesc pentru ceea ce dăruieşte cu atâta lumină în suflet și prietenie. În cele două cărți diferite tematic şi stilistic ("Locuiesc în casa cu ferestre închise" este scrisă în vers alb şi se potriveşte crizei prin care trecem, iar "Eu la pătrat" este o antologie în vers clasic), am pus "semne" poeziilor care m-au impresionat cel mai mult şi, după ce am revenit asupra cărţilor, am realizat că "semnele" sunt aproape peste tot. Dat fiind faptul că aşteptam şi veşti bune în vreme de criză, am ales să vă aduc "Veşti de departe", "de la o picătură de ploaie", despre pacea și căldura unui poet care "peticește un cer sfâșiat de gânduri și iluzii rebele", aflând, "de la un curcubeu zâmbitor", că "drumul spre nemurire \ are culorile creioanelor \ cu care mi-am desenat \ copilăria". Poetul Ionuț Caragea creează la unison cu inima și cu mintea, într-o zidire sufletească a picăturii de ploaie şi a palei de vânt, a razei de soare şi a "curcubeului zâmbitor", a "râului învolburat" şi a speranței unui vis de iubire care, prin cântecul cuvintelor, invocă "dragostea", "grija de umbră" şi "copilăria". Acestea sunt, neîndoielnic, "vești de departe \ despre tot ce se-ntâmplă \ atunci când uit \ cine sunt și ce vreau". Motivul "umbrei", din versurile "azi am aflat \ de la o rază de soare \ că trebuie să am grijă \ de umbră ca de copilul meu \ altfel \ aș rămâne complet singur", este cheia metaforică a talentului poetic, luminat și susținut de Universul interior şi cel exterior, "umbra" având astfel, la nivelul unei interpretări psihologice atipice, un sens pozitiv, puternic, de atașament, ca de propriul copil. Acest sens scoate în evidenţă dragostea pentru scris, de care, dacă nu ar avea grijă, poetul s-ar îndepărta de el însuși, "rămânând complet singur". Din aceasta ipostaziere, cititorul descoperă ce anume cheamă inima poetului la viață, în poezia " Veşti de departe ", din volumul "Locuiesc în casa cu ferestre închise"/ "J'habite la maison aux fenêtre fermées", distins de către Societatea Poeților Francezi, cu premiul "Mompezat 2019". Noi suntem siguri că toate victoriile lui Ionuţ Caragea sunt importante nu numai pentru el, dar şi pentru noi, fiindcă îndemnul profetic de a sta în casa cu ferestre închise, descifrând misterul unei lumi ignorate de mulţi, poate fi salvarea pe care o căutăm cu toţii. Un om, pentru a fi salvat, are nevoie în primul rând de o minte sănătoasă, pentru a avea un trup sănătos. Altfel, orice fugă e zadarnică, iar orice izolare, fără comunicarea cu partea cea mai intimă şi mai frumoasă din noi, te duce în pragul zădărniciei şi al nebuniei. » (Elena PAPADOPOL, în revista Luceafărul de seară, 2020)
 
« Volumul de faţă, Patria la care mă întorc, reprezintă o introspecţie a sinelui. Chiar din poemul ce deschide volumul întâlnim o metaforă proprie harului său poetic: când îmi lipsesc cuvintele/ împrumut un pic din tristeţea/ celui pe care-l citesc/ chiar şi când sunt obosit/ împrumut un pic din somnul lui/ apoi trăiesc de pe o zi pe alta/ cu gândul la datoriile acumulate/ dar nimeni nu vine să mă-ntrebe nimic/ se aude doar un clinchet/ din spatele unei uşi/ curios mă apropii/ şi mă privesc prin gaura cheii (Închis pe dinafară). Unde altundeva îl putem găsi pe poet, decât într-o aşteptată mirare despre o coincidenţă, ca o emblemă a sumei nefericirilor, ca un ultimatum acordat divinităţii: Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi? Dacă iubirea e nelipsită ca definiţie necesară încrâncenării trăirilor, aflăm că multiplicarea ei depăşeşte orice mărginire, aducând întocmai necazurile la care ne-am fi aşteptat: ce facem cu această iubire/ rămasă singură la masa tăcerii/ strângând în palmă lacrimile/ ca pe o ultimă comoară/ ce facem cu această iubire/ cui să o dăruim când nimeni/ nu se mai hrăneşte cu resturi/ când toţi sunt politicoşi/ ca la o masă străină/ cerându-ne pentru sentimente/ chenzină (ce facem cu restul de iubire?) Şi iubirea devine un sfârşit pentru pesimismul liric al autorului. (..) În principiu, într-un volum plin de tristeţe şi moarte nu putem să nu amintim versurile în care am găsit o urmă de seninătate, tocmai în poemul care dă numele întregului volum: fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei…// patria la care mă întorc/ este femeia pe care o iubesc. Recunoscând alunecarea spre derizoriu, spre osânda sinelui, Ionuţ Caragea depăşeşte momentele grele, când tatăl său s-a contopit cu Tatăl şi afirmă: iubind fericirea am îmblânzit/ până şi moartea/ pisica neagră ce împinge ghemul/ de lână albastră prin univers/ azi nu-i voi da cu piciorul fericirii/ este prea frumoasă, prea sinceră//… azi nu-i voi da cu piciorul fericirii/ nici mâine, nici poimâine/ nicicând/ (Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii). Sub un cifru personal, Ionuţ Caragea ne mai desluşeşte orizonturile pline de dor şi straniu, de dincolo de ocean, pentru că tocmai se face auzit, revine acasă mult prea departe de aproape/ şi mult prea aproape de nimic, prudent şi conştient. (…) Până la urmă, ştim pe de-a dreptul că poetul îşi hrăneşte sufletul cu nedisimulată căutare a izbânzii întru speranţă, chiar dacă e o hrană de rădăcini amare; iar tot ritualul trăitei tristeţi nu face altceva decât să traseze un drum fără sfârşit: îmi citesc ultimul poem/ şi-l rog să le spună/ şi celorlalţi/ că exist/ că alte poeme vor veni/ ca o herghelie de fluturi sălbateci/ cu aripile întinse peste lume/ lovind din copite... » (Acad. Liviu PENDEFUNDA, în revista Contact Internaţional, 2013)
 
« Negrul care vine din cartea Negru sacerdot a lui Ionuţ Caragea, apărută în 2008 la Editura ieşeană Fides, nu este unul obişnuit, un negru banal, ci, dimpotrivă, capătă şi pentru că autorul ne-o spune tranşant în titlu, dar şi datorită impusului cultural determinat în urma lecturii, o altă dimensiune, aceea a pretextului. Acest cuvânt nu trebuie să fie acceptat în conotaţiile sale efemere ci ca suport al întemeierii unei adânci reflexivităţi a poetului asupra cojii fenomenelor pe care suntem siliţi să ne aşezăm, voluntar sau involuntar, genunchii realităţii noastre intrinsece. Ionuţ Caragea îşi numeşte cartea Negru sacerdot dintr-un puternic dor de a se apropia indirect de ceea ce de obicei scapă la o privire atentă. Fenomenele lumii acesteia nu pot fi apropriate, pare a ne spune poetul, decât printr-o anumită viclenie, printr-o anumită simulare a esenţelor, acestea fiind rezultatele ontologice a tot atâtor pretexte încântătoare, pentru că tot ceea ce produce concluzii poetice, tot ceea ce este esenţă a realului, dar în aceeaşi măsură este şi miez poetic, produce cele mai fascinante fructe din această grădină a deliciilor negre şi sacre! A găsi un titlu care să ilustreze, cu destul de mare apropiere, esenţa poeziei din Negru sacerdot, îndeamnă la cufundarea în această materie sublimă a cuvintelor ce se autodepăşesc într-o autonomie a transformărilor permanente şi uneori neaşteptate. Înotând pe sub puţina lumină, pentru că negrul te împiedică să te avânţi pe culmile pe care de obicei poezia ţi le oferă, având drept ecou un cuvânt încărcat de semnificaţii puternice, acel „sacru” care îţi atârnă de picioare şi care te poate duce la fund, ai timpul necesar, dacă nu cumva eşti un înotător prea grăbit să găseşti comoara scufundată, să te identifici cu această atmosferă a straturilor ce se acoperă unele pe altele, a straturilor poetice care sunt unele pentru altele, într-o continuitate întreruptă de la poem la poem, tot atâtea pretexte ale unei cunoaşteri intime a complementarităţilor ce ne asigură stabilitatea şi în acelaşi timp drumul spre sublim şi transcendent. Poetul ca pretext al poeziei apare în acest caz ca o sursă de simulare a acelor esenţe despre care vorbeam mai sus, dar, mai mult, în acest caz ideea merge pe identificarea celor două coloane ale acestui templu: poetul şi poezia! Ionuţ Caragea nu se sfieşte să-şi afirme stăpânirea asupra întortocheatelor căi întunecate pe care şi le-a luat drept pretext, pentru a ajunge la ceea ce doreşte cu adevărat – dar cine poate afirma ce este adevărul? – şi de multe ori ajunge la aceleaşi pretexte care sunt încărcate de data aceasta cu noi semnificaţii. Pretextul devine concluzie, iar concluzia poate să-şi reamintească statutul de pretext. În acest sistem de referinţă, chiar pretextul este pretext, fiind de fapt un refugiu al conştiinţei creatoare într-un univers sigur, acela care permite manifestările puterii ei. Chiar la o primă lectură ni se dezvăluie pretextul ambientului în care poetul se ridică şi înalţă spre noi şi spre alte direcţii insesizabile spiritelor obişnuite, incantaţii prin care creează poezia straturilor întunecate ale fiinţei umane, poezia spaimelor umane, a ororilor existenţiale, trupeşti şi spirituale, spaţiul poetic al unei lumi cuprinse de enigme, durere, boală, suferinţă, stricăciune, moarte, plâns, uitare, descompunere, chin veşnic spaţiu ilustrat, la fel, ca pretext prin noapte, lună, cruce, cadavru, coşciug, cimitir, viermi, pustiu, Styx. Nu este cineva exterior poetului cel care să folosească aceste cuvinte prin care încarcă un spaţiu cu evenimente depreciative în sens existenţial, ci chiar el este acela care pretextează încontinuu încărcându-şi planurile existenţiale cu spaţii şi evenimente care trebuie să-l ajute în crearea acelui negru sacerdot, pentru că spaţiul şi evenimentele la care m-am raportat şi s-a raportat până acum poetul, nu reprezintă altceva decât materialitatea obişnuită negrului sacerdot de mai târziu. Acest negru sacerdot nu are o întemeiere normală ci una sublimă şi neapărat transcendentală. Poetul lasă deoparte ceea ce îl înconjoară şi care ne trezeşte, la o trecere rapidă, o reacţie de tremur a presimţirii ororii şi lasă deoparte şi evenimentele de acelaşi tip, aceste lăsări deoparte neavând legătură cu acele căutări ale esenţelor, numite aici concluzii ale tuturor pretextelor identificate şi folosite de poet. Dacă vorbim de pretexte, dacă vorbim de poet ca pretext al poeziei sale, suntem obligaţi să argumentăm concret şi cu greutate afirmaţiile respective. Desigur că ideea de bază a acestui articol este aceea a substituirii pretextelor, a metamorfozei acestora, a dinamicii pretextelor şi mi se pare că folosind acest pretext (sic!), nu fac decât să adaug posibilelor interpretări asupra poemelor din cartea citată, alte dimensiuni, pe care însă nu ne sfiim să le proclamăm ca fiind puternic întemeiate pe însuşi ceea ce ne permite poetul să identificăm! Întreaga carte cu toate poemele cuprinse în ea, poate fi înţeleasă foarte bine ca o permanentă dedublare, dar nu în sensul unei înşelări conştiente a cititorului, sau a unei auto-înşelări a poetului – uneori poezia se pretează unor asemenea prezenţe ludice – ci în sensul creării unor planuri duble în fiecare poem, acela al pretextului şi acela al concluziei, ca şi cum putem vedea coaja şi în momentul sacrificării acesteia, miezul. Poetul continuă actul sacrificării prin înveşmântarea cojii în miez şi aşa mai departe, într-o dinamică permanentă a schimbării planurilor şi straturilor poetice, ceea ce oferă o amprentă inconfundabilă lucrării sale, tehnic vorbind, dar şi ideatic şi compoziţional. Ionuţ Caragea este un constructor de esenţe care asemenea unui zidar priceput, foloseşte cofrajul la îmbrăcarea pereţilor iar conţinutul pereţilor se constituie într-un cofraj pentru alţi pereţi, aşa se înalţă edificiu poeziei acestei cărţi. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea este una cu volum care se susţine în toate cele trei dimensiuni ale unei creaţii de artă: conştiinţa, sublimul şi transcendentul. Desigur că o face cu ajutorul acestui instrument surprinzător, dar care poate fi identificat cu uşurinţă dacă stărui asupra poemelor lui, pretextul şi, mai mult, transformarea eului în pretext pentru propria poezie şi a propriei poezii în pretext pentru eul său! Ionuţ Caragea ne învaţă că totul este o creare de pretexte şi că suntem siliţi permanent să pretextăm existenţa noastră prin tot ce facem, iar pretextele noastre să fie puternic întemeiate. El o face admirabil prin volumul Negru sacerdot, dovedind încă odată că orice pretext poate fi, dacă este însoţit de poezie, sublim şi poate atrage asupra poetului binefacerile transcendentului.  » (Prof. Petrache PLOPEANU, în revista Spaţii culturale, 2009)
 
« De curând am primit la redacție, cartea de poezie „Infectat cu iubire” de Ionuț Caragea – deja titlul este incitant – și citind cartea, mi-am notat câteva idei, iar în final m-am gândit să-mi exprim câteva Gânduri de cititor. M-au mișcat termenii comuni folosiți, dar astfel aranjați încât creează o atmosferă total metaforizată, precum fluturii care pot fi asociați cu „flori de aer”. Scriitura D-sale e până la limita astral-incandescentă, este a unui creator, pot spune, la care sensibilitatea nu este încă uzată, aruncă înlături multă umbră și taie valul. Din scrieri se desprind nepotriviri esențiale între sinele intens iubitor, cu un dor fără sațiu, și ce îi este dat în lume. Poetul își este singur lege şi mister. Se simte bolnav de nemulțumire, iar din poemele sale se degajă o tristețe limpede. Urmează niște rânduieli firești pe care le înțelegem în subsidiar și toate în final ca și nisipul din clepsidre, ne sugerează veșnicia care ne va cuprinde pe toți. În derularea vieții pot fi întâlnite destule putințe cu repetiție și cea mai de valoare este starea de grație a neprihănirii, dar se proliferează și o fisură în marea minciunii. În poemul Conversație între poet și poezie: de ce te zbați, de ce te frămânți?/ de ce vrei să fii cunoscut?/ de ce nu mă lași pe mine să fac totul?/ îl întreabă poezia pe poet, / tu poezie, pleci și-i faci pe oameni fericiți/ trăiești prin ei și nemurești/… Are dreptate poezia, dar parcă și poetul – căci nemurirea de care vorbești tu, poetule, / pe pământ nu există/… nici chiar pentru mine, zise poezia, căci voi fi uitată, și cred că e mai bine: / noi să fim propriul paradis/. Poemul Infectat cu iubire ne mărturisește: despre oameni, despre dureri și măști, despre flori și lume, despre moarte și morți și despre umbra ce ne urmărește continuu credincioasă în viață, despre cuvintele așternute pe hârtie ce devin magice, fiind infectate cu iubire. Referitor la cei ce se înstrăinează, poetul îi cinstește, dar: /lăsându-mi cuvântul să-mi fie liber/ lăsându-mi inima/ să bată cu putere/ lăsându-mi sufletul/ să facă schimb de respirații/ cu Dumnezeu/. Umbra spune poetul, este un prieten adevărat,/ ca un câine credincios/, te urmează și te apără de această lume bolnavă și se întoarce la tine oricând și oriunde, că-și iubește ca și tine țara de baștină. Cu un suflet pe care poetul îl păstrează veșnic tânăr și cu o mână de cuvinte, poetul ajută pe cei căzuți să-și ducă crucea mai departe. Autorul percepe gândurile ca pe niște gloanțe invizibile cu care este deseori mitraliat, ca să-și păstreze slava cerească, plutind pe un covor de stele, luându-și cu sine umbra – statornicul prieten. Aș mai putea spune că doar stelele sărutate în colțuri îl dezmeticesc pe poet, și desprinde de pe ramura gândurilor poeme. Dă crezare preceptului: /când inima și mintea se contrazic întruna/ trebuie ca poetul să le pună de acord, chiar dacă întrezărește totul ca o furtună ce-îl îngână. Creatorul invită pe toți că pentru reînviere aprindeți-vă credința, că și-n izolare este Dumnezeu. Autorul cărții de fată este un visător, care iubește visarea cât cuprinde zarea și mai departe, și iubește curat, permanent și înlăcrimat. Este convins de deșertăciunea pe care o întâlnim la tot pasul și se prelinge și în regatul copilăriei, deșertăciune sintetizată magistral de umbra noastră (vezi poemul Trădarea umbrei). De la naștere timpul „ne aruncă mânușa”, noi o ridicăm din lipsă de lașitate, deoarece cunoaștem cu siguranță deznodământul. La un moment dat autorul spune: singura mea casă/ e poemul/ ca un recviem pentru muză, rană, cicatrice într-o / trilogie transcendentală/. Ionuț Caragea este convins că poemele nu-i aparțin, ci invers faptul este valabil, cu sau fără mască pe fața iubirii, care dorește să vă ofere scintilația de fericire și grija pentru veșnicie. Din partea a II-a a cărții aflăm că pentru Ionuț Caragea poezia este: o insulă într-o mare de sânge / iar creierul un azil / într-o mare de gânduri/… /chiar și sufletul / care citește acatiste / în mânăstirile din adâncuri / se teme de lunga călătorie /… / și din zborul lui /… /rămâne doar o singură lacrimă / în care își înmoaie / pana de scris / testamentul /…/Viața a fost/ un scâncet, iar / speranța mea pare/ o lacrimă exilată/ în tăcerea / umbrei/. Autorul este mâhnit peste măsură, că lumea este impasibilă și că /poezia/ n-a infectat pe nimeni cu iubire /…. În poemul Val după val: /se scaldă / cuvântul în eternitate /, pentru eternitate este convingerea poetului și revine pe țărmul lacrimilor. Poetul este un leagăn între / două cruci vii /… /un exil pentru lacrimi /… / și paradoxal …/un aluat al tăcerii / crescut cu drojdie de poeme /… Este convins că poemele îl vor povesti pe poet, cu multe cuvinte înaripate, până-ntr-o iarnă căzută pe tâmplele sale, deși el este o speranță crescută din scântei. Creatorul concluzionează: vom iubi /, vom muri, / vom trăi!... /dar lasă lacrima să-și spună / rugăciunea până la capăt /. Partea a III-a a cărții este alcătuită din aforisme, din care spicuiesc câteva: Ghinionul geniului. S-a născut într-o lume plină de talente /; Busolă și hartă pentru veșnicie: inimă și poezie /; Măști am purtat tot timpul. Acum ne deranjează că ni le pun alții / ș. a. m. d. Cartea este un hohot reținut, o închidere în lumea suferinței, un surâs de gingașă cruzime, este ca un netimp transformat în vreme, încearcă să distingă hăul de azi de haos, prin el parcă vibrează corzile unei lire cosmice. » (Vasile PONEA în revista Caietele Columna, 2021)
 
« În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni. » (Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel POP în volumul Infectat cu iubire, 2020)
 
« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el –, natural, în cultura scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în postmodern. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. Reflexive şi autoreferenţiale, cu resuscitări ale profanului şi cu tatonări ale sacrului, cu un pronunţat caracter diegematic, versurile sale se constituie într-o artă a vieţii, într-un amplu excurs existenţial (…) Autorul manifestă o voinţă estetică totalizantă, una de sondare în tenebrele propriei interiorităţi, de explorare nemiloasă a sinelui, încercînd să scrie poemul total, „poemul  la care numai moartea are drepturi de autor”. Adept al provocărilor textuale polifonice, dar şi cu reveniri şi revizuiri destul de dese, autorul este mai degrabă caligraful descriptiv al unui modernism revigorat. (…) O voinţă de a adapta realul la imaginarul propriu, o încercare homerică de a remodela exterioritatea după calapodul diafan al cuvintelor caracterizează aceste poeme expiatoare şi revelatoare deopotrivă. Autorul îşi permite doar cîte un scurt „rendez-vous pe falezele eternităţii”,  cîteva incursiuni anamnetice în propriile trăiri. Căci „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/într-un cer fără scări”, acolo unde doar ecoul absenţelor noastre mai poate ajunge. Poetul se exilează într-un imaginar bine strunit, compus şi recompus din secvenţe cotidiene şi versuri memorabile, doar pentru a-şi putea provoca noi singurătăţi creative, noi perspective inspiraţionale, pentru că, pînă la urmă, „poezia este o trecere de pietoni între viaţă şi moarte”. Un amestec insolit de Google şi de spirit modern, o tentă romantică şi una avangardistă, o infuzie curajoasă de biografism şi de joc apoftegmatic coexistă în lirica sa, care îşi tot caută propriul cer în abisalitatea paginii. Dar a