« Home
Aprecieri despre poeziile din volumele lui Ionuţ Caragea (recenzii integrale sau fragmente, autori în ordine alfabetică):
 Linkuri pentru recenziile integrale, aprecierile sau articolele din diverse publicaţii (apasă aici)
 
 
« Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă "numai" în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă! Şi nu mică mi-a fost bucuria - şi mirarea! - să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit. A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili - chiar şi la modul relativ - dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte... (s)tropi caracteristici: "aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?" (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); "oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…" (ibidem); "în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc" (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului. Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează "numai" cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta "vorbire în limbi". Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la "divinitate". În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi "Eu = vecinul lui Dumnezeu" (Rilke), "Eu = multitudini" (Whitman), şi "Eu = radical din Dumnezeu" (ori expresia echivalentă "Eu la pătrat = Dumnezeu") (Caragea). Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei romîneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare - una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă. Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: "Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!" Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său "Ceva din mine caută ceva", care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: "Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva." Un adevăr esenţial se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinaţia contează, ci voiajul în sine. Fiecăruia dintre noi îi este rezervată o Itacă a sa, ideea însă - şi aci intervine misia poetului - este să facem periplul cît mai fascinant şi durabil. Poate niciunde nu este mai pregnantă această filozofie ca în "Poemul meu ca un tren" ("poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde şi cuvinte curioase / cu locuri la geam"), unde, dezlănţuit pe infinite şine lirice, poemul-tren, al cărui traseu include fiecare gară imaginabilă a universului şi al cărui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare după zare după zare. Odiseea propusă de Caragea este compatibilă cu cea sugerată de Borges ("Şi precum Itaca / şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni" - Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totuşi, Caragea deplasează semnificativ centrul de greutate spre continuarea dîrză a explorării şi spre vocaţia comunitară a artistului, cam în genul cum o face, pe cale muzicală, un Lluis Llach: "drum bun luptătorilor / dacă rămîn credincioşi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vînturilor să-l norocească / şi chiar cu toată truda şi chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri străvechi calea să-şi afle / plină de aventură / plină de cunoaştere." (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis) "Numai poetul ştie cîtă singurătate şi cîtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale" (Casa cuvintelor) - şopteşte, misterios şi poate profetic, Poetul. Totuşi, poate ştim şi noi, cei care alături de el vîslim spre Itaca, ce furtuni şi ce încercări ne aşteaptă. Ştim prea bine ce înseamnă, în anul de graţie 2012, a compune poezie în limba romînă. Ori în oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cînd existenţa însăşi a lutului din care-ţi plămădeşti adăpostul este ameninţată, puţine lucruri mai rămîn în jur, afară de tristeţe. Şi, pe măsură ce cancerul globalist avansează, Speranţa se trage îndărăt, bătută şi înlăcrimată. Tristă, peste măsură de tristă şi pustie va fi Casa Sufletului cînd gîndul lumii singur va rămîne... De aceea îl citesc şi recitesc pe Ionuţ Caragea. Ştim că "s-a născut pe Google", dar, spre diferenţă de cei care, venind de nicăieri, probabil tot acolo se vor întoarce, el îşi trage seva din stră-adîncuri, din însăşi tîmpla marelui Burebista: "Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată / De sora ta bătrînă ce curge-n răsărituri, / Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată / Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri." (Tu, Sfinte Laurenţiu) Şi, dintre cîţi s-au născut şi s-or mai naşte încă în tristul "sat global", puţini, tot mai puţini vor avea gloria de a muri în sfînta noastră limbă... » (Paul ABUCEAN, în prefaţa volumului "Festina lente, 2014, şi în revista Dunărea de Jos, 2014)
 
« Sinceritatea este apanajul universului său liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un duş rece, vivifică şi înviorează. Ea scoate din lâncezeală trupurile şi sufletele molcuţe, le scutură şi le trimite în recunoaştere pentru a reconstitui lumea, aşa cum el a cunoscut-o şi nu aşa cum a devenit acum în faţa privirilor şi a simţurilor noastre. Limbajul metaforic elevat şi subtil, propriu scrierilor sale, are darul de a uimi şi a stârni controverse. Uneori ai senzaţia că asişti la o dedublare, că poetul operează asupra lui însuşi incizii pe masa de vivisecţie şi totodată descrie cu minuţie toate stările prin care trece, la fel cum scriitorul maghiar Karinthy Frigyes şi-a radiografiat maladia din creier şi şi-a descris toate stările şi operaţia pe creier în cartea: „Călătorie în jurul craniului meu”. Şi face acest lucru pentru a-şi exorciza propria temere de finalul implacabil, în felul acesta trăind scanat pe computer, apoi pe calc în oglindă propriul sfârşit, pentru a se obişnui cu ideea nefiinţei, a nemişcării. Oricum ar fi, poemele volumului Guru amnezic oferă o perspectivă lirică specială, de excepţie asupra vieţii, cu intrări şi ieşiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existenţă, spre luminişul de unde survine fiinţa, acelaşi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce.... » (Cezarina ADAMESCU, în revista Observatorul din Toronto, 2009)
 
« Sincer, direct, prea puţin preocupat de stil şi forme, Ionuţ Caragea a dobândit deja un stil inconfundabil – pentru că, inconfundabil este şi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaţiei artistice. Mai mult livresc decât orfic, mai mult orfic decât imagistic,  Ionuţ Caragea se înveşmântă în straiul Cuvântului şi bate-n ferestrele Timpului, râvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie... Ionuţ Caragea demonstrează cu prisosinţă că şi-a dobândit un nume de marcă în lirica actuală şi că strădania lui de a se face înţeles devine benefică pentru cine este dispus să primească un dar neasemuit prin care poetul se autodefineşte... » (Cezarina ADAMESCU, în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Oricât ar vrea Ionuţ Caragea să fie trivial, nu reuşeşte pentru că imediat versul său este salvat de o imagine de o gingăşie şi puritate fără seamăn. Pentru el, dragostea nu e un simplu act fiziologic, repetabil, de rutină, ci, mereu altceva, un nou început, o descoperire ori cel puţin o (re)descoperire, ca-n primele începuturi ale iubirii în care curiozitatea şi dorinţa arzătoare primează oricăror alte porniri. (...) În creaţia fiecărui poet, dacă n-ar exista şi această dimensiune a iubirii, de esenţializare a vieţii, creaţia ar fi incompletă, stingheră şi poate, nu ar pătrunde în sfera de interes a publicului larg. Ionuţ Caragea este un poet de înaltă clasă, născut iar nu făcut, care cu fiecare volum oferă noi teme de meditaţii despre condiţia scriitorului, despre însemnătatea actului de creaţie, despre căutarea de sine într-o lume în care omul şi-a pierdut cu totul jaloanele care-i arătau singurul drum adevărat care duce spre înnemurire. El caută, se caută, se pierde şi se regăseşte, de fiecare dată altul, de fiecare dată acelaşi, vrând să ne spună că, omul poate muri şi renaşte din propriile fapte, din propriile stări, din propriile cuvinte.» (Cezarina ADAMESCU, în revista Agero, 2010)
 
« Când citeam M-am născut pe Google, prin 2007, găseam la Ionuţ Caragea spiritul unui pământean real, pipăibil cu mâna, un căutător de sensuri aici şi acum şi nu în spaţiul virtual. Transformările pe care le exersa poetul erau pur umane, poezia era vocea conştiinţei şi a sensibilităţii, încât titlul acelui volum este o aşa-zisă replică în eroare. Cu recentul volum, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, întâlnesc aceeaşi tehnică a derutării, pentru că tot acest motor turat la maximum care se vrea generatorul apocalipsei, toate imaginile care frizează neantul şi sfârşitul nu sunt decât pretextul pentru o nouă şansă a spiritului de a se reinventa. Cum bine surprinde şi Ana-Maria Tupan în prefaţă, Ionuţ Caragea respinge până la urmă condiţia omului actual, cu adevărat stăpânit de virtual din ce în ce mai mult şi depărtându-se de autenticul fiinţării. De aceea, se retrage în poezie, iar apocalipsa sa este o oglindă pusă în faţa semenilor, mesajul pe care îl exersează fiind unul pur moral. „Poemele mele le încredințez/ ultimului om de pe Pământ/ gândindu-mă cu tristeţe/ la mirosul foii de hârtie”, conchide poetul, care vrea să abandoneze clipa şi să reintre în sens. » (Liviu APETROAIE, în revista Scriptor, 2017)
 
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. Cuvântul meu, deci, nu este unul de întâmpinare a poeziei lui, ci de întâmpinare a autorului ei, la întoarcerea acasă – şi, încă, la Oradea, oraşul nesfârşitelor mele nostalgii! – unde îi doresc să fie fericit, în viaţa pe care o reîncepe şi pe care sunt convinsă că va continua s-o închine scrisului. » (Ana BLANDIANA, în cuvântul înainte al volumului "Cer fără scări", 2014)
 
« Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. „N-am nevoie de ceilalţi/ pentru a înălţa alte temple pentru mine” – consemnează el la un moment dat direct şi semeţ -, sfidările putând fi multiplicate, semn că e vorba de o obsesie: „oamenii sunt tot mai departe de mine/ şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte...”, sau: „nu mă sperie numele voastre/ cât sunt încă în viaţă nu am nevoie de voi.” De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. Să risipim din start prezumţia că exuberanţa de adolescent perpetuu vine, aici, dintr-o naivitate megalomană; dimpotrivă, poetul e conştient de eventuala percepţie ambiguă a energiei egolatre pe care o degajă, şi o denunţă din capul locului: „mi s-a reproşat că sunt prea plin de mine, că mă cred genial” etc. Coregrafiile sale igienice matinale, maniacal ajustate, anunţă deloc ironic „evoluţiile” ceremoniale de peste zi: „azi trebuie să fiu mai frumos/ poate mă întâlnesc cu sublimul”. „Născut pe Google”, ştie că alienarea prin diseminare electronică e boala epocii noastre: „fericirea noastră e doar un cobai/ pe care experimentăm clickuri”. Scrie versuri, excesiv şi hipertrofic, ca pe „o dedicaţie pentru Dumnezeu”, în spaţiul intermediar diafan (pe care grecii îl numeau aither) dintre oamenii care s-au terminat şi divinul care n-a început încă. Însuşi titlul volumului vine din această ipostaziere: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/ într-un cer fără scări.” Nu întreg volumul este aşa, fiindcă, pe alocuri, această semeţie de bard cosmic liber, decomplexat, e întreruptă de accentele modernităţii negative. „Sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi”, scrie poetul; într-un alt loc: „ne doare absenţa...”, sau: „scriu poemul trist al stepelor...”. Tenebrele – consemnează el altundeva – sunt „marea problemă a acestei planete”, context în care „calea poeziei” e echivalată cu „calea suferinţei”. Câteva autoipostazieri christice duc şi mai mult apa la moara acestor echivalenţe decantate din recuzita răsuflată a modernismului anxios, negru, însă, mult dincolo de ele, autenticitatea poeziei lui Ionuţ Caragea trebuie căutată la nivelul pozitivului „numinos”, nu la acela al fisurilor din lume sau al crevaselor nimicitoare. Profund religios, poetul ştie că lumea e „rotundă”, fiindcă exprimă plenitudinea de sine a lui Dumnezeu, care se oferă oamenilor prin intermediul revelaţiei: „la fiecare pas te opreşti şi admiri/ o minune care înainte ţi se părea o banalitate”. Căutarea „fericirii” devine, în acest sens, un leit-motiv al volumului; ea nu se găseşte însă aiurea, în teritorii inaccesibile omului, ci în excepţionalul mirific al fiecărei zile, în „simplitatea” frumoasă, epifanică a clipei. Nu anahoretismul îl duce pe Caragea într-acolo, nu coregrafia studiată, stilizată a smereniei (prezentă în sute de volume de poezii editate la noi în ultima vreme), ci orgoliul potenţat estetic: la o lume frumoasă, creată de un Altul, nu se poate ajunge decât prin intermediul unei lumi de asemenea frumoase – lumea poeţilor, a creatorilor de frumuseţe. Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. Perspectiva e atipică, poate stârni polemici şi stârni sprâncene ridicate; dar e perfect logică, fiindcă e apanajul celor puţini şi al unui om care a înţeles – prin intermediul multor cărţi pe care le-a publicat până acum – că a merge pe o cale proprie e infinit mai important decât s-o iei prin glodul călcat de ceilalţi. » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în prefaţa volumului "Cer fără scări", 2014, şi în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Volumul acesta (v. Cer fără scări), altminteri întâmpinat auratic de Ana Blandiana şi Jacques Bouchard, dar şi prefaţat de Ştefan Borbély, poartă în sine armătura unor texte seducătoare, atinse de marca unui gnosticism paradigmatic, multe poeme adeverind, iarăşi, că există şi o deconstrucţie a postmodernismului (pe temeiul conceptului lansat de Brian McHale) în măsura în care conştientizăm că există în combustiile lumii doar poezia asigurând „necurmata mişcare”, cum zicea filosoful. Am intuit, astfel, un timp al poeziei lui Ionuţ Caragea, un eden al jubilaţiilor când abolirea memoriei nu înseamnă decât o palidă desferecare din formele unei inadaptări, atitudinea ludică poate fi un alt mit al genezei, iar morbideţea devine ea însăşi elegie în spectacolul vestigiilor narcisiste ale fiinţei. E, aici, o adăpostire cumva deliberat dadaistă a eului sub cupola marelui circ în care sunt amestecate voit realul şi irealul, marota indecibilului şi superficiile unui pretins hiperbolizant proiect al „omului care scrie”, insul definind, singur, tot dramatismul lumii, fundamentat, desigur, pe iubire. (…) De recunoscut şi utopia neagră, eczema sublimului liric din poezia generaţiei care şi-l revendică între liderii ei şi pe Ionuţ Caragea. Frustrările sunt compensate prin recursul la temele esenţiale (drama alienării nu e singura) care pot efectua delimitările perceptive între idealizat şi sacralizat, mit spectral şi refugiu în perspectivă, non-istoricitatea identitară (poetul şi poezia sa; M. Barrés) şi aceeaşi voinţă de „întrupare cosmogonică” a supra-vieţuirii. Poetul este interogativ chiar şi dincolo de colina pe care a aflat Arborele Cunoaşterii, el, poetul reconciliază propriile fantasme, revoltele devin fluxuri-refluxuri de tragic şi magie alternând planurile tuturor explorărilor: logic-ilogic, revelaţie-confesiune, elegie şi paradox. Strategie modelată în actul poetizării, lecţia lui Ionuţ Caragea trebuie notată ca stare „hiperboreeană” de a exhiba, curios lucru, totuşi, sinele tutelar în preceptele unei metafizici holistice. (…) Cu traduceri în limba franceză asigurate de Clava Nour împreună cu Nicole Pottier, apoi Petruţa Spânu şi Constantin Frosin, cartea lui Ionuţ Caragea îl fixează mai bine pe autor în preajma podiumului care-i aşteaptă încă şi pe ceilalţi candidaţi. Deocamdată zona aceasta e liniştită, iar criticul sastisit ar putea scrie doar „cronica unor disperări”. Noi suntem, însă, extrem de siguri: lecturată atent, cartea aceasta minunată de poezie contemporană românească ne mântuie pe toţi. » (Prof. Dr. Ionel BOTA, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană...). (...) Cine are un talent viguros şi stufos, aproape furibund, precum Ionuţ Caragea, este firesc să producă, pe lângă admiraţia faţă de sublimul coroanei avântate spre stele, şi umbră: îţi mai tragi sufletul, în conul de umbră al ne-izbutirii, pentru câtă sufocare cu Frumos te-a obligat să absorbi, prin bietele tale două nări şi două pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea năvale de lumină orbitoare. » (Prof. Dr. Adrian BOTEZ, în revista LitArt, 2010)
 
« După ce îşi face ucenicia poetică frecventând astfel de modele (Eminescu), Ionuţ Caragea îşi provoacă o moarte ritualică şi renaşte ...pe Google. Alternând versuri cu sonorităţi moderne cu poeme post-post moderne, acest inedit scriitor (fost rugbist) caută (/accesează) ferestre către adevărata poezie: „mi-am rănit sufletul pe hârtie / într-o baltă de cuvinte / tu îi spui clişeu / deşeu / sau pur şi simplu / vorbărie / în timp ce poezia / este o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte / sau un mistreţ fugărit de alice / într-o pădure virgină”(Disconnect). Este multă însingurare şi ingeniozitate în această lectură lirică a spaţiilor virtuale (alte spaţii de exil): „Tot ce-a mai rămas între noi / Este spaţiul acesta infinit / world wide web / vinoacasă /com” (The page cannot be displayed). » (Conf. Univ. Dr. Crina BUD, în revista România culturală, 2008)
 
« Între cei care au ales să îşi publice creaţiile întâi pe net se înscrie şi Ionuţ Caragea, de o vreme vieţuitor al Canadei. Acolo a început să publice, pe net (subliniind că acesta e un mijloc – nu scop în sine în activitatea literară – pentru care a optat şi fiind în căutare, şi din motive de timp), apoi pe hârtie, în România. După Delirium tremens, a urmat al doilea volum de versuri, M-am născut pe Google şi, acum, al treilea, Donator universal. Poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în al doilea volum: „nu voi uita mama întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele familia mea/ şi-au luat cu toţii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec” – Bate vântul, mi-este frig şi tuşesc, şi „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă” – M-am născut pe Google. (...) Cele trei volume nu diferă substanţial din punct de vedere tematic/ stilistic, excepţia fiind, oarecum, cuvântul înainte al autorului din Donator universal, în notă confesiv/ explicativ/ sentenţioasă. Dealtfel, acestea sunt şi în nota poeziei sale, dublate de ironie, introspecţie (uneori o oglindă în care vede fie un colţ de lume, fie pe sine în lume), observaţia (de la banal, tern, truism, la profund, grav). Uneori poezia pare un jurnal/ îndreptar, parcă doreşte să împărtăşească/ povestească cititorilor prin ce a trecut, ce a învăţat din viaţă, experienţa lui (pe care o consideră din multe puncte de vedere semnificativă). Uneori versurile par eboşe din cotidian/ tern („eu conduc lumea/ nu lumea mă conduce pe mine.../ însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer?/ în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito”), adesea creează imagini reuşite („îmi fumez sângele/ cu degete fără filtru/ mă droghez cu dragostea mea/ bolnavă de cancer”). Alteori parcă ar fi o lecţie de viaţă sau, poate, o confesiune amară („lasă durerile să fie amare/ învaţă să trăieşti fără speranţă/ lasă uimirea să-ţi ghilotineze/ toate semnele de întrebare”). Unele poeme sunt scurte (sau din strofe cu puţine versuri/ cuvinte), frizând conciziunea cu iz oriental – însă numai formal. Alteori, par nişte „definiţii” personale (Afară din suflet, Aritmie, Eu la pătrat ş.a.). Lecturile evident destul de bogate, plecarea din ţară, experienţa ruperii de locurile natale, toate sunt prezente, în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea. Scrie parcă neavând în vedere canoane şi reguli, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din capcana amintirilor. Scrie, spune el, ca „să mă dau afară/ din suflet”. Scrie de dragoste, singurătate, durere, căutare. Marcat evident de ce înseamnă internetul, scrie o poezie care pare a se situa undeva în vecinătate cu nihilismul/ latura „prognostic/ profetică”, tipice generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea. Cultivă metafora, uneori chiar cu oarecare asiduitate. Unele figuri de stil sunt de o originalitate aparte, altele sunt atinse şi de uşoare tuşe de preţiozitate („o amintire se ascunde în cochilia unui gând exilat în lentoare/ mă ghemuiesc între pereţii visului claustrofobic” – Agnus Dei). (...) Dragostea, subiect major pentru autor, înseamnă mai ales căutare („ce mă ţine în viaţă/ este iubirea neînţeleasă”; „i-am dat iubirii tot ce aveam/ ca pe o ultimă şansă” – Măiastra călătoare), suferinţă („din palma ta sărutul/ învaţă să zboare/ căzând în prăpastia dintre noi” – Inima mea trage clopotele), puţină speranţă („te voi iubi prin lipsa mea/ prin neatingerile mele/ prin tăcerea mea/ prin tot ce este Incomensurabil” – Mă voi întoarce), decât, mai rar, împlinire. La urma urmei, scrie el, „dragostea/ este o intersecţie cu sens giratoriu/ te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi/ până rămâi fără lacrimi” – Autostop, sau un „ocean fără ţărm” – Arca poetului. Cu toate acestea, iubirea (care poate să poarte şi numele Ioana) pare a fi soluţia găsită de Ionuţ Caragea pentru a trece dincolo de teluric, dincolo de cuvinte, pentru a se regăsi. Atent şi la aspectul/ grafica cărţilor sale, înclinat şi spre ludic, nu degajă senzaţia că e interesat să se încadreze în vreun curent, vreo tendinţă anume. Poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca balansul între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală. Prin sinceritatea versului, emoţia, curajul de a spune ce gândeşte, Ionuţ Caragea, donator universal de cuvinte, iubiri, trăiri şi visuri, are reale şanse ca dorinţa de a se regăsi în poezie să îi fie împlinită. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Donator universal", 2007, şi în revista Sfera Online, 2007)
 
« Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuţ Caragea în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să spunem, ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvîntului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” („numai singurătatea îti poate aduce profund împlinirea”). Este greu să definim poezia lui punînd faţă în faţă modul cum se scrie în România (a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viaţă şi moarte” publicînd constant pe net, în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptînd/ adoptînd ce înseamnă tematica, felul de a scrie în Canada sau, extinzînd, America de Nord (tendinţe/ trenduri ş.a.). Deşi sînt elemente care îl apropie de acest spaţiu, cu preocupările/ angoasele lui (suferinţa/ singurătatea/ lipsa de comunicare/ o doză de superficialitate a relaţiilor, în oarecare măsură alienarea sa.), acest fapt este destul de puţin vizibil, atît în ce priveste construcţia poetică, cît şi maniera de alcătuire a tropilor. Poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în versurile: „nu voi uita mama întindea rufe pe sîrmă/ au rămas doar cîrligele familia mea/ şi-au luat cu toţii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec”, dar si în „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă”. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Omul din cutia neagră", 2007, şi în revista Convorbiri literare, 2008)
 
« Sub semnul viselor, căutării dinspre singurătate către suferinţă şi, poate, printre câteva miresme de dorite răspunsuri, pentru că, de fapt, „viaţa este un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor”, ar putea fi situat acest nou volum al lui Ionuţ Caragea. Iar lumea? Cum, pentru cine, în ce fel o vedem sau în ce fel este ea de fapt? „Adevărata lume este a celor singuri”, scrie Ionuţ Caragea (în Marea singurătate a zborului), iar cuvintele, şi ele singure, strivite „de nişte paşi”, „rămase pe drumuri”, venite „dintr-o masonerie a nopţii” ori poate din vreo „inimă cu obloanele trase”, „muşcă din carne”. Şi ele, poate ca şi oamenii, vin din vreo „desagă cu dorinţe spuse în van” a sorţii. E şi o lume uneori, parcă, îmbrăcată cu „haina pe dos”, „în care dumnezeu şi lucifer/ vorbesc şi vorbesc/ pe limba lor păsărească”. O lume în care ne apasă până la durere „absenţa a ceea ce suntem”. O stare care implică, în viziunea poetului, re-construirea/ re-definirea realităţii, a lumii, a propriului statut, a propriei fiinţe, în ultimă instanţă. Aşadar, când „viaţa este o apă curgătoare” şi curgerea ei înseamnă să arunci „o piatră în apă”, apoi tot ce ai de făcut e să asculţi „numele celui ce urmează să moară”, eşti oare gardian al spiralei din capcana viselor sau aceasta este pur şi simplu doar ordinea firească a suferinţei? (...) Acum (la al nouălea volum de versuri) a păstrat în multe privinţe coloratura din primele trei volume, dar tonalităţile, modul în care construieşte versul mi se par a fi mai limpezite. Aşadar, dacă privitor la celelalte volume scriam că poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca „balansul” între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală, cred că de acum autorul a ales modul în care va merge pe drumul poeziei, desigur aceasta neînsemnând că a ales să nu mai caute, să schimbe. Dar, urmărind volumele, constatăm că tematicile au rămas aceleaşi, cu nuanţele de rigoare (de pildă în acest volum iubirea este, totuşi, mai puţin apăsat căutată, dar, în fond: „în dragoste/ nimic nu e scris cu fierul roşu/ pe pielea destinului” – Suprema emoţie), şi cu amendamentul că a ajuns la o manieră a „rostirii” versului. De pildă, şi volumul Absenţa a ceea ce suntem este, ca toate celelalte, un expozeu, o „călătorie” despre/ prin experienţa sa de viaţă, un excurs pe drumul sinelui dinspre întrebare spre adevăr – „un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri / lăsate de izbelişte / un adevăr care devenise un monstru”. Adevăr pe care, aidoma unui Ahab în haine cu petece din cuvinte şi întrebări/ căutări, l-a „alergat” „prin oceanele lumii”, iar când l-a „întâlnit”, scrie autorul, „am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă” (Adevăr lipsă). Adevăr (hrănindu-se aidoma unui „monstru” cu „tone de adevăruri minuscule”) pe care, deşi l-a privit „cu ochi blajini”, nu l-a atins, până la urmă, niciodată. Văzându-se pe sine ca un „gardian al speranţei”, agăţându-se „de un gând ca de un colac de salvare/ atunci când toate apele cresc şi cerul/ are culoarea înecului” sau „de proiecţia eului/ ce-ţi întinde o mână”, hălăduieşte prin „dimensiunea iluziei veşnice”. De la singurătate la suferinţă (căci „toate lucrurile sunt în ordinea firească/ a suferinţei” – Inventarul sentimentelor), moarte, căutarea „locului” său, în plan ontologic dar şi fiinţial, autorul îşi caută drumul, adevărul, caută răspunsuri pentru a se defini sau pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem”. Iar când „inima îţi face inventarul sentimentelor”, scrie el, afli şi că „viaţa este o apă curgătoare”, dar şi „un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor”, este tot, „cât vezi cu ochii/ norii soarele stelele cerul şi luna”. În fond, un om nu e „nimic nou sub Soare”, „doar o umbră descheiată la şireturi/ cu mâinile-n buzunare” rătăcind prin lume în căutarea răspunsurilor sau pur si simplu trăind. Trăind într-o lume parcă alcătuită din lumi-straturi paralele/ separate, care nu ajung să se întâlnească – „oamenii dedesubt zeii deasupra”. Fără a practica tonul de lamentu, autorul caută adesea generalizarea în locul individualizării/ particularizării. Dar… dacă „adevărata lume este a celor singuri” ce cale ai când ştii, când speranţa nu mai există nici măcar îmbrăcată în voalurile iluziei, când eşti predestinat să fii singur? Când ceilalţi sunt, când chiar tu eşti sub zodia absenţei şi cuvintele sunt „rămase pe drumuri”, căzute sub paşii atâtor absenţe, „strivite de paşi înghiţite de umbre”, când simţi „toate cuvintele ascunse de gura lumii” – Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi? Când vorbele sunt nefolosite pentru că şi comunicarea e absentă? Scrie autorul: „Te pierzi în mulţime/ mergi lovindu-i cu umerii/ pe toţi ceilalţi”, căci trebuie ca cineva să ştie calea „spre marea singurătate a zborului”. Dacă ar fi să vorbim şi despre unele schimbări de ton, să ne oprim, de pildă, la dragoste şi la Dumnezeu. Dragostea, subiect major pentru autor în celelalte volume, însemnând mai ales căutare („ce mă ţine în viaţă/ este iubirea neînţeleasă”; „i-am dat iubirii tot ce aveam/ ca pe o ultimă şansă” – Măiastra călătoare), suferinţă („din palma ta sărutul/ învaţă să zboare/ căzând în prăpastia dintre noi” – Inima mea trage clopotele), puţină speranţă („te voi iubi prin lipsa mea/ prin neatingerile mele/ prin tăcerea mea/ prin tot ce este Incomensurabil” – Mă voi întoarce), decât, mai rar, împlinire, în acest volum poate avea „dinţii ascuţiţi”, poate fi „apocaliptică”, „ucigătoare de tihnă”, „cu factor umiditate”, „orfană de trup”. Poate că, într-adevăr, pentru Ionuţ Caragea, dragostea este, cum scria în alt volum, „o intersecţie cu sens giratoriu/ te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi/ până rămâi fără lacrimi” – Autostop, sau un „ocean fără ţărm” – Arca poetului. Sau poate, cum scrie în acesta, „poezia este dragostea. odată ce iubeşti,/ vei iubi pentru totdeauna” – A fi sau a nu fi poezie. (...) Desigur, fiecare cititor are privilegiul şi căderea să recepteze o poezie în felul lui. Dar Ionuţ Caragea, o voce lirică interesantă, se pare, a ales cum va merge pe drumul poeziei (păstrându-şi, în linii mare, cu nuanţări de la un volum la altul, tematica). Deşi probabil, aşa cum este firesc, poate rămânând, poate nu „gardian al spiralei / din capcana viselor”, poate străbătând dincolo de perdeaua care învăluie „ordinea firească a suferinţei” (la fel cum a păşit, în acest volum, dincolo de joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală) va mai căuta şi va găsi „cheia de la porţile cerului”, cele care „ţin cuvintele sub cheie”, după care va alege o altă cale. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Absenţa a ceea ce suntem", 2009, şi în revista Visul, 2009)
 
« Scriam relativ la al treilea volum al său, Donator universal: „Între cei care au ales să îşi publice creaţiile întîi pe net se înscrie şi Ionuţ Caragea, de o vreme vieţuitor al Canadei. Acolo a început să publice, pe net (subliniind că acesta e un mijloc – nu scop în sine în activitatea literară – pentru care a optat şi fiind în căutare, şi din motive de timp), apoi pe hîrtie, în România.” Cum au fost, în timp, paşii lui, ce s-a schimbat şi ce a rămas? Să vedem doar cîteva aspecte. În mai multe ocazii am spus că lecturile, apoi că plecarea din ţară, complexa şi multivalenta experienţă a ruperii de locurile natale sînt prezente, în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea. Cum prezentă, într-o formă sau alta, e şi nemulţumirea faţă de cum se întîmplă unele lucruri, nu chiar conform aşteptărilor lui. Apoi am notat şi că atunci cînd scrie parcă nu ar avea în vedere cine ştie ce „canoane” ori „reguli”, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din „capcana” amintirilor. Sau, cum notează undeva: scriu ca „să mă dau afară/ din suflet”. Tematica abordată este largă, de la cele spuse mai sus la dragoste, singurătate, durere, căutare/ aşteptare, dorinţă/ credinţă ş.a., într-o varietate de nuanţe. Apoi am subliniat că e marcat evident de ce înseamnă internetul, şi că, într-o etapă cel puţin, scria un vers care părea a se situa în vecinătate cu latura „prognostic/ profetică”, tipice generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea, uneori cu dezamăgirile ei, alteori cu micile/ marile flori pe care ţi le dăruieste (căci „fiecare om are un călcîi al lui Ahile/ şi acela este iubirea”). Un „acasă” (indiferent care o fi acesta) pe care îl doreşte mai solid, pe care să se poată sprijini şi afectiv mai puternic. „Marca” internetului încă există, dar mai nuanţată. De altfel, a editat şi o carte cu interviuri despre internet/ valenţele posibile în epoca actuală, tendinţe. Nu a renunţat la tematicile de început, între care, de exemplu, dragostea are un loc bine conturat („căci asemenea unei plante fără lumină/ în trupul omului fără dragoste/ creşte o mătrăgună/ înveninîndu-i sîngele”). Atent şi la trendurile internaţionale (nu uităm că a locuit ani buni peste ocean), în vers modern, foloseşte figurile de stil, ca şi la început, uneori chiar cu oarecare asiduitate. Aşadar, dacă ne raportăm la felul în care se vede drumul parcurs pînă acum pe calea versului, schimbările la Ionuţ Caragea, aşa cum se relevă în această antologie, inclusiv prin faptul că a optat pentru variante „revizuite” uneori cu totul ale unor poeme, arată un autor interesat de evoluţia sa ca poet. Încheiem cu un citat din poezia Avatarul ultimului cuvînt: „las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu mai pot să o plîng cine să înţeleagă că poemele sînt viaţa pe care am trăit-o visînd…” » (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, 2013)
 
« Unul dintre poeţii adevăraţi ai noului val scriitoricesc afirmat în ultimii ani este, fără îndoială, Ionuţ Caragea. Născut la Constanţa (1975), rugbist de performanţă mondială (triplu campion al provinciei Québec, echipa „Parc Olympique” din Montréal), poetul şi-a urmat destinul dincolo de ocean, în Canada. A debutat cu poeme pe internet, iar editorial în 2006, cu volumul „Delirium Tremens” (Iaşi, Editura „Stef”). Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Stef, cu titlul „M-am născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. (…) Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. În 2007, a mai publicat încă două cărţi de hârtie: „Donator universal” (Editura „Stef”, Iaşi) şi „Omul din cutia neagră” (Editura „Fides”, Iaşi). Poemele din cartea „Negru Sacerdot” (Editura „Fides”, Iaşi, 2008), pe marginea căreia încercăm cuvinte de predoslovie suavă, îl înfăţişează pe tânărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) De altfel, poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului blestemat al acestor timpuri agresive. (…) O nouă carte de poeme semnată de unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, Ionuţ Caragea, apărută în 2012 la editura ieşeană „Fides”, are drept titlu „Patria la care mă întorc”. Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Adică vreo paisprezece cărţi-spectacol care definitivează profilul unui poet. Spuneam şi altădată că Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. » (Daniel CORBU, în prefaţa volumlui "Negru sacerdot", 2008, în revista Feed Back, 2013, pe coperta volumului "Festina lente", 2014, şi în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ionuţ Cragea nu filosofeasă în pomele sale gratuit, nu se întreabă şi nu îşi răspunde doar pentru a auzi în propria-i ureche acel cântec de sirene ce cheamă spre miraj dintodeauna poetul. El scrie testamentar, pentru veşnicie şi o face cu bucuria savantului care a descoperit gena, nu a fericirii, rostul nemuririi. Un tumult de imagini şi idei inedite ne apar nuanţat sau, alteori voalat, - se contopesc în sintagme ce au darul de-a ne face să poposim pe pagina carţii întru zăbava care ne pune mintea în funcţiune, vreme în care sufletul se desfată cu mierea limbajului, unul modern, dar fără a renunţa la clasicul care îi dă poemului eleganţa unui parfum de mosc. Fără emfază dar şi fără timiditate, poetul se cuibăreşte în măduva versului pe care îl începe şi îl duce ca pe o dulce şi responsabilă povară, până la capăt. Este un test de profesionalism şi dăruire totală în Arta, prin care cuvintele devin leac şi blestem, se leagă în versuri care alungă şi cheamă oamenii diferiţi prin fire şi stare, în aceeaşi cetate, un loc unde totul este posibil şi defel perisabil. » (Melania CUC, în revista Cetatea culturală, 2009)

« Într-o manieră elegantă, prin notă lirică modernistă, dar fără vulgarităţi şi ricoşeuri care să deranjeze bunul simţ, Ionuţ Caragea ne demonstrează şi în cea de-a 13–a carte a sa, că lumea în care trăim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrată, poate fi catalogată, dar mai ales poate şi trebuie să fie iubită. Teme dintre cele mai tulburătoare din saga vieţii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectivă, toate sunt detalii care vin şi se prind în poem pentru a ne evidenţia o Lume. Viaţa musteşte printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi de-o acurateţe aproape ştiinţifică, ca trasate din riglă. Poetul nu doar priveşte lumea reală, o trăieşte pe viu ca pe o experienţă personală şi care îi dă dreptul să tragă concluzii. Nu o face la modul didactic, sfătos şi declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasă pentru care Naşterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume. ,,Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor / fără să plângă / fără să-i doară...” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieşte magia care face dintr-un om obişnuit unul nemuritor. Iubirea! Singura forţă care poate sta dinaintea Morţii cu capul sus, senină şi chiar victorioasă. Pentru un poet tânăr, cum este Ionuţ Caragea, dar cu o experienţă de viaţă vastă, cultură solidă, şi cu o voinţă sisifică, poezia este aliajul pe care îl topeşte în retorta sufletului, apoi îl toarnă în matricea grijilor pentru universalitatea omenirii. Nu pentru sine însuşi trăieşte extazul şi agonia poemului, nu pentru persoana sa se luptă cu nimicnicia. ,,Sufăr de foamea altora”, spune într-un context în care, pe stradă, tot mai puţini oameni se uită în ochii unui om care cerşeşte vise, nu pâine. O baladă frumos închegată este cartea aceasta, pe care, ca nişte persoane care credem că deţinem la degetul mic informaţia planetară, universul... trebuie să o citim pe îndelete, să revenim pe pagină, pentru a ne demonstra că GURU AMNEZIC nu este doar o metaforă. Ionuţ Caragea stăpâneşte arta scrisului, are vocaţia de poet în sânge, iar ceea ce rezultă din paginile cărţii acesteia sunt mostre de maturitate poetică certă. » (Melania CUC, în revista Vatra Veche, 2009)
 
« Cred că Ionuţ Caragea nu va fi niciodată un exilat. Aceasta pentru că acum se întoarce „acasă” după ce şi-a publicat toate volumele la editurile din ţară (la Iaşi ), deşi este legat de Canada, unde este membru cofondator şi vicepreşedinte al ASLRQ (Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din Québec - Canada ). S-a consacrat de la bun început ca poetul născut pe Google, chiar dacă e un maestru al versului clasic, al metaforei, dar şi al versului liber în care excelează prin superbele şi originalele sale idei (unele devenind autentice maxime), într-o încântătoare fulguraţie a ritmului alert ce-i determină pe cititori să nu-şi lase cartea din mână. Evident că impactul cu lumea nouă şi cultura în care trăieşte au lăsat urme adânci asupra creaţiei sale, pentru că temele presocratice, devenite universale, poartă amprenta modernului Homo Faber (vezi Henri Bergson), în care munca a devenit un scop în sine. În secolul nostru şi, mai ales, în ţările superdezvoltate, omul îşi jertfeşte peste 70% din viaţa sa, muncind pe ruptelea, pentru o iluzorie bunăstare materială. Poate că din aceste cauze în poemele sale se simte o tânguire metafizică, pentru că Ionuţ Caragea înoată într-o lume imanentă cu două feţe; una spre divin şi cealaltă spre mirean. Trecând prin toate experienţele umane, conform fenomenologiei hegeliene a spiritului, poetul inventariază viaţa, dragostea, conceptul de femeie, murirea, nimicnicia stării de poet, mânuirea zadarnică şi ineficientă a cuvintelor, lipsa de comunicare, pierderea orizontului, fragilitatea credinţei care numai prin suferinţă şi durere îşi relevă existenţa, alunecând spre absurdul stării de umbră cu acea senzaţie acută de absenţă a refiinţării. În căutările sale ontologice poetul îşi caută colacul de salvare rătăcit într-o mulţime neliniştită şi anxioasă (omul singular în câmpul social - cum susţinea şi Jean-Paul Sartre), atingând acel prag al reducţiei fenomenologice prin care starea de absenţă apare atunci când „ego”-ul transcendental (opus celui empiric), nu se mai poate evidenţia în conştiinţa umană. Această stare devine permanentă în volumul „Absenţa a ceea ce suntem” pentru că autorul aparţine fiinţelor pure, dotate cu acea intuiţie şi clarviziune ce încearcă sa depăşească limitele celor două spirale ale ADN-ului contemporanilor noştri. Deşi construcţia frazelor şi raporturile dintre cuvinte dau uneori senzaţia de refuz şi izolare faţă de condiţia umană, putem remarca, chiar prin antonimia sa, că întregul demers filozofic al poetului este marcat de dorinţa de bine şi de a statua fiinţa umană la dimensiunile pentru care a fost concepută în starea primordială. Ionuţ Caragea face deja parte din acei uriaşi români care trăiesc cu trupul în alte colţuri ale lumii, dar cu inima şi sufletul în România. De altfel acest volum de poeme este magistral analizat atât în Prefaţă, cât şi în Postfaţă, de remarcabilele exegeze ale doamnei Valeria Manta Tăicuţu şi ale domnului Marius Chelaru. Poet al structurilor esenţiale elevate, Ionuţ Caragea - o pură conştiinţă - prin întregul său demers ideatic, încearcă să pătrundă, atât în conştiinţa colectivă cât şi a celor care îl preţuiesc, cu preţul unei inefabile sublimări. » (Valeriu CUŞNER, în revista Albina românească, 2009)
 
« Cel de al nouălea volum de poeme, „Absenţa a ceea ce suntem”, este plin de chinuitoare întrebări, poetul formulându-le în fel şi chip, dând mereu naştere altora, al căror lanţ nu se închide, imprimându-i amprenta unei tânguiri metafizice; situându-se în două ipostaze: cea de a pune întrebări, şi în cea în care, tot el, trebuie să răspundă; ca o consecinţă a lipsei de comunicare cu divinitatea şi cu semenii săi, fiindcă s-a săturat să aştepte „cortegiul funerar al cuvintelor” de la un Creator inaccesibil „născut bătrân” ce „locuieşte la ultimul etaj, într-un Cer fără scări”, dialogând doar cu Lucifer („pe limba lor păsărească”), decât cu pământenii: „prea morţi pentru o singură cruce”. (...) Ar trebui analizată acea parte a titlului acestui volum, spre a defini ce înţelege poetul prin „ceea ce suntem”. Pentru a-şi explicita această stare, porneşte într-un maraton existenţial, inventariindu-şi trăirile (durerea, viaţa, murirea, femeia, nesiguranţa, agonia poeziei, dispariţia orizontului, drama absurdului), agăţându-se „de proiecţia eu-lui... din dimensiunea iluziei veşnice” pentru că încă nu ştie „cine salvează pe cine”, fiindcă vieţile noastre neprofitabile l-au adus pe Cel de sus „în stare de faliment”. Proiectând, asupra itinerarului său, sentimentul de vinovăţie al omului faţă de creaţia divină, poemele capătă, de la bun început, o conotaţie maniheistă a cărei umbră se simte pe întregul parcurs al volumului. Consecvent, totuşi, ideii lui Platon despre Bine, autorul pare a se ipostazia, mereu, în rolul vizitiului (vezi „Phaidros”), care îşi sileşte şi calul rău să meargă pe drumul cel bun. Acest procedeu specific lui Cioran (şi poetei româno-americane Anca Pedvis), prin care Răul este mereu evidenţiat, pune de fapt prin antonimie, accentul pe năzuinţa spre Binele pentru care am fost destinaţi conform concepţiei platoniene. (...) Pasiunea devoratoare a lui Ionuţ Caragea pentru poezie e atât de intensă, încât a devenit obstinaţia sa existenţială, ca o formă uni-versală de exprimare a omenirii, a dragostei („când ai făcut dragoste cu o poezie ?”), fără de care nu s-ar putea trăi fiindcă ea a apărut înaintea Timpului: „e tot ce ne-nconjoară... este în noi” - un panaceu al vieţii totale în care s-ar regăsi sentimentele, artele, exorcizarea, crucea, mântuirea, dumnezeirea, destinul, chiar şi scopul final al vieţii fiecărui muritor (vezi „A fi sau a nu fi poezie”). Numai astfel se poate explica obsesia (provocată de o existenţă ce ar exclude poezia), că ar duce la decăderea omenirii, simţind că actuala formă de vieţuire nu vibrează la magia poeziei („o religie în care nimeni nu mai crede”), cum o definise şi George Santayana. Fără poezie, lumea ar putea deveni o beznă intrată în rutina „muţilor cu geamăt în surdină”, a „orbilor ce n-au văzut lumină” în care „numai moartea are drepturi de autor”, comunicând doar prin cuvintele care ar muşca „din carne cu dinţii lor ascuţiţi”, smulse din „masoneria nopţii” şi a „inimilor cu obloanele trase”, cu „dorinţe spuse în van”. Vitalizat, încă, de „elanul vital” şi de capacitatea creativă de tipul homo-faber (vezi Henri Bergson), poetul evidenţiază acea latură a inteligenţei umane, care încearcă a construi un paradis arhetipal, al idealurilor pierdute. (...) Încercând să definească ontologic şi cealaltă latură a omului ce ar trebuie să-l diferenţieze de universul său biologic, în „Albastru infinit”, poetul parodiază, subtil, mitul biblic al fratricidului Cain (primul copil al cuplului adamic ), „suntem prea mari amândoi pentru o singură viaţă şi prea morţi / pentru o singură cruce şi atunci unul dintre fraţi / îşi luă asupra sa păcatul de a fi om”, preluându-şi astfel pedeapsa hărăzită pentru mântuirea prin suferinţă („blestemat va fi pământul pentru tine!), confirmând, deci, sintagma „om=păcat”. Astfel se conturează drama condiţiei umane; convieţuirea în acelaşi trup, într-o perpetuă competiţie atât a omului-animal (trăitor în concret), cât şi a celui trăitor „în mister şi revelaţie”, creator de valori spirituale şi cultură, conform concepţiei lui Lucian Blaga. (...) Poate că în viitoarele volume, Ionuţ Caragea, un poet format, cu un stil şi o topică inconfundabilă, pe deplin conştient de locul său în axiologia tinerei generaţii, îşi va înălţa iar ştacheta pe o nouă treaptă, abordând o altă tematică pe măsura valorii sale. Demersul său liric va trebui însă subordonat acelui imperativ al renaşterii Păsării Phoenix, sub lumina căreia să nu-i mai umbrească combustiile, vitalitatea şi exploziile marelui său talent, pentru că speranţele îi pot fi întreţinute de existenţa unor evidente certitudini laice precum: cerul, florile, pădurea, cuvântul, femeia, iubirea, lacrima, visele şi că mai poate alege, mai poate arde şi ,mai ales, pentru că-n viaţă a cunoscut câţiva oameni ce „aduc pe undeva cu Dumnezeu”, entitate supremă pe care ar dori s-o întâlnească, măcar odată, ca pe un prieten drag, la un pahar, fiindcă pe pământ oamenii concep iubirea ca cel mai cald şi reciproc sentiment, nu ca recompensa unei târguieli la care, de la început şi mereu, le este imposibil să-şi motiveze absenţa. » (Valeriu CUŞNER, în revista Glas Comun, 2009)
 
« Şi poetul Ionuţ Caragea, în numeroasele sale volume de poezii, în colecţia de „Citate şi aforisme” sau „Citate despre moarte” din „Dicţionarul suferinţei”, prezintă moartea în diferite ipostaze, chiar şi sub titlul „Guru amnezic”, volum apărut în anul 2009 la editura FIDES din Iaşi. În concepţia hinduistă termenul „Guru” a fost atribuit maeştrilor spirituali care răspândeau învăţăturile lui Krishna. Majoritatea religiilor hinduse au pornit din două direcţii primordiale; prima fiind credinţa Brahma (o divinitate absolută, impersonală, care ar fi creat Universul) prin care individul se poate salva din iluzia lumii fizice doar prin evadarea în absolut, încetând astfel a mai exista, şi cea de-a doua credinţă, într-o fiinţă personală (v. mişcarea Hare Krishna) prin care fiecare individ se poate salva prin efort propriu, evadând din lumea fizică, încredinţându-şi sufletul unui anumit zeu. (Din această variantă a apărut, apoi, o mulţime de alte zeităţi şi subdiviziuni religioase). Aceste precizări din religiile hinduse care nu sunt tranzitate în conţinutul cărţii, pot fi necesare pentru a explica titlul „Guru amnezic” (de fapt este Timpul-lacomul „traficant de nisip / în spaţiul îngust / al clepsidrei” (pg. 15). Cunoaşterea lor ar putea explica, într-o lumină diferită de cea creştină, înclinaţia orientală a lui Eminescu, precum şi rătăcirile ontologice ale poetului Caragea, pentru că, pe de o parte, se consideră un „om pe jumătate străin / pe jumătate de pe altă planetă” (pg. 18), iar de cealaltă, simte că „în sângele meu se porneşte Jihadul” (pg. 28) împotriva acelui „călău fără chip” (pg. 52) care este Timpul, amnezic la traumele existenţiale ce-aşteaptă „numărătoarea inversă”, pentru a ne pregăti de moarte. Putem considera, de la bun început, că Ionuţ Caragea a pornit, prin efortul propriu, pe drumul „salvării” sale. În toate volumele publicate de acest talentat poet este prezentă tema evadării din această lume. Dar această evadare nu se poate realiza decât prin moarte, iar Timpul apare ca marele şi unicul vinovat, cel care ne tot trece prin etapele letale ale condiţiei umane. Problematica morţii este pregătită gradual (o dozare a modalităţii de a o cunoaşte) printr-o succesiune a emacierii vieţii, sâmburii ei fiind prezenţi în toate fazele, derulate prin: cuvinte, dragoste, singurătate, suferinţă, umbră, ca în final să se ajungă la „geniala” moarte. Înşiruirea acestor etape poate defini, din punct de vedere psihanalitic, aşa numitul „Complex Thanatos”, prezent tuturor muritorilor şi, mai ales, la marii poeţi ai lumii: „Ce sens avu menirea? Şi-acum, ce sens are plecarea?” (Omar Khayyám), până la poetica îngemânării vieţii cu moartea, la Eminescu (Hypnos şi Thanatos) şi atitudinea faustică a marilor romantici. (...) De la bun început trebuie precizat că Ionuţ Caragea aparţine puţinilor metapoeţi angajaţi în salvarea şi renaşterea poeziei moderne, promovând o nouă mişcare literară. O evidentă probă o constituie semiologia abundentă a morţii din acest volum, în care sunt înşiruite etapele ce pot defini termenul „Complexul Thanatos”, în hermeneutica morţii specifică acestui poet. Cuvintele lui sunt materialele din care se construiesc acele sublime punţi de legătură din care, apoi, se înalţă mereu bolta complicatelor arhitecturi ale poemelor sale... (...) Întocmai ca Eminescu în „Odă în metru antic” unde susţine că „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, prin acest superb volum de poeme, cât şi prin întregu-i demers liric, din volumele anterioare, Ionuţ Caragea ne oferă fundamentala cheie de a învaţa să trăim şi să murim cu demnitate. » (Valeriu CUŞNER, în prefaţa volumului "Suflet zilier", 2011, şi în revista Singur, 2010)
 
« Iubirea este partea cea mai sensibilă a sufletului. Şi spun asta pentru că iubirea lui Ionuţ Caragea faţă de cuvânt este rizoderma rădăcinii din care iau naştere porii absorbanţi ai primăverii în care s-a născut (12 aprilie). Din adâncul acestui anotimp, aş putea spune monopodial, vin ramificaţiile stărilor de renaştere, bucurie şi optimism. Toate aceste elemente, care bucură şi colorează zâmbete, converg înspre acea zi de primăvară în care autorul dăruie mai departe frumuseţea din cuvânt prin ultima sa carte "Umbră lucidă" (Ed. Fides, 2016). Spuneam, şi cu altă ocazie, că Ionuţ Caragea este un poet de nivel absolut, exponenţial pentru un timp cu determinare sufletească, bine conturat în adevărul existenţial menit să sfideze ordinea lucrurilor care par fireşti. Folosind mecanismele simple ale scrisului şi pe cele complexe ale imaginarului, Ionuţ Caragea vine apăsat printre cuvinte, înnodând şi polenizând stări caracteristice poeziei autentice. Explorând cunoaşterea, se apropie de sublim prin puterea propriei conştiinţe, fără a modifica specificul percepţiei despre lume. Metafora umbrei, în volumul "Umbră lucidă", este un epifenomen care devine fenomen principal, iar această inversare lăsă cititorului posibilitatea să descopere raza de lumină a speranţei. Poetul nu ne orbeşte cu revelaţii extatice, ci coboară în iadul din noi şi ne provoacă, printr-o ironie subtilă, să căutăm singuri ieşirea. De altfel, naşterea sa s-a produs tot în urma unei explorări abisale: "da, da, astfel s-a născut poetul / în văzul lumii indiferente / când totul era repetitiv şi numai durerile / coborau până la rădăcinile umbrei..." (Imn umbrei). Şi după ce el fecundează întunericul cu lumina sa interioară, cresc "Petale de umbre": "sufletul meu / aşteaptă cuminte / pe fundul unui ocean de singurătate / să cadă steaua norocoasă / a inspiraţiei / în tot acest timp / asist la spectacolul / în care moartea / dăruieşte creatorului / o floare cu petale / de umbre." Astfel, epifenomenul inversat şi asocierea gândului cu imaginea, într-un spaţiu referenţial, creează o viziune tangibilă sufletului: "poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane." (Maria-Ana Tupan - în prefaţa cărţii). Prin dedublare, poetul devine clona umbrei sale, dar şi prizonierul timpului şi al propriilor amintiri. Prin reîntoarcere la sine, el este doar "o scânteie prinsă între două umbre / umbra celui ce sunt şi umbra / celui care-am fost cândva." (Imn umbrei). Salvarea, în acelaşi poem, este christică, evocând credinţa, dragostea şi sacrificiul: "m-am întâlnit cu Iisus / venea de departe, de foarte departe / dintr-o direcţie opusă / am făcut de îndată picnic la marginea drumului / i-am prezentat „credincioasa” mea umbră / el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri / apoi şi-a scos desaga cu prescură / iar eu mi-am scos inima din piept / şi o priveam în palmele sale / cum bate, cum bate…". Epifenomenul inversat, dedublarea, ironia subtilă, salvarea prin întâlniri providenţiale, sunt stări deloc ocazionale, susţinând toate elementele specifice unei creaţii lucide şi moderne care nu se racordează la vreun curent literar, dar care îşi are rădăcinile în eposul infinit al tuturor poeţilor care au pus fiecare câte o cărămidă la temelia paradisului. Tocmai de aceea, la orizontul scriptural al atipicului, apar şi elemente specifice poeticii generalizate. Dar ele converg, ca stări, înspre o identitate proprie, într-un spaţiu al refuzului pentru lectură: "Am scris poeme pline de iubire / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă / un sicriu de flori / mi s-a scurs viaţa în cuvinte / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă mă topeam precum ceara..." (Pentru oamenii plictisiţi). "Umbră lucidă" este cel mai viabil argument al cunoaşterii propriei identităţi. Cartea aceasta, nu ştiu dacă este o verigă din lanţul celor peste 30 apărute sub semnătura lui Ionuţ Caragea, dar ştiu că este o convenţie a autorului cu sinele. Cine deschide coperţile, deschide o uşă înspre singurul nostru martor în viaţă, umbra: "dar tu ca nimeni alta / stai întinsă / la picioarele mele / nu eşti nici pământ / nici aer (...) când te apropii de sufletul meu / spun apă şi lacrimile / consfinţesc tristeţea omului singur..." (Lumina ochilor stinşi în eter). Multitudinea de sensuri ale metaforelor baroce pe care le foloseşte autorul ne oferă libertatea alegerii unei continuări pe propriile noastre linii ideatice. Aceste linii sunt rădăcinile aeriene care se împământează, căutând pânzele freatice ale inspiraţiei. Şi, aşa cum menţionează şi prefaţatorul cărţii, "imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta." Chiar dacă, în opinia Mariei-Ana Tupan, "concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar, dar şi economic, prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat...”, iar "criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg... ", Ionuţ Caragea ne dezvăluie bogăţia stărilor prin realitatea lor care se autodeclanşează într-un Univers imaginar. Astfel, imaginarul devine cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte "clandestin" în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului, prin "ridicarea la pătrat" (Eu simt şi presimt Dumnezeirea). Aceasta este metafora transcendenţei care îi oferă lui Ionuţ Caragea, într-o poezie de anticipaţie şi relativitate ciclică a timpului (mai întâi simte Dumnezeirea prin inspiraţie, apoi o presimte odată cu estomparea inspiraţiei sau prin întoarcerea la timpul dinaintea inspiraţiei, conform modelului ciclic al relativităţii einsteiniene), motivaţia de care avea nevoie pentru a merge mai departe pe drumul pe care şi l-a ales. » (Teodor DUME, în revista Luceafărul de seară, 2016)
 
« „Mesaj către ultimul om de pe Pământ”, de Ionuţ Caragea (editura Fides, 2017), nu numai că certifică stilul binecunoscut al autorului, dar şi înnoieşte un tablou cu nuanţe apocaliptice. Tonul elegant este susţinut de mesagerul stărilor, mereu aceleaşi, dar care schimbă efectul prin puterea de construire a scenariilor care, la rândul lor, generează noi căi de susţinere (sau de filtrare) a mesajului arhetipal: „cine crede că existăm/ doar în poemele cioplite/ de un orb pe o lespede de hârtie/ se înşală / prin poet Dumnezeu / reinventează / lumea („Clavius”). Fără să se lamenteze, poetul induce cititorului o stare accentuată de luciditate prin ipostazieri multiple ale eului liric: „ar trebui să-ţi vorbesc/ despre oamenii din ziua de azi/ cu ură şi brutalitate/ astfel încât la despărţirea ta/ de acest pământ/ să nu regreţi nimic” („Constelaţii”). Această stare de luciditate am identificat-o, într-o formă mai tragică şi mai filozofică, şi într-unul dintre aforismele cele mai cunoscute ale autorului: „Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.” (antologia „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, 2015) Prin extrapolare lirică, şi în volumul de faţă, în centrul lumii se află o altă lume, cea a poetului, în care ritmul trăirilor nu este întotdeauna imaginar, racordându-se la realitate prin bătăile inimii sau prin respiraţii. De data aceasta, autorul nu mai caută acel mijlocitor, acea prezenţă întunecată cu care a dialogat în volumul anterior („Umbră lucidă”, Fides, 2016): „te-ai săturat să vorbeşti zilnic cu umbra / soldatul mut al întunericului / care face planton / lângă templul singurătăţii tale” („Etichetă pentru inventarierea iluziilor”). În schimb, el îşi imaginează că „din coconul negru al umbrei/ se va ridica fluturele cu aripi de cuvinte” („Murmurul suferinţei”). Astfel, poezia devine mecanismul unui ceas lăuntric care trezeşte şi întreţine o conştiinţă superioară aflată în căutarea unei căi transcendentale către logos. Poetul devine, aşadar, după cum menţionează şi criticul Maria-Ana Tupan în prefaţa cărţii, un „mesager al ordinii transcendente”. În lumea poeziei sale, autorul observă, dar nu condamnă nebuniile. El creează un spaţiu compensatoriu, protejând, în acest fel, identitatea stărilor fireşti: „azi sunt foarte simplu/ mâine sunt foarte complex/ totul este firesc (…) trăiesc într-o lume/ în care bogaţii mi-ar cere chirie / şi pentru umbră” („Firesc”). Omogenizarea stărilor creionează sensuri pe care cititorul le poate identifica, apoi decupa cu uşurinţă, pentru a putea călători prin lumea nou creată de autor, fără a se debarasa, evident, de conştiinţa vechii lumi şi de experienţele trăite, consumate. Ionuţ Caragea, în acest volum, decodifică viaţa, apoi o rescrie în noua sa lume, devenind astfel un profesionist în dozarea sentimentelor şi efectelor stilistice. Scriitura sa nu este una foarte complexă, dar are o forţă senzorială aparte, tocmai prin faptul că stările trecute prin filtrul lăuntric exprimă sentimente consumate, înlănţuind astfel amănunte păstrate în configuraţia vieţii: „e atâta praf în lume/ încât mă simt/ ca un degustător / de moarte”(„Praf”). Centrul percepţiei rămâne permanentizarea umană (fără a o elimina din ecuaţia existenţială) care sporeşte numărul elementelor de contopire cu Universul şi recodificarea acestora. Iată un text cu afinităţi, care confirmă autenticitatea şi efectul: unii dintre noi au găsit locuri/ în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie/ încercând să-i convingă pe alţii/ sau să se convingă pe ei înşişi/ că nu trăiesc degeaba pe pământ// şi uite aşa lumea se depreciază constant/ iar cei care se zbat să transmită mesaje/ pentru trezirea conştiinţei/ se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere/ şi ajung ca tablele din jocul de Darts. („Darts la adăpostul megapixelilor) Pe final, voi menţiona că poetul nu este doar un mesager al ordinii transcendente, ci şi un om simplu, la fel ca noi toţi, care îşi îndeamnă semenii să rămână verticali în lupta împotriva deziluziilor: „stai falnic ca un munte de cuvinte / ca un avocat al cerului / nimic chiar nimic nu te poate mişca din locul / în care ţi-a fost dat să lupţi împotriva deziluziei / un vârf semeţ de speranţă împungând cerul / în ochiul larg deschis / căci numai aşa curge cu adevărat / lacrima lui Dumnezeu” („Cuvinte pentru viitorul sterp al deziluziei”).  » (Teodor DUME, în revista QPoem, 2017)
 
« Lectura cărţii de poezie – o poezie profundă, sinceră, grea de durere, scrisă apăsat, cu sufletul tensionat – a fost foarte dureroasă. Aşa cum va fi de altfel şi această cronică literară. De la început vom spune că lecturând cartea ne-am regăsit în ea, l-am simţit pe autorul ei ca pe un alter ego al nostru, (cu unele deosebiri), care vine în cultura română după noi, fiind mai tânăr. Ne-a impresionat de la început sinceritatea d-lui Ionuţ Caragea, pe care o găsim în toată poezia lui, aceasta fiind o notă fundamentală a eului său poetic... (...) Umanizarea lumii prin reconstrucţia ei de către poezia izvorâtă, exultată din eul poetic, este una tensionată, cum spuneam, dificilă, odată ce poetul oprit de ostilitatea lumii roagă să fie lăsat ”să-mi termin poezia!”. Motivaţia demersului său creator este salvarea sa, de altfel credem, că motivul salvării poetului (fiinţei în sens heideggerian) este esenţa şi tema fundamentală a poeziei lui Ionuţ Caragea. Visul poetului este să ”pot ajunge dincolo, în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor ”. Creaţia izvorăşte din suferinţă, calea poeziei este calea suferinţei (nu acesta a fost şi drumul Lui Christos?) psalmodiată de o jelanie metafizică abia percepută, iar această cale a suferinţei, târâşul arghezian prin gropi şi râpi adânci, (”suferinţa mea este calea / lăsaţi-mă să-mi termin poezia”) este singura care duce la izbăvirea poetului, la salvarea lui. Este finalul excursului, al demersului poetic dureros, dramatic, când poetul va ajunge ”în poezia” (în acasul său, cum ar zice Heidegger) creată de el, care este casa sa eternă, mormântul său de veci. Versurile sunt impresionante, ideea este îngroşată de emoţia estetică: ”lăsaţi-mă să-mi termin poezia / ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / şi exilul ”. Este impresionantă ideea salvării fiinţei prin recreaţia lumii, recreaţie care îl duce pe poet ”acasă” (acasă, concept ontologic, istoric, psihologic), casa sa, adică spaţiul în care se salvează, în care îşi găseşte liniştea, ”mântuirea”, mântuirea sa fiind exilul său”. Versurile acestea sunt reflexia profunzimii fiinţei sale, vin din subconştientul său, căci poetul chiar şi-a căutat casa, adică acel spaţiu al salvării, al liniştii, din care nu mai plecăm, în Canada. Spaţiu care s-a dovedit a fi ţara exilului… Şi de aici continuarea căutării, care se dovedeşte a fi o întoarcere ulisiacă…. Vai, în locul acasului a găsit tot exilul. Sau mai profund spus, acasul este tot un exil permanent. În profunzimile sale, poezia lui Ionuţ Caragea este una tragică, disperată, metaforică şi metafizică totodată, ea este strigătul dramatic al fiinţei care încearcă să se salveze, prin umanizarea şi poetizarea lumii, dar care nu se va salva niciodată, pentru că ”acasul” demult a devenit exil, anulându-se. (...) Las cu o imensă greutate sufletească din mână cartea pentru a scrie cronica. Această cronică înseamnă şi despărţirea de poezia obiectuală, substanţială, de o sinceritate nudă, materială pe cât este de metafizică, a d-lui Ionuţ Caragea. Este vorba în cartea aceasta, dragă cititorule, despre condiţia dureroasă, sisifică a Omului, despre setea de salvare din subconştientul lui, şi despre încercarea dramatică şi prometeică de a ne salva, fără să ştim că vom trăi această mântuire, odată ce până şi casa noastră a devenit exilul nostru etern. În această carte este vorba despre mine şi despre dumneata, despre poporul român şi despre prezentul şi viitorul nostru, al Omului, al Omenirii. Ionuţ Caragea este un poet talentat şi important în concertul literaturii de azi, care trebuie citit cu atenţie, căci în cărţile lui este vorba despre alterarea esenţei fiinţei noastre, despre necesitatea salvării, despre poezia care ne poate mântui. De ceea noi recomandăm această carte cu căldură.  » (Ştefan DUMITRESCU, în revista Luceafărul de seară, 2014)
 
« Ionuţ Caragea s-a născut pe Google. O spune el, o spun şi alţii. Dacă ar fi să extrapolăm, prin absurd, judecata de mai sus, am găsi că aproape toţi poeţii din generaţiile mai noi s-au născut cam în aceeaşi manieră. Matricea însă diferă. În cazul lui Ionuţ, ea s-a produs printr-un cutremur, un „Delirium tremens” (ajuns volum), aproape apocaliptic, cu care a cules aplauze şi a stârnit controverse. Având de partea lui avantajul confruntării directe a modului de viaţă nord-american cu incertitudinea sufletească, cu golul exacerbat de ruperea de rădăcinile ancestrale, poezia lui, scrisă aproape pe nerăsuflate, se edifică. La baza ei, mai bine decât au încercat mulţi s-o spună, stă Singurătatea : „o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume” („Omul cu o singură lacrimă”). Poetul simte nevoia singurătăţii. O deplânge, dar, în acelaşi timp, o caută. Este propriul său „modus vivendi”. Singurătatea este mai rea decât Foamea. Pentru foame, cel puţin, există un leac: „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele” („Trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine”), dar pentru singurătate... (..) Urc într-un bloc, până la etajul 22, undeva pe Queen Mary, în centrul Montréalului. Mă întâmpină Ionuţ, cu înfăţişarea sa atletică, în cel mai pur stil spartan. Apartamentul nu îl dezminte. Simplu şi eficient. De sus, de acolo de pe unde vântul îşi deznoadă cimpoaiele, totul pare „dwarfed”. Este exact de ceea ce are el nevoie. De aici, privind la căsuţele rătăcite printre troienele de afară, el este stăpânul, stăpânul-poet al întregului cartier Snowdon. Şi aşa ni se şi destăinuie: „viaţa este un muzeu cu oameni de ceară / care fug speriaţi de umbre / TOPINDU-SE” („Obiecte ascuţite”). Percepţia lumii, atrofiată de distanţe, se estompează. Tragicul, transfigurat şi trecut din lumea realului în cea a imaginarului, prinde aripi. De aici până la poezie nu mai este decât un pas. Gravitatea tonului, folosirea cu precădere a versului liber, fără a oblitera complet regulile prozodiei clasice, îl avantajează. L-am ascultat recitându-şi versurile. Le recită aşa cum le scrie, măsurând parcă spaţiile dintre cuvânt şi efect… Când am reintrat în lumea reală, aburul poeziei, în pofida viscolului de afară, mai plutea încă peste tot şi toate. Ţinuta poemelor, cu toată înfăţisarea lor presupus macabră, nu admite destituţia : „am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă / am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă” („nu sunt singur”). Printr-o simplă translaţie, îngerul şi demonul (leit-motiv eminescian) pot deveni una şi aceeaşi alcătuire, o mască umană cu două faţete : binele şi rău; dragostea şi ura. Nimic mai uman decât asta. Mai acum vreo doi ani, într-un scurt comentariu lăsat la subsolul unui eseu scris cu adresă directă, pe unul din siteurile noastre de poezie, am scris : „…de la un site la altul, de la o poezie la alta, mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adânc, tot mai puternic, făcut anume, parcă, să ni se întipărească în minte. Poeziile lui se distanţează de tot ce este simplă maculatură, de acea făcătură zilnică, trasă ca la şapilograf, care inundă astăzi literatura. El nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Şi cine ştie?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont. Ionuţ Caragea s-a născut pe Google, dar nu îi este sortit să moară pe el. Ferestrele pe care le-a deschis pur şi simplu din greşeală au să-l poarte, fără nici o tăgadă, spre tipografii”… Nu aveam, pe atunci, de unde să ştiu că profeţia mea o să capete viaţă atât de repede... » (Adrian ERBICEANU, în postfaţa volumului "Omul din cutia neagră", 2008, şi în revista Observatorul din Toronto, 2008)
 
« Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate. Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni - şi poetul este şi el un om! - destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere - cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului. Două sunt, cu predilecţie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice şi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaşi poem: "...stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îşi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent / acest sandviş cu singurătate între două felii de timp..." ("Regii nimicurilor"). Foamea poate fi acea senzaţie naturală, absolut necesară supravieţuirii sau, prin transfigurare, dorinţa nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul "Foamea", se foloseşte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseşte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Şi Ionuţ Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaşi timp, condamnatul şi executorul: "...trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele" (vol.: "Omul din cutia neagră"), dar cu o mare diferenţă: părţii fizice nu i se mai dă aceeaşi importanţă. Conştient, poetul o înlocuieşte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: "o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume..." (vol. ibidem, poemul "Omul cu o singură lacrimă"). Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta: "...i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferinţelor..." ("Rugă ultimului poem"). Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat: "Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată - / ştie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Şi muţenia pe muţenie..." ("Protestul umbrei"). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului! "Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. În cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: "...orice tristeţe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îşi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faţa unui străin / adulmecând osul..." ("Adulmecând osul"). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: "...am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe şira spinării" ("Muguri"). Şi mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: "...acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / şi întunericul / fără să-mi fie frică..." ("Ar trebui să fiu fericit"). Afirmam, mai acum vreo şase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viaţă..." din volumul "Absenţa a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc" ("Patria la care mă întorc").  » (Adrian ERBICEANU, în prefaţa volumului "Patria la care mă întorc", 2012, şi în revista Alternativa din Toronto, 2012)
 
« Patricianul OVIDIUS - poetul iubirilor, a aşteptat precum veşnicia ca la Pontus-Euxin să se mai împlinească vreo minune. De fapt înţeleptul tânjeşte etern la naşterea unor noi discipoli. Si iată, Marea mea cea Neagră a născut un nou poet. Tânărul pe care îl interoghez se numeşte IONUŢ CARAGEA şi s-a născut în Zodia Berbecului, mai exact la 12 aprilie 1975. Are deci 31 de ani. Sirenele Mării l-au legănat, l-au înfăşat cu cântec şi cu dulf marin - şi când puiului de Om i-au mijit aripile l-au gonit spre ţărmul vieţii dure şi adevărate, oamenilor cărora va avea să le deşire poemele de care se va face vinovat. Ionuţ Caragea, nume predestinat, nu ştia că eu îi citisem deja un maldăr de poeme si că-i anticipasem pe nume stigmatul de poet. Nici o urmă de timiditate. Mi-a intrat în bârlogul laborator înalt, suplu, tuns zero si mi-a inventariat rapid interiorul cu nişte priviri de sepia, chipul lui devenind uneori, realmente, invizibil. Interogatoriul continua. Poetul Ionuţ Caragea citea din poemele lui cu uşoare reverberaţii în glas. Eu îmi pusesem falsa mască de duritate si-i conturam în minte portretul psihic-fizic-moral, pe pagina virgină a minţii şi a sufletului. Poetul dobrogean este neconformist şi mereu imprevizibil. Prin poezie el discută cu auditoriul la maxima intensitate a trăirilor lui emoţionale. Adesea poezia lui poartă amprenta unor stări conflictuale duse la extremis. Poetul se luptă cu demonii personali şi cu legile standard care-l hăituiesc prin cotidian. Alteori poemele lui emană melancolie, prin versuri simple, cursive, amintindu-ne de clasicii literaturii române. În anul 2002, în ţară, debutează timid pe siteul www.poezie.ro. Prin tiparul lui de proprie viziune asupra poeziei n-are ca reper decât viaţa. Nu uit să vă spun că poetul în discuţie este din pruncie un sportiv sadea - rugbyst. A fost campion naţional la juniori, apoi jucător în echipele de divizie naţională Callatis Mangalia, C.F.R. şi Farul Constanta. Are în valiza cu doruri o diplomă de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport - Universitatea OVIDIUS Constanţa. Aş preciza că în poezia româneasca a existat doar un singur rugbyst poet: Tudor George, cunoscut ca Ahoe. În anul 2003 lasă tristă Marea Neagră şi emigrează în Canada, la Montréal, în mrejele hipnoticului fluviu St. Laurent. Aici funcţionează ca instructor antrenor şi joacă rugby în echipa Club de Rugby du Parc Olympique, formaţie cu care a câştigat trei titluri consecutive de campion al provinciei Quebec. Personal, din patriotism dobrogean, şi eu prigonit de pe malul Mării mele cea Neagră, mă bucur că destinul mi l-a adus în pragul sufletului pe poetul-sportiv-poet - Ionuţ Caragea. Sunt mândru să-i fiu nas literar si să-l dăruiesc pentru veşnicie muzelor, vieţii, cititorilor. Bine-ai venit în arena poeziei, poete IONUŢ CARAGEA! Mens sana in corpore sano... » (George FILIP, în revista Observatorul din Toronto, 2006)
 
« În momentul scrierii volumului de versuri Delirium Tremens, autorul Ionuţ Caragea împlineşte… câteva clipe de atestare documentară pe tărâmul atât de fertil al poeziei româneşti şi, de ce nu, planetare. Poetul Ionuţ Caragea nu se sprijină pe resentimente şi nu acceptă reconcilieri nici cu obiectivismul şi nici cu subiectivismul în care se încadrează atât omul-poet cât şi creaţia sa. Productul autorului, liric şi filozofic prin excelenţă, se dezvăluie ca o revanşă împotriva unei tragedii. Dar este poetul victima unei epoci tragice? Fireşte că… nu! Spirit investigator, Ionuţ Caragea şi-a improvizat în sfera respiraţiei sale o dramă proprie pentru a-şi motiva folosirea benefică a laserului minţii şi a condeiului-stilizator. Gândirea sa oximoronică manevrează noţiunile de spaţiu şi timp într-o lume imaginară, plină de substanţă ideologică. Polarizarea atitudinilor lirice se distinge şi, în acelaşi timp, se integrează armonios în subiectele abordate, concomitent cu inerţia în urma căreia poetul ajunge la un deznodământ implacabil. Dar care ar fi jaloanele şi punctele de sprijin ale tânărului creator? În prima parte a volumului, răspunsul este evident şi evocator: plecarea în autoexilare, dorul de Mamă, de Ţară, de Marea Neagră şi de iubirea pe care a gustat-o, dar numai pentru un scurt anotimp. În cea de-a doua parte, autorul îşi invocă celălalt eu, delirul său fiind totuşi controlat de meditaţia poetică. Nu de puţine ori inflexiunile morbide în care autorul evadează gnostic ne introduc într-o lume apocaliptic-sentimentală în care demonii fac pact pentru a-l ucide pe Mesia. Autorul este un justiţiar de modă veche, un clasic renăscut, apelând însă la cutia de rezonanţă a cuvintelor moderne. Să fie acesta un prim pas spre un nou curent literar? Tânărul poet îşi va trece în curând în palmares cea de-a treizeci şi doua primăvară. Chiar dacă Ionuţ Caragea este în general un veşnic protestatar al cetăţii, el îşi iubeşte Ţara, dar totuşi a lăsat-o departe – cognoscibilitatea. S-a contrariat bărbăteşte cu tatăl său, dar îl canonizează prin Ochii albaştri de metil. La vremea ghiduşiilor, şi-a amărât măicuţa, dar acum o divinizează şi o strigă prin poemele atât de diferite tematic. Idila sa nu a dus la întemeierea unei familii, dar Alexandra îi mai bântuie încă visele şi poemele. Fire intuitivă, priceput cititor în palmă a tainelor lumii, poetul se răsfaţă uneori, dar o face într-un mod controlat, dirijat, folosind un limbaj liric, sportiv şi filozofic, jonglând cu noţiuni şi subiecte spontane având uneori caracter de unicat. Unele dintre poeme poartă tehnici abracadabrante, dar halandalismele folosite îmbină noi structuri poetice care dau versurilor muzicalitate şi sensuri noi. De la poezia limpede care este Inel de logodnă, poetul evadează în sonoritatea uneltelor personale, epatând prin jocurile de cuvinte din Visul unui eunuc sau în palimpsestul biblic Iubita mea, Eva, pe care-am cunoscut-o astă-toamnă. Ionuţ Caragea este un veşnic adorator şi protector al femeii în poezia Femeia doarme, un Îndrăgostit de cursă lungă care trebuie să plătească tribut credinţei sale prin suferinţă. De fapt acesta este secretul imortalităţii poetice, dragostea ce naşte suferinţă, poezia ce o transcende, calea spre adevărata fericire, desăvârşirea umană şi reîntoarcerea în eternul magnific al făuritorului celest fiind un pansament pus pe rănile sufleteşti de la miezul nopţii. La acest început de mileniu, Caragea Ionuţ vrăjeşte destinul irefutabil, refugiindu-se în extaticul unei imaginaţii ficţional-onirice bazate însă pe un postament sentimental-ideologic real. Va reuşi acest prestidigitator să dea Pământul înapoi un minut, sau va rămâne în orfelinatul celest alături de iubita sa marţiană? Va sălăşlui pe tărâmul viguros al morţii, exilat în camera obscură a necunoscutului? Răspunsul este, evident, că numai Dumnezeu este atoateştiutor, dar autorul a găsit o soluţie şi la această problemă: Eu 2 = Dumnezeu. În fond, asta înseamnă să fii cu adevărat Poet.  » (George FILIP, în prefaţa volumului "Delirium tremens", 2006)
 
« Prefaţându-i al doilea volum de versuri, constat că biciuitul de muze Ionuţ Caragea se autoclaustrează, faptă pedepsită de lege prin lumile terestre, dar nu şi în perimetrele celeste. Să fi descoperit poetul acel colţ neştiut de nimeni în care fericirea nu depinde decât de sine? Liniştea claustrofobă este prizonieră în camera cu chirie: inima sa. Poetul bate din poartă în poartă, aşteptând să-i răspundă cineva şi să strângă de pe-aici, de pe-acolo puţină iubire. Palmele poetului sunt drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte. Ionuţ Caragea îşi retează cu barda degetele care-i scrijelesc poemele, se bucură şi aplaudă. Este pe deplin conştient de faptele sale şi mai mult de atât este un chirurg al propriei suferinţe. El taie şi tot el repară. Dumnezeu i-a dat mână liberă de a se juca cu propria viaţă şi de a experimenta puterea cunoaşterii. Dar această cale spre pustia adevăratei maturităţi îl transformă într-un Sisif modern. Muntele său imaginar, Snowdon, pe care se căţăra pe Lună în volumul Delirium Tremens, este acum situat pe orizontala marină înţesată cu valuri de idealuri. Dincolo de esenţa durerilor calme, poetul îşi strigă şi-şi caută Dumnezeul. Se pare că individul etern îi ascultă răcnetele, dar nu-i răspunde. Sau poate că bătrânul îşi râde în barbă: Ionuţ, Sisif te-ai voit, Sisif să rămâi! Nu m-aş mira deloc dacă plătindu-şi taxa pentru intrarea în paradis, îl va auzi clar pe Dumnezeu spunându-i lui Petre: nu-i deschide! Dar poetul mai are un as în mânecă. Îşi va tortura duşmanii imaginari şi va transforma moartea într-o adevărată muză, iubind-o bestial. Este surprinzător felul în care Ionuţ Caragea reuşeşte să treacă de la o stare sufletească la alta, schimbându-şi în acelaşi timp şi stilul poetic, fie ancorat în clasicism, fie în postmodernism, fie în lumea informaticii. Care sunt limitele nonconformismului său? Va sări mereu pe trambulina viselor, între teluric şi celest, sau va contempla în liniştea nopţii alături de lumânarea sa, cel mai fidel dintre cititori? Neresemnat, poetul îşi duce jugul poetic mai departe. Întors precum soldatul John, de pe frontul nevăzut al destinului pe întinderile abisale ale unui vis cu purici, Ionuţ Caragea îşi dedică viaţa muzelor hibride, femeia de aer şi femeia-liră. Undeva, pe orbita imaginaţiei metafizice, Ioana, femeia-vărsător se înfiripează drept eterna sa iubire. Şi ca tot omul, trece cu verbul poetic printre anotimpurile dorurilor şi prin fantasmele existenţialismului. Însă volumul nu-i gata. Balaurul Colombre se trezeşte, iar poetul ticluieşte un deznodământ spectacular: avem nevoie de cuvinte? Poetul Ionuţ Caragea este născut pe Google, nu făcut. Naşterea sa poetică s-a produs în vâltoarea suferinţei. În definitiv, din această luptă de-a lupta între tânărul şi Marea, câştigătorul sunt eu. Am prins în plasă micul mare peştişor de aur.  » (George FILIP, în prefaţa volumului "M-am născut pe Google", 2007)
 
« Postfaţându-i cel de-al treilea volum de versuri, constat că Ionuţ Caragea a devenit mai mult decât un poet al muzei, a devenit un poet al sufletelor rătăcite, revelaţia de care aveam şi avem atât de mult nevoie pentru a transcende spre sublim. El este regele autoexilat pe muntele său din beton, Snowdon, privind lumea de la înălţimea celor 22 de trepte către Soare, din sălaşul spiritual şi locul metamorfozei poetice. El a supravieţuit jocului iubirii, îngerilor, demonilor, oamenilor, pentru ca în final, pe un ton persiflator, aproape blasfemator, dar ancorat puternic în credinţă, să se hârjonească cu Dumnezeu. „Vei nega Dumnezeul din tine? Mintea este uneori trădătoare de suflet.” Poetul, introspectiv, este în acelaşi timp un justiţiar al propriului Eu, al celuilalt Eu cât şi al celorlalţi Noi. Dragostea i-a scrijelit sufletul în cele mai dureroase poezii, scurgându-i viaţa pe hârtie până la ultima picătură de sânge. Ionuţ se avântă în lupta cu destinul, având pieptul dezgolit şi reproşând divinităţii suferinţa sa cu un calm dincolo de moarte: „Strigătul meu / va avea ecou într-o altă lume / de care mă desparte doar o viaţă / închinată pământului„ . Poetul trăieşte în lumea sa de dincolo de lume, unde trecutul, prezentul şi viitorul coexistă, numai el îmbătrânind postchristic, crucificat de apocalipsa fiecărei secunde: „Cu vârsta se-aşază gloria pe faţă, însă cununa de spini este numai a lui”. Iubirea lui Ionuţ apare ca fiind una « bolnavă de cancer », « Dintre toate minunile de pe Pământ », el a ales « viciile pentru a fi fericit » dar în realitate, poetul este salvat întotdeauna de iubirea pentru femeie, pe care o zideşte de fiecare dată manolic. Poemele sale dinamitarde, aruncând în aer vechile credinţe şi prejudecăţi, tânjind după iubiri şi răstigniri trupeşti, ne (re)dau universuri distincte care se întrepătrund reciproc. Oscilând existenţialist între stări, adesea contradictorii şi legate, iubire – durere, revoltă – resemnare sarcastică, Ionuţ Caragea face din înlăcrimările sale poeme, iar din revolte şi bucurii – jocuri de-a viaţa, ca într-un spectacol teatral în care el este şi regizor şi actor. Aşa s-ar putea explica de ce “ în fiecare om / este captivă o fiară / care se hrăneşte / cu gânduri”, gânduri care se fărâmiţează în mii de alte gânduri, care apoi invadează universul imaginar. Poetul tratează astfel iubirea în mii de senzaţii, stări, afecte, fiind când exuberant, când jucăuş, când prudent, când misterios, astfel încât iubirea lui adună şi risipeşte, se apropie şi se îndepărtează, apare şi dispare, „ca o fata morgana despletindu-şi părul în deşertul viselor”, ca o iluzie de deja-vu. Ionuţ ne mărturiseşte că e un „Sfinx îmblânzit” la picioarele persoanei iubite, care-l inspiră şi-l vindecă de uitare… e un David ce psalmodiază din Cântarea Cântărilor, pentru Sulamita lui. Spune despre sine cum că ar fi un „ profanator de morminte în care sunt adormite regine”, dar el este singurul care le poate insufla viaţă, singurul care le poate trezi dintr-o realitate inertă în care nu îşi regăsesc rostul. Muza lui este învelită în spini, rănită de propriile arme şi de iubirea pe care încearcă să o reprime până la ultima suflare. De aceea, Ionuţ devine prin cuvânt şi sentiment „Donator universal”, vindecându-şi iubita şi semenii de îndoiala şi necugetarea ce i-au târât întru păcat. Ce ne va mai rezerva acest poet majestuos al noii generaţii, care şi-a descoperit vocaţia la mii de kilometri de pământul tezeic? Sper din tot sufletul să supravieţuiască jocului în care „timpului…/ nu-i tremură niciodată mâinile / îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre / ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa”. În încheiere, voi conjuga verbul a iubi alături de Ionuţ, cel care nu mi-a compostat biletul în „Trenul copilăriei”, lăsându-mă să merg către destinaţia unde iubirile durează... FOREVER AND EVER.  » (Ioana FLOREA, în postfaţa volumului "Donator universal, 2007, şi în revista Sfera Online, 2007)
 
« Poet canadian de origine română, Ionuţ Caragea reuşeşte să-şi surprindă cititorii printr-o exprimare frustă, naturală, puternică. El evită clişeele, refuză preţiozitatea, oferind o perspectivă filosofică asumată. Întrebările se nasc firesc, transcendând fiinţa. Aceasta nu este izolată ca un pretext absolut, ci se mundaneizează, devine elementul fiinţativ principal. Evenimentele se derulează cu rapiditate, poemele te provoacă, plecând de la esenţa fiecăruia dintre noi. Pe alocuri brutal, volumul se individualizează ca o interogaţie puternică, concentrată asupra miturilor care marchează viaţa individului. Vocea autorului, pe alocuri critică, reuşeşte să impresioneze prin puterea de percuţie. Cuvintele devin arme, iar teoriile se prăbuşesc în faţa celor mai simple întrebări. “Donator universal” este o carte marcată de sânge. Cuvintele circumscriu acest motiv, scoţând în evidenţă aspiraţia omului spre metamorfoză. Visăm să devenim alţii, visăm schimbarea. Iar când aceasta nu poate veni în mod natural, construim idoli, încercăm să ne regăsim în ceilalţi printr-o stare cathartică împinsă la extrem. Ionuţ Caragea refuză să se complacă în sentimentalism şi atacă superstiţiile, demonstrând puterea argumentelor. Totul pare firesc atunci când ştii ce cuvinte să foloseşti, iar propunerile aparent şocante devin o opţiune viabilă. Poeziile încearcă să dărâme iluziile, iar autorul nu se teme de subiectele considerate tabu. (...) Metafizica creată este subtilă, reuşind să evite capcana nihilismului. Ionuţ Caragea oferă soluţii, fără să încerce să conteste elementele generatoare ale problematicii. Lumea este acceptată în infinitatea nuanţelor ei. Putem privi mai multe imagini în acelaşi timp, suntem liberi să alegem. Nu trebuie însă să aruncăm vălul asupra celorlalte tablouri. Alegerea să nu excludă a posteriori variante, pentru că alegerea înseamnă în primul rând asumarea consecinţelor. Decizia este numai a noastră şi trebuie să fim capabili să luptăm pentru ideile care stau la baza ei. Donăm sânge, donăm complexitatea propriei fiinţe, sperând că cei din jurul nostru se vor recunoaşte în oglindire. Sentimentul religios apare pe parcursul volumului, reliefându-se ca o limită. Libertatea nu poate exista în vacuum, pentru că doar barierele îi oferă savoare. Revolta noastră este potenţată de elementele exterioare ostile. Victoria obţinută fără opoziţie nu înseamnă aproape nimic. Ionuţ Caragea nu se teme de obstacole, identificându-se cu lupta. Putem deveni mai puternici, putem deveni stăpânii lumii. Trebuie doar să ştim unde vrem să ajungem şi care este lumea cea mai potrivită pentru noi. Plecând de la entitatea umană cunoscută, poetul construieşte decorul potrivit acesteia, aidoma unui demiurg care nu ezită să-şi folosească poziţia. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea este foarte tehnică. Arta poetică transformă cuvintele în vehicule perfecte, transmiţând un mesaj clar, bine articulat. Imaginile puternice denotă o uşurinţă în exprimare, iar alăturările inedite ne arată un poet preocupat de construirea unui peisaj grandios. Simbolurile se întrepătrund, mixtura dintre nou şi vechi definind sui generis cartea. Regăseşti elemente moderne, care reuşesc să intre în relaţie cu moştenirea culturală, oferindu-i o multitudine de noi valenţe, multe dintre ele surprinzătoare. Cititorul este invitat să viseze, să facă legături, să meargă mai departe. “Donator universal” construieşte un univers bazat în exclusivitate pe universalitatea sa, reuşind să apropie elemente aparent antagonice. Legăturile trasate transcend realitatea imediată, creionând o filosofie a fiinţei pe care fiecare dintre noi o poate înţelege gradual, în funcţie de propria legătură cu fondul existenţial. Rima oferă ritmicitate poemelor. Putem observa pe alocuri stângăcii, însă acestea nu fac decât să confere realism volumului. Nu putem vorbi despre perfecţiune, pentru că aceasta suprimă fiinţa. Ionuţ Caragea încearcă să îşi spună povestea, căutând cuvintele potrivite pentru a se face înţeles. Dramatismul este asumat însă nu alunecă în patetism. Vocea creatorului este îndepărtată, rece, rezumându-se la o descriere în amănunt şi la adoptarea unei atitudini de frondă care se doreşte a fi rezolvarea. Cuvintele de multe ori pretenţioase îl pot îndepărta pe cititor însă dacă acesta simte nevoia să insiste şi are timpul necesar unei documentări, amănuntele descoperite îi pot contura un alt nivel ideatic, un fond ascuns adânc între versurile construite cu migală. Ne naştem împreună cu poemul, iată de ce ne regăsim de atâtea ori în el. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea fiinţează între contrarii. Poetul se descrie pe sine reconstruind o lume, definindu-i limitele. Urletele, dumnezeii care se prăbuşesc, femeia sălbatică, naşterea, poezia sunt elementele care stau la baza acestei lumi. Suntem invitaţi să deschidem ochii, transplantul de sânge ne face să înţelegem mai mult. Imaginile dor, cuvintele înseamnă viaţă. Să scrâşnim din dinţi şi să citim. Nu avem nimic de pierdut. » (Petre FLUERAŞU, în Poezie.ro, 2007)
 
« Poetul canadian de origine română Ionuţ Caragea îşi surprinde încă o dată cititorii, oferindu-le un volum de poezie complex, provocator. Stilul său autentic îl recomandă pe Ionuţ Caragea ca un scriitor modern, care foloseşte cu dezinvoltură referinţe multiculturale, construindu-şi imaginile autentic, fără menajamente. El abordează tematici diverse, oferind cititorilor un mozaic foarte dur pe alocuri. Nu ai timp pentru meditaţii inutile, pentru că poezia vine adesea peste tine, aidoma unui tăvălug. Versurile sunt create pe baza unor imagini puternice, iar poetul impresionează, alăturând simboluri aparent antitetice. Ionuţ Caragea oferă cititorilor un adevărat regal liric, pigmentându-şi poemele cu întrebări. Cititorul este implicat în fiecare vers, simte cum cuvintele i se adresează direct. Nu ai timp să alegi, pentru că poetul îţi direcţionează fiecare trăire pe făgaşul dorit de el. Descrierile clinice definesc întregul volum. Privim o imagine, suntem obligaţi să descoperim fiecare detaliu. Totul însă din spatele unui geam gros, pe care nu îl putem uita. (...) Ionuţ Caragea nu se teme de fantezie, pe care o foloseşte la maximum în fiecare dintre poemele sale. Descoperi simboluri ascunse, cuvintele devin adevărate arme, iar înţelesurile se integrează în sistemul oferit de poet. Avem în faţă o geneză, realizată de un scriitor cu ambiţii epice. Peisajele se deschid, autorul insistă pe un univers grandios, în care fiecare segment înseamnă ceva. Nu există cuvinte în plus, nu există sincope. Ritmul aproape halucinant al poemelor ne convinge să ne pierdem între versuri, oferite de Ionuţ Caragea puţin câte puţin aidoma unor note muzicale. Viaţa este punctul central al volumului, iar teoriile gravitează în jurul ideii de existenţă. Centrul de la care plecăm este naşterea, cu toate implicaţiile ei. Viaţa este o simplă consecinţă şi de aceea Ionuţ Caragea nu încearcă să o conteste. Poeziile lui dovedesc astfel o doză mare de luciditate, oferind o imagine asupra vieţii lipsită de atribute inutile, frustă. Aidoma unui diamant, poeziile lui Ionuţ Caragea sunt şlefuite atât de autor cât şi de cititor. Eşti liber să înlături balastul, eşti liber să arunci vălurile, unul după celălalt. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea este descriptivă, insistă foarte mult pe detalii şi încearcă să reformuleze o filosofie a fiinţei. Chiar dacă şochează în multe momente, volumul “33 bis” nu depăşeşte anumite graniţe, se simte o reţinere inerentă, o limită peste care scriitorul nu poate trece. Iată de ce în multe poezii finalul pare să fie plat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de fapt. Revolta mocneşte, fumul începe să apară, dar Ionuţ Caragea refuză să ne ofere vâlvătaia aceea care încoronează orice aşteptare. Stilul este alert, iar eul liric îşi transmite mantrele aproape obsesiv. Sentimentele au aproape de fiecare dată proporţii cosmice, delirante, iar senzaţiile te consumă, se insinuează tăcut doar pentru a se dezlănţui violent. O poezie a aşteptării, o poezie în care fiecare secundă contează. Ionuţ Caragea nu refuză lumea modernă, ci încearcă să o înţeleagă şi să o filtreze. Omul modern este reînţeles, iar miturile sale sunt transformate, adaptate noului. (...) “33 bis” este o carte pe care cititorii o vor descoperi treptat şi în care se vor regăsi adesea. Volumul pleacă de la tulburările specifice oricărei fiinţe umane şi construieşte un tărâm paradiziac, un tărâm al refugiului. Acolo, în spatele cortinei, unde nu se întâmplă niciodată nimic, unde visele prind aripi şi se întrupează, acolo ne invită Ionuţ Caragea. Într-un tărâm al muzicii, într-un tărâm în care orice dorinţe sunt permise. 33 bis, o carte care merită citită de toţi cei care apreciază muzica fiinţelor. » (Petre FLUERAŞU, în revista Poezia, 2008)
 
« Ce poţi spune despre un om care spune despre el însuşi că este fratele geamăn al lui Hristos şi care pomeneşte de numele lui Iisus de nenumărate ori în titlurile, dar şi în versurile sale?! Să credem, oare, că talentul izbitor, acablant, senzaţional al lui Ionuţ Caragea s-a grefat pe creştinismul sensului suferinţei? Oare numai atât? Nu. Vom spune mai mult şi mult mai mult. Inovator la modul abrupt, Ionuţ Caragea nu scrie de data asta cu sentimentul, ci cu partea intelectivă a sufletului. Nu este un poet de „atmosferă”, iar dacă ar fi unul de atmosferă, aceasta ar fi pur intelectivă, aş spune transcendentală. Asta i se potriveşte mai bine – nuanţa transcendentală a facerii textului… Dar acest poet nu este numai intelectiv. Este ceva greu de definit la el. Poezia lui acţionează din toate direcţiile deodată şi dă efectul unei implozii în adâncimile sufletului. Dar „curentul literar” este de negăsit la el. Nu scrie în nici o manieră, nerespectând decât spiritul poeziei care de fapt îl şi domină căci poezia pluteşte, pentru el, deasupra suprafeţelor lucrurilor, gândurilor şi principiului metafizic din care ea însăşi îşi trage seva… În primul rând, poezia lui Ionuţ Caragea mi se pare o lecţie de viaţă. Poezia s-a coborât din turnul de fildeş şi umblă prin lume determinând lectorul să îşi ascută urechea la ceea ce este mai bun în om, nu neapărat la fantazări fără rost imediat. Există o tentaţie a eticului în poezia autorului nostru. Există o angajare ex abrupto pentru o trăire creştină şi o percepţie profundă a lucrurilor. Lui Ionuţ Caragea nu-i plac căldiceii chiar dacă acest lucru nu se poate deduce direct din scrisul său… Ionuţ Caragea este – spun asta fără a-l cunoaşte personal – un om minunat şi, mai mult, un poet de mare calibru. Căci a reuşi să treci cu vederea circumvoluţiunile dureroase pe care lucrurile le lasă în mintea ta – aşa cum ele numai perfecte nu sunt – înseamnă nu a cădea într-un păcat ci înseamnă a te înscrie pe calea unei trăiri şi gândiri ce depăşeşte imediatul, căutându-l astfel pe Dumnezeu în tocmai aceste semne pe care El le-a lăsat în lume. Înţelegerea suferinţei ca rezultat al imperfecţiunii ACESTEI lumi şi speranţa pe care numai Cerurile ţi-o pot reda, este mărturisirea credinţei de neclintit a lui Ionuţ… Aş mai avea de adăugat că poezia lui Ionuţ va avea un cuvânt greu de spus nu peste multă vreme, atunci când criticii se vor fi lămurit asupra scrisului său. Mie mi-a fost de ajuns să-i citesc volumul „33-bis” şi o mulţime de alte poeme de pe net pentru a-mi da seama că este un poet desăvârşit – adică unul ce se lasă „prădat” de propria sa poezie şi face exact ceea ce-i dictează ea în momentul precumpănitor al inspiraţiei – căci Ionuţ nu scrie decât inspirat. De altfel nu vom întâlni la el nici o urmă de decalc, nici o urmă de supralicitare… Nu am nimic sau nu găsesc nimic să-i reproşez acestui poet, vreun viciu al textului său care este şi rămâne impecabil dar în acelaşi timp percutant şi grăitor – în efectul său vocal. De multe ori metafora este uitată pentru a da frâu liber unei exprimări cât se poate de directe, fără înconjur, mai exact, o transmisie care ea însăşi devine metaforă, luată ca ansamblu, ca tot unitar. În sfârşit, Ionuţ Caragea e un poet aşa cum şi-ar dori orice tânăr să fie, aşa cum, personal, visez că trebuie să fie poetul… » (Remus FOLTOŞ, în revista Luceafărul de seară, 2011)

« Fascinaţia mărturisirii este unul dintre cele mai interesante mobiluri ale creaţiei poetice a lui Ionuţ Caragea. Orice mărturisire este un act de comunicare, numai că această comunicare – la Ionuţ Caragea – este una esenţială. Orice spune, orice transmite poetul, este în atingere cu un viu mesaj, mai întâi jovial-captivant şi mai pe urmă frapant-sincer. De aceea, tocmai datorită acestei sincerităţi, de multe ori, în unele poezii pluteşte spiritul poemului în proză, deşi nu întru totul. În acest fel de poeme trebuie să citeşti printre rânduri pentru a degaja mesajul – care este totuşi preţios (mai sus ne-am referit şi la acest lucru). Dacă vorbim despre sinceritate, trebuie să precizăm că, aici, este vorba despre una specifică – şi anume o sinceritate acompaniată de euforie (Subsemnatul a scris un capitol întreg despre Fenomenologia fraternităţii - unde sinceritatea şi euforia ei joacă un rol important. Rog să se ia în considerare acest lucru. Cartea este în pregătire). Întotdeauna când mărturiseşti eşti euforic, ochii îţi sclipesc, te inundă un fel de lumină şi un fel de căldură a împărtăşirii - foarte speciale; eşti pe cale să-ţi iei zborul spre inima celui din faţa ta, eşti binecuvântat de o poftă de a vorbi care nu se mai încheie şi nu se mai epuizează, şi cu cât vorbeşti mai mult, cu atât îţi va rămâne un rest nevorbit mai consistent. Dimpotrivă, ipocrizia nu poate fi decât apanajul proastei-dispoziţii. Alimentat cu o astfel de ură interioară, ipocritul îşi desfăşoară urâţenia sufletească, jucând tot soiul de roluri care nu-i stau bine defel. Mimând adevărul, dar neposedându-l, ipocritul va încerca orice tertipuri pentru a-şi salva „situaţia”. Dar va fi „simţit” întotdeauna şi demascat. Ipocrizia nu poate fi ascunsă, căci proasta sa dispoziţie este contagioasă, se observă, este vizibilă tot timpul. În altă ordine de idei, fascinaţia mărturisirii ar putea fi explicată şi din punctul de vedere al unei nevoi ancestrale de a povesti. Întotdeauna omul a avut sădită, în sufletul său, nevoia de a-şi deschide inima, de a reliefa ceea ce este în interiorul său, a fost mereu un iubitor de mituri şi basme prin care îşi spunea, indirect, dorul şi durerea, credinţele şi neîmplinirile, înţelepciunea şi nedumeririle. Poate că această nevoie omenească a fost înlocuită - de-a lungul timpului, şi odată cu demodarea basmului şi mitului - cu faptul de a face confidenţe. Cu mult mai uşor de manevrat, confidenţa exprimă – în miniatură - o poveste. Ea are introducere, intrigă, dezvoltare, final şi morală. Omul modern a simplificat şi acest lucru, aşa cum a făcut cu tot ceea ce aparţinea de epoci revolute. Numai că sâmburele trecutului nu poate fi împiedicat să rodească... Tot în altă ordine de idei, despre majoritatea poemelor lui Ionuţ se poate spune că sunt vibrante prin angajamentul lor aplicat, iarăşi, pe sinceritate – cum am spus –, şi aici intervine ceva. Oricine devine sincer, în momentul când scrie, devine apriori interesant – cel puţin. Mai mult, sinceritatea presupune o situare a subiectului liric într-o poziţie mereu angajată în procesualitatea psihismului, iar aceasta, dacă este exhibată, poate reproduce instantaneu un mesaj liric veritabil. Tot ceea ce nu este clişeu subiectiv, ci mişcare interioară a gândului şi percepţiei, a imaginaţiei şi reamintirii – devine substanţă poetică fără doar şi poate. Căci cel ce se va oglindi pe sine în exteriorul vorbirii va fi nu numai liric, dar şi mereu imprevizibil. Ori, ce este poezia dacă nu pasaj mereu fugace al clipei, instantaneu ce fenomenalizează şi apoi se împrăştie în necunoscut, viraj spre lumi ce pier şi comerţ cu anatomia şi fiziologia accidentalului absolut. Dacă nu surprinde, poezia nu e poezie. E cel puţin o descriere. Ori, poezia este mai mult decât constatare – ea este curaj, proiecţie în posibil şi catapultare spre lumi încă neinventate. Când eşti sincer şi eşti în acelaşi timp liric, la picioarele tale se va lungi poezia ca o femeie frumoasă care îşi doreşte să te seducă. Parcurgi împreună cu ea trasee nemarcate şi adulmeci abisuri care îţi vor curge prin vene, iar atunci când îţi ridici glasul, vocea ta va certifica de fiecare dată că liniştea trebuie mai întâi preţuită în funcţie de capacitatea ta de a fi cinstit cu aceasta. O astfel de voce pătrunzătoare, sinceră şi spontan-lirică este ceea ce se aude venind de foarte departe, din adâncurile pe care Ionuţ le străbate ca un străin, şi care contagiază, dintr-o vale în alta, cu o precizie rară, tot ce îi iese în cale, ca şi cum ar acumula o energie inversă, o energie care, pe de-o parte se disipează concav şi apoi se focalizează convex, spre un pivot poetic ce clamează şi exclamă către un receptor care e, în principiu, debusolat tocmai prin ineditul situaţiei astfel create. De unde şi spontaneitatea. Lipsa disimulării, respectiv sinceritatea spontană, marchează şi alt parcurs poetic: inocenţa. Cred eu că aceasta e o calitate extrem de rară în poezia care se scrie azi. Poeţii de azi sunt atât de complecşi, atât de alambicaţi, stăpâniţi de un spirit al răsucirii în şi spre toate poziţiile, încât ceea ce se scrie azi cu numele de poezie şi-a pierdut mult din farmec şi şi-a câştigat în materie de inteligenţă. Dacă nu eşti inteligent, azi, nu poţi fi poet. Tocmai de aceea, Ionuţ se înscrie pe orbita unui altfel de a face literatură. El nu vrea să dovedească nici că înţelege, nici că nu înţelege, nici că ştie, nici că nu ştie, nici că e pentru, nici că e contra. Substanţa sa poetică îşi trage sevele din altceva, din alt substrat fertil, cu mult mai propice pentru ceea ce a fost dintotdeauna poezia: visul cu ochii deschişi. Visând lumi, visând vise, visând veniri şi plecări, cărări, întoarceri, gânduri îndrăzneţe, idei teribile, forme frumoase, plictiseli, sentimente felurite şi atent filtrate printr-un instrument precis al gustului poetic, miraje uneori periculoase, alteori domestice, presupuneri uneori diafane, alteori mirate, reconstituiri ale unor emoţii vechi prin care lumea capătă un sens fecund, siaje printre reperele unor pasiuni uneori estompate de necesitatea imperativă a spusului şi alteori generate de aleatoriul unor lucruri greu de explicat, poezia lui Ionuţ poate reprezenta, în ansamblul ei, un compozit surprinzător de imagini şi semnificaţii care te conduc frenetic spre aceeaşi concluzie: totul decurge nepretenţios de la sine, totul e prea simplu pentru a nu putea fi receptat şi împărtăşit, prea proaspăt şi viguros pentru a nu ne rămâne, ca efect, un gust pătrunzător al vertijului încrustat în sinapsele unui relanti aproape magic. Poetul Ionuţ Caragea nu scrie neapărat poezia - aşa cum ştim că se face. El este doar oficiantul unei celebrări ce se petrece pe marginea interioară a conştiinţei sale sensibile. Vibrând la desfăşurările de sine ale vorbirilor sale, el pare că nici nu ştie ce a spus sau spune – grăbit să adauge fraza următoare. Probabil că nici nu este interesat de ceea ce el spune, deoarece poezia pe care ne-o propune este nu un act de creaţie care să-l fi absorbit, ci, dimpotrivă, un act de înregistrare, cuvânt cu cuvânt, a modului cum lucrurile îi înfruntă conştiinţa sa, lăsându-şi amprenta personal-impersonală pe ceea ce este de spus. Poetul devine nu demiurg, ci entitate sibilinică. Dispariţia subiectului în marasmul „ţesăturii” universale (ce cuprinde geneza atât a realităţii cât şi a „cauzării” acesteia - oglindită în subiect) este nu numai un câştig pentru un anume fel de a face poezie, dar este şi un pas înainte, un model, un exemplu pentru cei ce caută să-şi îmbunătăţească reţetele poetice. Oricine poate lua acest „patent” de la Ionuţ Caragea. În acest fel, a scrie poezie, devine cu mult mai accesibil, ba chiar, poezia însăşi poate deveni o tehnică specială de a trăi nu numai frumos, dar şi etic (vorbind aici de acea sinceritate). Vorbind despre fascinaţia mărturisirii, vom menţiona portretele făcute de poet dragilor părinţi. O mărturisire în care dragostea sa pentru mamă capătă dimensiuni hiperbolice, ne obişnuieşte cu aceeaşi dimensiune cosmică, ce apare la Ionuţ atunci când spune lucruri importante. Toate elementele naturii participă insidios chiar în mijlocul conştiinţei sale, căci în mijlocul conştiinţei sale e chiar miezul existenţial al naturii: „dragă mamă/ tu ştii că te privesc/ de fiecare dată când soarele răsare/ pui streaşină palma la ochi peste hotare/ aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare”. Înconjurat de metafore şi intenţii evocative, iarăşi, chipul tatălui dispărut al poetului, ajunge să fie înmânat declarativ unei eternităţi strălucitoare prin simplitate: „Eu tată/ Nu o să te uit niciodată”. De multe ori, în poezia lui Ionuţ Caragea întâlnim un ton elegiac exprimat foarte direct - ceea ce-l face nu numai percutant, dar îi conferă o patină de autenticitate absolut distinctă: „iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint/ urmărindu-ţi firul, iubito, paşii mi se pierd pe o plajă pustie/ te mângâi cu un gând fugar, lacrimi se aştern pe nisip”. Sau declaraţia spontană: „mi-am petrecut o viaţă prin elegiile morţii”. E un soi de orgoliu, dar nu unul autoritar, ci unul constatativ. Străbătând moartea a avut de învăţat regretele închinate vieţii, iar această jale l-a transportat pe ţărmuri elegiace. Un strigăt al sufletului, ce depăşeşte inerţia somnului său, şi se metamorfozează în ceva vizibil – aşa cum este prezenţa pipăibilă a durerii – îl surprinde pe acesta într-o ipostază manifestă în care trăsăturile lui sunt direct reliefate: – sufletul însuşi vorbeşte atunci când i se arată poetului: „Povestea începe de fiecare dată atunci când te doare/ Şi sufletul irumpe – (...)/ Priveşte-mă cât sunt de frumos!” Un argument pentru imperativul la care poate fi supusă mărturisirea este şi următorul: „nu există metaforă mai frumoasă/ ca adevărul gol-goluţ”. A spune, cuvânt cu cuvânt, poezia, înseamnă să fii sincer. Toată frumuseţea sincerităţii se va arăta ţie, atunci când vei spune adevărul. Iarăşi vine vorba despre arma cea mai folositoare a fascinaţiei mărturisirii – tentaţia declarativului: „nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil” – acest iz declarativ al mărturisirii are rolul de a mijloci, de a-l introduce pe lector de-a dreptul în miezul viselor şi gândurilor autorului. Şi mereu-mereu autorul se întoarce la atmosfera sa declarativă pentru a recâştiga atenţia cititorului şi pentru a investi această atenţie în lumile sale imaginare. Este ca şi cum, fără aceste „stimulente” declarative, lectura n-ar avea acelaşi efect; ea ar trena şi s-ar descompune nu neapărat în plictis, cât în lipsă de elocinţă şi de substanţă. » (Remus FOLTOŞ, în revista Tribuna, 2016)
 
« Starea excepţională poate fi un concept aplicabil la poezia lui Ionuţ Caragea. Dacă în poezie nu ni s-ar expune stări excepţionale, aceasta ni s-ar părea doar o experienţă fie bucuroasă, fie amară. Starea excepţională intervine ca o bornă kilometrică ce avertizează reperul de la care şi până la care începe vraja, începe neobişnuitul. Însetaţi de lumi evanescente, poate imprecise, poate potenţate misteric, poeţii şi cititorii de poezie vor să se arunce în experienţe unice, în universuri miraculoase. Niciodată n-am văzut o poezie valoroasă care să nu dispună de „efectele speciale” ale stărilor de excepţie. Acolo totul devine relevant, necesar, miraculos. Legile producţiei şi receptării de poezie sunt ele însele tributare unei geneze de sine menite să uluiască sau să descumpănească. De la fiecare poet veritabil avem ceva de învăţat, de valorificat, de interpretat. Însăşi interpretarea realităţii – ne-o demonstrează poezia – este opera capitală care ne propune noi înţelesuri vii prin care să ne putem „aşeza” mai „corect” – dar şi util – în lume. Capacitaţi de imperative interpretative atât de diverse – nu numai în interiorul atâtor feluri de poezie, dar, mai ales, în interiorul divers al aceluiaşi poet – ne vedem câştigaţi cu filosofii de viaţă diferite, dar în acelaşi timp analoage. Pătrunzând în mintea unui poet şi savurând felul cum se inventează şi se reinventează, în funcţie de relaţiile pe care le dezvoltă cu obstacolele inerente, suntem pe cale să înţelegem, empatic sau pe alte căi, resorturile cele mai intime ale trăitului, ale vieţii subiective, ale corelaţiei intersubiective. Dispuşi să meargă cu interpretarea lor până dincolo de posibil, poeţii sunt aceia care reprezintă avangarda însăşi a Posibilului. Conştienţi că ceea ce este etichetat ca posibil poate deveni, în momentul doi, real, poeţii sunt în vârful ierarhiei conceptului însuşi de existenţă. Considerând că ceea ce are o existenţă virtuală este instantaneu şi real (sau va putea imediat fi), poeţii „forţează” ecuaţiile, formulele, demonstraţiile, ca într-un laborator de fizică unde s-a descoperit ceva nou. Căpetenii teoretice, poeţii adaptează lumea reală la lumea imaginară şi invers, lumea regulilor stilistice la lumea regulilor gramaticale şi invers, lumea rostită la lumea muzicală în care şi la care rezonează însuşi cosmosul... Dacă ar fi să ne oprim la una din stările de excepţie, nici nu ne-am putea găsi cuvintele ca să comentăm conţinutul ei. Putem doar exclama, şi apoi să recitim de câte ori trebuie, pentru a pătrunde spusele până la rădăcina lor: „pierdutele cuvinte, pagini scrise în zadar/ nu mai pricep cum inima s-a înţărcat/ de sângele ce plânge/ scurgându-se în zborul de cântece şi vise/ n-am habar”. Nu atât rima, fabulos de bine închegată, mă surprinde, ci, cum am spus, frumuseţea imaginii. Şi sunt atât de multe imagini de acest fel în poezia lui Ionuţ! Imagini în care intruziunea metaforicului nu produce nici o îngreunare stilistică, ci întregeşte mesajul. Cu acest soi de „preparat” nu te întâlneşti decât o dată, după care degeaba mai insişti – nu se va mai repeta decât sub o altă formă, pe care n-o intuieşti niciodată, nici măcar vag... Iarăşi, o ipostază unică, dar frecventată întotdeauna de tristeţea sau nostalgia poeţilor de totdeauna; doar poeţii au simţ pentru aşa ceva, pentru o atare „aplicaţie” singulară la destin şi viaţă: „dacă mi s-ar îndeplini o singură dorinţă/ aş vrea să mai plâng o dată în acele dimineţi/ oglindindu-mă-n timpul ce a trecut şi n-o să vină/ să simt pe inimă săruturi arse în peceţi/ pe trup atingeri raze-de-speranţă şi lumină”... O situaţie paroxistică şi plină de dorul şi fericirea de a trăi printre oameni, printre ura şi dragostea lor, printre răul şi binele pe care aceştia îl fac, printre urâtul şi frumosul pe care aceştia îl acceptă, printre neputinţele şi visele din care îşi extrag energia şi tragerea de inimă, o situaţie în care poetul devine „păstorul Fiinţei” (după cum ar spune Heidegger), este următoarea: „am hotărât să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă/ am întins mâinile şi am strigat:/ veniţi, treceţi prin mine!” Rareori am găsit într-o singură frază atâta iubire pentru toate şi toţi! Asta înseamnă a nu putea refuza bucuria cu care Dumnezeu şi-a înzestrat creaţia, atunci, la momentul auroral al Facerii... Iarăşi o situaţie excepţională. De data asta tonul nu este paroxistic, ci afirmă meditativ câteva refuzuri ontologice (fiinţiale) - prin care poetul a confirmat infailibilitatea îndreptăţirii sale ca Om (refuzul colindării pustiului; refuzul ridicării pietrei; refuzul uitării întâlnirii cu oamenii; refuzul de a regreta trecerea iremediabilă a timpului - pentru a nu cădea în extrema durerii), dar şi infailibilitatea credinţei sale poetice (alimentată din mister, poezia se livrează misterului; poezia este sau poate deveni o taină). Poate cea mai frumoasă şi mai sensibilă dintre toate concretele viziuni, pe care ni le-a desfăşurat poetul în faţa ochilor, de o singularitate şi o unicitate adânc grăitoare este următoarea: „multe locuri pustii au rămas/ nu le-am călcat/ multe pietre m-au strigat pe nume/ nu le-am răspuns// noaptea stau întins, privesc cerul/ multe stele ard fără urmă// câţi oameni/ au trecut prin viaţa mea/ câte întâmplări/ vesele, triste/ câte gânduri/ s-au spus// aduc ofrandă/ misterului/ lacom, îmi cere/ tot mai multe cuvinte”. Senzaţia unei înveşniciri concrete, simţite cândva direct, senzaţia carnală prin care eternitatea, în calitate de Clipă, îşi face loc în experienţa concretă, o cochetare cu un extaz ce a fost ulterior povestit şi prins în concepte - sunt prezente în versurile următoare: „Priveam infinitul de la umbra sânului tău”; „Priveam liniştea serii în zâmbetul tău”; „Priveam cum levitezi în universul senzual”. Privirea fixată pe chipul surâzător al iubitei este confiscată extatic - căci acolo e prezent „infinitul”. „Zâmbetul” iubitei creează o senzaţie de ubicuitate – aerul din preajmă, deghizat în „liniştea serii” este umplut cu dragostea poetului. Interiorul „senzual” al poetului este, de asemenea, locuit de o prezenţă ce levitează – plutindul extatic al dragostei este omniprezent în universul imaginar. O exclamaţie însoţită de o rugăciune - aşa cum rar s-a mai făcut în orizontul poetic: „am urlat tatălui nostru care le este în primăveri/ sfinţească-se numele florilor sale/ să mă lase să scriu aşa precum trăiesc/ şi să trăiesc aşa precum scriu”. Stăpânul universului este invocat paroxistic, aproape somat – dar cu o somaţie în care dorul de Viaţă se amestecă cu energia exuberantă a „primăverilor” şi cu tandreţea „numelui florilor” –, este somat să nu intervină în destinul poetului decât pe calea însăşi a poeziei. A trăi precum scrie şi a scrie precum trăieşte – este singura aspiraţie prin care Dumnezeul - făuritor de destin - este rugat să se implice în viaţa lui. Într-atât de mult iubeşte poetul poezia sa! Ca şi cum „cortegiul” cuvintelor – unul „funerar” – ar trebui să vină şi să treacă - pentru a se decalchia „poemul care te vindecă de moarte”, tot aşa toate lucrurile lumii, care vin şi care trec, trebuie să aştepte durata unui interval al propriei lor apariţii - pentru a le reveni lor înselor. Evident, acest timp-interval dintre posibil şi actual este unul care este marcat ca o stare de excepţie – ca şi când ar avea loc o revelaţie prin intermediul poeticului: „să stai în faţa paginii albe/ şi să nu ştii/ cu ce cuvânt să începi// să aştepţi/ la fel cum piatra aşteaptă/ trecerea râului/ la fel cum aerul aşteaptă aripa/ la fel cum lumina aşteaptă ochii/ să o poarte prin lume/ la fel cum respiraţia aşteaptă sufletul/ la fel cum lacrima aşteaptă/ durerea/ la fel cum strigătul aşteaptă ecoul/ să spargă pereţii inimii/ să aştepţi cortegiul funerar al cuvintelor/ să treacă, să treacă şi-n urmă s-apară/ poemul care se scrie singur/ poemul care te vindecă de moarte”. Există undeva menţionarea unui sentiment de excepţie prin intermediul căruia cuvintele invadează corporalitatea: în sânge, în carne, în ficat, în intestine, în creier, peste tot pătrund cuvintele. Până la urmă acestea ajung în vârful limbii şi sunt eliberate. Nu e o situaţie patologică. Tensiunile acestea pot reprezenta manifestarea concretă a unui logos. Mai exact a unei ratio care pătrunde şi care se lasă pătrunsă de şi prin întreaga realitate – fie a conştiinţei (interioritatea direct accesibilă), fie cosmică (împrejurimea „naturală”), fie intersubiectivă (ca „relaţie” sau empatie). De altfel, prin starea excepţională se poate înţelege atât revelaţia poetică (prin modalitatea în care „apare”, sau a felului „gratuit” şi „necondiţionat” în care este scrisă), cât şi o revelaţie bifurcată a conţinuturilor poetice: adevăruri raţionale, pe de-o parte, şi semne ale extazului, pe de altă parte. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2015)
 
« Subliminalul perplexant poate fi identificat în multe poeme. Acesta are un rol bine determinat de a stupefia, aproape de a paraliza spiritul conservării de sine. Plonjarea fără a-ţi da seama în realitatea ce este schiţată sub forma unor imagini semantice care taie în raţiunea umană precum nişte bisturie, certifică o putere poetică de „absorbţie” cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Nu-mi vine să cred ce citesc şi mai citesc o dată: „îţi voi zice în cât mai puţine păsări posibil/ cât de negru e cerul spre care privesc/ şi cât de dor îmi era de zidul acela/ la care morţii nu mai sunt plânşi”. E tristeţe? E tandreţe? Nu ştiu. Poate şi una şi alta. Poate nici una, nici alta. Ceva este transmis nemijlocit. Dar ce? Gândul culege instantaneele ce se succed şi nu înţelege decât la alt nivel al comprehensiunii. Ca şi cum ar fi avut loc un atac subliminal foarte bine orchestrat. Capacitatea mea de înţelegere devine dintr-o albină-lucrătoare o albină-războinic. Creierul meu se protejează. Cu toate acestea, „mierea” discursului continuă să se fabrice. Zumzăitul acompaniază afirmaţii, negaţii, exclamaţii, vituperaţii. Nu pot trece peste această lectură fără să mă moşmondesc, împleticit printre astfel de avansuri pe care propria mea răbdare a înţelegerii mi le face. Şi totuşi, este aici un inefabil foarte clar accentuat. Poezia însăşi se strecoară pe sub pielea degetelor ce ţin cartea, degete care iau o culoare albăstrie, ca şi cum ar fi contaminate cu praf otrăvitor de sămânţă de ricin. Încet, respiraţia îşi modifică tonalităţile vizionare şi începe să caute, cu antenele picioarelor unui păianjen, înspre lucruri şi gânduri, aplicându-se delicat pe suprafeţele lor, cu o grijă sporită, ca să nu le provoace vreo daună sau să le crape crusta. Parcă privirea poetului însuşi nu atinge decât cu o mare reţinere lucrurile despre care vorbeşte, plimbându-le de colo-colo, încrucişându-le semnificaţiile şi însemnătatea. Anumite reflexe ale acestora se traduc în imagini, altele se traduc în impresii de o senzualitate ocultă. Mereu se modifică receptarea, mereu un alt ţărmure al seriozităţii este zdrobit de o frivolitate stilistică perplexantă. Spuselor pe şleau le sunt aduse contrafortificaţii de cuvinte şlefuite dintr-o singură mişcare reparatorie: interiorul şi exteriorul discursului sunt două elemente corelative. Şi nici unul dintre ele nu excede. Echilibrul defăimează orice încercare de valorizare a alternativei exclusive... Vorbind despre subliminalul perplexant, nu putem să trecem peste câteva amănunte care contează. Manevrarea unui substrat psihic expres nu este o noutate în universurile poetice. Simbolurile şi arhetipurile au un loc foarte bine delimitat în panoplia modalităţilor stilistice subconştiente. S-a scris atât de mult despre acest lucru încât nu vom menţiona decât – să spunem – contribuţiile lui Jung, Eliade, Blaga sau Gilbert Durand. Procedeul dicteului automat este iarăşi îndeobşte cunoscut, după experienţa avangardistă şi dadaistă. În ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, cuvintele lui se sparg în cioburi multicolore care, în calitate de noţiuni ale unor sensuri pulverizate, devin seminţe pe un câmp unde vor da naştere altor lăstare. Fie simboluri profunde şi dinamitarde, care îţi interzic să gândeşti cu raţiunea, fie imagini ale căror sens, în mod aparent, nu poate fi descifrat, cuvintele se ordonează după un tipic necunoscut, dând frâu liber unei amalgamări nu neapărat stranii, dar percutante: ştii, dar nu înţelegi; înţelegi, dar nu poţi spune; întrevezi, dar nu poţi explica; singurul lucru pe care poţi să-l faci este să dai expresie aproximaţiei. Şi nimeni nu te ajută să vezi mai bine lucrurile – căci ele trebuie să rămână aşa cum sunt. Ele picură, picătură cu picătură, în sânul unei dune de nisip, care le absoarbe fără să ştie de ce, cu o alură neutră, în care fermentul înţelegerii este tăcerea: „de unde veniţi, voi, cuvintelor/ din ce masonerie a nopţii/ din ce magie albă a zăpezilor veşnice/ din ce inimă cu obloanele trase/ din ce desagă cu dorinţe spuse în van”. Obişnuit cu şoaptele care i se spun la ureche de către propriul geniu plăsmuitor, poetul se pierde, se topeşte, îşi abandonează propria identitate şi, precum cercurile pe o apă liniştită, pleacă şi vine, în interiorul aceluiaşi val. Îmbrăţişat şi respins, de la ţărmure la ţărmure, el învaţă să se lase purtat. Oricum n-ar fi ştiut drumul...: „este o clipă de liniştită durere/ păsări dorm/ departe/ prin spuma nopţii/ umbre/ pleacă la drum”. Poetul Ionuţ Caragea ne mai învaţă ceva: să nu respingi nimic din ceea ce gândirea, mai exact, imaginaţia îţi oferă. Ea se prăbuşeşte cu imaginile ei peste tine, ca într-un dans sălbatic, dar ceea ce nu trebuie să faci este să-ţi fie teamă de ea. Cum a venit, tot aşa şi pleacă. Aluviunile pe care, însă, le-a adus, îţi vor fi pământ fertil pentru desţelenirea de totdeauna a poeziei: „acum este noaptea/ în care moartea a închis ochii/ totul e viu şi negru ca singurătatea/ cu trup alunecos şi rece/ lenevind la focul inimii/ cu burta plină de amintiri”. Exact pe marginea dintre întuneric şi lumină, prins în chingile visului, subliminalul naşte şi nu ştie ce naşte, sclipirea lui străluminează şi apoi se pierde în imensitatea necunoscutului: „rămas în coconul viselor nesfârşite/ un înger care se naşte captiv/ ca o lumină pe coridorul/ umbrelor”. Niciodată, însă, visul nu este fără rost; el mijloceşte întotdeauna poetului un mesaj necesar: „supernovele dospeau undeva într-un vis/ copilul le strângea în palme, iar ele explodau”. Notăm prezenţa faptului că ceva se întâmplă, că se întâmplă ceva în adâncuri, că rosturile se coc şi aruncă deasupra o zgură neputincioasă: „speranţa este captivă în colivia deşertăciunilor/ promisiuni făcute, jurăminte solemne/ stele căzătoare aşternându-se pe pleoape naive/ atingeri îngrămădite în ferestre mincinoase/ uşi ferecate în spatele perdelelor fermecătoare”. Alăturarea anumitor imagini sau a anumitor „concepte” poetice - şi crearea unei sinteze din miezurile acestora este un procedeu care certifică legea psihologică a asociaţiei. Această lege – în diferitele sale forme – spune acelaşi lucru: niciodată un gând (sau o intenţie de gând) nu survine singur în conştiinţă. El atrage de fiecare dată un al doilea sau al treilea, ce-i sunt asociate. În foarte multe dintre poemele lui Ionuţ Caragea acest lucru devine transparent. Exemplul de mai jos este grăitor: „licuricii” – legaţi de „regina nopţii” – legată de „vânt” – legat de „şoapte”, ş.a.m.d.: „nici licuricii nu mai au lumină/ poţi să-mi aduci regina nopţii în grădină/ privind-o să mai sper, când vântul eliberează şoapte/ nu ştiu ce să mai cred, dacă-am crezut vreodată/ că liliacul va înflori/ la tâmpla ta înstrăinată”. Se observă cu claritate şi aici, că mesajul ţinteşte dincolo de partea raţională a înţelegerii. Acest scurt amalgam interferează cu o altă zonă cognitivă decât cu cea obişnuită – de aceea, dacă ar trebui să explici ceva de acolo – n-ai reuşi. Există un fel de fericire „mută”, o fericire care nu e extaziată, deci manifestată, ci una care preţuieşte o sonoritate vidă - exprimată în tăcerea distanţelor astrale ale Universului. Cerul însuşi este încercuit de această tăcere siderală, în această imensitate a spaţiilor - în care nu se aude şi nu se poate auzi nimic. Generaţii peste generaţii de oameni se nasc morţi, acompaniaţi de umbrele transformate în îngeri păzitori, care le îndreaptă acestora paşii spre o lume în care ei se întorc „căutători de fericire”. Tabloul acesta creşte în anvergură până când „acolo sus departe/ stelele sunt lacrimile sfinţilor/ condamnaţi la tăcere”. Ce poate fi mai frumos?! O altă lume în miniatură, schiţată prin doar câteva inferenţe ale unui argument eliptic, te avertizează că e timpul să te inoculezi în imaginarul deschis cu atâta generozitate. „La limita dintre deznădejde şi disperare/ dintre strigăt şi scâncet/ îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei/ privind cum nisipul înalţă/ piramida tăcerii”; „Sub aripile de ceară ale nostalgiei/ îmi îngrămădesc amintirile/ le păstrez pentru ziua în care/ sufletul îmi va cerşi/ ultimul zbor către stele.// Pe toate potecile gândului/ îmi caut neţărmurita fericire/ viaţa mea e un vis/ strivit de trecerea/ timpului”. Verbele acestei lumi sunt: „a-şi face culcuş”, „a se înălţa”, „a îngrămădi”, „a păstra”, „a cerşi”, „a căuta”, „a strivi”. Nici un verb care ar avea o cât de îndepărtată referinţă la „a fi”, la „a face”, sau la „a deveni”. Lumea descrisă este deci recunoscut-imaginar-închisă-în-sine, cel puţin în dimensiunea existenţială cuprinsă în acest poem. Cu toate acestea realitatea ei este indubitabilă. Subliminalul este funcţionabil. Relevând cele spuse despre dicteul automat, dar în alt sens, ne vom opri la un fragment dintr-un poem. Fragmentul, care instaurează tristeţea şi avuarea indiferenţei, poate fi interpretat şi în alt mod: „chiar dacă-mi scapă iar/ printre degete/ lumea creşte fără să pregete/ secătuit dorm/ cu gâtul strâmb pe spetează/ ce va urma nu contează”. Sugerând că participă la un fel de veghe, poetul pare mai degrabă într-o stare mijlocie de conştiinţă, între somn şi trezie. Este o stare – cu siguranţă – vecină cu cea poetică. Căci visele transformate în limbaj atestă, şi mai mult la Ionuţ Caragea, că ceea ce a spus nici nu a bănuit sau anticipat, şi că, despre ceea ce urmează să spună, nici măcar n-are o vagă idee. E un avantaj, nu un dezavantaj... » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2015)
 
« Sentenţiozitatea preţioasă, prezentă în unele dintre poemele lui Ionuţ, dă rostirii: o tentă inteligentă, sprinţară, visătoare, reverenţioasă; şi pe de altă parte, o tentă de ceremonial, unul pe cât de majestuos, pe atât de grav. Există aici două forme de sentenţiozitate: una care este domestică (prezentă şi în aforismele autorului) şi alta sălbatecă (implicând conceptul tragicului). În al doilea tip de sentenţiozitate, tonul general devine ultimativ. Aproape cu caracter de somaţie, conştiinţa receptorului trebuie să fie sfâşiată. Aceasta este obligată să-şi însuşească „regulile jocului” şi să puncteze pentru o solidaritate mimetică – aş spune catastrofală - ce garantează propria-i angajare în gravitate. Greu de găsit la alţi poeţi acest fel de ton ultimativ, în această formă. Ca şi când ultima volta ar fi reverbul care actualizează mereu umbra neliniştii (sau chiar a morţii) metafizice indiscutabile. Cu toate acestea, ceea ce salvează conştiinţa de la tragicul abrupt, este convertirea tensiunilor interne, în mod – să spunem - incantatoriu, în expresia poetică (exprimarea concretă care are rolul de a neutraliza. Este uzitarea unui efect simbolic îndeobşte cunoscut. Să-l amintim numai pe Emil Cioran). Expresia salvează de la deznădejde – iar poezia poate deveni oricând un adjuvant al vindecării sufleteşti. Un gând pătimaş care îşi caută vindecarea este şi strigătul disperat în faţa indiferenţei colective în care se scaldă umanitatea prezentului, un strigăt de o valenţă inegalabilă, percutant, unic, funebru, tragic: „Trăim într-o lume de minuni banale/ în care răul devine credinţa cea mai de preţ/ şi te întrebi de ce strig?”, „o să ajungem să-l clonăm pe Iisus/ îl vom ucide a doua oară/ cu nepăsare, cu ignoranţă/ cu sânge rece/ îl vom îngropa de viu/ astfel n-o să ne mai orbească/ lumina de Paşte”. Ca şi cum ceva l-ar obliga pe poet să spună lucruri definitive, în registrul grav al sentenţiozităţii, el îşi găseşte imediat cuvintele, cu toate că întrebuinţarea lor i-ar crea disconfort. Este proba asumării suferinţei în forma în care, uneori, trebuie să ia naştere însuşi adevărul: „adevărata lume este a celor singuri”. Sau: „iubirile noastre nu sunt decât nişte oaze/ de singurătate în vacarmul durerii”. Tot la izvorul suferinţei se întoarce şi acest poem, cu toate că suferinţa este relatată în condiţiile evocării, şi nu ale „apariţiei” pe viu. Evocarea este destul de percutantă încât să se apropie substanţial de tragic: „acesta e poetul ce-şi duce singur dorul/ pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,/ ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,/ cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.// acesta e poetul ce s-a uitat pe sine/ în inimile lumii, în versul sincopat,/ ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,/ în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.// acesta e poetul aflat în agonie,/ cu mâinile rigide, de zei exonerat,/ ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:/ atât a fost să fie, atâta v-a lăsat.” Tragismul sentenţiozităţii nu va putea niciodată să devină apollinic – adică să suporte alte cadre stilistice decât pe acelea ale evocării cu toţi nervii încordaţi, ale exclamaţiei cu mâinile ridicate la cer sau ale strigătului necontrafăcut. De aceea, oricare dintre celelalte modalităţi aparţin unei sentenţiozităţi domestice. Dacă ar fi să ne referim la aceasta, am găsi destule exemple. O modalitate de a mobiliza resursele poetice ale sentenţiozităţii este aceea prin care se recurge la definiţii. Asta pare să fie o găselniţă absolut strălucită în poezia lui Ionuţ. A căuta definiţii nu este un lucru atât de neobişnuit pentru poezie – mai ales când aceasta se revendică de la înţelepciunea pe care o poate pune în joc sau invoca. Şi nici un lucru care să „scârţâie” nu este. Ce e de subliniat este, însă, că acest tip de poezie ori îţi iese, ori nu îţi iese deloc: culmea e că lui Ionuţ îi reuşeşte chiar şi în poezia cu rimă. Un banal exemplu: „viaţa este zero la puterea doi/ şi rămâne zero, nuli suntem şi noi”, „viaţa-i radicalul din divinitate/ şi rămân doar sfinţii fără de păcate”, „viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă/ şi rămâne moartea... singură, rigidă”. Frecventarea înţelepciunii. Ionuţ Caragea are un simţ subtil care intuieşte esenţialul: Dumnezeu e peste tot şi, mai ales, în creaţia umană care a statornicit virtualul ca lume inteligentă, quasi-naturală (ca să nu spun – de-a dreptul firească). E ca şi cum ceea ce creează omul ar fi mai uşor de interpretat în regimul lucrurilor spirituale decât ceea ce creează natura: „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă”, „am murit pe Google/ înconjurat de miliarde de ferestre/ deschise pur şi simplu din greşeală/ să nu mai spuneţi niciodată că Dumnezeu este orb”. Nimic nu este întâmplător în această lume spirituală. Ca şi cum diferenţa dintre suflet şi trup ar fi demarcată de la sine, poetul nostru le găseşte fiecăror dintre cele două entităţi esenţa şi „utilizarea”: sufletul menit să transgreseze trup după trup, iar trupul menit să-şi deplângă prea devremea trecere în „istoria mortului” care are acelaşi „număr de oase”, experiind aceeaşi experienţă ca oricare dintre pământeni. Acest trup devine „acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte” – lucru certificat chiar de către prea grosiera materie, înstrăvezită tocmai în „consistentul” schelet. În loc ca materia să se dezorganizeze mai repede ca spiritul, lucrurile se petrec invers. „Trăim după reguli (spirit) şi murim fără (acelaşi spirit, însă pulverizat). Iată o opinie pesimistă, dar numai în aparenţă. Schimbându-şi „cămaşa”, sufletul „de la o moarte la alta” rămâne aici. Numai mortul rămâne „singur pe lumea/ cealaltă”. Cuvinte cu tâlc sunt spuse iarăşi: „Poezia este o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte”. Ca şi cum toţi am aştepta la un semafor pentru a trece de la viaţă la moarte, iar în timpul necesar pentru această traversare, devenim agenţii unui adevăr singular şi unic: siguranţa că vom trece dincolo, siguranţa că vom trece cu bine sau... în siguranţă. Cu această certitudine în suflet suntem condamnaţi ca tot ce simţim sau adunăm grăbiţi şi dezinteresaţi e însăşi poezia. Poezia ca o garanţie că am fost aici şi că avem un loc dincolo: unul rezervat şi neîndoielnic. Asta ne dă frâu liber gândurilor tihnite, iar asta poate fi poezia. Sau măcar un fel de a face poezia. Căci semafoarele sunt pretutindeni. Pe toate străduţele inimii noastre... O metamorfoză teribil de frumoasă declanşează un efect de o rară reverberaţie: „dorm/ într-o livadă/ şi sunt pământul/ visându-se iarbă/ iarba visându-se floare/ floarea visându-se măr”. Registrul vegetal care încearcă să-şi ipostazieze, dintr-o dată, toate formele, devine un referent pentru o verace logică internă subtilă. De la o ipostază la alta, dorinţa şi aspiraţia sunt regulile viului. Cel mai frumos transfer al pământului către el însuşi este reprezentat de către roadele lui (mărul). Transformările reprezintă trepte; treptele reprezintă dovezi ale răbdării timpului; timpul reprezintă ceea ce a fost surpat în existenţă, pornind de la propria îndreptăţire şi eficienţă. Orice apropiere reflexivă de taina trupului nu poate rezista în picioare trecând prin „adevărurile” cărnii, venelor sau acelea ale „măduvei roşii a imaginaţiei”. Ceea ce durează peste timp sunt oasele şi lor trebuie să ne rugăm să ne ducă „memoria” mai departe: „adevărul aparţine doar oaselor”... Dând gir unor gânduri autentice şi hotărâtor-înţelepte, poetul adună rouă de pe inflorescenţele înseşi ale vieţii. Vorbele lui ne merg direct la inimă. Şi chiar dacă lucrurile sunt spuse în cuvinte puţine, ele alcătuiesc o adevărată lume, un univers poetic distinct: „şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte”. Sau: „tragedia veritabilă a omului contemporan este discreditarea tragicului prin indiferenţă”. Sau: „întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte/ şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult”; „întotdeauna spunem întotdeauna/ şi niciodată nu încercăm/ să fim veşnici”. Sau: „nu este drog mai puternic decât creaţia”. Opiniile exprimate sunt fulgerătoare, pertinente, la obiect, deschise, cuprinzătoare. Nu de multe ori am văzut atâta înţelepciune adunată în doar câteva cuvinte!... Şi venind vorba despre cuvânt, vom spune: importanţa cuvântului (ca entitate de sine stătătoare), ba chiar puterea cuvântului în lumea realităţii este punctată inedit printr-un artificiu metaforic: cuvântul ar putea avea capacitatea de a îndulci chiar moartea: „există cuvântul în faţa căruia oamenii mor/ fără să plângă, fără să-i doară/ oamenii, pur şi simplu, mor”, „moartea/ îl ţine ascuns în privire”. Capacitatea cuvântului de a vindeca, inclusiv durerea din sufletul omului aflat în faţa morţii, este garanţia că, prin cuvânt, poetul se apropie de ceea ce am numit frecventarea înţelepciunii... A iubi fără să-ţi deschizi cont la reciprocitate! Să iubeşti ca şi când ai fi total pe cont propriu! A iubi necondiţionat! Să ai în faţa ochilor nu numai chipul iubitei, ci şi pe cel al lui Dumnezeu - care este la izvorul însuşi al iubirii, căci creează în fiecare clipă realitatea! Asta înseamnă să mergi direct pe mâna destinului, iar acesta: cât este de schimbător! Îţi poate arunca în cale chiar fiinţa ta cea mai dragă – ce, de data asta, îţi împărtăşeşte dragostea -, drept răsplată a fidelităţii şi solidarităţii cu Dumnezeu (înţeles ca esenţă a realităţii înseşi): „totul sau nimic înseamnă/ să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul/ toată frica şi pesimismul/ să alergi după cineva şi să i te oferi/ ÎNTRUTOTUL// şi chiar dacă vei fi rănit/ să accepţi durerea ca pe un dar divin/ pentru că acolo unde nu iubeşte omul/ iubeşte Dumnezeu/ şi dacă nu renunţi niciodată la iubire/ nici Dumnezeu nu renunţă la tine/ şi îţi va da într-un final/ ceea ce meriţi”. Consolidându-şi ideile despre dragoste, autorul nostru îi acordă acesteia valoarea de a îmblânzi sufletul, de a-l face mai frumos, de a reconcilia orice conflict, de a deschide drum din nou prieteniei şi omeniei, atunci când ele sunt periclitate – în general, de a construi o lume mai bună şi mai demnă de trăit, în care verticalitatea caracterelor sunt bazate pe acel lucru atât de simplu: să împânzeşti lumea cu dragostea ta...: „prin femeia pe care o iubesc/ am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor/ pe care încercam să le pun/ în ordinea nefirească a răzbunării/ prin indiferenţă sau ură/ prin femeia pe care o iubesc/ mi-am recâştigat prietenii/ pe care-i pierdusem vorbind încontinuu/ despre crimele oamenilor/ despre conspiraţii şi tot ce ne face/ mai negri şi mai urâţi”. Într-un poem apare o propoziţie extrem de incitantă: „Dintr-o dată ştii care este/ Rolul tuturor amintirilor”. Absolut copleşitor acest vers. Câţi au mai gândit în felul acesta vreodată?! Faptul că totul trebuie să aibă sens, inclusiv trecutul conştiinţei, este o chestiune care explică nu numai o poziţie tranzitorie ocazionată de un gând pasager al poetului, ci o mărturisire de credinţă şi în acelaşi timp un crez poetic (sau măcar, exploatat poetic). Tot aici mai apare, ca un fel de a defini poetul, o trăsătură care, în loc să „apese” asupra poetului, îl umple de nobleţe: o presupusă analogie cu nebunul – căci nebunul ştie mult mai multe decât omul obişnuit. Legile firii pe care nebunul le întrevede, chiar datorită condiţiei sale ontologice speciale, devin nu numai cognoscibile pentru acesta, dar şi motivul pentru care nebunia poate deveni un lucru tranzitabil (sau măcar demn de tangibilitate). » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2015)
 
« Entuziasmul. În cele ce urmează avem un şir de exclamaţii din care se degajă cea mai sinceră bucurie de a fi, dar şi o cadenţată declaraţie de triumf asupra singurătăţii, de optimism vivace - care îşi ridică pretenţiile la veselie şi voie bună (şi de ce n-ar fi explorate şi astfel de stări?!): „nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul,/ am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul,/ am şi Soarele şi Luna, am şi boltă înstelată,/ am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.// nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri,/ am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri,/ am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,/ am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.// nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,/ am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,/ am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,/ am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.// nu sunt singur, am un suflet rătăcit printre cuvinte,/ nu sunt singur, nu sunt singur, strigă morţii din morminte,/ nu sunt singur, nu sunt singur, strigă valul când se sparge,/ nu sunt singur într-o mare scufundare de catarge”. O dorinţă care îşi evidenţiază crezul despre un soi de artă de a trăi - care este circumscrisă printr-un conjunctiv entuziastic. Ca şi cum toată pofta de a trăi a autorului s-ar dezlănţui într-o singură poezie: „aş vrea să fiu un prunc furat de vise,/ să aibă raiul porţile deschise,/ aş vrea să-mi bată Dumnezeu la uşă,/ aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă.// i-aş cere umbrei să rămân pe drumuri,/ fără iubiri şi dâre de parfumuri,/ i-aş cere şi femeii inocenţa,/ i-aş cere şi pedeapsa şi clemenţa.// nu vreau să văd cum viaţa se destramă/ şi să rămân un colţ din pentagramă,/ nu vreau să fiu actor de pantomimă,/ nu vreau să dau pe viaţă o centimă”. Un îndemn resurecţionar care parcă îşi trage sevele din acel „românul s-a născut poet”. Pe deasupra, acest imperativ este de un optimism grandios: oricine poate deveni poet – doar să fie cinstit cu el însuşi: „vrei să găseşti poezia? Strig-o tare pe nume”. Poezia va apărea singură şi controlul raţional al ei nu e de nici un folos: „nu întreba poezia unde-i şade mai bine// las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul/ te va învăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul”. Ca şi cum limba română (se face adresă directă la „român”: „versul cu rimă sau alb, ce mai contează române”) ar naşte singură poem după poem – iar poetul n-ar fi decât un instrument de manifestare -, limba română este, cu siguranţă, creuzetul în care „tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne”. Astfel orice sentiment care devine înălţător se va naşte sub zodia netrecătoare a poeziei: „suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer/ dor regăsire, iubire şi mai presus un mister”. Iarăşi un mesaj poetic optimist, prin care poetul îşi asumă o responsabilitate imensă – aceea de a construi paradisul. Numai de la înălţimea entuziasmului se poate pretinde un atare lucru. Iar acest entuziasm izvorăşte dintr-o mare iubire de oameni. Chiar entuziasmul, la rădăcinile sale, este iubirea de oameni: „Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect,/ Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.// Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,/ Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.// Construiesc paradisul, paradisul pierdut,/ Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru oamenii mei!”. Un alt aspect al entuziasmului este generozitatea, poate cel mai frumos aspect care, de altfel, traversează intenţional întreaga operă a lui Ionuţ Caragea: „Trezeşte-te copile/ îţi dăruiesc un suflet nou făurit de inima mea/ încă nestinsă de alizeele dorului”, „Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre/ să încolţească seminţele noastre/ însetate de iubire”. Tragicul. Mărturii concrete ale unei tristeţi dramatice apar sub forma unor „cleşti de rufe”. Ca şi cum tristeţea poate veni de oriunde şi cu orice prilej. Mai ales când nici nu te aştepţi, şi mai ales dintr-un detaliu care este nesemnificativ. Ciudat sentiment de însingurare, de părăsire, de absenţă: „nu vei uita, mama ta întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele din întreaga familie”, „ai rămas singur anii trec cârligele se adună”. Aproape îţi vine să verşi o lacrimă! Rufele, altădată, reprezentau cel mai liniştitor şi mai fericit lucru - căci „noţiunea” de mamă îşi întindea hegemonia maternă şi grija prin aer peste tot prin preajmă. Acum, însă, din toată atmosfera ce altădată purta numele de „acasă” au rămas doar cârligele de rufe – ca semn tragic al absenţei şi pustiului. Atât de bine şi de exact a înţeles Ionuţ Caragea, în poezie, condiţia tragică a omului. Sunt, desigur, mulţi autori români care şi-au asumat o atare alură şi responsabilitate literară, însă câţi dintre ei au explorat mai fecund tragismul? Sânge, dorinţe arzătoare, neputinţe, obsesii, nehotărâri, viduri interioare, amăgiri, vicii, inautenticitate, nebunie, mucegai, putreziciune, viermi, angoase, erori, vise zadarnice, moarte, nefericire... Cu o aplecare specială pentru analiza şi exprimarea concretă a detaliilor pe care aceste lucruri le presupun, autorul nostru dezvoltă, cu reveniri aproape legice, o atitudine de frondă, de revoltă şi respingere inteligentă a unor asemenea „negativităţi”. În mod firesc, omul de totdeauna se confruntă cotidian cu aceste „dezastre”. Iar reacţia concretă a poetului Ionuţ Caragea este de a le identifica, în natura lor intimă negativă, iar apoi de a le birui, redută după redută. Mesajul se transformă, deci, în unul pozitiv. Trebuie, însă, ca fiecare să aibă acea forţă prin care să poată înţelege obstacolele, să le „traverseze”, ca abia apoi să le depăşească. Nimeni nu primeşte nimic dacă nu luptă. Iar dacă viaţa este o încercare, cu siguranţă că tragicul ei există numai spre „mântuirea” de el. Lupta continuă cu evenimentele este însăşi regula ce guvernează cosmosul. Iar poezia lui Ionuţ Caragea este absolvirea de acea pacoste dezastruoasă a inflaţiei spiritului, confiscat de apăsarea destinului (orice problemă destinală este şi tragică). Poezia lui e ca o eliberare continuă, ca o expiere perpetuă a răului, ca o neînţelegere fundamentală între sclipirea inteligenţei şi întunericul materiei gregare care trage în jos, în neant, orice gest, cu aceeaşi sugestie dramatică schiţată (asta ca efect estetic-stilistic prezent în poezie). Ionuţ Caragea se lasă regizat în poezia sa de o înfruntare de-adevăratelea dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Niciodată secătuit de energie, el scrie la acelaşi contra-scenariu, el completează mereu la o imagine de ansamblu, unde se produce holografic aceeaşi izbândă a binelui şi umanului. Cu armele iraţionalului (care, de fapt, sunt şi armele poeziei de totdeauna), Ionuţ Caragea pune ordine într-un haos prereflexiv. Stăpân al cuvintelor şi obligându-le la o logică de el mânuită, tabloul sau panorama tragică îşi schimbă caracterul şi esenţa. Locurile comune ale sensurilor devin o sursă de dinamitare a gravităţii negative, operaţiile cu obiecte primejdioase sunt transformate în exerciţii de manevră cu armament de paradă şi nu de război; are loc un transfer între tensiunea tragică şi rezolvarea ei în termeni domestici. Nici un om nu poate fi serios până la capăt în interiorul destinului său. Însuşi destinul se ia pe sine în glumă atunci când are la îndemână debuşeul artei. Astfel, în inima tragismului se nasc cărări către salvarea rosturilor de totdeauna ale omului. Sângele capătă culoarea care îmblânzeşte şi nu care sălbăticeşte, iar întreg cortegiul de spectre ale durerii (amănunţit de noi mai sus) se vindecă, poate chiar numai prin transformarea lor în cuvinte, o transformare poate incantatorie, sacrală, ritualică; valurile incoerenţei care se sparg de obicei în vaguitatea poeziei devin din ce în ce mai specifice, mai uşor de recunoscut – iar poezia, aşa cum n-ai înţeles-o de la început, începe să-şi mărturisească „vinovată” adevăratele semnificaţii. Vrei să te temi de golul în stomac – şi salvarea glasului auctorial, care se înalţă, îţi aduce inima la loc; eşti captiv în relativitate şi suspans negru - şi chiar atunci te salvează mâna întinsă a reveriei cu ochii deschişi. Poezia e o înfăşurare de desfăşurări; e o desfăşurare de înfăşurări; e o stigmatizare ce nu s-a hotărât unde se va aplica: în interiorul sau în afara discursului; printre cuvintele vorbite sau printre cele gândite. Făcând o paranteză, spunem că orice modalitate de expresie care ţine cont de dialectica exorcizării tragicului implică „jocul” cu arta cuvântului. Limbaj va însemna întotdeauna mesaj, numai că atuncea când e vorba de cuvinte (sau poezie) lucrurile devin simptomatice. Căci celelalte simţuri – care suportă şi ele „abilitatea” inerentă mesajului – pot fi şi ele purtătoare de drept ale procedeelor artistice. Poezia poate fi găsită peste tot. La fel şi lirismul. Numai că în cazul cuvintelor (poeziei propriu-zise) regula e mai strategică şi mai expresă: dezvoltările ce se exprimă în „abstracţiuni” vor reprezenta un mod specific de a transfera „concretul” în „geometric”; „forma” în „număr”; şi „fluidul” în „structură” (rigidă). Astfel tragicul este estompat. Şi este estompat prin simpla generare a discursului (poetic). O generare care fixează neutralizând. Tensiunea internă, odată exprimată, devine una dezamorsată, neutră (cu toate că poate fi una lirică). Câteva întrebări îndrăzneţe vizând destinul problematic al omului ne atrag atenţia. Sub spectrul trecerii inexorabile a timpului, care macină în toate şi în toţi, poetul îşi caută locul şi liniştea. El are încredere în interogaţiile lui, e optimist prin faptul că ar putea găsi şi răspunsuri: „pot să respir ca peştele-n apă/ sau ca un vierme să cresc în pământ?/ sângele curge-n vene degeaba,/ sufletul meu e o pală de vânt.// pot să şterg cu buretele totul/ sau să revendic iubirea ce-a fost?/ timpul trece şi trece degeaba,/ eu îmi zidesc prin credinţă un rost.// pot să privesc din spate de pleoape/ sau să adorm cu ochii deschişi?/ inima-şi bate gura degeaba,/ suntem cu toţii tăcerii promişi”. „Mintea pulsează în claustrofobicul gând al durerii/ mă salvez curmând realităţi iluzorii/ sub circumvoluţiuni pot descătuşa vise”: autorul nu-şi face speranţe, distruge iluzia, dar, în schimb, poate visa pentru a contracara durerea ce-l străbate organic. La limita migrenei („mintea pulsează”) tragicul devine concret. Două reflecţii despre moarte o proiectează pe aceasta într-o dimensiune în care pericolul ei este estompat; gravitatea este eludată; şi ne rămâne să concedem că ea se află undeva foarte departe, într-un timp imemorial pe care nu-l vom trăi niciodată până la capăt. Argumentul este oarecum epicurian: până la moarte nu ştim nimic despre ea; după moarte nu mai este cine să ştie. De aceea ea nu poate avea izul realităţii, ci al legendei. Şi sub această formă ne şi este prezentată: „moartea visează.../ somnul blând al unei secerători/ în lanul de oameni”. Sau: „ah, viaţă, mergi şi lasă-mă-n urmă/ ce-ţi pasă de mine, nu vreau să ajung/ acolo unde timpului i se face lehamite/ de nefireasca sa trecere/ nici moartea nu stă pe loc/ se-ntoarce-n sicrie anchilozată de spate”. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2016)
 
« Ionuţ Caragea scrie frenetic, probabil cu energia celui conştient de valoarea de secundă a cuvintelor ce generează absenţa a ceea ce suntem . Semnalăm în cele ce urmează cea mai recentă apariţie a acestui scriitor care demonstrează prin energia scrisului că, atâta vreme cât există patria comună a limbii române, exilul este o stare creatoare şi vie. Vedem în Ionuţ Caragea una din vocile promiţătoare ale literaturii române. Ionuţ Caragea este nu numai un om talentat, dar este şi o personalitate literară şi culturală ce se construieşte prin seriozitate şi multă muncă, adăugând astfel talentului său forţă şi durabilitate, iar brandului său relevanţă şi valoare. Cărţile sale sunt deja impuse pe piaţă în timp ce idiomul său literar se constituie, se impune şi atrage atât succesul la critică precum şi cel la public. Nu ne puteam aştepta, aşadar, la o absenţă a concurenţei. Piaţa literară românească este foarte încărcată şi nervoasă, iar reacţiile grupurilor de presiune sunt adesea de tipul omerta. Spun asta din proprie experienţă. Comunicarea între grupurile de presiune pe piaţa culturală românească eşuează mereu, iar consecinţa este adesea o sfâşiere şi o duşmănie pe viaţă, cu sacrificarea multor talente, ce nu ajung să fie recunoscute la timp. Există, oricât am muşamaliza, un fundamentalism activ, cu mai multe fascii: radicalismul Cupolei, care la noi se comportă adesea discreţionar, cu reflexe staliniste; dispreţul celor din centru faţă de scriitorii din provincie; defăimarea scriitorilor din diaspora (adesea cei din ţară îi receptează pe aceştia cu criterii de tipul retardatului principiu n-au mâncat salam cu soia), deşi ar fi fost normal ca acest tip de judecată să fi murit de mult; există, însă, şi o atitudine adesea lipsită de bunăvoinţă a unor oameni de cultură din diaspora faţă de tot ce e românesc în bloc şi in situ în România, perpetuându-se şi între scriitori aceeaşi discriminare ce vizează de fapt starea de corupţie statală, dar atinge oameni nevinovaţi care nu sunt, ei, responsabili pentru eşecurile democraţiei şi ale instituţiilor statului de drept, ale puterii şi ale societăţii civile. Aceasta este o Românie culturală în rezumat, pe fondul căreia orice proces de brandig de autor devine dificil şi oarecum eroic. Eu ştiu că Ionuţ Caragea va reuşi să ajungă unde merită. Ca un vechi maratonist eu însămi, şi eu îl recunosc ca pe un învingător. Talentul, munca, investiţia în propriile proiecte sunt deasupra tuturor piedicilor pe care i le pun chibiţii sau adversarii. Ceea ce, îndeobşte, are Ionuţ Caragea este, însă, propriul univers literar: teme stil şi mijloace de abordare originale. » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în Poezie.ro, 2009)
 
« Despre moarte nu se poate scrie poetic decât în două feluri : scrisul izvorât din adevărul morţii trăite şi scrisul izvorât din ficţiunea morţii inventate. Ionuţ Caragea scrie cu primul tip de semantică, generată de o cunoaştere implicită de către autor a intervalului şi a durerii de a fi, prin oglindire, însăşi limita. Din perspectiva omului care s-a iluminat prin moarte, autorul are viziunea adevărului final şi îl comunică în nota de cuneiformă psihică paralizantă: « umbra apropiindu-se-ncet/ ca o ghilotină/ cu aripi//” (Ademenire, p.9). (...) Fiind vorba de universul artistic al unui român din exil, în care energia limbii române şi a miturilor culturii române lucrează irepresibil, cărţile lui Ionuţ Caragea sunt nu numai un exerciţiu de salvare, cât şi o strategie de reinventare, pendulând între neo-mitologia dezrădăcinării şi imaginarul luat ostatic într-o noosferă fertilă... (...) Autorul îşi asumă tranzitivitatea miturilor, în care statutul de erou nou impus subminează eroul recent învins, amândoi fiind de fapt grefele aceleiaşi personalităţi auctoriale supuse presiunii unui histrionism vitalist - la fel cum, bunăoară, încoronarea lui Prometeu nu ar fi putut avea loc fără moartea centaurului Hiron, al cărui sfârşit consfinţeşte vindecarea omenirii. Secretul acestui perpetuum mobile este accesul la acel sentiment paroxistic de epuizare a resurselor existenţiale cât şi de convertire a ultimei picături de vitalitate în impuls esenţial pentru reîncarnarea prin cuvinte... (...) Ionuţ Caragea mânuieşte cu artă diluţiile unui veritabil homo 80/20 descris de logica principiului omonim al lui Richard Koch ; autorul posedă o adevărată ştiinţă a surprinderii prin metafore a dozării eficienţei estetice a morţii, la fel cum un sinucigaş desăvârşit duce măiestria gustului fatal pe culmile unei multiplicări infinite a tentativelor degustării.. (...) E aici un joc cu principiile letale din care decurge condiţia umană (iubire, incest reprimat, fatalitate, expectativa autolitică a revelaţiei de dincolo, pânda semnelor devitalizante, privirea interioară încremenind, stingerea tandră a auzului după ce văzul, gustul, mirosul, curarizarea îşi părăsesc, primele, fiinţa gazdă). Finalitatea acestui joc cu tema morţii după care se lasă condus poetul nu este aceea de a epata un cititor emo, nici de a trezi suavitatea filosofică a raţionaliştilor pozitivişti; intenţia autorului este, dimpotrivă, aceea de a se salva pe sine, cu sinceritate, din mrejele unei obsesii care îl învăluie cu tandreţe, alegerea între a fi efemer sau a nu fi viu... (...) Întâlnirile cu ipostazele morţii din poezia lui Ionuţ Caragea, aşa cum le iradiază în text diversele intensităţi ale cuvintelor bine dozate spre a induce o poietică paradoxală şi acceptată cu seninătate, mi-au amintit nu o dată de ecourile încercate la lectura cărţii Moartea astăzi, volum coordonat de acad. Basarab Nicolescu (editor, în colab. cu Magda Stavinschi) şi publicat la Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008 (cu sprijinul Fundaţiei John Templeton). Sunt şi în acel volum câteva texte poetice în care moartea e eroină insinuantă, într-un registru similar cu al lui Ionuţ Caragea, bunăoară la Horia Bădescu, în ale sale Cântece de viaţă şi de moarte. Dar dacă în textul lui Horia Bădescu registrul morţii e doct şi grav (“La unul dintre capetele drumului naşterea,/ la celălalt moartea; / dacă între sine şi sine/ parcurge drumul,/ atunci viaţa/ nu este decât călătoria fără sfârşit/ a morţii/ în propria naştere”, p.9), la Ionuţ Caragea se creează în urma cuvântului moarte un siaj subtil ironic seren, chiar dacă în tonalitate estompată... (...) E o pendulare, ca la Eugen Ionesco, între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri, dilemă care străbate ca un râu capricios platforma de texte din această culegere de poeme patronată de un Guru amnezic ce face apel, însă, la reflexele hipermenzice ale literaturii traumelor existenţiale... (...) Interesant e faptul că punerea în scenă a tanatofiliei ce revrăjeşte tema finalului şi o transformă în fascinaţie se face pe un background vitalist, în care tonalitatea bucuriei se conjugă cu reflexele autohipnozei:... (...) Semnele morţii sunt peste tot, la fel cum evenimentele subtile şi paranormale pot anunţa iminenţa unui seism semantic. Invocarea morţii vine precum staza într-o tăcere fluidă; e ceea ce rămâne după ce nu mai e nimic de spus (cf. Mallarmé). Moartea este pe alocuri un decorativism de scenă apocaliptică... alteori, moartea este temperatura soft de vindecare după febrilitatea unei existenţe sălbatice, dar poate fi şi o invitaţie la solemnitate; nu arareori moartea este scena jocurilor de-a viaţa, dar moartea poate genera şi singurul sentiment de certitudine al unei homeostazii intraspecifice, însoţind acel mesaj de filiaţie a arhetipului... (...) Jocul acesta este infinit. Ionuţ Caragea este un descoperitor de scrieri exotice alcătuite din cuvinte şi litere generate de alfabetul de oase al morţii... (...) Într-un anumit punct culminant al metamorfozelor morţii, al jocurilor de schimb între Eros şi Thanatos, există un moment de luciditate, în care autorul pare să rezolve teama de moarte prin iubire, aşa cum o face orice psihanalist onest, dar mai ales se produce revelaţia gramaticii unei vieţi care ordonează totul, care face ca totul să ritmeze dintr-o dată printr-un act de coagulare semantică, care aduce armonia în spaţiile ce păruseră confiscate de disonanţă, care acoperă scena angoaselor cu prefigurarea unor legităţi ce dau sens şi imprimă structură... (...) Revelaţiile traumei existenţiale coboară în textele scriitorului a cărui conştiinţă e dominată de suflul exilului; el este vlăguit de schizoidiile generate de barierele dintre culturile traversate, de mareele ce străbat civilizaţiile confluente; el este strivit sub incongruenţele umane ale celui secţionat de legea disjungerii celor două lumi ca de o secantă ce separă două jumătăţi ce nu se mai regăsesc... (...) Ionuţ Caragea se plasează în locul geometric al celui ce moare şi se naşte în acelaşi timp, prin poezie şi prin limba română concurată de seducţia limbii franceze, dar şi prin jocurile incredibile la care îl expun iradierile civilizaţiei română mamă şi civilizaţiei francophone canadiene de adopţie: în limba română pulsiunea de a scrie despre moarte este mai mare, în timp ce limba franceză îl absoarbe cu mai multă uşurinţă înspre registrul iubirii. Moartea este recursul ultim al răzvrătitului şi al evadatului ; ea intervine ca un lanţ care reglează prin lungimea lui cantitatea de libertate pe care şi-o asumă autorul, iar poezia lui Ionuţ Caragea construieşte o cămaşă de forţă peste bucuria de a fi viu şi liber dar şi peste spaima de a fi străin şi liber. Preţul acestei libertăţi se transformă în negocierea eternă, ruminativă, a omului cu poetul. Ionuţ Caragea a scris şi această carte, cum şi pe celelalte, dintr-un impuls selectiv, cu structurare. Am convingerea că s-a salvat, din nou, de la o moarte iminentă şi intensă, creativă. Ştiu că vor urma noi salvări, la care voi asista cu starea de atenţie vie a deţinutului din celula vecină. Captivitatea aceasta în obsesie este de fapt starea de maximă creativitate a unui poet ce se intensifică.» (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în postfaţa volumului "Guru amnezic", 2009, şi în Oglinda literară, 2010)
 
« Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. (...) Tonul, din nou elegiac, ce botează şi această nouă carte a lui Ionuţ Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema morţii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrşitului omului, al civilizaţiei, al lumii, al universului, al armoniei şi al ordinii… De unde şi grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viaţa care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exerciţiu de exorcizare, îşi este de aceea propriul critic, devenind propria conştiinţă care se autodevorează, iar acest exerciţiu de confruntare cu sine şi de confirmare a sinelui, fie şi în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristeţe. Din acest joc, inteligenţa autorului alege un echilibru fin între transa literară şi sinceritatea existenţială, făcînd apel, cu măsură – şi cu o intuiţie de bun augur –, la conştiinţa implicită ce rezultă în urma dialogului dintre conştiinţa sa literară şi conştiinţa critică (un tandem ce defineşte, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionuţ Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic şi etic, fiind dominată de o ruminaţie obsesiv-compulsivă şi afiliată maniacal nevoii de a denunţa lipsa de sens şi lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenţa umană de starea de fiinţă aleatoare). Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert (şi oare cum să nu-şi fi pus amprenta asupra autorilor români din exil şi pe textele lor condiţia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi şi două culturi?). Plecarea din România şi din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în ţara de emigraţie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit iniţial numai din cărămizile expresivităţii limbii române – , şi o complicare progresivă şi conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel puţin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esenţă psihică multiculturală mozaicată, de cetăţean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărţirii de cultura natală din punct de vedere moral şi somato-psihic, devine la acelaşi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar şi pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă şi care nu uneşte) sau pentru exprimarea angoasei în faţa unei existenţe mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditaţia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceauşism şi perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani şi la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate intervenţii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanţi din exilul politic românesc şi care scriu numai în româneşte, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul şi locul meritat în Panteonul literelor româneşti sau recunoaşterea publică meritată şi cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmaţii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămaşi la vatră sînt aici, creînd între acolo şi aici elementele definitorii ale unor graniţe imposibil de trecut, deşi ariile definite aparţin în egală măsură limbii române şi culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejecţiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române conţinută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleaşi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însoţesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie şi de a fi validaţi ca scriitori de limba română şi de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, conţinută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: „ne ignorăm forţa interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul“. Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti. Poezia lui Ionuţ Caragea suferă şi în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie şi mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravieţuire, cînd autorul ştie că totul e distrugere... » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în postfaţa volumului "Suflet zilier", 2011, şi în revista Observatorul din Toronto, 2011)
 
« Pe lângă temperamentul său impetuos, Ionuţ Caragea este şi un cerebral bine temperat. Se simte munca laborioasă, fie că se exprimă în stil dulce clasic ( mai ales) sau „modern”, în vers liber. Uşurinţa în exprimare, asocieri insolite de noţiuni, rime rare (atunci când e cazul), stăpânirea unui limbaj viu din varii domenii precum filozofia, religia, ştiinţele exacte, medicale, etc., vin să contreze opinia unora că poezia adevărată nu se poate crea decât în ţara de origine, acolo unde se aude limba în toată autenticitatea ei. Datorită faptului că Ionuţ Caragea menţine o legătură continuă cu România, prin multiplele colaborări cu ziare, reviste şi situri internet, se diminuează handicapul distanţei şi al înstrăinării. Astfel, declarata naştere pe Google a poetului se relevă nu numai o ca o noutate literară ci şi ca o soluţie umană salvatoare. Ionuţ Caragea foloseşte condiţia emigrantului ca pe un avantaj (sau ca sursă de inspiraţie), valorificând la maxim tot ce înseamnă românesc, chiar dacă singurătatea, tristeţea sau alte angoase specifice celor (auto)exilaţi sunt deseori extrem de dificil de acceptat, surmontat. (...) Faţă de precedentele volume, „Omul din cutia neagră” aduce o cristalizare a stilului poetic. Poemul ce poartă şi titlul cărţii este de fapt un text definitoriu în care Ionuţ Caragea caută noul, filozoficul, abordând teme majore ca: moartea, ce ne aşteaptă pretutindeni; timpul, ce nu trebuie lăsat să treacă precum un birjar grăbit; oglinda, reflectând profunda singurătate. De fapt omul din cutia neagră este el, autorul, gânditorul, demiurgul. (...) Ionuţ Caragea este un poet indiscutabil, singular chiar, care este deasupra tuturor scalelor poetice, a oricăror catalogări sau etichetări. El tinde să impună un stil şi un mod propriu de a aborda poezia. » (Prof. Traian GĂRDUŞ, în revista Glas Comun, 2008)
 
« Care e adevăratul Ionuţ Caragea, ţinînd cont că se mai poate decupa, cam la două-trei texte, cîte un citat plauzibil? Exclud clar cazul că omul e psihopat, ceea ce l-ar exonera de răspundere, el e doar victima unei erori de situare. Pur şi simplu, îi vin tot felul de impulsuri „poetice” şi nu le poate selecta, lăsîndu-le să treacă spre hîrtie. Ce poet ar fi Ionuţ Caragea dacă n-ar avea filtrele blocate!  » (Horia GÂRBEA, în revista Luceafărul de dimineaţă, 2011)
 
« Ionuţ Caragea este o figură atipică şi insolită a literaturii noastre de astăzi, membru al USR şi cofondator al Asociaţiei scriitorilor de limba română din Canada, unde a trăit mai bine de un deceniu, la Montréal, de unde s-a întors în România, fiind considerat unul dintre liderii mişcării literare „douămiiste” de critica noastră actuală, promptă în a-i aprecia valoarea (I. Pop, I. Simuţ, Al. Cistelecan, Maria-Ana Tupan ş.a.). Informatician şi fost sportiv de performanţă (rugbist), este şi o personalitate pitorească, oarecum singulară în lumea literelor. Scriitor complex (poet, prozator, eseist şi critic, autor de aforisme), tradus în mai multe limbi străine, a publicat peste treizeci de volume, dintre care peste douăzeci de volume de versuri. A debutat cu volumul de versuri Delirium Tremens (2006). În volumul de cronici literare Esenţe lirice (2011) profesează o „critică fenomenologică”, după cum ne relevă şi titlul. Cele mai multe dintre aforismele sale sunt incluse în Dicţionarul suferinţei (vol. I, 2008; vol. II, 2009) şi unele dintre ele figurează în antologia Cartea înţelepciunii universale (2014). Scriitorul este şi autor de science-fiction. Romanul Uezen a fost publicat şi în limba engleză, sub pseudonimul Snowdon King. Dar, peste toate, I. Caragea este teoreticianul „curentului literar Google”, cum singur l-a botezat, în volumul Literatura virtuală şi curentul Generaţiei Google (2009). De altfel, este cunoscut în lumea literară ca şi „poetul care s-a născut pe Google”, după titlul volumului său de versuri: M-am născut pe Google (2007). (...) Ajuns astăzi la vârsta maturităţii creatoare, Ionuţ Caragea (care a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1975) are o operă împlinită, în linii mari, configurată, dar cel mai valoros şi mai reprezentativ volum al său rămâne Mesaj către ultimul om de pe Pământ (Ed. „Fides”, 2017), titlu inspirat şi plin de profunde şi tulburătoare semnificaţii, amplu poem sociogonic şi apocaliptic, dar nu de o tonalitate sumbră şi deprimantă, dimpotrivă, tonifiantă şi plină de speranţă, pe tema „ultimului om” sau a „omului postistoric”, ce se înscrie pe linia unei formule consacrate de o întreagă literatură şi filosofie, care începe cu Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville şi continuă cu foarte cunoscutul roman The Last Man (1826) al lui Mary Shelley, ajungând până la Francis Fukuyama (The End of History and the Last Man, 1992). Volumul  se  constituie  într-o  construcţie  unitară, alcătuită dintr-o serie de poeme de mai mică întindere, dar legate între ele sub raport tematic şi stilistic şi este departe de a se transforma într-o misologie, pentru că nu are un conţinut deprimant, cu tot dramatismul existenţei, pe care poetul nu-l ocoleşte, dimpotrivă, îl accentuează; nu are, cu alte cuvinte, o reprezentare idilică şi edulcorantă asupra vieţii. Filosofia „ultimului om” derivă din cea a Arhetipului şi o întâlnim şi la Eminescu, în Sărmanul Dionis: „În om e un şir de oameni”. Este filosofia „firului filogenetic”. La I. Caragea, eul liric este dublu. Penultimul om, care nu poate fi decât istoric, i se adresează ultimului om, care este şi istoric şi postistoric. Volumul lui I. Caragea are la bază o „concepţie orfică” şi acesta este cel mai important lucru, pentru că orfismul exprimă esenţa poeziei, sinteza muzicii cu verbul. Orfeu, care îşi acompania versurile la harfă şi cu muzica lui îmblânzea fiarele şi cobora întreaga natură într-o vrajă extatică, reprezintă prototipul Poetului dintotdeauna, iar orfismul constituie condiţia primordială a lirismului. Orfismul este o doctrină soteriologică, o doctrină a salvării prin poezie. Mitul orfic este un mit subteran şi subtextual la Eminescu, un mit obsedant şi recurent, care străbate creaţia eminesciană de la un capăt la altul. La Mircea Eliade, în nuvela În curte la Dionis, mitul orfic devine un mit al salvării întregii umanităţi prin poezie, prin cântec. Iată numai câteva dintre semnificaţiile pe care le îmbracă mitul orfic şi orfismul în literatură. Acest sens soteriologic, al salvării prin poezie, străbate şi volumul lui I. Caragea. Acesta este mesajul orfic pe care penultimul om – poetul, vrea să-l transmită ultimului om de pe pământ şi care apare mai cu seamă în câtva poeme antologice, care merită să fie citate în  întregime: Nesfârşitele dileme ale concretului, Poemul meu de azi, Mesaj către ultimul om de pe pământ şi Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant. Poemele sunt scrise în vers liber. Nu au rimă, dar au ritm. Deci, nu sunt lipsite complet de muzicalitate, spre a se îndeplini condiţia primordială a orfismului. Aşa cum susţineam într-un eseu: Câteva gânduri despre poezie din Pro domo (vol. I), poezia poate să nu aibă rimă, dar trebuie să aibă ritm, pentru a fi în concordanţă cu ritmurile cosmice. Titlul: Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant este o admirabilă definiţie metaforică a poeziei. Această poezie este dedicată lui G. Călinescu, cu un citat în care ilustrul critic îi deplângea pe creatorii care îşi trăiesc gloria posterităţii încă din timpul vieţii, deşi incomparabilul nostru magistru şi-a trăit, încă din viaţă, propria-i legendă. Replica poetului este cum nu se poate mai sinceră şi concludentă: „eu nu voi muri niciodată”.  La puţini poeţi am întâlnit o credinţă la fel de puternică a salvării prin poezie, ca la I. Caragea, care mărturiseşte că nu poate trăi fără poezie: „poezie/ nu pot trăi fără tine/ îmi îmbujorezi obrajii/ la fiecare respiraţie” (Nu pot trăi fără tine). Poezia este numită „respiraţie divină”. Prin poezie, „Dumnezeu reinventează lumea”. I. Caragea este un antinietzscheian convins. Unul dintre poemele sale se intitulează chiar „Dumnezeu nu e mort”. (…) Respingându-l pe Nietzsche, înseamnă că poetul acceptă transcendenţa. Nu întâmplător, Maria-Ana Tupan, în docta sa prefaţă, îl numeşte „un mesager al ordinii transcendente”. I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie, ce ne aminteşte de celebrele versuri ale lui Al. Philippide: „M-atârn de tine, Poezie,/ Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea lumii/ Spre insula de veşnicie/ La capătul de dincolo al lumii./ Mă vei lăsa acolo singur/ Alături de toţi morţii lumii?” (M-atârn de tine, Poezie). Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în revista Scrisul românesc, 2017)
 
« Descoperim în cartea de faţă (Festina lente) titluri dese şi sugestive: Lacrima mortis, Este o clipă de liniştită durere, Soarta poeţilor, Ceva din mine caută ceva, Conspiraţia îngerilor ş.a. E o dovadă vie de resuscitare a lirismului în cadrul poeticii douămiiste, o carte sonoră, perfect traductibilă... O poezie gâlgâind de viaţă ca sângele în artere, poezia care înlocuieşte friptura în sânge cu versuri în sânge(rate). » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2014)
 
« Un volum de 100 de pagini de poezie (bună), fără ca textele să fie împărţite în cicluri, apare în colecţia Eidos. Cităm din poemul rspiraţia umbrei: "umbra trăieşte/ jumătate din viaţă/ în afara omului/ iar cealaltă jumătate/ în interiorul lui/ respirând/ vise". Dar se pare că poetul are fixaţia umbrei: "voiam să-i mărturisesc totul/ foii de hârtie/ dar umbra mă trăgea de haine/ mă ruga în felul ei/ să-i vorbesc... şi deodată/ prin corpul transparent al umbrei/ întrezăream o inimă..." (Metamorfoza umbrei). Întâlnim în cuprins O umbră cu ochii albaştri, O nouă viaţă cu umbra..., dar şi un Imn (închinat) umbrei (colaj): "sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva". » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2016)
 
« Ionuţ Caragea încearcă să ne aducă Apocalipsa în casă - vrea să ne-o pună, prin volumul de faţă - pe masă, reuşind s-o... domesticească (deşi este vorba, desigur, despre o apocalipsă poetică, mergând într-un artistic răspăr cu cea canonică). Poemul lui curge frumos, chiar armonios, şi nici de sens nu duce lipsă, ca altele care doar sună bine „din coadă”. » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2017)
 
« Poetul, chiar dacă îşi părăseşte ţara, rămâne legat prin toate fibrele fiinţei sale de pământul de obârşie. Limba este «instrumentul de lucru» şi nicio limbă nu poate reda simţirile profunde ale unui poet ca limba sa maternă. Fiecare cuvânt este vibraţie ce izvorăşte din sufletul poetului. » (Basile GLIGA, în revista Tribuna noastră, 2009)
 
« O parte din versurile lui Ionuţ Caragea constituie arte poetice din care rezultă că poezia se creează într-o singurătate cu atât mai apăsătoare cu cât dragostea de oameni este mai mare: „numai poetul ştie câtă singurătate/ este în casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor). Chiar în aceste reflecţii asupra poeziei, ceva lipseşte şi fiinţa nu se împlineşte. Este ţipătul singurătăţii care se opreşte la marginea fericirii. Dragostea, care ar trebui să aducă împlinirea, se înfăşoară într-un văl de tristeţe: „Sunt suflet mare/ Acum vreau să iubesc/ Îmi întind degetele/ Dincolo de ferestre/ Aici toate camerele-s nelocuite/ Triste” (Locuiesc în casa cu multe ferestre). Uneori poetul cochetează cu extincţia. Poezia pare să-şi salveze creatorul de uitare: „îmi citesc ultimul poem/ sunt trist chiar dacă el/ se va îndrăgosti de alţi cititori/ sau de alte poeme/ (chiar nu ştiaţi că poemele/ se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)” (Rugă ultimului poem). Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie. Poetul caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa este ca un tren în care cititorii se întâlnesc. Poezia lui Ionuţ Caragea este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă. » (Lucian GRUIA, în revista Oglinda literară, 2015)
 
« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea… » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)
 
« Nu am în nici un fel intenţia de a face elogiul poeziei lui Ionuţ Caragea, poet român încă tânăr, care şi-a câştigat notorietatea în „generaţia Google” pe multe meridiane dar, ca întotdeauna prin destinul nostru de caractere condamnate la nonsolidaritate sau asolidaritate, mai puţin în universul creativ al ţării lui unde, după părerea mea, s-a înstăpânit - tranziţional, bineînţeles - un mod de existenţă literară circumscrisă în microclimate propice grupusculelor literare. Ceea ce n-ar fi rău, practicarea artei nepresupunând organizaţii de masă, dar conducând la riscul ca, în grup mic, ierarhia valorilor prin selecţie naturală să nu mai funcţioneze aşa cum trebuie, iar iubirea de literatură să nu fie totuna cu vocaţia pentru literatură, din iubire provenind şi amatorismul. Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. (...) Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are şi dezavantajul de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup neavând cum să-l includă. Un asemenea motiv mă face să mă refer la el şi la poezia lui cea frumoasă, mai degrabă spre a defini contrastul dintre un asemenea însingurat în împătimirea pentru sunetul încântător al poeziei în limba sa maternă, spulberat ca un fir de talent în largul mapamondului, şi bine definitele ventuze ale aspiraţiei la artă cu orice preţ, cu chemare şi nechemare, îndemânare şi neîndemânare, vocaţie sau doar ambiţie de afirmare, profesionism sau amatorism ce menţin climatul unei vieţi literare locale în cercuri restrânse de oameni care se cunosc, se cam apreciază sau doar se tolerează ei între ei, datorită liberalizării tiparului. (...) Poezia de dragoste a lui Ionuţ Caragea este o creaţie literară onestă şi de certă inspiraţie, inegală încă, atingând şi cote superbe pe lângă inegalităţi oarecum supărătoare, dar niciodată sub limitele profesionalismului. Niciodată lăsând impresia că autorul s-ar îmbăta cu apa rece a amatorismului, ci întotdeauna simţindu-l crispat în voinţa de a comunica ceva ce are într-adevăr de comunicat. Ceea ce mă face să îl încurajez din toată inima şi să-i apreciez volumul ca atare, pentru că inegalităţile lui sunt chiar mai interesante privind căutarea de expresie artistică nouă; mai interesante decât o mânuire sigură, la o anume ştachetă lipsită de oscilaţii ... (..) Şi, dacă poemul "În altă viaţă am fost un râu" l-am reprodus din această încercare de antologare tematică, extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, "Download", dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale... (...) Prefaţat astfel, cu profilul poetic aşezat ca o efigie care, cu ochiul vizibil cercetează frumuseţile iubirii mai mult decât frumuseţile iubitei - aceasta fiind unică, neschimbată, discret mişcată sau, mai degrabă doar clătinată cu drăgăstoasă grijă; situată într-un nadir perpetuu al prospecţiunilor sale şi venind la el prin fluxurile sentimentelor diferite pe care i le provoacă; uneori voluntară faţă de sentimentele lui supuse, alteori supusă în faţa sentimentelor lui voluntar declarate şi surprinzător descrise – el le disecă şi le află metafora… Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei. Asta, cred eu, face din Ionuţ Caragea un liric dotat cu justificată înclinaţie către poezia de dragoste iar, din acest volum al său, o demonstraţie bine pusă pe direcţie. O demonstraţie promiţătoare meritând a fi călduros primită, cu toate limitele sale; o demonstraţie care ne arată că, atunci când va reuşi să depăşească anumite poncife ale teribilismului de a spune oricum orice, teribilism care-i aplatizează pe mai mulţi congeneri ai săi, când va ajunge să simtă că versul alb (ca să nu sun că respinge, spun numai că:) admite şi mai greu vocabula de simplă comunicare, lipsită de profunzimi sau de originalitatea rezonanţei, că diminutivele zgârie urechea şi simţul poetic, iar simplităţile exprimării trebuie să cuprindă mereu un antibanal feroce, când îşi va radicaliza poezia faţă de asemenea tare, constănţeanul din el va avea dreptul să se pretindă din stirpea tomitanului care s-a autodenumit „tenerorum lusor amorum”.  » (Corneliu LEU, în prefaţa volumului "Poezii de dragoste, 2010, şi în revista Port@Leu, 2009)
 
« „Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate!”, citea cu groază Dante la intrarea împărăţiei lui Hades. Orfeu însă a îndrăznit să-şi păstreze speranţele. Amorul său pentru Euridice l-a inspirat. Harul divin şi muzele i-au insuflat harul divin şi curajul. Nerăbdarea, neîncrederea şi graba i-au spulberat însă visurile. Euridice s-a reîntors la Hades. „ Ô tempora! Ô mores!” Prin Hadesul criticii literare contemporane, poetul Ionuţ Caragea îşi caută propria sa Euridice. Unii vor cu orice preţ să-i lipească etichete, să-l încadreze. El se strecoară printre rândurile unora, sare peste frazele altora şi continuă febril propria lui căutare, scotocind profund modelul dihotomic al contrastului aparent şi complementarităţii creatoare (deseori ignorată de către oameni) între Eros şi Thanatos. Un univers de mit, legendă şi mister este transpus în versuri de poetul aflat în căutarea echilibrului fragil între bucurie şi tristeţe, între dragoste şi durere, între viaţă şi moarte. Ca şi lumina însă, acest echilibru nu poate exista în repaos ci numai în mişcare. Aşadar în volumul său „M-am născut pe Google”, Ionuţ Caragea este condamnat la mişcare. Marea încercare însă, consta în a urca Golgota creaţiei poetice pas cu pas, în ciuda vitezei universului cibernetic în care evoluează acest început de mileniu. Să-i dorim deci poetului curaj şi inspiraţie în continuare. Şi bineînţeles să nu uite că între Eros şi Thanatos, a sa Euridice va fi mereu lângă el. Este suficient să creadă, nu trebuie să încerce să o vadă cu orice preţ. Ea se reflectă în poemele lui şi asta e sufiecient. » (Daniel Constantin MANOLESCU, în revista Candela, 2008, şi în volumul 33 bis, 2008)
 
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, construit destul de mult pe internet, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe lamă de bisturiu, cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propria moarte când în sângele lui se porneşte Jihadul, aşa cum reiese dintr-o poezie a sa. (…) Totul pare dezarticulat în poezia lui Ionuţ Caragea, un univers amorf, format din antimaterie, iar el trudeşte să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare pentru că „vine o vreme când zeul singurătăţii / coboară din paradisul cuvintelor suspendate / răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet. (…) Elogiul morţii făcut de Ionuţ Caragea pare a fi o temă mai mult decât predilectă, chiar o obsesie, pe care o cultivă cu consecvenţă. (…) Traiul în exil pe care şi l-a asumat Ionuţ Caragea îi conturează un orizont zbuciumat ce se defineşte destul de bine şi din volumul Guru amnezic în care spune: „numai poetul ştie câtă singurătate şi câtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale /…/ numai poetul ştie cât frig pătrunde / în casa cuvintelor sale”.  » (Emilian MARCU, în revista Convorbiri literare, 2010)
 
« Dorul de casă îi preumblă paşii gândului spre marea mea, spre răsărit, fiindcă trăiesc blestemu-nstrăinării prin alte lumi rătăcitor. Durere, nostalgie şi vise îngemănate în metaforă de gând ca plânsul unui dor de mamă. Din creaţia sa reiese evident că este beneficiarul unei lecturi bogate. Experienţa ruperii de locurile natale prin plecarea din România este prezentă în mai toată poezia lui Ionuţ Caragea. El nu scrie încorsetat în reguli şi canoane, ci se confesează pur şi simplu prin cuvinte simple, înmănuncheate în versuri care îl scot din carapacea amintirilor ce-l înconjoară. » (Mihai MARCU, în Istoria Literaturii Scriitorilor Postrevoluţionari 1989 - 2010)
 
« Ca și aforistica plurivalentă, lirica semnată de Ionuţ Caragea în volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017) are un caracter eminamente sapienţial. Stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forţă care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei. Ea – prăpastia – care îl desparte și ne desparte de ”inevitabilul nicăieri”. Verbul din lirica lui Ionuţ Caragea are capacitatea de a surprinde și acele momente de trezire a universului, exact ”atunci când prima lacrimă a curs/ din prea multa singurătate/ a totului captiv în nimic”. Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului și receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri. Poate o vom face altădată. Poet al unei generaţii de orbi, acesta nădăjduiește că ultimul om de pe Pământ îi va mulţumi că n-a renunţat să viseze la nemurire și că a scris în condiţii vitrege poeme de iubire, acestea dându-i puterea de a înfrunta: ”cu pieptul dezgolit/ și cu pletele în vânt/ a p o c a l i p s a/”. Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului și al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Ceea ce îi conferă energia trăirii zilnice sunt sentimentele de iubire şi căutare continuă în toate dimensiunile realităţii concrete sau virtuale. Suferinţa îşi are şi ea locul bine stabilit în viaţa poetului care primeşte mesaje de la Dumnezeu şi care îşi asumă toate faţetele personalităţii sale, chiar dacă acestea pot părea stranii sau chiar morbide. Pentru că dincolo de comunicare, dincolo de vânătoarea cuvintelor menite să încremenească pe hârtie sentimente şi idei, Ionuţ Caragea răscoleşte febril, în căutarea punţii care să unească sufletul omului cu divinul. » (Virginia MATEIAŞ, în revista Pagini româneşti din Montréal, 2008)
 
« Deşi tânăr, poetul Ionuţ Caragea face dovada unei maturităţi literare evidente. La deschiderea volumului "Absenţa a ceea ce suntem" găsim prefaţa scrisă de Marius Chelaru, secretar al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa, prefaţă cu un titlu interogativ-sugestiv: "Gardian al inspiraţiei sau Ordinea firească a suferinţei?" Aici e cheia misterului poetului Caragea: firescul suferinţei, firescul metaforei ce operează, asemeni chirurgului experimentat, "pe cord deschis". Catharsisul creator, clarul obscurul din adâncurile firii umane, căutarea perfecţiunii ce nu poate fi atinsă - toate aceste calităţi le are poezia lui Ionuţ Caragea. Iată câteva din perlele volumului: "Am învăţat să merg ca un baston prin lumea orbilor", "Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde să îi îngropi cadavrul"... » (Prof. Univ. Dr. Ala MÂNDÂCANU, pe situl Comunităţii Moldovenilor din Québec, 2009)
 
« ...În primul rând, mi-a atras atenţia titlul volumului care, pot spune că m-a şocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a aşezării poetului în raport cu lumea, cu creaţia, o viziune cel puţin interesantă. Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se aşază în ambele ipostaze şi are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-şi spună sieşi, poetul? La ce energii se (şi ne) conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaţilor? Am început să citesc. Și, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui şi m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar aşa poate fi citit omul şi înţeleasă poezia lui. Cât de mult mi-aş dori să văd şi eu la fel de bine! Iată două exemple: "un poem pe care-l va citi / ultimul om de pe Pământ / la revărsatul zorilor / şi va spune / îţi mulţumesc ţie / poet al unei generaţii de orbi / că n-ai renuţat / să visezi la nemurire..." (Poemul meu de azi) şi "dar dacă mesajul meu / către ultimul om de pe Pământ / este, de fapt,un răgaz de respiraţie divină / care mi-a fost oferit / înainte de a mă întoarce / la mine însumi?" (Mesaj către ultimul om de pe Pământ). Îmi este greu să fac comentarii. Nu am calitatea. Eu, muritorul, sunt aici - Poetul este Acolo! De ce folosesc majuscula? Deoarece, cu siguranţă, Creatorul nu regretă harul pe care i l-a dăruit. Probabil că, atunci când, pentru a-i da viaţă şi a suflat asupră-i, i-a grăit astfel: - Omule, ţie îţi dau harul vorbelor meşteşugite - aştept să Mă surprinzi! Dumnezeu a tăcut. Cerul s-a deschis şi s-a închis la loc. Pe o rază invizibilă de lumină harul a coborât în trupul potrivit şi... s-a născut Poetul. Om din trup de om, cu plânsetele de rigoare. Cum şi-a folosit harul Poetul, putem să ne dăm seama aplecându-ne asupra volumului de faţă. Cât şi asupra tuturor celorlalte opere oferite Hărăzitorului până acum. Trebuie să recunoaştem: datoria este mare! Acum, sincer să fiu, nu pot să enunţ eu, un anonim, cât de înaltă este ştacheta Omniprezentului. Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul şi-a dat seama de cât de nobila îi este viţa, are clare reperele estetice şi, adeseori, dialoghează direct şi cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit. În dialogul dintre ultimul şi penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulţime - martori muţi - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaşte Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Şi mai îndrăznesc o afirmaţie: se simte permanent prezenţa Tatălui. Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor şi angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele. Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal. Ultimul poem face lumină. Poetul, ultimul om de pe Pământ, îşi asumă misiunea (autorizat fiind) reprezentării tuturor confraţilor, "fraţi cu toţii/ întru iubire/ sacrificaţi/ ca orice oştire/ care se luptă până la moarte/ pentru veşnicia lor/ dintr-o carte". "Cartea vieţii", un fel de Biblie a poeţilor, ceva atât de sfânt, încât poţi jura cu mâna pe ea, este cartea cu care Poetul se va prezenta în faţa Judecătorului (Cel ce i-a dăruit harul) dacă, bineînţeles, va scăpa de infern şi de câini. De infern... ţine de Poet: va scăpa, dacă nu are scrijelate semne prea adânci pe răbojul greşelilor. Cu câinii e mai greu. Sunt prea mulţi. » (Florin MEŞCA, pe blogul Jurnal literar, 2017, şi în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civicã în alertã. Versurile sale au în egală măsurã sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trãită la temperatura marilor caractere. » (Victoria MILESCU, în revista Sud, 2017)
 
« Dacă avem în vedere consideraţiile autorului expuse în "Marea singurătate a zborului", acestea având iz de maxime, putem spune că prin noua sa carte (Absenţa a ceea ce suntem), autorul propune cititorilor o poetică a singurătăţii: „adevărata lume este a celor singuri/ (…) poate că lumea este toată a ta/ a celui rătăcit printre oameni/ şi cine ştie să zboare/ şi cine ştie calea/ spre marea singurătate a zborului” (p. 20). Nu ştim dacă poetul are cunoştinţă de filosofia existenţialistă a lui J. P. Sartre, însă retorica acestui poem, ca de altfel a întregului volum (aici ne referim la creaţiile ce stau sub zodia singurătăţii) aminteşte de vorbele scriitorului francez. „Nu suntem singuri când suntem singuri, ci suntem singuri când suntem printre oameni.” De altfel, paradoxul care este detectabil din vorbele lui Sartre, ca modalitate de zicere, este prezent şi la Ionuţ Caragea. » (Prof. Dr. Constantin MIU, în revista Sfera Online, 2009)
 
« Cei care s-au referit până acum la volumele de versuri semnate de către Ionuţ Caragea (printre care Marius Chelaru, Adrian Erbiceanu şi V. M. Tăicuţu) au remarcat mai cu seamă elementele dionisiace ale acestui poet nonconformist, precum şi sentimentul dezrădăcinatului, la care şi noi am făcut trimitere, într-o cronică la volumul Absenţa a ceea ce suntem. Doar Traian Gărduş (în ediţia electronică a revistei GLAS COMUN – 19 mai 2009) a vorbit tangenţial (într-un scurt fragment al recenziei sale la volumul de versuri Omul din cutia neagră) despre problematica morţii: „Moartea revine mereu-mereu în poemele lui Ionuţ Caragea ca o intuiţie sau ca o premoniţie, ca şi când autorul ar sări peste anumite etape şi s-ar afla faţă în faţă cu bătrâna doamnă.” (...) Poemul care împrumută titlul noului volum (Guru amnezic) este reluat din volumul Absenţa a ceea ce suntem, ca semn evident al continuării ideaticii din volumele anterioare. Ideea pe care o comunică aici autorul – şi care transpare din întregul op – este aceea că nu omul este stăpânul spaţiului şi al timpului, ci acest guru amnezic: „secundele s-au adunat într-o sectă/ condusă de un guru/ amnezic”. S-a spus, şi putem afirma pe deplin convinşi, că Ionuţ Caragea este şi un poet al paradoxurilor. Bunăoară, o altă idee avansată aici este aceea că sfârşitul este un nou început pentru acest lacom guru: „secundele s-au adunat/ ca morţii-n cimitir/ aşteptând numărătoarea/ inversă// degeaba// o nouă istorie începe/ istoria clepsidrei/ pe jumătate plină/ de lăcomia unui guru/ amnezic”. Ideea timpului-bumerang – accesoriu pentru acest „vampir sorbind lumina spaţiilor înguste” – ca un corolar al ideaticii din poemul adus deja în discuţie o întâlnim în alt loc – Singurul geniu: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea timpului/ bumerang”. Acest singur geniu, de care vorbeşte poetul, are şi abilităţi de păpuşar, dându-ne impresia că avem libertatea de mişcare, prin intermediul comunicării, însă este doar o aparenţă corectată de o transparenţă – ca să ne exprimăm în termenii filosofiei lui Mircea Eliade: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea cuvântului/ călătorind de la ventricolul stâng/ până la marginea universului/ lângă tălpile reci/ ale creatorului”. Poetul – şi el un demiurg, un creator de lumi prin cuvânt – este conştient de necesitatea jertfei, prin răstignire de propriile versuri: „trăiesc şi în această carte,/ de-atâtea versuri răstignit” (O patrie şi un mormânt). Ionuţ Caragea mărturisea undeva că „nu suntem compleţi decât atunci când murim”. Ţinând cont de acest „postulat” şi de versurile declarative din poezia ceva mai sus amintită şi având în vedere ideatica poeziei Visând nemurirea, putem spune că poetul îşi completează cu fiecare volum fiinţarea prin moarte ca nemurire în şi prin cuvânt: „stau cu mintea la pândă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sângele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogăţească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visând nemurirea”. În poemul Ademenire, autorul consideră că singurul lucru de care e privată această „prezenţă invizibilă/ care ne locuieşte în fiecare clipă” (cum o numeşte în alt loc – Niciodată nu luăm moartea în serios) este – totuşi – neputinţa de a fi împlinită prin urmaşi: „ce îi lipseşte morţii mai mult/ decât să fie mamă”. Fiind „impredictibil şi rece” şi devorator de timp şi cunoaştere, putem considera scrisul copil vitreg al acestei prezenţe prin absenţă, căci el, scrisul, are ca urmare moartea temporară: „dacă încerc să anticipez o mişcare/ se-nalţă şi îşi scuipă veninul/ drept în ochii mei/ orbindu-mă pentru o vreme” (Anticipez o mişcare). Parafrazând consideraţiile autorului din finalul cuvântului înainte – Punctul zero – la volumul Omul din cutia neagră, vom spune că, angajat într-un adevărat maraton pe tărâm literar, prin acest nou op, Ionuţ Caragea are curajul să-i surâdă morţii în faţă şi să-i spună: „Nu mi-e frică, vom continua cursa!” » (Prof. Dr. Constantin MIU, în prefaţa volumului "Guru amnezic", 2009, şi în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează. Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor - aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. (...) Materia volumului de debut Delirium Tremens este pigmentată de amintiri polarizate eufonic prin accentele mirajului erotic, în registru confesional. Modulaţiile sunt tensionate, încărcătura afectivă se mai sprijină şi pe un imaginar ideatic, dubla văpaie a suferinţei metafizice pune la grea încercare ecoul ontologicului liric. Spre exemplificare, prezint un interesant travaliu artistic descifrat în poemul "Stele Verzi". La prima vedere, osmoza forţelor stilistice dă impresia unei temperaturi melancolice în notă personală. Desigur, mişcările limbajului, reflexele imaginilor uneori ireale, înfăţişează aparent subiectul iniţial al "evenimentului". La noi, ajunge chiar o vibraţie de contemplare. Dar elementele puternice ale sensibilităţii, evoluează şi în alte zone decât cele exterioare, sustrase locurilor şi timpurilor comune. În prim plan, poetul se descoperă surprins de "invazia aminitirilor... (...) Este deci, percepţia fenomenologiei conştiente: adică impulsul iniţial amorsat din real. Desigur, într-un asemenea caz, se naşte întrebarea: percepţia a atins substanţa gândului, stimulând fantezia, ori energia-gând a cuprins lumina arhetipului fanteziei? Pentru că, într-un spaţiu imaginativ - dar cu eul receptiv, adânc ancorat în natura vieţii, poetul îşi declară voit solitudinea... (...) Nu cumva, preocuparea voinţei expresive faţă de voinţa formală ia aspectul unei oficieri dezolante, pentru ca în finalitatea poemului să-şi proclame superioritatea prin transcendenţă? Pe calea înnobilării, tema creaţiei sale poetice este în legătură natural - spirituală cu universul, culminând prin bogăţia conţinutului... (...) Volumul Delirium Tremens anticipează surprinzător de exact continuitatea operei poetului în care esenţialul rezultă din întreg. (...) Principalele virtuţi ale scriiturii din "M-am născut pe Google" se descoperă abia după trecerea prin poemul invocator "Lăsaţi-mă să-mi termin poezia"... (...) Ţinând seamă de claritatea semnificaţiei simbolice, sesizăm înnoirea eforturilor spirituale înspre speranţa apropierii de perfecţiune (năzuinţă etern umană). Rezolut sens dat vieţii cu valenţe înălţătoare din "microcosmos" în "macrocosmos". Idealitatea demeresului se prefigurează din conştientizarea (şi “acceptarea”) ciclurilor de renaşteri... (...) Cromatica metaforică “/născut să respir sufletele celorlalţi/” este un veritabil element de coeziune, de comuniune, dar şi de amplitudine, capabilă să depăşească banalul şi nocivitatea. Pe ritualicul “traseu”, capacitatea de reprezentare poetică “dizolvă” declinul timpului lăsând senzaţia unei clarviziuni înfiorate... (...) Efervescent, “M-am născut pe Google”, oferă o posibilă transformare poetică a lumii, căreia nu-i lipseşte un istorism arhitecturizat. (...) “Vinerea Mare” deschide fereastra spaţiului extins, ocupat de “Donator Universal”. De această dată, din interior, poetul reformat în vogă expresionistă, aspiră la Creator printr-o pulsaţie a crucii cardinale: “/Din miez de nuc/ Crucea mi-o duc/ spre Creator/ Pe cruce mor/”. Cea de a doua poemă “Crist îmbătrânit” s-a născut dintr-un paradox. Fiind atras de gravitaţia terestră, poetul trăieşte experienţele existenţiale cu fidelitate, în circumstanţele povarei timpului însumat, vinovat de perisabilitatea conţinutului material (de fond şi formă). Perisabilitate care, îi pendulează crezul sapienţial între derizoriu şi transcendent. Altfel, cum de se implică ca actant al ideii de “îmbătrânire Cristică”? Apoi, tot el poetul, dă o altă configuraţie structurii textuale, pentru ca în încheierea parabolică să pulverizeze iniţiatic paradoxul... (...) Personal, îmi rezerv dreptul să cred că, la “facerea” cărţii “Donator Universal”, Ionuţ Caragea a fost marcat de o devastatoare seismă interioară. Însă salvarea, ieşirea din dramatic s-a produs graţie spiritului său, însetat de divinitate. (...) Cu o intensitate neaşteptată, “Omul din cutia neagră” iese din propria fiinţă lăuntrică a poetului, venit să întâmpine lumea în totalitatea ei. Poetul foloseşte un furnal misterios în care topeşte aluviuni, dând la iveală fluidul incandescent, decantat, distilat. Comburantul este suferinţa. Turnarea (şi patinarea) în formele sintezelor poetice se prelucrează după o alchimie proprie. Astfel, devenite prototipuri cu armonii de rezonanţă, ele capătă valori într-o ierarhie a semnificării... (...) Intuitivul dă prezenţele introspecţiilor de instanţă mistică... (...) Deloc episodic – dar cu laturi diametral antagonice, sălăşluieşte în simţurile poetice “întunericul”, întruchipându-şi duplicitatea... (...) În poemele lui Ionuţ Caragea, până şi tăcerea jubilează “dată cu vocea la maxim”... (...) Prin imboldul său creator, tânărul poet Ionuţ Caragea – al cărui suflet are limpezimea şi memoria ancestrală a cristalului, ne-a dăruit un regal liric în patru volume, demn de o înaltă preţuire. » (Nicolae N. NEGULESCU, în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Volumul de faţă, Patria la care mă întorc, reprezintă o introspecţie a sinelui. Chiar din poemul ce deschide volumul întâlnim o metaforă proprie harului său poetic: când îmi lipsesc cuvintele/ împrumut un pic din tristeţea/ celui pe care-l citesc/ chiar şi când sunt obosit/ împrumut un pic din somnul lui/ apoi trăiesc de pe o zi pe alta/ cu gândul la datoriile acumulate/ dar nimeni nu vine să mă-ntrebe nimic/ se aude doar un clinchet/ din spatele unei uşi/ curios mă apropii/ şi mă privesc prin gaura cheii (Închis pe dinafară). Unde altundeva îl putem găsi pe poet, decât într-o aşteptată mirare despre o coincidenţă, ca o emblemă a sumei nefericirilor, ca un ultimatum acordat divinităţii: Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi? Dacă iubirea e nelipsită ca definiţie necesară încrâncenării trăirilor, aflăm că multiplicarea ei depăşeşte orice mărginire, aducând întocmai necazurile la care ne-am fi aşteptat: ce facem cu această iubire/ rămasă singură la masa tăcerii/ strângând în palmă lacrimile/ ca pe o ultimă comoară/ ce facem cu această iubire/ cui să o dăruim când nimeni/ nu se mai hrăneşte cu resturi/ când toţi sunt politicoşi/ ca la o masă străină/ cerându-ne pentru sentimente/ chenzină (ce facem cu restul de iubire?) Şi iubirea devine un sfârşit pentru pesimismul liric al autorului. (..) În principiu, într-un volum plin de tristeţe şi moarte nu putem să nu amintim versurile în care am găsit o urmă de seninătate, tocmai în poemul care dă numele întregului volum: fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei…// patria la care mă întorc/ este femeia pe care o iubesc. Recunoscând alunecarea spre derizoriu, spre osânda sinelui, Ionuţ Caragea depăşeşte momentele grele, când tatăl său s-a contopit cu Tatăl şi afirmă: iubind fericirea am îmblânzit/ până şi moartea/ pisica neagră ce împinge ghemul/ de lână albastră prin univers/ azi nu-i voi da cu piciorul fericirii/ este prea frumoasă, prea sinceră//… azi nu-i voi da cu piciorul fericirii/ nici mâine, nici poimâine/ nicicând/ (Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii). Sub un cifru personal, Ionuţ Caragea ne mai desluşeşte orizonturile pline de dor şi straniu, de dincolo de ocean, pentru că tocmai se face auzit, revine acasă mult prea departe de aproape/ şi mult prea aproape de nimic, prudent şi conştient. (…) Până la urmă, ştim pe de-a dreptul că poetul îşi hrăneşte sufletul cu nedisimulată căutare a izbânzii întru speranţă, chiar dacă e o hrană de rădăcini amare; iar tot ritualul trăitei tristeţi nu face altceva decât să traseze un drum fără sfârşit: îmi citesc ultimul poem/ şi-l rog să le spună/ şi celorlalţi/ că exist/ că alte poeme vor veni/ ca o herghelie de fluturi sălbateci/ cu aripile întinse peste lume/ lovind din copite... » (Acad. Liviu PENDEFUNDA, în revista Contact Internaţional, 2013)
 
« Negrul care vine din cartea Negru sacerdot a lui Ionuţ Caragea, apărută în 2008 la Editura ieşeană Fides, nu este unul obişnuit, un negru banal, ci, dimpotrivă, capătă şi pentru că autorul ne-o spune tranşant în titlu, dar şi datorită impusului cultural determinat în urma lecturii, o altă dimensiune, aceea a pretextului. Acest cuvânt nu trebuie să fie acceptat în conotaţiile sale efemere ci ca suport al întemeierii unei adânci reflexivităţi a poetului asupra cojii fenomenelor pe care suntem siliţi să ne aşezăm, voluntar sau involuntar, genunchii realităţii noastre intrinsece. Ionuţ Caragea îşi numeşte cartea Negru sacerdot dintr-un puternic dor de a se apropia indirect de ceea ce de obicei scapă la o privire atentă. Fenomenele lumii acesteia nu pot fi apropriate, pare a ne spune poetul, decât printr-o anumită viclenie, printr-o anumită simulare a esenţelor, acestea fiind rezultatele ontologice a tot atâtor pretexte încântătoare, pentru că tot ceea ce produce concluzii poetice, tot ceea ce este esenţă a realului, dar în aceeaşi măsură este şi miez poetic, produce cele mai fascinante fructe din această grădină a deliciilor negre şi sacre! A găsi un titlu care să ilustreze, cu destul de mare apropiere, esenţa poeziei din Negru sacerdot, îndeamnă la cufundarea în această materie sublimă a cuvintelor ce se autodepăşesc într-o autonomie a transformărilor permanente şi uneori neaşteptate. Înotând pe sub puţina lumină, pentru că negrul te împiedică să te avânţi pe culmile pe care de obicei poezia ţi le oferă, având drept ecou un cuvânt încărcat de semnificaţii puternice, acel „sacru” care îţi atârnă de picioare şi care te poate duce la fund, ai timpul necesar, dacă nu cumva eşti un înotător prea grăbit să găseşti comoara scufundată, să te identifici cu această atmosferă a straturilor ce se acoperă unele pe altele, a straturilor poetice care sunt unele pentru altele, într-o continuitate întreruptă de la poem la poem, tot atâtea pretexte ale unei cunoaşteri intime a complementarităţilor ce ne asigură stabilitatea şi în acelaşi timp drumul spre sublim şi transcendent. Poetul ca pretext al poeziei apare în acest caz ca o sursă de simulare a acelor esenţe despre care vorbeam mai sus, dar, mai mult, în acest caz ideea merge pe identificarea celor două coloane ale acestui templu: poetul şi poezia! Ionuţ Caragea nu se sfieşte să-şi afirme stăpânirea asupra întortocheatelor căi întunecate pe care şi le-a luat drept pretext, pentru a ajunge la ceea ce doreşte cu adevărat – dar cine poate afirma ce este adevărul? – şi de multe ori ajunge la aceleaşi pretexte care sunt încărcate de data aceasta cu noi semnificaţii. Pretextul devine concluzie, iar concluzia poate să-şi reamintească statutul de pretext. În acest sistem de referinţă, chiar pretextul este pretext, fiind de fapt un refugiu al conştiinţei creatoare într-un univers sigur, acela care permite manifestările puterii ei. Chiar la o primă lectură ni se dezvăluie pretextul ambientului în care poetul se ridică şi înalţă spre noi şi spre alte direcţii insesizabile spiritelor obişnuite, incantaţii prin care creează poezia straturilor întunecate ale fiinţei umane, poezia spaimelor umane, a ororilor existenţiale, trupeşti şi spirituale, spaţiul poetic al unei lumi cuprinse de enigme, durere, boală, suferinţă, stricăciune, moarte, plâns, uitare, descompunere, chin veşnic spaţiu ilustrat, la fel, ca pretext prin noapte, lună, cruce, cadavru, coşciug, cimitir, viermi, pustiu, Styx. Nu este cineva exterior poetului cel care să folosească aceste cuvinte prin care încarcă un spaţiu cu evenimente depreciative în sens existenţial, ci chiar el este acela care pretextează încontinuu încărcându-şi planurile existenţiale cu spaţii şi evenimente care trebuie să-l ajute în crearea acelui negru sacerdot, pentru că spaţiul şi evenimentele la care m-am raportat şi s-a raportat până acum poetul, nu reprezintă altceva decât materialitatea obişnuită negrului sacerdot de mai târziu. Acest negru sacerdot nu are o întemeiere normală ci una sublimă şi neapărat transcendentală. Poetul lasă deoparte ceea ce îl înconjoară şi care ne trezeşte, la o trecere rapidă, o reacţie de tremur a presimţirii ororii şi lasă deoparte şi evenimentele de acelaşi tip, aceste lăsări deoparte neavând legătură cu acele căutări ale esenţelor, numite aici concluzii ale tuturor pretextelor identificate şi folosite de poet. Dacă vorbim de pretexte, dacă vorbim de poet ca pretext al poeziei sale, suntem obligaţi să argumentăm concret şi cu greutate afirmaţiile respective. Desigur că ideea de bază a acestui articol este aceea a substituirii pretextelor, a metamorfozei acestora, a dinamicii pretextelor şi mi se pare că folosind acest pretext (sic!), nu fac decât să adaug posibilelor interpretări asupra poemelor din cartea citată, alte dimensiuni, pe care însă nu ne sfiim să le proclamăm ca fiind puternic întemeiate pe însuşi ceea ce ne permite poetul să identificăm! Întreaga carte cu toate poemele cuprinse în ea, poate fi înţeleasă foarte bine ca o permanentă dedublare, dar nu în sensul unei înşelări conştiente a cititorului, sau a unei auto-înşelări a poetului – uneori poezia se pretează unor asemenea prezenţe ludice – ci în sensul creării unor planuri duble în fiecare poem, acela al pretextului şi acela al concluziei, ca şi cum putem vedea coaja şi în momentul sacrificării acesteia, miezul. Poetul continuă actul sacrificării prin înveşmântarea cojii în miez şi aşa mai departe, într-o dinamică permanentă a schimbării planurilor şi straturilor poetice, ceea ce oferă o amprentă inconfundabilă lucrării sale, tehnic vorbind, dar şi ideatic şi compoziţional. Ionuţ Caragea este un constructor de esenţe care asemenea unui zidar priceput, foloseşte cofrajul la îmbrăcarea pereţilor iar conţinutul pereţilor se constituie într-un cofraj pentru alţi pereţi, aşa se înalţă edificiu poeziei acestei cărţi. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea este una cu volum care se susţine în toate cele trei dimensiuni ale unei creaţii de artă: conştiinţa, sublimul şi transcendentul. Desigur că o face cu ajutorul acestui instrument surprinzător, dar care poate fi identificat cu uşurinţă dacă stărui asupra poemelor lui, pretextul şi, mai mult, transformarea eului în pretext pentru propria poezie şi a propriei poeziei în pretext pentru eul său! Ionuţ Caragea ne învaţă că totul este o creare de pretexte şi că suntem siliţi permanent să pretextăm existenţa noastră prin tot ce facem, iar pretextele noastre să fie puternic întemeiate. El o face admirabil prin volumul Negru sacerdot, dovedind încă odată că orice pretext poate fi, dacă este însoţit de poezie, sublim şi poate atrage asupra poetului binefacerile transcendentului.  » (Prof. Petrache PLOPEANU, în revista Spaţii culturale, 2009)
 
« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el , natural, în cultura scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în postmodern. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. Reflexive şi autoreferenţiale, cu resuscitări ale profanului şi cu tatonări ale sacrului, cu un pronunţat caracter diegematic, versurile sale se constituie într-o artă a vieţii, într-un amplu excurs existenţial (…) Autorul manifestă o voinţă estetică totalizantă, una de sondare în tenebrele propriei interiorităţi, de explorare nemiloasă a sinelui, încercînd să scrie poemul total, „poemul  la care numai moartea are drepturi de autor”. Adept al provocărilor textuale polifonice, dar şi cu reveniri şi revizuiri destul de dese, autorul este mai degrabă caligraful descriptiv al unui modernism revigorat. (…) O voinţă de a adapta realul la imaginarul propriu, o încercare homerică de a remodela exterioritatea după calapodul diafan al cuvintelor caracterizează aceste poeme expiatoare şi revelatoare deopotrivă. Autorul îşi permite doar cîte un scurt „rendez-vous pe falezele eternităţii”,  cîteva incursiuni anamnetice în propriile trăiri. Căci „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/într-un cer fără scări”, acolo unde doar ecoul absenţelor noastre mai poate ajunge. Poetul se exilează într-un imaginar bine strunit, compus şi recompus din secvenţe cotidiene şi versuri memorabile, doar pentru a-şi putea provoca noi singurătăţi creative, noi perspective inspiraţionale, pentru că, pînă la urmă, „poezia este o trecere de pietoni între viaţă şi moarte”. Un amestec insolit de Google şi de spirit modern, o tentă romantică şi una avangardistă, o infuzie curajoasă de biografism şi de joc apoftegmatic coexistă în lirica sa, care îşi tot caută propriul cer în abisalitatea paginii. Dar autorul ştie, după cum precizează şi în titlu, că oricărui cer poetic autentic îi lipsesc scările. El poate fi aprehendat doar cu perspectiva ludică şi tragică a cuvintelor. A acelor cuvinte care pot urca la infinit pe scara inefabilă a imaginarului. » (Prof. Dr. Ioan F. POP, în revista Steaua, 2015)
 
« Volumul lui Ionuţ Caragea, 33 bis, Ed. Fides, Iaşi, 2012, se deschide cu Iisus poet de tranziţie. Citite cu atenţie titlul şi versurile îşi dezvăluie înţelesul: “nu există decât un singur poet” care se revelează sub diferite chipuri, unul dintrea acestea primind numele caragea ionuţ... (...) Poetul va scrie despre patimile şi pildele lui Iisus; el e menit să sporească “averea Domnului pe pământ” şi să se împotrivească la tot ceea ce se opune acestei meniri. ”Autoportretul” poate fi citit şi ca o artă poetică, dar nu despre meşteşugul versurilor care poate fi variat şi schimbător, ci despre fapta poeziei ca stare şi ca act existenţial. Poezia are şi un ton uşor polemic. Poemul 33 bis (ce dă titlul volumului) este la fel de emblematic pentru poezia lui Ionuţ Caragea. Iisus a fost crucificat la 33 de ani. Poetul e un bis al cifrei divine, este un răstignit pe crucea vieţii şi a poeziei... (...) În viziunea semnatarului versurilor din 33 bis , poetul este un Iisus printre noi. Asumarea acestei identităţi nu este un gest de trufie, ci unul de pietate şi de arătare că prin Poezie săvârşeşti o Euharistie, e semn de asumare a crucificării în mumele poezie. Nici nu vrea să fie altceva; poetul se “spovedeşte pe hârtie”. Fiecare poezie scrisă este testamentul unei zile din existenţa sa. În spatele versurilor necanonice se află un poet în aceeaşi măsură “poetic şi filosofic”, frământat de nelinişti şi întrebări. Referitoare la ce? Universul poetic al lui Ionuţ Caragea, stăpânit de febra căutărilor, se coagulează în jurul unui complex tematic: eu-singurătatea; eu-poezia; eu-timpul-moartea; eu-iubirea. În trena mărturisirilor se aliniază o “cohortă de nelinişti”, o “nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond”. Mai că am putea spune că este un Bacovia adus în postmodernism. (...) Frământat de întrebări, poetul meditează la curgerea timpului, la relaţia viaţă-moarte. În poet “bat două ceasuri/ unul înainte şi unul înapoi/ şi inima mea le fixează/ numai la aceeaşi/ moarte exactă” (Crucificare sfumato). Ultima casă este moartea (titlul unei poezii), dar până a ajunge la ea, poetul ascultă Eroica. Asaltat de angoase, poetul nu se lasă învins, el mai crede în “sfinţenia lumii” (Yeah sure). Poezia lui Ionuţ Caragea este străbătută discret de o undă de religiozitate creştină. Copil al postmodernismului, “născut pe Google”, Ionuţ Caragea nu se dezice de marii săi înaintaşi, spre exemplu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, ci, dimpotrivă, îi metabolizează prin postmodernism, ducând mai departe unda ludică în ton grav. Volumul se închide cu o autoposfaţă: Analfabetism literar (veni, vidi, vici), poem pe cât de ludic, pe atât de profund şi subtil. Poetul “se joacă” cu limba, cu alfabetul, cu ritmul şi rima. O mostră de mare virtuozitate. Merită citit şi recitit. Dincolo de varietatea motivică, volumul este unitar. Unitatea lui interioară este dată de unitatea stilistică, dar mai ales de arderea interioară a poetului, care ca un nou Ulise, s-a legat de catargul corăbiei sale pentru a asculta chemarea poeziei. Versurile – frazarea poetică, au o tăietură clară, au o concentrare de zicere, au forţă dramatică. Versul său nu este nici discursiv, nici metaforic-baroc, dar nici sec. Cuvântul şi versul sunt pentru el “cărămida” de construcţie a unei stări lirice sau în sintagma lui Nichita Stănescu, “o viziune a sentimentelor”. Aceste caracteristici nu trebuie să ne surprindă deoarece poetul e vizitat şi de muza cugetării, dovadă calupurile de astfel de propoziţii prezente mereu sub semnătura sa în mai multe reviste literare. Născut pe google, copil al postmodernismului, Ionuţ Caragea a rămas atipic, nu s-a înscris în nicio gaşcă postmodernistă, şi, reciproc, nici una din ele nu l-a revendicat. Volumul 33 bis confirmă că “noul venit întru marea împărăţie a cuvântului” a depăşit mersul “de-a buşilea”. Acum stă “drept” “ca o cruce răstignită pe poezie”. Poezia lui Ionuţ Caragea are o frumuseţe tragică.  » (Prof. Ionel POPA, în Spaţii culturale, 2014)
 
« Ionuţ Caragea este o voce poetică suficient de personală pentru a fi băgată în seamă. Volumul Poezii de dragoste, Ed. Fides, Iaşi, 2010, fără a fi o carte mare, e o antologie capabilă să-mi susţină afirmaţia. Cîntul său se aude pe un portativ între tradiţia modernismului şi notele postmodernismului. Antologia se deschide cu Am rupt o foaie de hîrtie, un poem ce-l putem considera “prefaţa” ei, ideea lui fiind: viaţa fără iubire nu e decît un “cocoloş de hîrtie”. Versurile poetului păstrează adevărul evanghelistului: dacă dragoste nu e, nimic nu e. Simetric, ultimul poem al volumului, Clopote de întuneric, conţine un jurămînt făcut iubirii: “cît voi fi/ nu voi înceta să cred în iubire”. Între aceste poeme se desfăşoară registrul erotic din versurile poetului din Canada care scrie numai în limba mamei, de la cîntarea corpului femeii la cîntarea iubirii bărbatului şi a femeii, din cînd în cînd auzindu-se cum “iese din piept cîte un oftat" şi încet, încet totul devine un “vis” aflat sub puterea “păsării de pradă”. Cu toate acestea elegiile sunt rare, dar versul lor are o puternică şi autentică vibraţie... (...) Atunci cînd cîntă iubirea ca trăire concretă poezia lui Ionuţ Caragea devine poezie erotică. Poetul are condei pentru senzualitatea iubirii, versurile lui conţinînd metafore care se reţin... (...) O altă caracteristică a poeziei iubirii semnată de Ionuţ Caragea este de căutat la nivelul figuraţiei. Poetul a renunţat la decorul cosmic şi la retorismul patetic, grav. Povestea de iubire se desfăşoară în “zilele noastre”, într-un decor citadin şi cotidian. Poetul are resurse, uneori mai viguroase, alteori mai firave, pentru a construi o metaforă care salvează versul de banalitate În inima oraşului. Acelaşi efect benefic îl are regia textului Best friends. Între tradiţia modernismului şi postmodernism se află poemul ironic Interviu cu un pierde-vară. Tot de un anume postmodernism ţine snobismul cultural, acea fecventare prea fecventă(!) a sintagmelor în limbi străineze. (...) Ecourile textualismului, procedeu manierist la postmoderni, găsim, e drept cu măsură, şi în poezia lui Ionuţ Caragea. De exemplu, în Şi cîte or mai fi de zis, un amestec de idilă şi baladă, putem identifica ecouri coşbuciene, blagiene, argheziene. Totul e salvat de dibăcia regizorală a poetului. (...) Dar dincolo de aceste aspecte mai mult sau mai puţin postmoderne trebuie să menţionăm un alt aspect mult mai important care dă sama într-o mai mare măsură despre caracteristicile poeziei lui Ionuţ Caragea, despre harul său poetic. Am în vedere acele simboluri, metafore, imagini care trimit spre fondul de aur al culturii (mituri, legende). » (Prof. Ionel POPA, în revista Jurnalul literar, 2010)
 
« În poezia lui Ionuţ Caragea, cuvântul are o mare forţă asupra cititorului, fiindcă nu este o noţiune abstractă, e un fel de modulaţie a eului. Ionuţ Caragea este un făuritor de versuri în care sunt provocate conştient anumite cuvinte care vin unul după altul ca şi când ar fi fost programate, pe fondul unui registru multiplu de exprimare. Descoperi în poezia sa nu o emoţie obiectivă, ci mai mult o emoţie estetică, exprimând o anumită savoare ce ne va reveni în minte la fiecare recitire. Poetul încearcă fondarea fiinţei prin cuvânt, îndemnând cititorul să distingă umbrele de lumini. » (Maria PROCHIPIUC, în revista Observatorul din Toronto, 2007)
 
« Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literat atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. » (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)
 
« Nu, Ionuţ nu este postmodern, nici clasic, nici optzecist, douămiist sau cum veţi fi vrînd să-l numiţi, domnilor critici literari, el este, pur şi simplu, POET. De data aceasta, la publicarea celui de al cincilea volum de poezie al lui Ionuţ Caragea voi scrie, cu aceeaşi îndrăzneală, cîteva cuvinte despre un poet deja cunoscut, „consacrat”, curtat, care a publicat pînă acum echivalentul a şase cărţi de poeme, de o mare diversitate tematică şi stilistică – ar putea observa un cititor superficial. Unii comentatori erau de părere chiar că ar mai fi în perioada căutărilor de sine. Dacă scriu acum despre ansamblul operei poetice a lui Ionuţ Caragea, o fac deoarece simt că ne aflăm într-un moment în care producţia primei sale perioade poetice este la apogeu, ea reuşind să se închege într-un corpus cu o identitate bine conturată. Este în acelaşi timp şi un moment în care nu ştiu în ce direcţie o va lua scriitura sa: nu cumva va vira înspre proză? De asemenea, va putea oare Ionuţ să ignore poemele ce-i dau ghes, „dîndu-şi” sieşi un disconnect, sau va trebui să se link-eze strîns, aicea jos, de catargul prozei, precum odinioară Ulise de cel al navei sale? Ca unul care a avut privilegiul să citească literă cu literă toate poemele lui Ionuţ (unele dintre ele cu adevărat „la cald”, la doar cîteva ore după ce au fost scrise, profitînd din plin de decalajul orar care îmi permitea să mă îmbib de aburii poetici ai versurilor încă fierbinţi, trimise de autor înainte de a-şi oferi o oră-două de somn), vă pot mărturisi că, tot notînd titlurile „celei mai bune poezii de pînă acum” din volumele lui Ionuţ Caragea (dintr-o deformaţie profesională care mă face să îmi notez mereu, citind un volum, cel mai semnificativ pasaj, pentru a da cititorilor, pe coperta a patra, esenţa volumului), am fost pus de fiecare dată în situaţia de a avea liste prea lungi, de a opera mereu tăieturi, reordonări continue, alegerea textului ilustrativ al copertei a patra devenind ulterior foarte dificilă. Ce am constatat în aceşti aproape doi ani? Că Ionuţ este mistuit de un foc interior devastator, care îi face corpul să devină canalul de transmisie al poeziei din sufletul său către semeni, către univers. Alimentat iniţial de o mare dragoste cu final nefericit, care a generat majoritatea poeziilor sale de dragoste, acest foc a ars mai apoi din cauza bolii, a suferinţelor cauzate de meditaţia asupra vieţii, a morţii, a actului creator, de dorul de locurile copilăriei (plaiurile natale? patria? – şi da şi nu, oricum, patriotismul său este unul de calitate, nu unul sforăitor), de regretele legate de raporturile cu părinţii, de schimbările negative ireversibile aduse de aşa-numita modernizare şi „globalizare” din ultimele decenii, care au marcat întreaga omenire, de exacerbarea fără precedent şi la nişte cote alarmante a individualismului şi – o spun fără nici un ocol – a alienării omului în societatea de consum contemporană. (...) La început am fost cucerit de îndrăzneala acestui tînăr care spărgea toate canoanele, ridicînd un firewall între poetul din sine şi regulile poetice „clasice” care se izbeau de filtrul lui necruţător. Poezii precum Eu la pătrat, Delirium Tremens sau Dumnezeul Matrioşka se înscriu în această categorie. Nu poţi construi decît după ce dărîmi, după ce arzi, după ce cauterizezi totul pe locul viitoarei alcătuiri. Dar chiar şi în aceste poeme demolatoare, iconoclaste, se întrevede o salvare morală de origine divină, creştină. Lucru rar într-o epocă bîntuită de păgînisme şi de indivizi însemnaţi... (...) Şi totuşi, la primele sale volume nu m-au cucerit atît poeziile de dragoste, care sînt minunate, sfîşietoare, sau cele de revoltă, ci mai cu seamă acele poezii legate, cu siguranţă, de poezia clasică şi de forma „canonică” a acesteia. Pentru că Ionuţ Caragea a abordat acest gen cu o seriozitate şi un respect exemplare, în pofida încercărilor vieţii şi a oamenilor-femei asupra fiinţei sale celei mai intime. (...) De bună seamă însă că apogeul travaliului său poetic, pe toate planurile, este „Analfabetism literar”, care încheie apoteotic volumul de faţă. Atît de impetuos încît le promitem cititorilor republicarea sa într-un volum separat, care să-l celebreze. » (Dumitru SCORŢANU, în prefaţa volumului "33 bis", 2008, şi în în revista O carte pe zi, 2008)

« Am rămas un fidel cititor de poezie scrisă de tineri şi pot spune că „fenomenul douămiist” îmi este cunoscut în toate manifestările lui, precum îmi este cunoscut şi cel post-douămiist, de care critica literară încă nu s-a ocupat în mod serios. Ca în orice curent generaţionist, puţini sunt autorii care au o personalitate creatoare, un stil bine definit, puţin se rup de mulţimea de „practicanţi” ai scrisului, de „pluton”. Cei mulţi, din „pluton”, au rămas undeva în „Valea Plângerii”, în căutarea identităţii... De mai bine de şase luni citesc poezia tânărului Ionuţ Caragea, un poet care nu seamănă la scriitură cu nimeni. Comunicăm aproape zilnic; Ionuţ scrie poezie aproape zilnic, cu o fervoare aproape religioasă, de sacerdot, şi mă pot mândri că sunt printre primii cititori ai poemelor noi. Pot spune, fără să greşesc, că poezia lui Caragea nu seamănă cu a cuiva. Fiecare poem are imagini şi idei proaspete, genuine, care pe mine şi nu numai pe mine, mă uimesc. Sacrul şi profanul, eternitatea şi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostază în altă ipostază, încât ai senzaţia că asişti la efortul tainic şi ocult al unui alchimist al cuvintelor. Adesea mă întreb cât va rezista athanorul lăuntric al poetului, când „va fi luat în primire” de manierism, de autopastişare. Greu de răspuns, câtă vreme poetul pare să fi înţeles argheziana sintagmă „cuvinte potrivite” şi câtă vreme lucrează sub specia ei, neobosit şi cu aceeaşi prospeţime. Spune poetul undeva: ”i-am dat iubirii tot ce aveam”. Câtă vreme poetul va îndestula iubirea cu viaţa sa, cu bucuriile simple şi omeneşti, va deţine şi dreptul inalienabil de a mărturisi frumuseţea. O carte a poetului se cheamă „Absenţa a ceea ce suntem”. Cred că în vremurile din urmă, informatizate până la frig şi care, paradoxal, au schematizat relaţiile inter-umane, această absenţă din fiinţa noastră consistentă este poezia. Redobândirea poeziei ca dimensiune sacră a omului este ocupaţia, profesia de căpătâi a lui Ionuţ Caragea, este condiţia şi raţiunea sa de a exista, amintitoare de fervoarea cu care Petre Ţuţea afirma că este de profesie român. » (Aurel SIBICEANU, în revista Singur, 2010)
 
« Ionuţ Caragea nu se grăbeşte încet, cum recomandă o vorbă veche. Festina lente ar fi pentru el un deziderat. Ionuţ Caragea nu are răbdare, este avid după o afirmare rapidă – ceea ce pare astăzi normal. E stilul lui evident, neliniştit şi fremătător, deşi ar vrea să acrediteze o altă idee despre sine şi despre poezia sa. Se vede foarte bine în modul său de a scrie: e direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a-şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vieţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr-o limbă într-alta. Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
 
« De curând am putut răsfoi cartea sa “Antologie de poeme 2006-2012”, publicată la editura Fides din Iaşi în 2013, şi să extrag din ea poemul în întregime paradoxist „Să fii poet” pentru volumul 11 al seriei paradoxismului. Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din tagma noastră, a celor cu mai multe ţări, sau cu nici una!... pătura socială a emigranţilor. Exilat de două ori!... mai întâi în Canada, la Montréal (2003-2011), apoi în… România, unde locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea) (...) Ca stil, repetiţia, din câteva poeme, îmi aminteşte de volumul La Baad, al lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să fii cu folos” („Să fii poet”, pag. 194). Încheiem cu aceste versuri memorabile ale autorului: „aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, / o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii” („Festina Lente”, pag. 102). Şi cu maxima latină: Poeta nascitur, non fit (Poetul este înnăscut, nu făcut). » (Prof. Univ. Dr. Florentin SMARANDACHE, în revista Tribuna, 2014)
 
« De remarcat la Ionuţ Caragea consistenţa proiectului. Cărţile sale au o viziune unitară, el rămâne fidel proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeţii mai tineri și în plin salt peste acest timp ondulat, Ionuţ Caragea consideră poezia modul de comunicare către cititor a unor valori bine stabilizate, acceptate de gândirea modernă profundă. Experienţele proprii se topesc în viziunea pe care și-o asumă. Cartea Mesaj către ultimul om de pe Pământ*, versuri, este o carte de referinţă în creaţia sa, una care se preface în ţipăt în faţa disoluţiei lumilor. Poezia nu mai este joc, este un mesaj coerent, cu ţintă precisă. El reduce limitele posibile la un singur om, ultimul care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se exercită asupra poetului se transformă în poeme dense, bine conturate și care se susţin prin mesaj, trăire, limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiţia nașterii poemului din scriptul conturat. Ionuţ Caragea glisează dinspre lumea vizibilă în căutarea lumii profunde, metaforele sunt doar trepte, comparaţiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume mai puţin vizibilă ochiului obișnuit, dar vizibilă pentru iniţiat. Maria-Ana Tupan, în prefaţa volumului de versuri, explică pe larg argumentele acestui gen de poezie, face agere trimiteri la cărţile de filozofie și la viziunea unor mari gânditori asupra societăţii. Poetul apelează și la valorile creștine solide pentru a-și duce mesajul la bun sfârșit. Este bine familiarizat cu mișcările care se petrec în istorie și din această dinamică se naște poemul, mesaj al unei ordini transcendente. Există în poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în acest caz, ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se poate transforma în energie pozitivă în economia întregului univers, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ultimul și penultimul om au capacitatea de a prinde gravitaţiile. Poetul abordează frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferinţa modelează gândurile, poemul trăiește cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele, întunericul viu, amintirile, poezia cu cifru, întrebările care picură pe faţa timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă, cartea vieţii, toate converg spre justificarea singurătăţii. Omul este singur cu sinele său, omul este singur în univers, omul este singurul care este conștient de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin poezie, ritual și cale. În discursul său de mesager, Ionuţ Caragea caută și găsește formulele exacte ale poeziei cu mesaj: „chiar și în mlaștinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”. Temele, ideile sale dense mișcă poemele: sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există un templu al singurătăţii pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii, există un spectacol interzis muritorilor… Cultura și mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza existenţei: „citește o carte, zece cărţi, o sută de cărţi/ întoarce-te la cartea care ţi-a plăcut cel mai mult/ și vei avea senzaţia că n-ai fost plecat niciodată dintre coperţile ei” (Spectacol interzis muritorilor, p. 66). Esenţa mesajului către ultimul om de pe pământ se cristalizează în relaţia dintre penultimul și ultimul om: nemurirea! Poetul explică și se explică, este personaj: "dar dacă eu sunt și ultimul / și penultimul om de pe Pământ / iar pace veșnică nu va fi până când / unul dintre noi nu-l va convinge / pe celălalt că există / sau că nu există / nemurire? (Mesaj către ultimul om de pe Pământ, p. 26). Rod al lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia și istoria lumii, poemele sunt străbătute de personaje interesante, de revolte și reforme, sunt modelate de legile valabile ale universului, cu nuanţe carteziene, cu multe iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă și pune în evidenţă revelaţiile personale. Drama și bucuria omului sunt căutările prin câmpiile cunoașterii, omul poate reflecta măreţia unui univers bine articulat: "ne căutăm adesea / în locurile din care am plecat / suntem ecourile care își caută gura / născătoare de murmur și strigăt / și sufletele care își caută / tainica încăpere a inimii / din care au peregrinat / spre alte temple mai mult / sau mai puţin sfinte" (Ne căutăm, p. 62). Ionuţ Caragea folosește grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuaţia este utilizată ocazional, el caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important. Poemele au titluri expresive, menite să atenţioneze cititorul, versurile nu au gratuitatea experienţei artistice, discursul este frust, coerent, traversat de metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică menită să comunice singurătatea în ţipăt. Volumul de versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în valoare de cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea și seriozitatea acestuia. Poetul s-a născut pe Google, el nu-și neagă avatarurile vremurilor, absenţa a ceea ce suntem, patria la care se întoarce, cerul fără scări, umbra lucidă. Autor de aforisme, el demonstrează că poate exprima esenţele în puţine cuvinte, că poate ajunge la carnea ideii. A susţinut cronici literare pertinente despre operele confraţilor, sensibil la cărţile oferite de vremurile pe care le trăiește, a apărut în antologii etc. Acceptându-și condiţia limitată în timp de un destin dedicat, el explică lumii valul de poeţi din care face parte: Literatura virtuală și curentul Generaţiei Google. Evadarea din manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul... » (Constantin STANCU, în revista Boema, 2017)
 
« Revelând sentimentul pauperităţii autoinstituite asupra dragostei stirpei umane, Ionuţ Caragea, dincolo de tonul aparentei sale autoironii, transmite mesajul limpede al salvgardării prin dragoste. Ca sentiment purificator, curat, înălţător, constructiv, generos şi poate mai necesar ca oricând - ÎMPĂRTĂŞIT! Reiterând perceptul simplităţii vieţii pentru atingerea fericirii (clar exprimat de Pablo Neruda), Ionuţ Caragea îşi mărturiseşte, retoric, dilema: mai avem sau nu nevoie de dragoste? Mai avem - oare - capacitatea de a dărui şi de a primi dragoste? » (Gheorghe A. STROIA, în revista Armonii culturale, 2012)
 
« Ionuţ Caragea declară despre sine: „sunt un poet născut pe Google”. Şi crede, cu un entuziasm naiv, că familiarizarea lui cu lumea Internetului înseamnă, automat, un mod nou de a scrie poezie. Nu înseamnă. Poţi să te naşti şi la Polul Nord şi tot nu ai garanţia că scrii cu totul altfel decât cei dinaintea ta. În această problemă decide numai talentul. Talentul lui Ionuţ Caragea este minunat, este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Antologia sa, Poezii de dragoste, cuprinzând texte extrase din nouă cărţi anterioare, dovedeşte că tânărul şi orgoliosul autor are doar ceva care seamănă cu talentul, şi anume un erotism difuz şi o învolburare a imaginaţiei specifice vârstei. Pline de flori şi fluturi, de buze şi coapse, nenumăratele poezii pe care le scrie, le tipăreşte, le recită în diverse împrejurări şi le pune în circulaţie prin Internet dau sentimentul unei reciclări a poeziei de dragoste tradiţionale. În timp ce le citeşti ai impresia că le-ai mai citit, într-atât de cunoscută este recuzita folosită. » (Alex ŞTEFĂNESCU, în revista România literară, 2011)
 
« În suita simfonic-erotologică din această antologie, în tânăr-nestăvilită desfăşurare telurică, până în vecinătatea spaţiului celest-nocturn guvernat de „binomul“ Luceafăr – Lună, eroul liric ionuţcaragean cocoloşeşte coala cu poem, „în cocoloş“ relevându-se iubita-i hamangian-gânditoare între „flori de mărgărint“, râde „cu zece rânduri de lacrimi“, dă pământul „înapoi cu un minut“, iubeşte „până prinde rădăcini“, pentru că iubita-i „apropie Luceafărul de Lună“, îşi lasă „toate porţile raiului deschise“ şi este „numai pop-corn de săruturi“; năstruşnicul erou îi închină atâtea poeme fiinţei iubite încât îi face – din ele – „cerdac la moara cu visuri“ chiar dacă abia i se mai ţin ochii „de întruchiparea unui copac în palmele căruia stă cuibărit“... (...) Forţa, valoarea estetică a poemelor semnate de Ionuţ Caragea îşi află obârşiile, izvoarele, nu numai în droaia de cuvinte sărutate, fireşte, înainte de-a ajunge "până la glezna unei metafore", ci şi în capacitatea extraordinară a acestui poet de a palpa "epiderma" cosmicităţii "cotidiene" (în accepţiunea lui Benedetto-Croce din La Poesia…, 1935), de a ocoli black holes şi de a-şi projeta eroul liric tocmai la „ieşirea“ prin „cerul gurii“ unui labirint valahic-supergospodărit între Steaua Polară şi Lacteea Cale... (...) Evident, un „cuplu teluric-celest“ cu înfotonare benefică… » (Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU, în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Actantul textual şi eul liric se suprapun într-o încercare disperată de autocunoaştere, de luare în stăpânire a „cuvântului ce exprimă adevărul”, şi trimiterile la poetica eminesciană nu sunt întâmplătoare: Ionuţ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamentează discursul, prin încercările de depăşire a lumii fenomenale, pentru a găsi răspunsuri ontologice, prin plăcerea de a crea cosmogonii şi de a se situa în miezul universului poate fi considerat „eminescian”... (...) În acest univers în continuă expansiune / contragere, când guvernat de legi şi convenţii, când lăsat la voia întâmplării, în care textul poetic şi actantul îşi schimbă în aşa fel rolurile, încât este greu de dedus cine pe cine scrie, singura realitate rămâne sentimentul, cel care motivează facerea şi existenţa. Iubirea nu mai determină situarea în ipostaze hieratice, în contemplare / adoraţie şi transă, ci o senzualitate grea, o parcurgere a topografiei corporale fără ca textul să cadă în obscenitate... (...) Iubita, la rându-i, devine actant textual, instanţă lectorială şi partener colocvial. Dacă ultima ipostază este „clasică”, cultivată până la saţietate de poezia noastră tradiţională, tributară în mare măsură structurilor oral / folclorizante, construite pe monologul adresat, a doua trimite la celebrul „nu râde, citeşte-nainte” bacovian; scrisul împreună, însă, interactivitatea textuală aparţin ultimei generaţii de poeţi („nouăzecişti”, sau „douămiişti”, sau, pur şi simplu, poeţi tineri în căutare de noi forme de expresie, care n-au, de fapt, nevoie de „legitimare generaţionistă”). Ionuţ Caragea suprapune cele trei ipostaze într-un text ce experimentează foamea şi spaima metafizică, cuantificabilă în derapaj verbal... (...) „Recuzita” romantică din poezia tradiţională este preluată cu ironie / autoironie: suspinele, râurile de lacrimi, oftatul, arderea, tristeţea, dezolarea, sentimentul inutilităţii, teama de a fi părăsit etc se comasează într-un text aluvionar, în care personale sunt curajul de a trece peste tabuuri şi selecţia semnelor poetice: Ionuţ Caragea ştie că „eminescianizează” şi o face fără falsă pudoare, fără aversiune şi fără să-şi renege modelul: practicând intertextualitatea, el încearcă o limpezire, o înţelegere a propriului text prin lectura altui text...(...) Înger, demon, „veneră” sau „madonă” în viziunea romantică, iubita se situează, la Ionuţ Caragea, fie „la capătul lumii”, fie pe altă planetă, fie în text pur şi simplu, închisă acolo printr-un efort de detabuizare / scoatere din câmpul semantic al sacrului... » (Valeria MANTA-TĂICUŢU, în revista Agero, 2008)
 
« Proiectându-şi eul în „dimensiunea iluziei veşnice”, Ionuţ Caragea construieşte un discurs în bună parte filosofic, atâta vreme cât dă expresie unor întrebări fundamentale: cine suntem, de unde venim, care este rostul nostru în univers. Imposibilitatea de a găsi un răspuns este adeseori dezarmantă, de unde o permanentă stare de tristeţe / singurătate / nelinişte... (...) Pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem” este necesară redefinirea statutului ontologic. Echilibrul material / spiritual pare a fi fost serios afectat, aşa încât fiinţa poetică pare că rătăceşte într-o zonă clar-obscură, un fel de purgatoriu populat cu umbre şi iluzii... (...) În „ordinea firească a suferinţei”, planul terestru şi cel astral sunt separate şi, de cele mai multe ori, ireconciliabile, întocmai cum sunt viaţa şi moartea, zeii şi muritorii de rând, apa şi focul etc. Contrariile nu se ating, nu există comunicare / comuniune, astfel că, redus la funcţii primare, omul banal / locuit de moarte şi urmărit de nenoroc îşi exercită capacităţile cognitive în gol, în operaţii de inventariere, în schematism şi redundanţă... (...) Poetul oscilează între extreme: uneori este gata să creadă în predestinare, în existenţa unui plan divin pentru fiecare dintre noi, alteori se îndoieşte, preferă ideea de hazard şi lipsa de speranţă, sentimentul golului / al absenţei. Într-un poem de-o simplitate tragică, asemănător cumva cu un poem mai vechi de-al lui Adrian Popescu, Ionuţ Caragea vorbeşte despre pierderea inocenţei primordiale, despre sfărâmarea iluziilor şi despre consecinţa acestor pierderi / absenţe: condamnarea la singurătate... (...) Este greu de spus unde se termină influenţa livrescă şi unde începe experienţa personală, locuirea conştientă şi dramatică în moarte. Sunt poeme care aduc aminte, prin tensiunea tragică dintre poet, discurs şi sentimentul exprimat, de poemele lui Cezar Ivănescu, de mirarea lui în faţa trecerii, de scrierea în palimpsest, de ipostazele filosofice şi poetice ale morţii... (...) Important este, în volum, felul în care poetul încearcă să depăşească tânguirea, tonul minor al elegiei, şi să se ridice deasupra suferinţei fizice, pentru a accede la ceea ce este cu adevărat superior. Încercarea de a se transcende şi de a transcende ceea ce ne divizează în trup şi spirit şi ne face, prin urmare, inferiori (v. Platon) poate avea sorţi de reuşită prin trăirea, conştientă şi asumată, a propriului text... (...) Zăpada, frigul, oasele, marea cea neagră, corbii etc. fac parte dintr-o recuzită simbolistă pe care Ionuţ Caragea o structurează pe dimensiunile propriului lirism... (...) Mitul androginului îşi găseşte o expresie elegiacă, în versuri ce încearcă să recupereze unitatea pierdută, trimiterile la animus şi anima pierzându-şi încărcătura filosofică în favoarea celei poetice... (...) Volumul „Absenţa a ceea ce suntem” este, în mare parte, o radiografie a sinelui, un discurs despre experienţa personală şi despre raportul cu lumea, discurs care se încheie, în ciuda celor câteva definiţii (reuşite) date poeziei / actului de creaţie / poetului, fără ca adevărul, spre care se tinde în mod declarat, să fie întrevăzut... » (Valeria MANTA-TĂICUŢU, în postfaţa volumului "Absenţa a ceea ce suntem", 2009, şi în revista Cafeneaua literară, 2009)
 
« Ionuţ Caragea este un virtuoz al artei pamfletului, într-o formulă originală şi extrem de verosimilă în care nu-şi ascunde dezamăgirea pentru ceea ce se petrece în ţara sa natală şi în societatea de adopţie unde trăieşte. În ciuda amărăciunii care răzbate în poeziile sale, uşurinţa şi plăcerea ludică de a presăra aforisme şi jocuri de cuvinte dau versurilor lui un tonus surprinzător şi o vivacitate care promite. » (Otilia TUNARU, în revista Pagini româneşti din Montréal, 2008)
 
« Venind de dincolo, poetul ni se înfăţişează ca un trup alcătuit doar din cuvinte. „Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă” sună începutul Prefeţei semnate de criticul Ştefan Borbély, care apreciază totuşi „privilegiul” de a schiţa un portret exclusiv interior, „pe baza poeziilor”, spre deosebire de exerciţiile exegetice anterioare, când „eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască”. Poetul în cauză, cu nume de prinţ, Ionuţ Caragea, ne invită, aşadar, în cerul secund al poeziei sale din volumul bilingv Cer fără scări. Ciel sans escalier (Editura eLiteratura, 2014), care se adaugă unui număr mare de precedente, precum şi unui roman ştiinţifico-fantastic de succes, publicat sub pseudonim: Snowdon King – Uezen şi alte povestiri. Elementele inedite nu se rezumă la condiţia de „frumoasa fără trup” a poeziei sale, firească la un autor „născut de Google”, după cum însuşi declară. Criticul remarcă şi o neobişnuită atitudine la acest tânăr autor lansat nu de foarte mult timp pe pământ românesc din Canada: el s-ar exprima „semeţ”, chiar sfidător, declarând, de pe un „piedestal de cuvinte” că nu are „nevoie de ceilalţi” şi alte asemenea profesiuni de credinţă kantiană (Kant: „A fi iluminat/ iluminist înseamnă a te sprijini doar pe propria judecată”). Când nu scrii în lumea lui Kant ci într-una „betonată de cuminţenie”, e firesc să-ţi atragi observaţii (admirative!) de genul: „De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie.” Cu fină intuiţie, Ştefan Borbély descoperă şi temeiul unei asemenea poetici frondiste, care rezidă în ieşirea din imperiul religiosului, al supuşeniei, şi intrarea în epoca numită de Eminescu, traducătorul lui Kant, a „criticismului”. Transcendenţa acestui cer nu este imperiul unei divinităţi anume (Nerval rosteşte pe strune atât suspinele Maicii cât şi strigătele Zânei păgâne), ci natura noetică a proiecţiilor subiectului transcendental: „E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune.” Arta poetică ce deschide volumul proclamă tocmai această condiţie a morţii simbolice prin care poetul ne dă posibilitatea să reînviem cu el într-o formă de existenţă plenară, deoarece e inteligibilă: “iar foaia de hârtie/ este cimitirul alb/ în care îmi îngrop deseori/ amintirile/ este atâta poezie în jurul meu/ încât pixul se împotriveşte să scrie/ trebuie să moară ceva în mine/ trebuie să pierd ceva la care/ am ţinut foarte mult/ voi ucide întreaga lume/ dintr-un singur gând/ îmi va curge o singură lacrimă/ este atâta moarte în jurul meu/ şi atât de multă viaţă/ în această poezie!” La ce foloseşte pixul care se împotriveşte primei naturi a lumii în care ne ducem existenţa istorică? Dacă sociologii ne spun că procesul de individuaţie nu mai e ceea ce era la Hegel, ci o formă de inserţiune a eului nostru în tot felul de reţele deterministe din exterior, scrisul e evaziunea eului estetic din imperiul lor: poetul se autocreează aşa cum doreşte el să apară semenilor şi să rămână pentru posteritate. Condiţia de ”cyber-poet” e şi mai nesigură decât într-un lagăr: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?/ şi dacă pică brusc internetul în toată lumea/ cine va mai auzi de mine?”. Nu numai scriitorul, pe care nu-l mai recuperăm din manuscrisul B varianta C, cu toată istoria şi travaliul uman al scrierii unei cărţi, ci toţi cei care trăim în epoca computerelor cunoaştem panica de a constata că site-urile despre noi apar şi dispar zilnic ... cu miile. Spaţiul virtual oferă însă imensa şansă a transformării monologului adresat necunoscutului de către autor într-o comunitate de lectură, deoarece cititorul virtual poate el însuşi posta comentarii, dialoga, nu doar cu autorul ci şi cu alţi cititori. Iată că ordinea cosmopolitană visată de Kant a fost realizată, chiar dacă, paradoxal, în formă virtuală. În colimatorul cinematografiei violenţei ca scop în sine, produsă parcă de sadici şi oligofreni, poetul strigă conştiinţei anesteziate: “trăim la distanţă, ne iubim la distanţă/ şi când ne apropiem uităm cine suntem/ m-am născut pe Google pe înţelesul tuturor / aveţi la îndemână un sentiment accesibil/ nu-i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă/ ochii mei sunt albaştri şi se-nchid/ din senin.” Natura e anomică, totul se întâmplă “din senin”, dar destinul omului este de fiinţă cu sens. Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-şi atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-un limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase : “nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa/ şi să te poarte pe valuri/ nu aştepta atingerea mea drept/ mântuire/ târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei/ de bună voie şi nesilit de nimeni.” Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. Ordinea naturii e, ca şi în celebrul experiment cu picătura de cerneală al lui David Bohm, ordinea extrinsecă, o realizare aleatorie a unui model informaţional (ordine intrinsecă). Deşi revelaţia modelului implicat al unei realităţi în spaţiul liric e poate o sugestie a educaţiei de fizician electronist, imaginile sunt împrumutate din inventarul mito-poetic al unei minţi cultivate estetic. Nu în universul empiric vom descoperi adevărurile salvatoare ale omenirii, ci în interiorul propriei noastre umanităţi definite prin rostire profetică: “m-am întâlnit cu adevărul/ după ce l-am alergat ca Ahab prin oceanele lumii/ m-am întâlnit şi-am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă// adevărul mă privea cu ochi blajini/ înghiţind tone de adevăruri minuscule/ un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri/ lăsate de izbelişte/ un adevăr care devenise un monstru// nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului/ trăind în adevăr, murind în adevăr?”. În ciuda figuraţiei biblice, prelucrate şi de Melville, rostirea profetică are în poezia lui Ionuţ Caragea un sens semiotic. Poezia îndeplineşte o dublă funcţie: eliberându-ne de „hic et nunc”, ea îngăduie, pe de o parte, recuperarea şi „salvarea” (în limbajul computerelor) trecutului, iar, pe de alta, crearea unei matrice de posibile realizări viitoare prin lecturile diverşilor cititori: „La o atingere de cuvinte se află iubita/ O furi trecutului şi o întemniţezi /Într-o carte în care fiecare pagină/ Reprezintă o viaţă viitoare”. Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: “poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)
 
« O nestemată barocă, se poate spune despre cel mai recent volum de versuri al lui Ionuţ Caragea, umbra – ca metaforă – fiind tema ale cărei variaţiuni o desfac precum un evantai, sau aşa cum pulverizează atmosfera vaporoasă lumina sinteză în curcubeu. E o poezie a deducerii lumii din absenţă, un exerciţiu amintind de Heraclit, care încerca să gândească soarele ascunzându-l vederii. Lumina înţelegerii este extrasă din contrariul ei, deşi farmecul baroc al universului imaginar e dat, nu de pozitivul epifaniei, ca în poezia incarnaţionistă, ci de implozia, de infinita scindare interioară sau punere în abis a unei imagini ambivalente. Umbra lucidă alătură întunericul unei lumini divizate (lux + idus, de la iduare, a diviza). Fiinţa ce se desprinde din haos, sau materia ce parvine la conştiinţă pot fi corelative simbolice ale acestei metafore distribuite metonimic în cuprinsul unui volum de patruzeci şi şapte de poeme, o cifră care, din nou, alătură numărul asociat mitopoetic Creaţiunii numărului crucificării sau aneantizării trupului ei manifest. Supunând această metaforă revelatoare, cum i-a spus Blaga, sau cognitivă, cum îi spun acum retoricienii, unei variaţiuni fenomenologice, poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane. Umbra este noaptea, complement al zilei, moartea, dublul optic al trupului ca şi dublu socratic, demonic, sau angelic, este haosul originar, absenţa, moartea, lipsa de sens sau existenţa în afara valorilor spirituale, dar şi simbolul transcendenţei la care spiritul are acces evadând din hazard şi caducitate. Concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar şi de economic prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat. Ele au ceva din concentrarea sonetului englez, care se termină cu o idee sumativă în distihul final. Criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg. Alteori, poemul construieşte o singură metaforă, care, asemeni unui atractor, cosmicizează elementele unei mici drame existenţiale, deopotrivă familiare şi înstrăinate... (...) Metaliteratura e un loc geometric al postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afiliere stilistică, ci de modul analogic, al complementarităţii, în care prelucrează metafora centrală. Dedicând poemul Eu simt şi presimt Dumnezeirea Anei Blandiana, el îl construieşte astfel încât să fie o superpoziţie de stare contrară. Foarte populara Rugăciune a Anei Blandiana – în care poeta zugrăveşte creaţia lumii empirice, epifania (incluzându-l şi pe Isus, care a ales şi a dat doar binele) – primeşte o replică în cheie cuantică: nu o ipostaziere a divinităţii în om se urmăreşte, ci dematerializarea sa într-un univers paralel de stări matriceale, virtuale. În „Cuvinte nepotrivite”, perfecţiunea căutată de modernişti precum Arghezi e dedusă din contrariul ei în versuri care dansează pe frânghia subţire dintre abstract şi concret, dintre un scenariu intuitiv şi o fugă muzicală a metaforelor, în căutarea unor corelative obiective cum numea T.S. Eliot tropii săi favoriţi. Chipul poetului în poem este „ridat” ori de câte ori greşeşte meşteşugul potrivirii cuvintelor... (...) Tradiţia imnică este rescrisă într-un poem despre întâlnirea de gradul trei, cu transcendentul întrupat în Isus, în dulcele stil nichitastănescian, holismul necuvintelor acestuia fiind însă înlocuit de o ipostaziere interioară, a poetului în dubletul propriei conştiinţe de sine... (...) Această artă poetică în negativ, definind creaţia prin afirmarea contrariului ei, conferă gândirii poetice profunzime, relief, sugestivitate. Poezia e în esenţă joc, reprezentare, de unde dificultatea de a stabiliza lunecarea limbajului în diferite structuri de sens. Poemul din debutul volumului defineşte misterioasa existenţă a poetului ca sursă de perplexitate. Ca logophoros, purtător al cuvântului apocaliptic, el aduce sabia cu tăiş dublu a sensului literal/figurat: e „biciul de flori” al pământului şi „praful de puşcă al stelelor”. Călcând pe covorul roşu al propriului sânge, la braţ cu „Doamna moarte”, poetul se inserează într-un scenariu al reprezentării care îl smulge din existenţa unică, asigurându-i „multe vieţi” sub tot atâtea măşti retorice. El pare să înainteze printre scene reale, prezente sau istorice, cărora le descoperă un posibil sens figurat. (...) Cu studiată simetrie, poetul invocă, în poemul final, Fluture cu aripi de cuvinte, un complex imagistic, cu o superpoziţie de metafore, care alcătuiesc o matrice de stări: o râmă ce înghite verdele edenic al pământului, precum şarpele biblic distrugător, devine semnificant pentru viermele de mătase pe care poetul îl vrea transformat în fluture cu aripi de cuvinte, ce devine la rândul său semnificant pentru zborul lui Icar, asociat deopotrivă artei (labirintul ce îngrădeşte natura bestială) şi soarelui, luminii, în ipostaza sa potenţial thanatică. Ucigaşe cu adevărat sunt însă superficialitatea contemporanilor, lipsa nevoilor spirituale, cărţile necitite semănând unor morminte. Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Umbră lucidă", 2016, şi în revista Feedback, 2016)
 
« ...Mesaj către ultimul om de pe Pământ, de Ionuţ Caragea, este, ca și prototipul acestui subgen tematic, Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville, o viziune apocaliptică în versuri, uimitor de asemănătoare precedentului francez prin frescele moralizate ale unei vieţi sociale decăzute și prin sugestiile mesianice. Cuplul Omegare și Syderie, care, prin puritate, jertfă de sine și iubire, răscumpără păcatul originar al lui Adam și Eva, pare recompus aici într-un imn al iubirii ca revelaţie a uranicului și perpetuare în timp. Ca și în sonetele shakespeariene, continuitatea prin generaţii are însă un corolar mai puternic: dedublarea autorului în poet, nemurirea prin poezie. Ultimul om este o noţiune fără sens în ordinea umanului. Omegare, ultima literă din codul genetic al umanităţii, se simte lipsit de orice raţiune de a exista în lipsa farmecului societăţii, a posibilităţii de a-și împărţi cu confraţii gândurile și sentimentele. Eul de discurs din poemele lui Ionuţ Caragea este, așadar, o personalitate dedublată, fiind deopotrivă ultimul și penultimul om. De fapt, discursul este generat în spaţiul dintre ei, este mesaj, emis și interpretat. Modelul logosului demiurgic lasă loc modelului comunicaţional, așa cum a definit Niklas Luhmann societatea (Teoria societăţii, 1997): aceasta nu ia naștere ca sumă a subiecţilor umani care o alcătuiesc, ci în spaţiul comunicării dintre ei. Societăţile avansate sunt acelea care ajung la conștiinţă de sine prin împărtășirea din naraţiuni și valori comune. Ultimul om nu este o identitate precisă, ci o superpoziţie de stări, fie că e vorba de o realizare în lumea istorică a unei matrici de identităţi posibile existente la modul virtual, fie că e vorba de statutul său reprezentativ pentru miliardele de contemporani. Ultimul om mai dobândește uneori și sensul de forma cea mai evoluată, asupra căreia poetul a lucrat pentru a o perfecţiona. El mai este și element de cod, un cod binar (sistola/ diastola, azi/ mâine, ultimul/ penultimul), care articulează universul semiotic. Apocalipsa nu e atât sfârșit al lumii cât moarte semiotică, transferul poetului în text, autoreflexivitatea fiind trăsătura definitorie a acestei poezii, rezumată într-un aforism mai recent: “Pe foaia de hârtie au descălecat cuvintele apocalipsei mele personale. Sunt profetul propriei mele aneantizări.” În 1805, sentimentul sfârșitului era generat de ororile recente ale Regimului de Teroare, dar și de trădarea idealurilor Revoluţiei Franceze de către Napoleon care instaurase un nou imperiu, iar toate imperiile, spune Grainville, se întemeiază pe cadavre și intră într-o istorie însângerată. Printre ruinele civilizaţiei, Omegare descoperă statuia unui “grand chef”, a imperatorului care avea, într-adevăr, să treacă Europa prin sabie. Episodul, care se poate să fi inspirat scena în care “ultimul om” din Planeta maimuţelor descoperă Statuia Libertăţii în ruină, este resimbolizat în imaginarul acestor poeme: statuile sunt valori ale trecutului care au încetat să vorbească unei civilizaţii mecaniciste și pragmatice, plină de zgomot în sensul de entropie a informaţiei și creștere a dezordinii (...) Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime și Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie. Dacă trupul se va risipi în atomi, în cosmos, în schimb, poemul e ca o cometă care poate călători în lumile de gând ale generaţiilor viitoare (Cometă). Paradisul și iadul sunt predicate ale limbajului. Asemeni iadului este limbajul indeterminat al deconstrucţioniștilor, lunecând mereu sub alte sensuri pe care poetul nu le poate controla (...) Starea celestă e limbajul cratilic, ale cărui sensuri sunt atribuite de subiectul noetic, stabil și redus la esenţe (...). În poemul Duel, sunt satirizate competiţiile literare, deoarece poezia nu se cuvine să fie monologul unui autor autarhic și unic posesor al cuvântului poetic, ci o construcţie dialogică. Singurătatea cuvântului e reducţia lui la neant. Limbajul există doar ca mesaj orientat către un receptor, o minte vorbind altei minţi, nu sunet indiferent vibrând în cosmos. Arhetipul Creaţiei cu Dumnezeu rostind universul întru fiinţă este înlocuit cu modelul hermeneutic al lui Gadamer, al genezei umanităţii în dialog. Existenţa morţii definește în spirit existenţialist condiţia umană, iar interogaţia în jurul ei este raţiunea ultimă a eului cugetător. Mitul reîncarnării e interpretat pe dos, scopul venirii lui Isus nefiind recâștigarea paradisului de către omul căzut, ci cunoașterea de către divinitate a sentimentului fundamental al nașterii către moarte (Constelaţii). Ca și Omegare, penultimul/ultimul om asistă la moartea părinţilor, dar și la reversul nașterii sale într-o mișcare de pendul, asemănătoare celei dintre Big Bang și Big Crunch (...) Poemele lui Caragea sunt în cea mai mare parte o singură predicaţie sau expresia unui singur gând; în Diamante, limbajul poetic e foarte ingenios definit ca unul de gradul doi, care recodifică tropic și conceptual vocabulele pur denotative ale graiului natural al tribului (...) Imaginarul lui Caragea este însă unul holist, antropomorfizarea naturii coexistând cu naturalizarea umanului. O conștiinţă ecoestetică, sprijinindu-se poate pe dovezi recente ale existenţei informaţiei în mediu, îi amintește poetului de asocierea atât de puternică a memoriei cu spaţiile în care am trăit, încât simţim nevoia de a reveni pentru a regăsi experienţele noastre consumate. Ca și Bachelard, un fizician devenit poetician, informaticianul Caragea, evadat în literatură, elaborează o estetică a spaţiului, tot pornind de la mitopoetica celor patru elemente, faustiana clipă frumoasă pe care sufletul dorește să o permanentizeze fiind aceea în care materia devine translucidă în metafore ale contopirii trupului uman cu întregul univers (...) În ultima sa carte, Die Geseellschaft der Gesellschaft (1997) Niklas Luhmann distinge între medii de diseminare și medii de succes. Cele dintâi sporesc doar numărul participanţilor la sfera publică a comunicării, iar cele din urmă contribuie la diversificarea codurilor, aducând plus de informaţie. Poetul are sentimentul degradării societăţii prin banalitatea informaţiei strict personale, irelevante pentru comunitate sau destinul ei istoric, aruncate în net de utilizatorii tehnicii digitale, în vreme ce autenticii creatori de discurs devin ţinta mediocrităţii agresive (...) Realitatea este pentru poet neant, “lentilele de contact” ale privitorului (ca subiect al istoriei) sunt cele care inserează sensuri. Ne convingem de acest lucru citind un poem cu un epigraf din G. Călinescu. Acesta îi ceartă pe cei formaţi în spiritul estetismului decadent și modernist, dominat de filosofia nulităţii vieţii în balanţă cu arta, deoarece gustă voluptatea contemplării celebrităţii post-mortem. Speculaţiile contemporane despre lumi paralele sau multivers îl determină pe poet să aleagă viaţa, trăită însă în spiritul artei, în vreme ce pentru sfera atotcuprinzătoare căreia îi este centru împrumută un limbaj religios (...). Mărturisire și Cartea vieţii, cele două poeme legate tematic din finalul volumului, fac explicit sensul dublului ultim om/ penultim om care domină întregul volum. Împreună alcătuiesc un poem testamentar, în care se amestecă vocile donatorului și beneficiarului. Prin mărturisire, prin parvenire la prezenţă în discurs, la figură în propria creaţie literară, autorul intră în Cartea Vieţii sau în cartea Mielului, a celor nemuriţi. Mitificată prin tropi tradiţionali, figura sa este aceea a unui Prometeu care se substituie zeilor prin focul inspiraţiei (focus imaginarius). Primul poem amintește pe alocuri de Testament al lui Tudor Arghezi, poetica fiind însă postmodernă. Deși există o subiectivitate universal-umană care ne îngăduie să comunicăm peste generaţii, interpretările diferă de la o epocă istorică la alta (...). Tonul celui de al doilea poem este ușor arhaizat, în stilul vechilor cronici (...) Departe de a profeţi sfârșitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existenţa unei societăţi și îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. Prin înţelegerea naraţiunilor identitare din spaţiul lor, ei se pot emancipa la rangul de parteneri în sistemul de comunicare al unei societăţi, pe care Luhmann îl găsea definitoriu pentru culturile avansate. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Mesaj către ultimul om de pe Pământ", 2017)
 
« Abordând deseori genul „Cyber-Poetry” în poezii precum Download, M-am născut pe Google, Disconnect, Ionuţ Caragea este singular în literatura română contemporană, spiritul său liber neputând fi ţinut în frâu de nicio direcţie sau grupare literară. Care sunt motivele acestei atitudini? O parte din răspunsuri ar putea fi găsite în amplul interviu din 2009, intitulat Literatura virtuală şi Curentul generaţiei google, la care participă mai multe personalităţi din lumea literară, poeţi, prozatori, critici literari. » (Antoaneta TURDA, în revista Bibliotheca Septentrionalis, 2013)
 
« În cel de-al doilea volum de versuri intitulat simptomatic M-am născut pe Google, apărut la editura STEF, Iaşi, 2007, Ionuţ Caragea (născut în Constanţa, dar trăind în Canada), este un poet original, atât în versurile clasice, dar mai ales în cele cu vers alb. Poetul este ispitit de fantezismul ludic, unde reveria livrescă şi farsa lirică fuzionează cu graţia, uneori, melancolică... (...) Repetiţia, inteligenţa prozodică sunt modalităţi de a explora virtuţile discursului poetic. Tensiunea lirică întreţinută la foc mocnit, urcă vertiginos parcurgând ca o străfulgerare întreg volumul. Poezia vibrează de o percepţie cutremurată, având o melodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuite imagini... (...) Alteori, imaginaţia desfăşoară ciudate proiecţi zoomorfe, sau acvatice, ce par metamorfoze ale realului, alunecări ale fiinţei în utopie... (...) Poetul este stăpânul unui imperiu suprarealist populat de imagini originale, iar lumea lui se preface, microbolant, în spectacol fantast, în culisele căruia blândeţea articulează spre inefabil imaginaţia. Metafora la Ionuţ Caragea este o formă de conservare a închipuirii, iar aceasta este expresia interiorităţii... (...) O mare mobilitate caracterizează imaginaţia poetică a lui Ionuţ Caragea. Amestecul celor mai disparate elemente şi cuvinte cu sensuri diferite (după metoda suprarealistă a analogiei universale), trecerea rafinată de la abstracţia diafană la obiectualitatea realităţii, hiperbolizarea interiorităţii evanescente sunt elemente de tehnică pe care autorul le are de acum în sânge. Poemul însăşi e un exerciţiu de imaginaţie cu reglări abile ale intensităţii şi cu etalări orgolioase ale plasticităţii, uneori frisonate de o ironie fină. Ionuţ Caragea este un poet inteligent şi înzestrat care-şi scoate prea des basca pentru a-şi pune jobenul, desigur cu gesturi galante, de o infintă delicateţe. » (Al. Florin ŢENE, în revista Napoca News, 2009)
 
« Revenind la prima impresie, am receptat actul artistic propus de Ionuţ Caragea ca pe un download al unui mesaj cosmic, acolo unde raiul e ceva comod şi are acea trăire intimă, consumată cotidian, de parcă divinitatea ar sta în fotoliu, urmărind la TV un scenariu cu personaje umane. Într-o anumită configuraţie, da, traiectul autorului comensurează acest arhetip matematic: eu la pătrat egal Dumnezeu. Ritmul poeziei lui Ionuţ Caragea înseamnă curgere de la sine, lunecare uşoară, potrivire cu ambianţa unei zile liniştite, monotonă dar euforică. Aş spune chiar că lejeritatea întreprinderii scris/ citit, augmentativă propunere a autorului, e prea familiară. Ionuţ Caragea are această capacitate de a-i fi la îndemână modalitatea de a-şi maturiza copilul din el în aceeaşi măsură în care poate, chiar dacă pretenţios spus, încopilări tot ceea ce e prea format. Pe de altă parte, însuşi caracterul formativ poate fi dedus dintr-o pendulare deloc forţată între teluric şi ceresc, altfel spus, jocul cu antinomiile. Mai departe, cuvintele sunt imbricate plăcut, aş zice că exact atunci când poemele ar putea să sufere de platitudine, intervin instantanee ludice şi te trezeşti culisând prin pergamente de plăceri, prin solstiţii diafane, conţinutul intuitiv al liricii poetului nemaifiind un dat: intensitatea şi emoţia îşi (i)au tributul spontaneităţii. Versificaţia, când ancorată în clasic, când nuanţată postmodern, e convergentă unei formule incoative, acolo unde jocurile de cuvinte dau senzaţia unei vizualizări microcosmice, ca şi când lumea s-ar face din amănunte doar cu ajutorul ochiului. Tot referenţialul poetic al autorului, echilibrat în sine, e reductibil la această atitudine emulativă care dejoacă o presupusă interdicţie estetică: dezlegarea la poezie! Dragostea spovedită în poemele sale, plină de o bioge¬neză angelică, de ancestralitate benefică, de fecunditate, are calificativul sincerităţii. Megaiubirea, cum o numeşte într-un loc autorul, este exprimată, visată, adulată, observată, purtată pe braţele feminităţii, echilibrând realitatea cu toate fantasmele, o dragoste agapé ( ) care-i permite, la o adică, din prea multă nevinovăţie, să se hârjonească până şi cu Dumnezeu, pogorât în oniric în formă feminină. Şi toată poezia lui Ionuţ Caragea este funcţională în sensul în care dragostea este cuvânt, beţie de cuvinte, dar cuvintele acestea substituite organic nu sunt aşa pentru că sunt controlate, mai degrabă este un mod al poetului deja impropriat adânc, de a se simţi în interiorul cuvintelor, de a-şi face acasă, încă o dată, toată viaţa. Delirium Tremens este cartea care te cucereşte prin prospeţime, prin năstruşnicie, prin introspecţia presărată (asumat) cu termeni medicali, chiar dacă problematizarea decantată din versuri e vastă şi, pe alocuri, dramatică. Chiar mi s-a întâmplat, lecturând câteva poezii, să mă simt de parcă citeam Hamlet. Asta, bineînţeles, fără să fac vreo asociere cum că autorul are disimulări shakespeariene. Departe de mine gândul acesta. Cred în unicitatea fiinţei umane, cu toate că sunt conştient că suferim şi de influenţe. Era vorba doar despre o stare de a fi meditativ în raport cu existenţa, cu timpul şi cu destinul spiritual al omului. Prin urmare, corpusul liric formulat de Ionuţ Caragea merită îndemnul unui exerciţiu de lectură atractiv, menit să ne înnobileze patosul pentru cadrul regăsit al poeziei pure. » (Florin ŢUPU, în postfaţa volumului "Delirium tremens", 2006, şi în revista Terra Nova din Montréal, 2006)
 
« Am început a citi aceste versuri fără a şti nimic despre autorul lor… De fapt, nici acum nu ştiu altceva decât că e cu un an mai tânăr ca şi mine, că e un sportiv meritoriu care a început a scrie versuri încă din copilărie, dar nu a publicat decât de curând. Atât e tot ceea ce ştiu şi asta am aflat de pe coperta cărţii... Şi nici nu-mi trebuia mai mult, deoarece citind conţinutul volumului, am descoperit un suflet sensibil, vibrând intens la multitudinea de situaţii în care-l pune viaţa, un suflet plin de iubire, o iubire tumultoasă, pasională, arzătoare până la delir. Poate că faptul că s-a născut la poalele statuii lui Ovidiu, mângâiat de briza plăcuta a mării şi de soarele arzător al verilor dobrogene, ascultând glasul tulburător al mării mereu neliniştite, a lăsat o amprenta de neşters în sufletul şi conştiinţa tânărului poet. Profilul său de creator a preluat ceva din atmosfera din jur. (...) Volumul e structurat în doua părţi intitulate sugestiv :” Şi câte mai fi de zis” şi „Delirium tremens”, cel care dă titlul volumului. Dacă în prima parte autorul abordează mai mult versul alb, dând la iveală o creaţie postmodernista, în a doua parte abordează o versificaţie tradiţională, clasică rimată şi ritmată. Luata în ansamblu, poezia pe care o descoperim e ca un joc de cuvinte care te atrage şi-ţi retine interesul, o lunecare printre sentimente şi situaţii, banale în fond şi arhicunoscute, dar care prind un farmec şi o semnificaţie aparte acum... E ca o invitaţie la a descifra un mesaj incitant, deşi parcă, de undeva, îl ştim... Cuvintele se aştern uşor şi elegant, dezvăluind o paradă a antinomiilor, ce dau forţa versurilor lui Ionuţ Caragea. „Suntem piese de puzzle pe care destinul nu le numără vreodată (...)” spune poetul în „Delirium tremens” şi că „ne căţărăm pe vârfuri de iluzii / păşim pe trepte de noroi / ne pierdem vieţile-n confuzii (...)”, adaugă în „Babylon”. Iată cum vede acest tânăr poet „tragedia omului contemporan”. Şi este chiar în miezul adevărului, după părerea mea. Aceste versuri fac parte din cea de-a doua parte a volumului, marcate de o viziune realistă şi sumbră a vieţilor noastre, de o revoltă surdă împotriva acestei stări de fapt. Motivul „lumii ca teatru” apare şi în versurile lui Ionuţ Caragea, care ştie extrem de bine că „în spatele iluziei se ascunde întotdeauna o realitate (...)”, că „viaţa e o mare scamatorie / şi fiecare îşi joacă numărul gratuit (...)” purtând o mască „(...) pentru a înşela”. Şi totuşi e de părere că ar fi „atâtea posibile alianţe / cu cel de lângă tine (...)”, premisa necesară şi suficientă pentru a ne regăsi pe noi înşine şi a construi ceva pozitiv pentru vieţile noastre, aşa încât să putem „să ne ţinem / de mână / şi să privim răsăritul”. Deci, iată că în universul acesta în care poetul se simte uneori ca un exilat, există totuşi o urmă de speranţă, de culoare, de frumos... În ciuda realităţii „maligne” există o scăpare: iubirea. În permanenta pendulare între plusurile şi minusurile vieţii, iubirea poate fi răspunsul şi soluţia atâtor probleme, poate revela atâtea adevăruri!... (...) Între exaltare şi confuzie, iubirea lui Ionuţ Caragea desfăşoară o infinitate de nuanţe, de stări, toate trăite la maximă intensitate: „Sunt regele gândurilor de iubire imposibilă”. Privirea introspectivă şi atentă surprinde fiecare tresărire a inimii, fiecare gând, fiecare clipă de nelinişte. Citiţi şi veţi descoperi imagini de o mare sensibilitate! Iubirea este cea care îl face să se dăruiască cu generozitate tuturor celor care vor să-i descopere preaplinul sufletului... (...). Universul în care ne transpune poetul e unul familiar şi poate de aceea cu atât devenim mai repede captivaţi. Ne simţim sufletul vibrând la unison cu al său. Uneori ne simţim atraşi în universul copilăriei, plin de fantezie şi lumină. Doar copilul, ca şi poetul, e capabil sa creeze „curcubeie”. Chiar poeziile de iubire sunt străbătute pe alocuri de un fior copilăresc, sincer şi curat; au ceva heruvimic. Emoţionantă este legătura peste vreme şi dincolo de marginile acestei lumi cu tatăl său, ale cărui sfaturi îi sunt faruri călăuzitoare în viaţă. Iar mama este cea la care „se rezuma universul cuvintelor”. Ce oare poate fi mai copleşitor ca această legătură mamă-fiu în ciuda distanţelor ce se interpun între ei? La fel de sincer şi curat e şi sentimentul dorului de ţara de origine, de „sâmbăta însorită” de acasă, de locurile natale ale căror imagini reînvie în mintea tânărului ce străbate ţara de adopţie, ce are peisaje asemănătoare cu cele din ţara natală. Lipsa semnelor de punctuaţie te invită să interpretezi într-un mod personal un simţământ pe care eu îl consider comun nouă, emigranţilor: „ te-ai gândit vreodată la patria ta ca la un cimitir de cuvinte / pierdute printre atâtea limbi covârşitoare devii o limba mută / te îmbeţi cu sentimente singulare între patru pereţi(...)”. Iubirea lui Ionuţ este „dincolo de orice idee”, după cum afirmă el însuşi. Şi o simţi citindu-i versurile cum îţi pătrunde în fibrele propriului spirit. Şi „Povestea începe de fiecare dată atunci când te doare / Şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini / Se proiectează în faţa ochilor şi spune: / Priveşte-mă, cât sunt de frumos!” Cât de exact exprimată menirea poetului, aceea de sublima frumosul, de a transforma durerea în bucurie... A fi poet înseamnă pentru Ionuţ Caragea a vorbi „cu Dumnezeul din tine(...)” care „îţi răspunde / Poeme (...)”. (...) Ancorat în timpul său, Ionuţ Caragea este pe deplin conştient că „Trăim într-o lume de minuni banale / în care binele e privit cu răutate şi dispreţ(...)”. Însă cu poemele sale construieşte cetăţi de gând şi visează la nemurire. Metafore, comparaţii, epitete creează spaţiul acesta iluzoriu şi totuşi atât de real al poeziei lui Ionuţ Caragea, poezie ce se vrea „a dezlega păcate”. Tudor Arghezi spunea ca orice cuvânt e demn de-a intra în alcătuirea unei poezii. Şi veţi fi surprinşi poate cum cuvinte venite din sfera informaticii, a ştiinţelor medicale pot deveni poetice sub condeiul lui Ionuţ, realizând un portret „demenţial” al vieţilor noastre tulburate de atâta suferinţă. Poate titlul volumului vine chiar din aceasta viziune „demenţială” a vieţii noastre „microbiene” pe acest pământ. Sau poate din beţia iubirii, a extazului ajuns la delir? Copil al generaţiei sale, „născut pe Google”, sunt convinsă că Ionuţ Caragea nu va rămâne prizonier „în spaţiul infinit dintre două secunde / mărginit de milioane de pixeli”, ci că va continua să ne ofere bucuria versurilor sale şi va deveni una din realităţile noastre. „Realitatea este cel mai frumos spaţiu virtual din universul fiinţei trecătoare / sunt călător clandestin în visurile tale cu destinaţia fericire(...)”. Personal am fost plăcut impresionata de forţa versurilor lui Ionuţ Caragea, de profunda meditaţie a acestui tânăr poet asupra vieţii, destinului şi spiritului uman, de atenta sa introspecţie, de formulele inedite folosite pentru a-şi construi universul poetic. » (Emilia VAŞADI, în Hermeneia.com, 2006)
 
« A trecut aproape un an de când am citit pentru prima oară versurile lui Ionuţ Caragea… Îmi declaram atunci surprinderea în faţa forţei de sugestie şi a sensibilităţii versurilor sale. Aceeaşi plăcută impresie am încercat-o şi acum citind următoarele 2 volume apărute în 2007 – «M-am născut pe Google» şi «Donator universal». În ansamblu cele trei volume nu sunt diferite nici ca şi concepţie, tematică sau stil. Dimpotrivă, par un tot unitar. Şi asta pentru că la baza creaţiei stă propria experienţă, propriile trăiri disecate la maximum, poetul punându-şi sentimentele sub propria lupă. El îşi desface cută cu cută simţirea, dorind parcă să ne facă părtaşi la tot ceea ce simte şi gândeşte. Se observă cu atenţie în fiecare tresărire de suflet; introspecţia dublată de ironie pe alocuri îi sunt instrumentele propriei disecţii sufleteşti. Cum spuneam cândva, Ionuţ Caragea este un exponent al generaţiei sale, «născut pe Google», cum însuşi îşi declara naşterea ca poet. Polemicile legate de internet ca suport şi cale de vehiculare a artei sunt la modă acum. Cert este însă, în opinia mea, că nu suportul contează, ci valoarea a ceea ce vehiculezi pe acest suport. În zilele noastre poate mai repede ai acces la informaţie pe internet, decât apelând la «bătrâna» carte. Eu una, neavând iute acces la volumele pe suport clasic ale lui Ionuţ, le-am citit pe net, pe suportul virtual. Şi cred cu convingere că valoarea lui Ionuţ este una reală. Întâlnită şi în volumul de debut «Delirium tremens» poezia certificat de naştere, «M-am născut pe google» dă numele celui de-al doilea volum apărut în primăvara lui 2007. Apariţia şi acestui al doilea volum pe suport de hârtie e dovada certă că Ionuţ nu a rămas prizonier «în spaţiul infinit dintre doua secunde / mărginit de milioane de pixeli». «Download»-ul e permanent, căci în timp ce se «spovedea pe hârtie / s-a înfiripat un link între cer şi pământ». Apropierea de Dumnezeu dă putere de creaţie, o viziune specială asupra lumii. Poezia poate deveni o punte de legătură între oameni şi Dumnezeu, între oameni şi oameni. Surprinzător cum sub condeiul lui Ionuţ cuvinte din sfera medicalului, a tehnicii, a internetului, religiei pot prinde viaţă, devenind simboluri. De fapt, aşa cum reiese din poemele sale, sursa poeziei este suferinţa. «Dragostea naşte suferinţa, poezia o transcende» declară poetul ori de câte ori are ocazia. Suferinţa, moartea, iubirea şi poezia sunt cele care apropie de Dumnezeu, înseamnă viaţă. Cum să nu te simţi atras să reciteşti versurile lui, când însuşi se declară a fi «ultima specie de romantic pe cale de dispariţie»? («Cum să cucereşti o femeie») Poeziile sale de iubire din acest volum au uneori ceva eminescian. Citiţi de exemplu «Femeia de aer», «Te-am dorit» sau «Poetul sufletelor triste». Iubirea e pasiune, tumult, e suferinţă şi bucurie în acelaşi timp. Şi dacă în primul său volum muza era Alexandra, acum Ioana este cea care inspiră. Iubirea şi suferinţa sunt împletite în viziunea lui Ionuţ asupra existenţei umane: «suntem născuţi din aceeaşi ţărână / praf aruncat în ochii existenţei» («Sunt clona umbrei mele»)… În permanentă căutare de răspunsuri la frământările sale, poetul e convins că viaţa este un «labirint cu o singură ieşire» («Labirint»). Sufletul său este torturat între aspiraţia spre înalt şi realitatea acestei lumi «în care ne-am născut morţi /şi-n care ne întoarcem căutători de fericire», în care cu toţii ne zbatem între lumină şi întuneric, între speranţă şi deziluzie, câteodată încercând să negociem cu Dumnezeu soarta noastră… Uneori aveam impresia că versul lui Ionuţ Caragea se transformă într-o adevărată oglindă a simţirii fiecăruia dintre noi. Ca şi el, şi noi poate am gândit nu o dată că «mereu trecem pe lânga noi înşine», «mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri» («La doi paşi»). Şi cu toţii suntem de acord cu el asupra faptului că viaţa e o luptă, dar important e să deţii filosofia ei: «să ierţi şi să zâmbeşti / (…) poate gloanţele vor trece pe lângă inimă» («Întoarcerea soldatului John»). Iertare, zâmbet, iubire, iată remedii pentru suferinţă şi care ne-ar facilita trecerea prin viaţă… (...) Credinţa, comunicarea cu Dumnezeu sunt laitmotivele esenţiale ale celui de-al treilea volum – Donator universal.În acest univers contemporan, poetul se simte ca un exilat. Însă mai caută o şansă de scăpare prin iubire. În permanentă pendulare între bine şi rău, iubirea poate fi soluţia atâtor probleme. Poetul, în continuă căutare de sine, în căutarea fericirii, plin de contradicţii, nu poate rămâne indiferent, aşa cum el însuşi se confesa nouă, cititorilor săi, în debutul volumului. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să-mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia» («Fericirea»). Iată în esenţă nota în care e scris cel de-al treilea volum. Poate ceea ce impresionează mai mult în acest volum sunt conversaţiile poetului. Dumnezeu devine un interlocutor «favorit», demitizat, uneori foarte familiar şi prietenos. În primul volum descopeream îndrăzneala aprope luciferică, şi totuşi simplă, firească, admirabilă chiar, cu care Ionuţ îşi definea propria valoare: «Eu² = Dumnezeu». Şi dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, într-un colţ de gând i-a încolţit o idee: «Cum pot stârpi neputinţa din mine / să fiu stăpân pe vieţi şi destine?» («Şahul etern»). De fapt gândul acesta de egalitate cu Dumnezeu nu e chiar atât de recent: «Când eram mic (…) / voiam să mă fac Dumnezeu» (« Iartă-mă, iubeşte-mă»). Am impresia că lui Dumnezeu chiar îi place acestă îndrăzneală, joacă fără răutate şi aroganţă în fond, căci poetul recunoaşte şi se bucură chiar că prin el «prin mine Dumnezeu îşi face marea lucrare/ mă ţine de mână şi mă poartă prin lume» («Timpul se măsoară în cuvinte»). În devenirea sa ca poet, se pare că a atins o poziţie care-i permite o abordare de la egal la egal a conversaţiei cu Dumnezeu: «nu înţelegi că Eul este sâmburele de DumnezEu – al poeziei» («Eu»). Poetul îşi asuma cu sinceritate şi simplitate dualitatea simţirii, împletind în sine umanul şi divinul sub semnul iubirii şi credinţei: «poetul crede şi cercetează prin iubire» («Iisus modern»). Dumnezeu uneori e inaccesibil, «vreau să-i vorbesc şi el tace» şi totuşi Ionuţ nu se leapădă de credinţă, căci, spune el, «crezul meu se îndreaptă / spre acel Dumnezeu / care prin nemişcarea sa / spune totul.» («Nemişcare»). Sfâşiat sufleteşte în această lume a contrariilor, între nihilism şi speranţă, tot Dumnezeu este cel ce-i rămâne în mod constant alături, devenind un ax al existenţei: «Un destin între credinţă şi negarea totală / Dumnezeu pretext al existenţei» («Lumea tenebrelor»). Poetul îşi recunoaşte limitele, mai ales în moarte. Precum un demiurg, creionează cu compasiune situaţia lumii contemporane care cu greu mai ajunge a comunica cu divinitatea... (...) Şi mai presus de toate suferinţele şi iubirile, izvorând din ele, stau poezia şi bucuria creaţiei: „Mă bucur de tot ceea ce este în jur / şi poezia va veni de la sine/ / (…) este darul lui Dumnezeu” („În căutarea poeziei”). Chiar şi la Judecata de Apoi, cu martor unic IUBIREA, tot POEZIA va fi cea care-l va salva, chiar dacă pe Pământ cu iubirea mereu a pierdut… („Pe banca acuzaţilor”). Cred că şi dumneavoastră veţi fi plăcut impresionaţi de forţa şi sinceritatea versurilor lui Ionuţ Caragea, de profunda meditaţie a acestui tânar poet asupra vieţii, destinului şi spiritului uman, de atenta introspecţie, de formulele inedite folosite pentru a-şi construi universul poetic. Constat că poetul nu poate fi încadrat într-un curent, într-un stil anume. Versul alb şi lipsa semnelor de punctuaţie te solicită parcă să te transpui necondiţionat în universul creat şi să trăieşti cu intensitate sugestia poetică. Chiar şi aşa poemele lui nu sunt deloc lipsite de muzicalitate. Dimpotrivă. Imaginile vizuale şi auditive sunt viu creionate, având o mare forţă sugestivă. Vom găsi şi poezii de inspiraţie clasică, cu rimă şi ritm care unori ne duc cu gândul la creaţia eminesciană. Ionuţ Caragea a dedicat chiar un poem marelui Eminescu. Cât de delicată şi sugestivă e metafora întâlnită în „Agnus Dei”: „o amintire se ascunde în cochilia unui gând exilat în lentoare”. Pot spune că a devenit un inventator de cuvinte. Degetele lui „pianotează” pe trupul iubitei. Cât de diafana imagine! Iubire, bucurie, câtec şi memorie, toate într-un singur cuvânt. Citind poezia lui Ionuţ descoperim că, într-adevăr, „dragostea nu are nevoie de cuvinte, dar cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste” („Scrisoare”, din vol. M-am născut pe google). El se întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?” Convingerea mea e că Ionuţ Caragea deja păşeşte pe treptele consacrării şi că va continua să ne dăruiască versurile sale ca pe un „inel de logodnă sau o promisiune de iubire” („Disconnect”) şi noi ne vom bucura de acest cadou, bijuterie în versuri: „suntem dispersia luminii / în picaturile de sânge / radiaţii ale aceluiaşi / spectru divin” („Oameni rogvaiv”)… Sesizaţi cum am putea reconstrui Paradisul??… » (Emilia VAŞADI, în revista Glas Comun, 2008)
 
« Ne-am obişnuit, deseori după prima întâlnire cu poemele unui scriitor – şi este tocmai cazul lui Ionuţ Caragea – să căutăm a-i înţelege opera într-un chip analitic pentru a-i afla legile şi structurile intime, instrumentele de realizare a tainei poetice. Încercăm să pătrundem astfel, oarecum prin efracţie, în atelierul care produce vraja – operaţie delicată subtilă şi himerică, asemănătoare în definitiv cu disecţia unui fluture care ne poate destăinui acel mecanism gingaş care conturează pe hârtie, desenul filigranat al acestei flori volante. Este şansa – sau ispita, sau capcana – care va sta mereu în faţa necunoscutului nostru prieten, Cititorul fără nume, de a încerca aventura în lirismul poeziei lui Ionuţ Caragea. Autor a numeroase cărţi de poezie, publicate în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională (franceză, engleză etc.) începând cu anul 2006, alături de alte cărţi de aforisme şi literatură S.F., Ionuţ Caragea se detaşează ca stil personal dar se şi înscrie, în acelaşi timp, în galeria unor importanţi poeţi români. Este prin excelenţă un poet liric, un poet care s-a format şi consacrat în zona lirică a poeziei făcând să devină publică o definiţie a acestui gen literar. Lirismul poeziei sale este bine închegat din punct de vedere formal şi bine încadrat. Versurile sunt ca o liră strunită, într-o teribilă tensiune. Intensitatea conţinutului versurilor sale, din oricare din cărţile publicate, nu este rezultatul unei struniri extreme inclusiv a formei de exprimare, a unei constrângeri exercitate de fond asupra formei, asupra interiorităţii fondului încătuşat între limitele formei. Imaginile plastice sugerate de autor prin versurile sale scot în evidenţă asemănarea, dar şi marea deosebire de artele plastice vizuale care folosesc forme şi culori pentru a ne încânta spiritul. În poezia lui Ionuţ Caragea adevărata plastică este întotdeauna sugerată, de aici şi infinita ei putere asupra sufletului omenesc, dornic să scape de lumea reală, dar care – printr-o curioasă antinomie – îmbracă formele şi culorile pământeşti, dându-le în plus lumina nostalgiei, iluziile şi evadările sale. Vraja imaginii poetice i-o dă sufletul nostru prin înţelesul evocărilor plastice ce ni le sugerează cuvântul liric armonios cizelat şi încadrat în aceste poezii (versuri) în care stilul personal al autorului le dublează valoarea. Chiar dacă am porni de la ideea că deseori s-a încercat a se demonstra esenţa fenomenului poetic care încântă fiinţa intimă, singurul adevăr ce nu poate fi contestat de nimeni şi aceasta în cazul lui Ionuţ Caragea – rămâne constatarea banală că poezia este arta cuvântului, rostit în versuri minuţios cizelate de autor ce ne încântă sufletul şi ne ridică priceperea spre înalte sfere spirituale. Ionuţ Caragea a contrazis prin opera sa o inepţie ce se vântura prin sfere literare marginale că poezia ar fi o izbucnire de năvalnică libertate, o trăsnire vulcanică de daruri coborâte peste insul ales, o frenetică dezlănţuire a celor mai spontane şi primare elemente, în divorţ crâncen cu orice fond general, ancestral sau cultural. După această păguboasă şi întârziat romantică teorie, poetul ar fi un fel de vietate sacră, hrănită cu raze de lună şi parfum de crini şi în ceartă permanentă cu efortul, cu inocularea fecundă a cerebralităţii, cu zbuciumul şlefuitorului sau căutătorului de frumos. La Ionuţ Caragea întâlnim o disponibilitate sufletească spre sublim, spre perfecţiune, un spirit critic în acelaşi timp, ca o forţă care despică haosul, îndepărtează zgura, mlădiază şi patinează contururile, smulge şi păstrează ce este mai fin şi mai de gust şi pune la îndemâna cititorului, în intimitatea lui, tot ce cultura şi viaţa posedă mai prielnic şi bogat pentru creaţie. Lirismul poeziilor sale nu trebuie să ne amăgească sau să ne facă să uităm marele adevăr, pe care îl ascunde şi pe care îl descoperă concomitent poezia sa: acela de a restabili adevărata egalitate, a tuturor elementelor vieţii, ca o mare lecţie într-o deschidere cosmică pe care o rosteşte de la începutul lumii – poezia. » (Prof. Dr. Nicu VINTILĂ, în revista Scrisul românesc, 2010)
 
« Acest poet român din Canada este adeptul depăşirii impasului artistic actual, lăsându-şi scriitura să evolueze fără înregimentare artistică, liber, în neştire, spre o prefigurare a proiectului literar transmodern. Inventează imagini derutant de sinestezice, dinamice, pline de originalitate, deşi regăseşte propriile perfecţiuni estetice deseori cu ajutorul intertextualităţii sau al raportării la modelele literare (Alecsandri, Eminescu, poeţii simbolişti, Radu Gyr, Tudor Arghezi, Barbu Fundoianu, Gellu Naum, Radu Stanca, Ion Caraion, Nichita Stănescu). Ne dă câteodată impresia falsă că el vrea să reia unele teme tradiţionaliste, în stilul lui Coşbuc sau al lui Macedonski... (...) Pentru transmodernistul Ionuţ Caragea orice repere din literatura modernă sau postmodernă, ba chiar entităţile cunoscute i se adresează ca nişte clişee mentale poetului. Ca dovadă, iubita-l vizitează imaginar ca hologramă (”Virtual”), iar ipostazele ”Picăturii (Amintiri despre mine)” sau ale ”Delirului cu tremurături poetice” învăluie orizontul receptorilor precum aversa meteoriţilor, rar vizibilă pe Terra: ”lumea este departe/ zidită în memoria unui gând abstract”. Un obiectiv esenţial este cel al educării cititorilor, din experienţele reale, accentuând poezia protestatară.(...) Maniera în care Ionuţ Caragea alcătuieşte febril textele sale nu este deloc diletantism poetic, deşi poetul are numai treizeci şi doi de ani. Fragmentarea ideilor sale este determinată de procedeul exprimării contrapunctice a reţinerilor din subconştient. Morbidul, abjectul existenţial nu oripilează în expresiile mai dure, fiind redate printr-o camuflare stilizantă – ca la Arghezi ; sau prin metaforele surprinzătoare, ale angoasei şi sarcasmului, pe direcţia fantastă a lui Gellu Naum, Geo Dumitrescu şi Ion Caraion. Dealtfel schimbarea tehnicilor prozodice, la fiecare text, este semnul consumării rapide a etapelor de creaţie la Ionuţ Caragea. Un indubitabil farmec al tropilor, un lexic extras din abisale recunoaşteri ale vârstelor limbii poetice universale, un titanic efort de scurt-circuitare a receptivităţii actuale, fie în linii tradiţionale, fie sub auspiciile avangardei continue şi juvenile. (...) La început, ca să parafrazăm primul pasaj biblic, terenul apariţiei vieţii, creaţia a fost pe net (adică ex nihilo) ; un turn Babel de aer străpuns printre buturile desktopului de către atacantul rugbist Ionuţ Caragea, fost campion naţional de juniori cu echipa ”Farul” Constanţa. Din limba maternă, balonul oval sau zeppelinul poetic al lui Caragea zboară şi-n engleza americană sau în franceză – pentru că el trăieşte la Montréal iar dorul îl duce mereu înapoi, în locurile copilăriei, ale primei tinereţi... (...) Discursul literar transmodern se distinge în primul rând recunoscând lipsa metodelor şi convenţiilor precise la Ionuţ Caragea ; descărcarea minimalistă a sentimentelor generează articularea ideilor, iar voinţa de-a fi socotit drept ultim poet valoros la începutul erei internetului se îmbină oximoronic cu ”Download” sau cu ”Dicţionarul suferinţelor” ; lipsa părinţilor pe noul lui tărâm artistic nu devine plâns, ci expectorare ftizică în versuri a părţilor din sufletul macerat de durerea despărţirii... » (Prof. Dr. Dragoş VIŞAN, în revista Vatra Veche, 2010)
 
« Poezia lui Ionuţ Caragea “Ceva din mine caută ceva” este o capodoperă literară demnă de a face parte din orice antologie a poeziei române contemporane. Ce impresionează în mod deosebit este pluralitatea nivelelor care afectează cititorul, adresându-se în mod concomitent intelectului si emoţionalului. Meritul care conferă poeziei calitate de indiscutabilă valoare artistică este, cu precădere, mesajul direct, lipsa ostentaţiei, încărcătura poetică a cuvintelor simple şi, în egală măsură, repudierea “găselniţelor” ieftine şi a efectelor de duzină. Poezia, care se remarcă printr-un ton viril, are în acelaşi timp subtilităţi sensibile, încadrându-se astfel în gama creaţiilor majore cu care ne-au delectat Tagore, Ungaretti şi Prevert. Deşi concluziile mele sunt formulate după citirea unei singure poezii, îmi asum în totalitate responsabilitatea afirmaţiilor, cu atât mai mult cu cât calitatea artei nu este proporţională cu cantitatea ei... » (Prof. Petra VLAH, în revista Sfera Online, 2010)

« Călător pe drumurile prăfuite ale cerului şi prin nisipurile sentimentelor, poetul, Ulysse plecat peste mări şi oceane pentru a-şi găsi casa cerească, ne propune un maraton spre Dumnezeul - Muză. Chiar dacă nu îl atinge, el îndrăzneşte să ridice pumnul în aer, într-o invocaţie plină de tragism. Dumnezeu în aceste poeme este mai degrabă un pretext pentru manifestarea egocentrică a poetului, noul Creator. În competiţie cu divinul, poetul se aşază în faţa realităţii şi o priveşte direct, fără scrupule, fără modestie. Copacul acestui volum îşi extrage esenţele din sacru (în multiplele sale forme de manifestare sau non-manifestare), din izolarea demiurgică a poetului pierdut în lume, căutător de repere, inventator al unei religii poetice. Poezia lui Ionuţ propune, impune aproape, o altfel de geneză. De astă dată, nu cuvântul devine materie, nu spiritul creează realitatea, ci invers. Robinson pe insula poeziei, refugiat în sine ca un condamnat la moarte prin trăire, poetul îşi caută aliaţi în lumea materială şi spirituală. Iubirea şi ramurile sale (femeia, umanitatea) îşi prelungesc umbrele şi bucuriile în împărăţia populată şi poluată cu îngeri şi demoni, în care poetul se întronează la dreapta lui Dumnezeu sau chiar vrea să i se substituie. Uneori blasfemator, orgoliul poetului provoacă divinitatea, poate şi pentru că nu are acces la ea decât tangenţial. Poezia lui Ionuţ a reuşit să îmi atingă spiritul prin forţa şi sinceritatea ei. Dincolo de toate, mă impresionează prin autenticitatea trăirii, prin curajul expunerii, prin intensitatea sentimentelor, prin fascinaţia surprinzătoare a imaginilor folosite. Trecând prin diverse forme de exprimare, poetul caută să ofere cu generozitate ceea ce are mai de preţ: poezia sa, sângele său, el se transformă într-un « donator universal », asemeni lui Iisus. Recunoscându-şi limitele mai ales în moarte, poetul demiurgic simte compasiune pentru situaţia în care se găseşte profanul în contemporaneitate. (...) Iubirea este soluţia găsită de poetul Ionuţ Caragea pentru a atinge trancendentul. Iubirea metamorfozează lumea sa obscură şi torturată... Muza poetului moare în el, transformându-i sufletul într-un cimitir luxuriant, unde morţii sunt pe jumătate vii şi respiră, fumând amintiri cu gust de degete fără filtru... (...) Poarta către iubire este femeia, iar Ionuţ o exprimă într-un poem comparabil cu un diamant prin irizările şi extrapolările sale, plecând de la o declaraţie de dragoste, până la o reprezentare a unei Fecioare universale atinsă de graţie... (...) Discursul poetic al lui Ionuţ Caragea are rezonanţe de revoltă, îndemnând la o revoluţie şamanică, interioară, debarasarea de ipocrizie... (...) Textul care m-a marcat cel mai mult din acest volum este Oameni rogvaiv: „ suntem dispersia luminii / în picăturile de sânge / radiaţii ale aceluiaşi / spectru divin”. În paleta acestei mici perle, regăsim lumina, sângele şi divinul, cuvinte cheie pentru a atinge inefabilul simţirii poetice ce străbate „donatorul universal”. (...) Moartea reprezintă umbra. Complementară iubirii, ea umanizează şi aruncă omul la rădăcinile timpului, la stadiul de mit. Aproape de perfecţiune, moartea este pecetea pe care o purtăm în eternitate... (...) Transfuzia donatorului a reuşit. Vindecat, plec pe calea însângerată de creaţie în căutarea Doctorului Universal, cel care ştie cel mai bine că frumuseţea nu are nevoie de cuvinte pentru a exista... Dar cuvintele transformă poezia în parfum de frumos. Noi, bolnavi de infinit, continuăm pelegrinările prin colţurile lumii şi ale fiinţelor, în căutarea luminii şi a adevărului. »
(Viorel ZEGHERU, în postfaţa volumului "Donator universal", şi în revista Sfera Online, 2007)
 
 
Aprecieri despre poeziile traduse în volume şi antologii (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):

 

« Caragea, viene propulsado por un candor milagrosamente conservado, candor que le permite rescatar, a través del verbo, todo lo que aún sigue rescatable en el territorio de lo cotidiano. La lengua en que nos habla Caragea es una lengua arcaica, arquetípica, aun si todavía inteligible: la lengua de la solidaridad humana. Inmune al contagio proselitista, él sigue los edictos exclusivos de su propia conciencia y sensibilidad. Uno de los postreros representantes, en esta era archi-orwelliana, de una especie virtualmente desaparecida: el Hombre Libre. »(Paul ABUCEAN, în prefaţa volumului "Festina lente, 2014, şi în revista Dunărea de Jos, 2014)
 
« Si Pline a pu dire du peintre Apelle «nulla dies sine linea», pas un jour sans une ligne, que dirai-je de cet athlète de la poésie qu’est Ionuţ Caragea, qui pratique la poésie comme une ascèse vitale, un yoga de la création! J’ai eu la bonne fortune de m’entretenir souvent avec Ionuţ Caragea dans un café à Montréal pendant des heures et de discuter avec lui de points précis de l’art poétique, de modernité, d’avant-garde française, roumaine ou grecque. C’était des instants de lévitation intellectuelle, de bonheur intense. Nous sortions du contigent et du prosaïque quotidien pour accéder au monde des idées et de la beauté du verbe, en citant Eminescu, Cavafy, Blaga, et parfois Brassens… Ici un miracle d’allitérations, là une métaphore inouïe, chez un autre une audace inimaginable. Et nous lisions ensemble ses beaux poèmes en roumain et en français. Un enchantement, une luxure de pur plaisir esthétique! » (Prof. Univ. Dr. Jacques BOUCHARD, în volumul Cer fără scări, 2014)
 
« Coïncidence ou pas, notre poète porte un nom de princes régnants. Lui-même, du reste, s’avère être un Petit Prince de la Poésie – les trois P couronnant sa tête à l’image d’autres trois P, qui lui sont spécifiques : Poète + Poème = Paix. Son âge, du reste, est celui d’un Petit prince, enfin… par rapport à nous autres, blanchis sous le harnais de la poésie. C’est beau, ça : Pour la Paix des Peuples ! Ionut Caragea ne saurait vivre sans poésie – elle le nourrit, voire il s’en gave, s’en donne à cœur joie et l’on pourrait dire qu’il s’envoie, par son intermédiaire, une pinte de bon sang, de bonne humeur (plus ou moins), celle-même qui arrose sa rose. » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în volumul La suprême émotion, 2009)
 
« The obviously numerous books he’s read, his leaving his country, his breaking with his native places, all are present, to various extents, in Ionuţ Caragea’s poetry. He writes as if he doesn’t have in mind any canons or rules but rather his desire to confess, to ‘tell,’ and to escape from the memories’ trap. He writes, he says, ‘to drive myself out / of my soul.’ He writes about love, solitude, pain, and quest. Obviously marked by what the Internet really means, he writes poems that seem to lie in the vicinity of nihilism / the ‘predictive / prophetic side,’ characteristic of the WWW generation, feeling poetry as ‘a heavenly download’ and with his soul anchored in the telluric – which at the same time means home, mother, woman, and love. » (Marius CHELARU, în prefaţa volumului "Donator universal", 2007, şi în revista Sfera Online, 2007)

« Os envío un poema del rumano-canadiense Ionuţ Caragea, Păsări la cap [Pájaros en la cabeza] que responde a la frase hecha expresiva de ‘tener la cabeza llena de pájaros’ y que tanta fortuna ha tenido en diversas lenguas. Un poema fuerte: la visión del amor difiere de la del pajarillo lírico. Hete acá el amor como un pájaro depredador -más bien pajarraco- capaz de picotearnos el hígado y al que no deberíamos ni siquiera mirar, cuando desde el cielo desciende a revolotear sobre nuestras cabezas. Vuelo en círculos que el poeta no dudará en asociar a la danza dela muerte. Poeta, prosista de ficción, autor de aforismos, crítico, editor y promotor cultural, Ionuţ Caragea nació en Constanţa (1975). Desde 2003 vive en Canadá. Es miembro de la Unión de Escritores de Rumanía, Filial Iaşi, cofundador y vicepresidente de la Asociación de Escritores de Lengua Rumana de Québec, Se considera a sí mismo como un poeta nacido en Google. Ionuţ Caragea ha publicado 22 libros en rumano y francés, en las editoriales Stef, Fides, Elmis y ASLRQ. En prosa de ficción utiliza el pseudónimo Snowdon King. Pueden consultarse su biografía, poemas y otros extremos en su blog http://www.ionutcaragea.ro » (Pere Bessó GONZÀLEZ în revista Climate literare, 2012)
 
« Le Poète dévisage le monde entre émerveillement et peur, traverse l’univers suspendu entre les dangers de la vie moderne et ses contemplations qui constituent le répit d’un être humain en proie à l’angoisse la plus pure. Ionuţ Caragea traite la poésie de manière vraie - sans embellissement ni lyrisme à outrance, pour conduire le lecteur vers sa vérité et l’ouvrir, si possible, à l’idée de la « divine conception ». Ionuţ Caragea a indiscutablement le don inné de la poésie, il est un chercheur des champs orphiques visionnaires. Il saisit des détails poignants du monde extérieur, dévore la réalité avec son art. Avec son cœur sentimental, il saute sans filet dans le vide, « un kamikaze » en quelque sorte, du risque poétique… Ses poèmes constituent un abondant témoignage de sa vitalité et de sa sympathie pour les humbles. Son âme est robuste et fait obstacle à toutes les tempêtes, à toutes les blessures, à toutes les extases. Ses phrases se prolongent, s’envolent dans la splendeur immense du plaisir d’écrire et élève au-dessus de nos têtes un éclat d’optimisme et d’espoir généreux. Ionuţ Caragea est un « tourmenté de la vie » qui le mène là, où il essaie d’aller, c'est-à-dire directement à l’essentiel. Nous nous trouvons devant une voix qui se rajoute à l’interminable récitation du monde, dont le mystère et la lumière le fascinent dans son rôle de « visionnaire du réel ». » (Angela NACHE-MAMIER, în revista Scrieliber, 2014)
 
« Far from the speculative, Ionuţ Caragea aspires to reveal genuine phenomena. It is a first and foremost characteristic of his ways of existing in the lyrical edifice he creates and recreates. Certainly, the options of his discipline of faith place him in the field of ample meditations. And, by expressive formulas and techniques, the language bearer shapes the nuclei of words – seemingly common to the physical world, impregnating them through culture with artistic flashes. But, ‘the poetic magic is severe’ – Hugo Friedrich said in his Structure of Modern Lyricism. It is ‘joining fantasy and the power of meditation’ – as Novalis said. In his turn, Victor Hugo wrote in Les Contemplations: ‘the word is a living creature, it is more powerful than the one that handles it; appearing from the dark, it creates the meaning that it wants; the word itself is what the mind, the sight, the feeling await from the outside – and it is even more - : it is colour, night, joy, dream, sadness, ocean, infinite; it is God’s Word ». (Nicolae N. NEGULESCU, în revista Luceafărul de seară, 2010)

« Son écriture est l’écho des expériences qui l’ont aidé à définir son espace préféré et sa compréhension du monde. Le volume est un petit dictionnaire des états d’âme, des émotions et non pas finalement des convictions du poète. Lumières et ténèbres bien comprises et acceptées, renvois aux mythes, peurs et joies, révolte par amour, souvenirs, tout cela est la matière première d’un poète qui ne lâche pas prise mais continue à croire dans son art et dans son étoile. Les sentiments en blanc et noir, les couleurs et les ombres, les sonorités et le rythme de la confession du poète retiennent l’attention du lecteur et, par ailleurs, donnent envie de repenser la relation avec le monde. Préoccupé par la poésie et essayant de nouvelles voies d'expression par le dépassement des standards poétiques, Ionuţ Caragea est conscient du rôle qui lui incombe : de repérer le beau et le sublime et de les restituer. En compétition avec la fuite du temps, le poète cherche avec un intérêt impatient tout ce qu'il peut mettre en vers. Il ne manque ni de sujets ni d'inspiration, mais de temps. Sa poésie est un témoignage explicite de sa reconnaissance en face de l'immensité et de l'infini de la Création. »
(Clava NOUR, în revista Viaţa pozitivă, 2014)
 
« From the very first reading we are given the pretext of the milieu in which the poet rises and raises to us and to other directions imperceptible to common wits, incantations by which he creates the poetry of the human being’s dark layers, the poetry of human fears, existential horrors, both of the body and of the spirit, the poetic space of a world torn by mysteries, pain, disease, suffering, destruction, death, crying, oblivion, decomposition, eternal torture, a space illustrated also as a pretext by night, moon, cross, corpse, coffin, cemetery, worms, desert, the Styx. There’s no one outside the poet that uses those words by which he loads the space with existentially disparaging events, it is he himself that continuously finds pretexes by loading his existential planes with spaces and events meant to help him create that black priest, as the space and events I have resorted to, and the poet has resorted to, are nothing but the materiality the later black priest is accustomed to. This black priest has no normal basis; on the contrary, he has a sublime and by all means transcendental one. » (Prof. Petrache PLOPEANU, în revista Spaţii culturale, 2009)
 
« Ce poète «né sur Google» comme il aime à se définir, fait preuve d’une écriture mature et puissante, dans laquelle se mêlent sujets de réflexion universels et détails du quotidien : la poésie salvatrice/ l’exil, la vie informatique/ la vie réelle, le rapport au temps/ la mort, et même Dieu n’est pas absent, traité avec une fine ironie. Dans ce volume s’esquisse une vision de notre monde de la part d’un poète empli d’une certaine nostalgie, mais au regard très affûté et non dénué d’une certaine tendresse. Un beau volume, intelligent et distrayant. » (Nicole POTTIER, în revista Tribuna noastră, 2009)

« Le processus d'écriture de Ionut Caragea (Alias Snowdon King) est avec "La Suprême émotion" le lieu d'une enquête préliminaire. Le poète d'origine roumaine - et même s'il prend un nom à l'américaine, on verra pourquoi plus loin - ne joue pas pour autant à cache-cache avec son histoire. Son livre donne l'effet d'un puzzle. Ce dernier ne se laisse connaître que sous formes d'indices dispersés. Prenant le risque de la poésie (donc de l'écriture de soi) Snowdon King cherche à donner une assise à l'afflux de tout ce qu'il draine en lui. Les dépôts de vies (le "s" est important puisque par l'exil il en connaît déjà deux) et de lectures se transforment en impulsions poétiques. "La suprême émotion" devient une sorte de journal intime qui roule des mers intérieures de la Caspienne à l'embouchure du Saint Laurent. Surgit un autoportrait fiévreux et lyrique. Il contient de belles réflexions, des moments rares d'intensité même si la poésie demeure encore trop emphatique ou guindée et fait naître quelques (rares) réticences. Mais Snowdon King est jeune. Or le chemin de la poésie est long, il faut du temps pour faire bouger la langue. Reste tout de mêmes des oratorios de la douleur et de la rédemption au sein d'un univers qui à n'en pas douter deviendra singulier. Les germes sont là d'un souffle et d'un condensé humain à la recherche de la réconciliation. Dès lors ce qui compte n'est plus : qu'est-ce qui se dit du monde dans la poésie mais comment ? Chaque poème inscrit un moment donné. Il correspond par son souffle à des événements vécus. Par ailleurs le poète n'a de cesse de chercher des rapports. Rien ne l'oppose à ce qui serait le réel, au contraire. C'est pour cela que la question de l'amour est importante pour lui. S'y joue bien plus que sous toute autre forme de traduction, d'influence non un mais le rapport au monde. Et celui-ci passe aussi par le choix du "format" des poèmes... Certains permettent de faire un type d'inscriptions, inscriptions que le changement de format transformera à nouveau. De petits formats réclament d'être un peu plus petits encore. Plus loin, à l'inverse, tout doit s'élargir vers quelque chose de plus grand. Pour Snowdon King il ne peut donc pas y avoir de stockage des formats prédéfinis. Leurs choix s'effectuent dans la continuité et l'impératif "logique" du travail de reprise et de conquête du poète. Et ce même s'il a du mal à trouver encore l'essence même de sa voix : "D'où venez-vous, mes mots / De quelle maçonnerie de la nuit / De quelle magie blanche de la neige éternelle / De quel coeur dont les fenêtres sont fermées / Peut-être une boîte à surprise / De désirs sans fond", écrit-il dans "La magie des mots aux dents acérées". Mais il prouve là combien la poésie est une exigence. Pour le poète les mots sont aussi "naturels" qu'énigmatiques... Et parfois ils se déploient à la manière d'arabesques matissiennes - même s'ils sont traités d'autres fois de manière brutale puisque tracés par la succession d'interventions particulières dont ils tentent de conserver l'état particulier. L'ambition du poète n'est pas de faire de la poésie de poète, pas plus que d'en faire un jeu qui limiterait les textes à un délassement. Il s'agit de l'envie de se confronter avec l'idée de la matière poétique en tant que matière du monde. L'ambition est majeure. Elle réclamera encore de l'approfondissement mais elle donne l'occasion d'une confrontation avec une masse, un poids, une épaisseur de vie. L'idée de la profondeur est traitée par couches. Cela permet déjà d'envisager la question de la densité même si parfois une part de "jeu" ou de distance permettrait paradoxalement une respiration plus ample que le livre laisse à l'état d'étouffement. Néanmoins ce texte permet à Snowdon King d'éprouver ses vies et de les accepter. C'est aussi un pari pour lui de voir comment son travail va se développer dans un lieu et un contexte particulier. Influencé par ce qui le précède, le poète ne tourne pas autour du pot. Son écriture devient une manière de dire la difficulté de s'extraire de certains chemins pour en trouver de nouveau même s'"il n'est pas jusqu'au moindre départ qui ne laisse derrière lui un retour". Mais par ce biais Snowdon King aborde aussi la question des limites et des seuils tout en accordant à la poésie ce qu'on lui refuse trop souvent aujourd'hui : le privilège d'une beauté plus agissante que décorative. L'écriture devient le moyen de franchir des passages, d'explorer le rapport du "fond" au "motif". Cela renvoie à une forme de dilatation de l’expérience vécue. La poésie reste à ce titre capable de passer d'une logique d'espace "européen" (espace centripète) à un espace plus "américain" (centrifuge). D'où sans doute la volonté du poète de changer de nom. Cela n'est jamais innocent et révèle une manière de parier sur le futur plus que de se crucifier au passé. Certes la situation du poète fait que son héritage est complexe mais celui-ci impose la nécessité inhérente de passer des seuils. D'ailleurs le poème se distancie de l'espace. Il prend place sur une surface qui peut excéder le présent. Entre la vie et son inscription poétique surgit une nouvelle source d'expérience : celle des livres à venir. C'est pourquoi "La suprême émotion" reste un livre avenir...  »
(Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în revista Le Courrier International De La Francophilie, 2009, şi în revista Incertain Regard, 2009)
 
« Poète d’origine rou­maine, Snow­don King (aka Ionut Cara­gea) vit au Qué­bec où il pour­suit (entre autres) ses tra­vaux poé­tiques et cri­tiques. Tra­vailleur impé­ni­tent, il lutte pour une lit­té­ra­ture lyrique selon une esthé­tique et un enga­ge­ment qui tiennent d’un pari sur l’avenir. Dans son œuvre, l’esprit de géo­mé­trie et celui de finesses jouent les anti­po­distes pour rejoindre l’émotion en cet endroit lumi­neux qu’on nomme la poé­sie. Celle-ci entend chez lui une cer­taine sym­bo­lique sou­vent amou­reuse afin de repré­sen­ter des formes pos­sibles d’existence. Dans sa recherche, pay­sages réels ou ima­gi­naires ren­ferment aspi­ra­tions et élans pathé­tiques mais aussi les enfer­me­ments et les contraintes de l’être humain. Met­tant d’une cer­taine manière en pièces l’éther, il le res­ti­tue dans des vers d’une opa­line rigueur où par­fois pointe une dureté à la Cio­ran (comme lui, le poète garde le goût de l’aphorisme). Avide de syn­thèse et d’éclats, Snow­don King brasse l’univers et ses éléments (de la fusion vol­ca­nique aux gla­cia­tion polaires) afin de secouer les som­no­lentes immen­si­tés ori­gi­naires. Chez lui, l’être humain, dans son aspi­ra­tion vers l’absolu, est par­tagé entre deux pos­tu­la­tions : la voie intel­lec­tuelle et la voie sen­suelle, c’est-à-dire la contem­pla­tion apol­li­nienne et le mode de vivre dio­ny­siaque. Le poète ne tranche pas car, dési­reux de nou­velles réflexions, il s’acharne sur les deux fronts. Quand l’un semble bou­ché, il empreinte un autre combat. D’où le carac­tère mul­tiple (mais Un) de son écri­ture fon­da­men­ta­le­ment anti-illustrative. Témoi­gnant d’une orien­ta­tion de l’esprit vers le concret du monde, Snow­don King, s’il est en quête d’amour char­nel, n’en oublie pas pour autant la dimen­sion spi­ri­tuelle de l’être. La sug­ges­tion pic­tu­rale ou anec­do­tique (évène­men­tielle) des poèmes mixte les délices du spi­ri­tuel à ceux de la vie dans l’appel d’un uni­vers fabu­leux où tout serait en par­fait équi­libre. Une force émane de l’extraordinaire incar­na­tion des vers comme de leur sug­ges­tion incan­ta­toire. Le poète trans­pose le reflet de sa conscience dans la mélo­die des mots en y rece­lant sa créa­tion, à l’instar de la mer qui cache par­fois ses tona­li­tés sous les vertes cloches des méduses : Nadir latent, le poète assume cette éléva­tion paradoxale. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în revista Le Litteraire, 2015)

« Ionuţ Caragea’s first book (Delirium Tremens, Stef Publishing House, Iaşi, 2006) upsets, to a certain extent, the reader, whose expectations no longer include lyricism. His poetry does not involve a lyricism equal to solemnity but an autonomy of the ego, based exclusively on self-reference. The textual actor and the lyrical ego overlap in a desperate attempt to know themselves, to possess the ‘word expressing the truth;’ references to Eminescu’s poetics are far from being incidental: Ionuţ Caragea, by the philosophy that underlies his discourse, by his attempts to go beyond the phenomenal world, in order to find ontological answers, and by his pleasure to create cosmogonies and place himself in the midst of the universe, can be considered ‘Eminescian’ ».
(Valeria MANTA-TĂICUŢU, în revista Agero, 2008)