« Starea excepţională poate fi
un concept aplicabil la poezia lui Ionuţ Caragea. Dacă în
poezie nu ni s-ar expune stări excepţionale, aceasta ni s-ar
părea doar o experienţă fie bucuroasă, fie amară. Starea
excepţională intervine ca o bornă kilometrică ce avertizează
reperul de la care şi până la care începe vraja, începe
neobişnuitul. Însetaţi de lumi evanescente, poate imprecise,
poate potenţate misteric, poeţii şi cititorii de poezie vor
să se arunce în experienţe unice, în universuri miraculoase.
Niciodată n-am văzut o poezie valoroasă care să nu dispună
de „efectele speciale” ale stărilor de excepţie. Acolo totul
devine relevant, necesar, miraculos. Legile producţiei şi
receptării de poezie sunt ele însele tributare unei geneze
de sine menite să uluiască sau să descumpănească. De la
fiecare poet veritabil avem ceva de învăţat, de valorificat,
de interpretat. Însăşi interpretarea realităţii – ne-o
demonstrează poezia – este opera capitală care ne propune
noi înţelesuri vii prin care să ne putem „aşeza” mai
„corect” – dar şi util – în lume. Capacitaţi de imperative
interpretative atât de diverse – nu numai în interiorul
atâtor feluri de poezie, dar, mai ales, în interiorul divers
al aceluiaşi poet – ne vedem câştigaţi cu filosofii de viaţă
diferite, dar în acelaşi timp analoage. Pătrunzând în mintea
unui poet şi savurând felul cum se inventează şi se
reinventează, în funcţie de relaţiile pe care le dezvoltă cu
obstacolele inerente, suntem pe cale să înţelegem, empatic
sau pe alte căi, resorturile cele mai intime ale trăitului,
ale vieţii subiective, ale corelaţiei intersubiective.
Dispuşi să meargă cu interpretarea lor până dincolo de
posibil, poeţii sunt aceia care reprezintă avangarda însăşi
a Posibilului. Conştienţi că ceea ce este etichetat ca
posibil poate deveni, în momentul doi, real, poeţii sunt în
vârful ierarhiei conceptului însuşi de existenţă.
Considerând că ceea ce are o existenţă virtuală este
instantaneu şi real (sau va putea imediat fi), poeţii
„forţează” ecuaţiile, formulele, demonstraţiile, ca într-un
laborator de fizică unde s-a descoperit ceva nou. Căpetenii
teoretice, poeţii adaptează lumea reală la lumea imaginară
şi invers, lumea regulilor stilistice la lumea regulilor
gramaticale şi invers, lumea rostită la lumea muzicală în
care şi la care rezonează însuşi cosmosul... Dacă ar fi să
ne oprim la una din stările de excepţie, nici nu ne-am putea
găsi cuvintele ca să comentăm conţinutul ei. Putem doar
exclama, şi apoi să recitim de câte ori trebuie, pentru a
pătrunde spusele până la rădăcina lor: „pierdutele cuvinte,
pagini scrise în zadar/ nu mai pricep cum inima s-a
înţărcat/ de sângele ce plânge/ scurgându-se în zborul de
cântece şi vise/ n-am habar”. Nu atât rima, fabulos de bine
închegată, mă surprinde, ci, cum am spus, frumuseţea
imaginii. Şi sunt atât de multe imagini de acest fel în
poezia lui Ionuţ! Imagini în care intruziunea metaforicului
nu produce nici o îngreunare stilistică, ci întregeşte
mesajul. Cu acest soi de „preparat” nu te întâlneşti decât o
dată, după care degeaba mai insişti – nu se va mai repeta
decât sub o altă formă, pe care n-o intuieşti niciodată,
nici măcar vag... Iarăşi, o ipostază unică, dar frecventată
întotdeauna de tristeţea sau nostalgia poeţilor de
totdeauna; doar poeţii au simţ pentru aşa ceva, pentru o
atare „aplicaţie” singulară la destin şi viaţă: „dacă mi
s-ar îndeplini o singură dorinţă/ aş vrea să mai plâng o
dată în acele dimineţi/ oglindindu-mă-n timpul ce a trecut
şi n-o să vină/ să simt pe inimă săruturi arse în peceţi/ pe
trup atingeri raze-de-speranţă şi lumină”... O situaţie
paroxistică şi plină de dorul şi fericirea de a trăi printre
oameni, printre ura şi dragostea lor, printre răul şi binele
pe care aceştia îl fac, printre urâtul şi frumosul pe care
aceştia îl acceptă, printre neputinţele şi visele din care
îşi extrag energia şi tragerea de inimă, o situaţie în care
poetul devine „păstorul Fiinţei” (după cum ar spune
Heidegger), este următoarea: „am hotărât să mă opresc în
mijlocul celor care vin şi pleacă/ am întins mâinile şi am
strigat:/ veniţi, treceţi prin mine!” Rareori am găsit
într-o singură frază atâta iubire pentru toate şi toţi! Asta
înseamnă a nu putea refuza bucuria cu care Dumnezeu şi-a
înzestrat creaţia, atunci, la momentul auroral al Facerii...
Iarăşi o situaţie excepţională. De data asta tonul nu este
paroxistic, ci afirmă meditativ câteva refuzuri ontologice
(fiinţiale) - prin care poetul a confirmat infailibilitatea
îndreptăţirii sale ca Om (refuzul colindării pustiului;
refuzul ridicării pietrei; refuzul uitării întâlnirii cu
oamenii; refuzul de a regreta trecerea iremediabilă a
timpului - pentru a nu cădea în extrema durerii), dar şi
infailibilitatea credinţei sale poetice (alimentată din
mister, poezia se livrează misterului; poezia este sau poate
deveni o taină). Poate cea mai frumoasă şi mai sensibilă
dintre toate concretele viziuni, pe care ni le-a desfăşurat
poetul în faţa ochilor, de o singularitate şi o unicitate
adânc grăitoare este următoarea: „multe locuri pustii au
rămas/ nu le-am călcat/ multe pietre m-au strigat pe nume/
nu le-am răspuns// noaptea stau întins, privesc cerul/ multe
stele ard fără urmă// câţi oameni/ au trecut prin viaţa mea/
câte întâmplări/ vesele, triste/ câte gânduri/ s-au spus//
aduc ofrandă/ misterului/ lacom, îmi cere/ tot mai multe
cuvinte”. Senzaţia unei înveşniciri concrete, simţite cândva
direct, senzaţia carnală prin care eternitatea, în calitate
de Clipă, îşi face loc în experienţa concretă, o cochetare
cu un extaz ce a fost ulterior povestit şi prins în concepte
- sunt prezente în versurile următoare: „Priveam infinitul
de la umbra sânului tău”; „Priveam liniştea serii în
zâmbetul tău”; „Priveam cum levitezi în universul senzual”.
Privirea fixată pe chipul surâzător al iubitei este
confiscată extatic - căci acolo e prezent „infinitul”.
„Zâmbetul” iubitei creează o senzaţie de ubicuitate – aerul
din preajmă, deghizat în „liniştea serii” este umplut cu
dragostea poetului. Interiorul „senzual” al poetului este,
de asemenea, locuit de o prezenţă ce levitează – plutindul
extatic al dragostei este omniprezent în universul imaginar.
O exclamaţie însoţită de o rugăciune - aşa cum rar s-a mai
făcut în orizontul poetic: „am urlat tatălui nostru care le
este în primăveri/ sfinţească-se numele florilor sale/ să mă
lase să scriu aşa precum trăiesc/ şi să trăiesc aşa precum
scriu”. Stăpânul universului este invocat paroxistic,
aproape somat – dar cu o somaţie în care dorul de Viaţă se
amestecă cu energia exuberantă a „primăverilor” şi cu
tandreţea „numelui florilor” –, este somat să nu intervină
în destinul poetului decât pe calea însăşi a poeziei. A trăi
precum scrie şi a scrie precum trăieşte – este singura
aspiraţie prin care Dumnezeul - făuritor de destin - este
rugat să se implice în viaţa lui. Într-atât de mult iubeşte
poetul poezia sa! Ca şi cum „cortegiul” cuvintelor – unul
„funerar” – ar trebui să vină şi să treacă - pentru a se
decalchia „poemul care te vindecă de moarte”, tot aşa toate
lucrurile lumii, care vin şi care trec, trebuie să aştepte
durata unui interval al propriei lor apariţii - pentru a le
reveni lor înselor. Evident, acest timp-interval dintre
posibil şi actual este unul care este marcat ca o stare de
excepţie – ca şi când ar avea loc o revelaţie prin
intermediul poeticului: „să stai în faţa paginii albe/ şi să
nu ştii/ cu ce cuvânt să începi// să aştepţi/ la fel cum
piatra aşteaptă/ trecerea râului/ la fel cum aerul aşteaptă
aripa/ la fel cum lumina aşteaptă ochii/ să o poarte prin
lume/ la fel cum respiraţia aşteaptă sufletul/ la fel cum
lacrima aşteaptă/ durerea/ la fel cum strigătul aşteaptă
ecoul/ să spargă pereţii inimii/ să aştepţi cortegiul
funerar al cuvintelor/ să treacă, să treacă şi-n urmă
s-apară/ poemul care se scrie singur/ poemul care te vindecă
de moarte”. Există undeva menţionarea unui sentiment de
excepţie prin intermediul căruia cuvintele invadează
corporalitatea: în sânge, în carne, în ficat, în intestine,
în creier, peste tot pătrund cuvintele. Până la urmă acestea
ajung în vârful limbii şi sunt eliberate. Nu e o situaţie
patologică. Tensiunile acestea pot reprezenta manifestarea
concretă a unui logos. Mai exact a unei ratio care pătrunde
şi care se lasă pătrunsă de şi prin întreaga realitate – fie
a conştiinţei (interioritatea direct accesibilă), fie
cosmică (împrejurimea „naturală”), fie intersubiectivă (ca
„relaţie” sau empatie). De altfel, prin starea excepţională
se poate înţelege atât revelaţia poetică (prin modalitatea
în care „apare”, sau a felului „gratuit” şi „necondiţionat”
în care este scrisă), cât şi o revelaţie bifurcată a
conţinuturilor poetice: adevăruri raţionale, pe de-o parte,
şi semne ale extazului, pe de altă parte. »
(Remus
FOLTOŞ,
în revista
ASLRQ,
2015)
« Subliminalul perplexant
poate fi identificat în multe poeme. Acesta are un rol bine
determinat de a stupefia, aproape de a paraliza spiritul
conservării de sine. Plonjarea fără a-ţi da seama în
realitatea ce este schiţată sub forma unor imagini semantice
care taie în raţiunea umană precum nişte bisturie, certifică
o putere poetică de „absorbţie” cum rar mi-a fost dat să
întâlnesc. Nu-mi vine să cred ce citesc şi mai citesc o
dată: „îţi voi zice în cât mai puţine păsări posibil/ cât de
negru e cerul spre care privesc/ şi cât de dor îmi era de
zidul acela/ la care morţii nu mai sunt plânşi”. E tristeţe?
E tandreţe? Nu ştiu. Poate şi una şi alta. Poate nici una,
nici alta. Ceva este transmis nemijlocit. Dar ce? Gândul
culege instantaneele ce se succed şi nu înţelege decât la
alt nivel al comprehensiunii. Ca şi cum ar fi avut loc un
atac subliminal foarte bine orchestrat. Capacitatea mea de
înţelegere devine dintr-o albină-lucrătoare o
albină-războinic. Creierul meu se protejează. Cu toate
acestea, „mierea” discursului continuă să se fabrice.
Zumzăitul acompaniază afirmaţii, negaţii, exclamaţii,
vituperaţii. Nu pot trece peste această lectură fără să mă
moşmondesc, împleticit printre astfel de avansuri pe care
propria mea răbdare a înţelegerii mi le face. Şi totuşi,
este aici un inefabil foarte clar accentuat. Poezia însăşi
se strecoară pe sub pielea degetelor ce ţin cartea, degete
care iau o culoare albăstrie, ca şi cum ar fi contaminate cu
praf otrăvitor de sămânţă de ricin. Încet, respiraţia îşi
modifică tonalităţile vizionare şi începe să caute, cu
antenele picioarelor unui păianjen, înspre lucruri şi
gânduri, aplicându-se delicat pe suprafeţele lor, cu o grijă
sporită, ca să nu le provoace vreo daună sau să le crape
crusta. Parcă privirea poetului însuşi nu atinge decât cu o
mare reţinere lucrurile despre care vorbeşte, plimbându-le
de colo-colo, încrucişându-le semnificaţiile şi
însemnătatea. Anumite reflexe ale acestora se traduc în
imagini, altele se traduc în impresii de o senzualitate
ocultă. Mereu se modifică receptarea, mereu un alt ţărmure
al seriozităţii este zdrobit de o frivolitate stilistică
perplexantă. Spuselor pe şleau le sunt aduse
contrafortificaţii de cuvinte şlefuite dintr-o singură
mişcare reparatorie: interiorul şi exteriorul discursului
sunt două elemente corelative. Şi nici unul dintre ele nu
excede. Echilibrul defăimează orice încercare de valorizare
a alternativei exclusive... Vorbind despre subliminalul
perplexant, nu putem să trecem peste câteva amănunte care
contează. Manevrarea unui substrat psihic expres nu este o
noutate în universurile poetice. Simbolurile şi arhetipurile
au un loc foarte bine delimitat în panoplia modalităţilor
stilistice subconştiente. S-a scris atât de mult despre
acest lucru încât nu vom menţiona decât – să spunem –
contribuţiile lui Jung, Eliade, Blaga sau Gilbert Durand.
Procedeul dicteului automat este iarăşi îndeobşte cunoscut,
după experienţa avangardistă şi dadaistă. În ce-l priveşte
pe Ionuţ Caragea, cuvintele lui se sparg în cioburi
multicolore care, în calitate de noţiuni ale unor sensuri
pulverizate, devin seminţe pe un câmp unde vor da naştere
altor lăstare. Fie simboluri profunde şi dinamitarde, care
îţi interzic să gândeşti cu raţiunea, fie imagini ale căror
sens, în mod aparent, nu poate fi descifrat, cuvintele se
ordonează după un tipic necunoscut, dând frâu liber unei
amalgamări nu neapărat stranii, dar percutante: ştii, dar nu
înţelegi; înţelegi, dar nu poţi spune; întrevezi, dar nu
poţi explica; singurul lucru pe care poţi să-l faci este să
dai expresie aproximaţiei. Şi nimeni nu te ajută să vezi mai
bine lucrurile – căci ele trebuie să rămână aşa cum sunt.
Ele picură, picătură cu picătură, în sânul unei dune de
nisip, care le absoarbe fără să ştie de ce, cu o alură
neutră, în care fermentul înţelegerii este tăcerea: „de unde
veniţi, voi, cuvintelor/ din ce masonerie a nopţii/ din ce
magie albă a zăpezilor veşnice/ din ce inimă cu obloanele
trase/ din ce desagă cu dorinţe spuse în van”. Obişnuit cu
şoaptele care i se spun la ureche de către propriul geniu
plăsmuitor, poetul se pierde, se topeşte, îşi abandonează
propria identitate şi, precum cercurile pe o apă liniştită,
pleacă şi vine, în interiorul aceluiaşi val. Îmbrăţişat şi
respins, de la ţărmure la ţărmure, el învaţă să se lase
purtat. Oricum n-ar fi ştiut drumul...: „este o clipă de
liniştită durere/ păsări dorm/ departe/ prin spuma nopţii/
umbre/ pleacă la drum”. Poetul Ionuţ Caragea ne mai învaţă
ceva: să nu respingi nimic din ceea ce gândirea, mai exact,
imaginaţia îţi oferă. Ea se prăbuşeşte cu imaginile ei peste
tine, ca într-un dans sălbatic, dar ceea ce nu trebuie să
faci este să-ţi fie teamă de ea. Cum a venit, tot aşa şi
pleacă. Aluviunile pe care, însă, le-a adus, îţi vor fi
pământ fertil pentru desţelenirea de totdeauna a poeziei:
„acum este noaptea/ în care moartea a închis ochii/ totul e
viu şi negru ca singurătatea/ cu trup alunecos şi rece/
lenevind la focul inimii/ cu burta plină de amintiri”. Exact
pe marginea dintre întuneric şi lumină, prins în chingile
visului, subliminalul naşte şi nu ştie ce naşte, sclipirea
lui străluminează şi apoi se pierde în imensitatea
necunoscutului: „rămas în coconul viselor nesfârşite/ un
înger care se naşte captiv/ ca o lumină pe coridorul/
umbrelor”. Niciodată, însă, visul nu este fără rost; el
mijloceşte întotdeauna poetului un mesaj necesar:
„supernovele dospeau undeva într-un vis/ copilul le strângea
în palme, iar ele explodau”. Notăm prezenţa faptului că ceva
se întâmplă, că se întâmplă ceva în adâncuri, că rosturile
se coc şi aruncă deasupra o zgură neputincioasă: „speranţa
este captivă în colivia deşertăciunilor/ promisiuni făcute,
jurăminte solemne/ stele căzătoare aşternându-se pe pleoape
naive/ atingeri îngrămădite în ferestre mincinoase/ uşi
ferecate în spatele perdelelor fermecătoare”. Alăturarea
anumitor imagini sau a anumitor „concepte” poetice - şi
crearea unei sinteze din miezurile acestora este un procedeu
care certifică legea psihologică a asociaţiei. Această lege
– în diferitele sale forme – spune acelaşi lucru: niciodată
un gând (sau o intenţie de gând) nu survine singur în
conştiinţă. El atrage de fiecare dată un al doilea sau al
treilea, ce-i sunt asociate. În foarte multe dintre poemele
lui Ionuţ Caragea acest lucru devine transparent. Exemplul
de mai jos este grăitor: „licuricii” – legaţi de „regina
nopţii” – legată de „vânt” – legat de „şoapte”, ş.a.m.d.:
„nici licuricii nu mai au lumină/ poţi să-mi aduci regina
nopţii în grădină/ privind-o să mai sper, când vântul
eliberează şoapte/ nu ştiu ce să mai cred, dacă-am crezut
vreodată/ că liliacul va înflori/ la tâmpla ta înstrăinată”.
Se observă cu claritate şi aici, că mesajul ţinteşte dincolo
de partea raţională a înţelegerii. Acest scurt amalgam
interferează cu o altă zonă cognitivă decât cu cea obişnuită
– de aceea, dacă ar trebui să explici ceva de acolo – n-ai
reuşi. Există un fel de fericire „mută”, o fericire care nu
e extaziată, deci manifestată, ci una care preţuieşte o
sonoritate vidă - exprimată în tăcerea distanţelor astrale
ale Universului. Cerul însuşi este încercuit de această
tăcere siderală, în această imensitate a spaţiilor - în care
nu se aude şi nu se poate auzi nimic. Generaţii peste
generaţii de oameni se nasc morţi, acompaniaţi de umbrele
transformate în îngeri păzitori, care le îndreaptă acestora
paşii spre o lume în care ei se întorc „căutători de
fericire”. Tabloul acesta creşte în anvergură până când
„acolo sus departe/ stelele sunt lacrimile sfinţilor/
condamnaţi la tăcere”. Ce poate fi mai frumos?! O altă lume
în miniatură, schiţată prin doar câteva inferenţe ale unui
argument eliptic, te avertizează că e timpul să te inoculezi
în imaginarul deschis cu atâta generozitate. „La limita
dintre deznădejde şi disperare/ dintre strigăt şi scâncet/
îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei/ privind cum nisipul
înalţă/ piramida tăcerii”; „Sub aripile de ceară ale
nostalgiei/ îmi îngrămădesc amintirile/ le păstrez pentru
ziua în care/ sufletul îmi va cerşi/ ultimul zbor către
stele.// Pe toate potecile gândului/ îmi caut neţărmurita
fericire/ viaţa mea e un vis/ strivit de trecerea/
timpului”. Verbele acestei lumi sunt: „a-şi face culcuş”, „a
se înălţa”, „a îngrămădi”, „a păstra”, „a cerşi”, „a căuta”,
„a strivi”. Nici un verb care ar avea o cât de îndepărtată
referinţă la „a fi”, la „a face”, sau la „a deveni”. Lumea
descrisă este deci recunoscut-imaginar-închisă-în-sine, cel
puţin în dimensiunea existenţială cuprinsă în acest poem. Cu
toate acestea realitatea ei este indubitabilă. Subliminalul
este funcţionabil. Relevând cele spuse despre dicteul
automat, dar în alt sens, ne vom opri la un fragment
dintr-un poem. Fragmentul, care instaurează tristeţea şi
avuarea indiferenţei, poate fi interpretat şi în alt mod:
„chiar dacă-mi scapă iar/ printre degete/ lumea creşte fără
să pregete/ secătuit dorm/ cu gâtul strâmb pe spetează/ ce
va urma nu contează”. Sugerând că participă la un fel de
veghe, poetul pare mai degrabă într-o stare mijlocie de
conştiinţă, între somn şi trezie. Este o stare – cu
siguranţă – vecină cu cea poetică. Căci visele transformate
în limbaj atestă, şi mai mult la Ionuţ Caragea, că ceea ce a
spus nici nu a bănuit sau anticipat, şi că, despre ceea ce
urmează să spună, nici măcar n-are o vagă idee. E un
avantaj, nu un dezavantaj... »
(Remus
FOLTOŞ,
în revista
ASLRQ,
2015)
« Sentenţiozitatea preţioasă,
prezentă în unele dintre poemele lui Ionuţ, dă rostirii: o
tentă inteligentă, sprinţară, visătoare, reverenţioasă; şi
pe de altă parte, o tentă de ceremonial, unul pe cât de
majestuos, pe atât de grav. Există aici două forme de
sentenţiozitate: una care este domestică (prezentă şi în
aforismele autorului) şi alta sălbatecă (implicând conceptul
tragicului). În al doilea tip de sentenţiozitate, tonul
general devine ultimativ. Aproape cu caracter de somaţie,
conştiinţa receptorului trebuie să fie sfâşiată. Aceasta
este obligată să-şi însuşească „regulile jocului” şi să
puncteze pentru o solidaritate mimetică – aş spune
catastrofală - ce garantează propria-i angajare în
gravitate. Greu de găsit la alţi poeţi acest fel de ton
ultimativ, în această formă. Ca şi când ultima volta ar fi
reverbul care actualizează mereu umbra neliniştii (sau chiar
a morţii) metafizice indiscutabile. Cu toate acestea, ceea
ce salvează conştiinţa de la tragicul abrupt, este
convertirea tensiunilor interne, în mod – să spunem -
incantatoriu, în expresia poetică (exprimarea concretă care
are rolul de a neutraliza. Este uzitarea unui efect simbolic
îndeobşte cunoscut. Să-l amintim numai pe Emil Cioran).
Expresia salvează de la deznădejde – iar poezia poate deveni
oricând un adjuvant al vindecării sufleteşti. Un gând
pătimaş care îşi caută vindecarea este şi strigătul disperat
în faţa indiferenţei colective în care se scaldă umanitatea
prezentului, un strigăt de o valenţă inegalabilă, percutant,
unic, funebru, tragic: „Trăim într-o lume de minuni banale/
în care răul devine credinţa cea mai de preţ/ şi te întrebi
de ce strig?”, „o să ajungem să-l clonăm pe Iisus/ îl vom
ucide a doua oară/ cu nepăsare, cu ignoranţă/ cu sânge rece/
îl vom îngropa de viu/ astfel n-o să ne mai orbească/ lumina
de Paşte”. Ca şi cum ceva l-ar obliga pe poet să spună
lucruri definitive, în registrul grav al sentenţiozităţii,
el îşi găseşte imediat cuvintele, cu toate că întrebuinţarea
lor i-ar crea disconfort. Este proba asumării suferinţei în
forma în care, uneori, trebuie să ia naştere însuşi
adevărul: „adevărata lume este a celor singuri”. Sau:
„iubirile noastre nu sunt decât nişte oaze/ de singurătate
în vacarmul durerii”. Tot la izvorul suferinţei se întoarce
şi acest poem, cu toate că suferinţa este relatată în
condiţiile evocării, şi nu ale „apariţiei” pe viu. Evocarea
este destul de percutantă încât să se apropie substanţial de
tragic: „acesta e poetul ce-şi duce singur dorul/ pe drumul
fără-ntoarceri – destin alambicat,/ ce-n faţa neputinţei
şi-a dat tăcut onorul,/ cu râsul şi cu plânsul pe veci
stigmatizat.// acesta e poetul ce s-a uitat pe sine/ în
inimile lumii, în versul sincopat,/ ce şi-a urmat himera în
gânduri orfeline,/ în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.//
acesta e poetul aflat în agonie,/ cu mâinile rigide, de zei
exonerat,/ ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:/ atât a
fost să fie, atâta v-a lăsat.” Tragismul sentenţiozităţii nu
va putea niciodată să devină apollinic – adică să suporte
alte cadre stilistice decât pe acelea ale evocării cu toţi
nervii încordaţi, ale exclamaţiei cu mâinile ridicate la cer
sau ale strigătului necontrafăcut. De aceea, oricare dintre
celelalte modalităţi aparţin unei sentenţiozităţi domestice.
Dacă ar fi să ne referim la aceasta, am găsi destule
exemple. O modalitate de a mobiliza resursele poetice ale
sentenţiozităţii este aceea prin care se recurge la
definiţii. Asta pare să fie o găselniţă absolut strălucită
în poezia lui Ionuţ. A căuta definiţii nu este un lucru atât
de neobişnuit pentru poezie – mai ales când aceasta se
revendică de la înţelepciunea pe care o poate pune în joc
sau invoca. Şi nici un lucru care să „scârţâie” nu este. Ce
e de subliniat este, însă, că acest tip de poezie ori îţi
iese, ori nu îţi iese deloc: culmea e că lui Ionuţ îi
reuşeşte chiar şi în poezia cu rimă. Un banal exemplu:
„viaţa este zero la puterea doi/ şi rămâne zero, nuli suntem
şi noi”, „viaţa-i radicalul din divinitate/ şi rămân doar
sfinţii fără de păcate”, „viaţa-i printre puncte, o mulţime
vidă/ şi rămâne moartea... singură, rigidă”. Frecventarea
înţelepciunii. Ionuţ Caragea are un simţ subtil care
intuieşte esenţialul: Dumnezeu e peste tot şi, mai ales, în
creaţia umană care a statornicit virtualul ca lume
inteligentă, quasi-naturală (ca să nu spun – de-a dreptul
firească). E ca şi cum ceea ce creează omul ar fi mai uşor
de interpretat în regimul lucrurilor spirituale decât ceea
ce creează natura: „m-am născut pe Google/ am deschis ochii
şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume,
căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă”, „am murit pe
Google/ înconjurat de miliarde de ferestre/ deschise pur şi
simplu din greşeală/ să nu mai spuneţi niciodată că Dumnezeu
este orb”. Nimic nu este întâmplător în această lume
spirituală. Ca şi cum diferenţa dintre suflet şi trup ar fi
demarcată de la sine, poetul nostru le găseşte fiecăror
dintre cele două entităţi esenţa şi „utilizarea”: sufletul
menit să transgreseze trup după trup, iar trupul menit să-şi
deplângă prea devremea trecere în „istoria mortului” care
are acelaşi „număr de oase”, experiind aceeaşi experienţă ca
oricare dintre pământeni. Acest trup devine „acelaşi
vestigiu al unei vieţi mult prea scurte” – lucru certificat
chiar de către prea grosiera materie, înstrăvezită tocmai în
„consistentul” schelet. În loc ca materia să se
dezorganizeze mai repede ca spiritul, lucrurile se petrec
invers. „Trăim după reguli (spirit) şi murim fără (acelaşi
spirit, însă pulverizat). Iată o opinie pesimistă, dar numai
în aparenţă. Schimbându-şi „cămaşa”, sufletul „de la o
moarte la alta” rămâne aici. Numai mortul rămâne „singur pe
lumea/ cealaltă”. Cuvinte cu tâlc sunt spuse iarăşi: „Poezia
este o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte”. Ca şi cum
toţi am aştepta la un semafor pentru a trece de la viaţă la
moarte, iar în timpul necesar pentru această traversare,
devenim agenţii unui adevăr singular şi unic: siguranţa că
vom trece dincolo, siguranţa că vom trece cu bine sau... în
siguranţă. Cu această certitudine în suflet suntem
condamnaţi ca tot ce simţim sau adunăm grăbiţi şi
dezinteresaţi e însăşi poezia. Poezia ca o garanţie că am
fost aici şi că avem un loc dincolo: unul rezervat şi
neîndoielnic. Asta ne dă frâu liber gândurilor tihnite, iar
asta poate fi poezia. Sau măcar un fel de a face poezia.
Căci semafoarele sunt pretutindeni. Pe toate străduţele
inimii noastre... O metamorfoză teribil de frumoasă
declanşează un efect de o rară reverberaţie: „dorm/ într-o
livadă/ şi sunt pământul/ visându-se iarbă/ iarba visându-se
floare/ floarea visându-se măr”. Registrul vegetal care
încearcă să-şi ipostazieze, dintr-o dată, toate formele,
devine un referent pentru o verace logică internă subtilă.
De la o ipostază la alta, dorinţa şi aspiraţia sunt regulile
viului. Cel mai frumos transfer al pământului către el
însuşi este reprezentat de către roadele lui (mărul).
Transformările reprezintă trepte; treptele reprezintă dovezi
ale răbdării timpului; timpul reprezintă ceea ce a fost
surpat în existenţă, pornind de la propria îndreptăţire şi
eficienţă. Orice apropiere reflexivă de taina trupului nu
poate rezista în picioare trecând prin „adevărurile” cărnii,
venelor sau acelea ale „măduvei roşii a imaginaţiei”. Ceea
ce durează peste timp sunt oasele şi lor trebuie să ne rugăm
să ne ducă „memoria” mai departe: „adevărul aparţine doar
oaselor”... Dând gir unor gânduri autentice şi
hotărâtor-înţelepte, poetul adună rouă de pe inflorescenţele
înseşi ale vieţii. Vorbele lui ne merg direct la inimă. Şi
chiar dacă lucrurile sunt spuse în cuvinte puţine, ele
alcătuiesc o adevărată lume, un univers poetic distinct: „şi
tristeţile sunt frumoase aduceri aminte”. Sau: „tragedia
veritabilă a omului contemporan este discreditarea
tragicului prin indiferenţă”. Sau: „întotdeauna căutăm ceea
ce ne lipseşte/ şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai
mult”; „întotdeauna spunem întotdeauna/ şi niciodată nu
încercăm/ să fim veşnici”. Sau: „nu este drog mai puternic
decât creaţia”. Opiniile exprimate sunt fulgerătoare,
pertinente, la obiect, deschise, cuprinzătoare. Nu de multe
ori am văzut atâta înţelepciune adunată în doar câteva
cuvinte!... Şi venind vorba despre cuvânt, vom spune:
importanţa cuvântului (ca entitate de sine stătătoare), ba
chiar puterea cuvântului în lumea realităţii este punctată
inedit printr-un artificiu metaforic: cuvântul ar putea avea
capacitatea de a îndulci chiar moartea: „există cuvântul în
faţa căruia oamenii mor/ fără să plângă, fără să-i doară/
oamenii, pur şi simplu, mor”, „moartea/ îl ţine ascuns în
privire”. Capacitatea cuvântului de a vindeca, inclusiv
durerea din sufletul omului aflat în faţa morţii, este
garanţia că, prin cuvânt, poetul se apropie de ceea ce am
numit frecventarea înţelepciunii... A iubi fără să-ţi
deschizi cont la reciprocitate! Să iubeşti ca şi când ai fi
total pe cont propriu! A iubi necondiţionat! Să ai în faţa
ochilor nu numai chipul iubitei, ci şi pe cel al lui
Dumnezeu - care este la izvorul însuşi al iubirii, căci
creează în fiecare clipă realitatea! Asta înseamnă să mergi
direct pe mâna destinului, iar acesta: cât este de
schimbător! Îţi poate arunca în cale chiar fiinţa ta cea mai
dragă – ce, de data asta, îţi împărtăşeşte dragostea -,
drept răsplată a fidelităţii şi solidarităţii cu Dumnezeu
(înţeles ca esenţă a realităţii înseşi): „totul sau nimic
înseamnă/ să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul/ toată
frica şi pesimismul/ să alergi după cineva şi să i te oferi/
ÎNTRUTOTUL// şi chiar dacă vei fi rănit/ să accepţi durerea
ca pe un dar divin/ pentru că acolo unde nu iubeşte omul/
iubeşte Dumnezeu/ şi dacă nu renunţi niciodată la iubire/
nici Dumnezeu nu renunţă la tine/ şi îţi va da într-un
final/ ceea ce meriţi”. Consolidându-şi ideile despre
dragoste, autorul nostru îi acordă acesteia valoarea de a
îmblânzi sufletul, de a-l face mai frumos, de a reconcilia
orice conflict, de a deschide drum din nou prieteniei şi
omeniei, atunci când ele sunt periclitate – în general, de a
construi o lume mai bună şi mai demnă de trăit, în care
verticalitatea caracterelor sunt bazate pe acel lucru atât
de simplu: să împânzeşti lumea cu dragostea ta...: „prin
femeia pe care o iubesc/ am redescoperit frumuseţea tuturor
lucrurilor/ pe care încercam să le pun/ în ordinea
nefirească a răzbunării/ prin indiferenţă sau ură/ prin
femeia pe care o iubesc/ mi-am recâştigat prietenii/ pe
care-i pierdusem vorbind încontinuu/ despre crimele
oamenilor/ despre conspiraţii şi tot ce ne face/ mai negri
şi mai urâţi”. Într-un poem apare o propoziţie extrem de
incitantă: „Dintr-o dată ştii care este/ Rolul tuturor
amintirilor”. Absolut copleşitor acest vers. Câţi au mai
gândit în felul acesta vreodată?! Faptul că totul trebuie să
aibă sens, inclusiv trecutul conştiinţei, este o chestiune
care explică nu numai o poziţie tranzitorie ocazionată de un
gând pasager al poetului, ci o mărturisire de credinţă şi în
acelaşi timp un crez poetic (sau măcar, exploatat poetic).
Tot aici mai apare, ca un fel de a defini poetul, o
trăsătură care, în loc să „apese” asupra poetului, îl umple
de nobleţe: o presupusă analogie cu nebunul – căci nebunul
ştie mult mai multe decât omul obişnuit. Legile firii pe
care nebunul le întrevede, chiar datorită condiţiei sale
ontologice speciale, devin nu numai cognoscibile pentru
acesta, dar şi motivul pentru care nebunia poate deveni un
lucru tranzitabil (sau măcar demn de tangibilitate). »
(Remus
FOLTOŞ,
în revista
ASLRQ,
2015)
« Entuziasmul. În cele ce
urmează avem un şir de exclamaţii din care se degajă cea mai
sinceră bucurie de a fi, dar şi o cadenţată declaraţie de
triumf asupra singurătăţii, de optimism vivace - care îşi
ridică pretenţiile la veselie şi voie bună (şi de ce n-ar fi
explorate şi astfel de stări?!): „nu sunt singur, am o umbră
fugărindu-mi zilnic pasul,/ am şi-un tunet rupt din ceruri
când îmi oboseşte glasul,/ am şi Soarele şi Luna, am şi
boltă înstelată,/ am şi-o poză cu o fată cu rochiţa
dantelată.// nu sunt singur, am oglinda încruntată
riduri-riduri,/ am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după
ziduri,/ am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,/
am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.// nu sunt
singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,/ am şi vise
colorate, am şi lacrime caduce,/ am şi-o inimă ce bate,
bate-ntruna ca o toacă,/ am şi-un înger şi un demon
îndemnându-mă la joacă.// nu sunt singur, am un suflet
rătăcit printre cuvinte,/ nu sunt singur, nu sunt singur,
strigă morţii din morminte,/ nu sunt singur, nu sunt singur,
strigă valul când se sparge,/ nu sunt singur într-o mare
scufundare de catarge”. O dorinţă care îşi evidenţiază
crezul despre un soi de artă de a trăi - care este
circumscrisă printr-un conjunctiv entuziastic. Ca şi cum
toată pofta de a trăi a autorului s-ar dezlănţui într-o
singură poezie: „aş vrea să fiu un prunc furat de vise,/ să
aibă raiul porţile deschise,/ aş vrea să-mi bată Dumnezeu la
uşă,/ aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă.// i-aş cere umbrei
să rămân pe drumuri,/ fără iubiri şi dâre de parfumuri,/
i-aş cere şi femeii inocenţa,/ i-aş cere şi pedeapsa şi
clemenţa.// nu vreau să văd cum viaţa se destramă/ şi să
rămân un colţ din pentagramă,/ nu vreau să fiu actor de
pantomimă,/ nu vreau să dau pe viaţă o centimă”. Un îndemn
resurecţionar care parcă îşi trage sevele din acel „românul
s-a născut poet”. Pe deasupra, acest imperativ este de un
optimism grandios: oricine poate deveni poet – doar să fie
cinstit cu el însuşi: „vrei să găseşti poezia? Strig-o tare
pe nume”. Poezia va apărea singură şi controlul raţional al
ei nu e de nici un folos: „nu întreba poezia unde-i şade mai
bine// las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul/ te
va învăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul”. Ca şi cum
limba română (se face adresă directă la „român”: „versul cu
rimă sau alb, ce mai contează române”) ar naşte singură poem
după poem – iar poetul n-ar fi decât un instrument de
manifestare -, limba română este, cu siguranţă, creuzetul în
care „tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne”. Astfel
orice sentiment care devine înălţător se va naşte sub zodia
netrecătoare a poeziei: „suflet, curaj, izbăvire, ultimul
zbor către cer/ dor regăsire, iubire şi mai presus un
mister”. Iarăşi un mesaj poetic optimist, prin care poetul
îşi asumă o responsabilitate imensă – aceea de a construi
paradisul. Numai de la înălţimea entuziasmului se poate
pretinde un atare lucru. Iar acest entuziasm izvorăşte
dintr-o mare iubire de oameni. Chiar entuziasmul, la
rădăcinile sale, este iubirea de oameni: „Construiesc
paradisul, sunt un mic arhitect,/ Tot ce-i bun, tot ce-i
nobil, tot ce este corect,/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe,
idei,/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.//
Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,/ Tot ce văd,
tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,/ Sentimente,
cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul pentru
oameni şi zei.// Construiesc paradisul, paradisul pierdut,/
Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,/
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,/ Construiesc paradisul
pentru oamenii mei!”. Un alt aspect al entuziasmului este
generozitatea, poate cel mai frumos aspect care, de altfel,
traversează intenţional întreaga operă a lui Ionuţ Caragea:
„Trezeşte-te copile/ îţi dăruiesc un suflet nou făurit de
inima mea/ încă nestinsă de alizeele dorului”, „Mă rog să
plouă peste dunele planetei albastre/ să încolţească
seminţele noastre/ însetate de iubire”. Tragicul. Mărturii
concrete ale unei tristeţi dramatice apar sub forma unor
„cleşti de rufe”. Ca şi cum tristeţea poate veni de oriunde
şi cu orice prilej. Mai ales când nici nu te aştepţi, şi mai
ales dintr-un detaliu care este nesemnificativ. Ciudat
sentiment de însingurare, de părăsire, de absenţă: „nu vei
uita, mama ta întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar
cârligele din întreaga familie”, „ai rămas singur anii trec
cârligele se adună”. Aproape îţi vine să verşi o lacrimă!
Rufele, altădată, reprezentau cel mai liniştitor şi mai
fericit lucru - căci „noţiunea” de mamă îşi întindea
hegemonia maternă şi grija prin aer peste tot prin preajmă.
Acum, însă, din toată atmosfera ce altădată purta numele de
„acasă” au rămas doar cârligele de rufe – ca semn tragic al
absenţei şi pustiului. Atât de bine şi de exact a înţeles
Ionuţ Caragea, în poezie, condiţia tragică a omului. Sunt,
desigur, mulţi autori români care şi-au asumat o atare alură
şi responsabilitate literară, însă câţi dintre ei au
explorat mai fecund tragismul? Sânge, dorinţe arzătoare,
neputinţe, obsesii, nehotărâri, viduri interioare, amăgiri,
vicii, inautenticitate, nebunie, mucegai, putreziciune,
viermi, angoase, erori, vise zadarnice, moarte,
nefericire... Cu o aplecare specială pentru analiza şi
exprimarea concretă a detaliilor pe care aceste lucruri le
presupun, autorul nostru dezvoltă, cu reveniri aproape
legice, o atitudine de frondă, de revoltă şi respingere
inteligentă a unor asemenea „negativităţi”. În mod firesc,
omul de totdeauna se confruntă cotidian cu aceste
„dezastre”. Iar reacţia concretă a poetului Ionuţ Caragea
este de a le identifica, în natura lor intimă negativă, iar
apoi de a le birui, redută după redută. Mesajul se
transformă, deci, în unul pozitiv. Trebuie, însă, ca fiecare
să aibă acea forţă prin care să poată înţelege obstacolele,
să le „traverseze”, ca abia apoi să le depăşească. Nimeni nu
primeşte nimic dacă nu luptă. Iar dacă viaţa este o
încercare, cu siguranţă că tragicul ei există numai spre
„mântuirea” de el. Lupta continuă cu evenimentele este
însăşi regula ce guvernează cosmosul. Iar poezia lui Ionuţ
Caragea este absolvirea de acea pacoste dezastruoasă a
inflaţiei spiritului, confiscat de apăsarea destinului
(orice problemă destinală este şi tragică). Poezia lui e ca
o eliberare continuă, ca o expiere perpetuă a răului, ca o
neînţelegere fundamentală între sclipirea inteligenţei şi
întunericul materiei gregare care trage în jos, în neant,
orice gest, cu aceeaşi sugestie dramatică schiţată (asta ca
efect estetic-stilistic prezent în poezie). Ionuţ Caragea se
lasă regizat în poezia sa de o înfruntare de-adevăratelea
dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Niciodată
secătuit de energie, el scrie la acelaşi contra-scenariu, el
completează mereu la o imagine de ansamblu, unde se produce
holografic aceeaşi izbândă a binelui şi umanului. Cu armele
iraţionalului (care, de fapt, sunt şi armele poeziei de
totdeauna), Ionuţ Caragea pune ordine într-un haos
prereflexiv. Stăpân al cuvintelor şi obligându-le la o
logică de el mânuită, tabloul sau panorama tragică îşi
schimbă caracterul şi esenţa. Locurile comune ale sensurilor
devin o sursă de dinamitare a gravităţii negative,
operaţiile cu obiecte primejdioase sunt transformate în
exerciţii de manevră cu armament de paradă şi nu de război;
are loc un transfer între tensiunea tragică şi rezolvarea ei
în termeni domestici. Nici un om nu poate fi serios până la
capăt în interiorul destinului său. Însuşi destinul se ia pe
sine în glumă atunci când are la îndemână debuşeul artei.
Astfel, în inima tragismului se nasc cărări către salvarea
rosturilor de totdeauna ale omului. Sângele capătă culoarea
care îmblânzeşte şi nu care sălbăticeşte, iar întreg
cortegiul de spectre ale durerii (amănunţit de noi mai sus)
se vindecă, poate chiar numai prin transformarea lor în
cuvinte, o transformare poate incantatorie, sacrală,
ritualică; valurile incoerenţei care se sparg de obicei în
vaguitatea poeziei devin din ce în ce mai specifice, mai
uşor de recunoscut – iar poezia, aşa cum n-ai înţeles-o de
la început, începe să-şi mărturisească „vinovată”
adevăratele semnificaţii. Vrei să te temi de golul în stomac
– şi salvarea glasului auctorial, care se înalţă, îţi aduce
inima la loc; eşti captiv în relativitate şi suspans negru -
şi chiar atunci te salvează mâna întinsă a reveriei cu ochii
deschişi. Poezia e o înfăşurare de desfăşurări; e o
desfăşurare de înfăşurări; e o stigmatizare ce nu s-a
hotărât unde se va aplica: în interiorul sau în afara
discursului; printre cuvintele vorbite sau printre cele
gândite. Făcând o paranteză, spunem că orice modalitate de
expresie care ţine cont de dialectica exorcizării tragicului
implică „jocul” cu arta cuvântului. Limbaj va însemna
întotdeauna mesaj, numai că atuncea când e vorba de cuvinte
(sau poezie) lucrurile devin simptomatice. Căci celelalte
simţuri – care suportă şi ele „abilitatea” inerentă
mesajului – pot fi şi ele purtătoare de drept ale
procedeelor artistice. Poezia poate fi găsită peste tot. La
fel şi lirismul. Numai că în cazul cuvintelor (poeziei
propriu-zise) regula e mai strategică şi mai expresă:
dezvoltările ce se exprimă în „abstracţiuni” vor reprezenta
un mod specific de a transfera „concretul” în „geometric”;
„forma” în „număr”; şi „fluidul” în „structură” (rigidă).
Astfel tragicul este estompat. Şi este estompat prin simpla
generare a discursului (poetic). O generare care fixează
neutralizând. Tensiunea internă, odată exprimată, devine una
dezamorsată, neutră (cu toate că poate fi una lirică).
Câteva întrebări îndrăzneţe vizând destinul problematic al
omului ne atrag atenţia. Sub spectrul trecerii inexorabile a
timpului, care macină în toate şi în toţi, poetul îşi caută
locul şi liniştea. El are încredere în interogaţiile lui, e
optimist prin faptul că ar putea găsi şi răspunsuri: „pot să
respir ca peştele-n apă/ sau ca un vierme să cresc în
pământ?/ sângele curge-n vene degeaba,/ sufletul meu e o
pală de vânt.// pot să şterg cu buretele totul/ sau să
revendic iubirea ce-a fost?/ timpul trece şi trece degeaba,/
eu îmi zidesc prin credinţă un rost.// pot să privesc din
spate de pleoape/ sau să adorm cu ochii deschişi?/ inima-şi
bate gura degeaba,/ suntem cu toţii tăcerii promişi”.
„Mintea pulsează în claustrofobicul gând al durerii/ mă
salvez curmând realităţi iluzorii/ sub circumvoluţiuni pot
descătuşa vise”: autorul nu-şi face speranţe, distruge
iluzia, dar, în schimb, poate visa pentru a contracara
durerea ce-l străbate organic. La limita migrenei („mintea
pulsează”) tragicul devine concret. Două reflecţii despre
moarte o proiectează pe aceasta într-o dimensiune în care
pericolul ei este estompat; gravitatea este eludată; şi ne
rămâne să concedem că ea se află undeva foarte departe,
într-un timp imemorial pe care nu-l vom trăi niciodată până
la capăt. Argumentul este oarecum epicurian: până la moarte
nu ştim nimic despre ea; după moarte nu mai este cine să
ştie. De aceea ea nu poate avea izul realităţii, ci al
legendei. Şi sub această formă ne şi este prezentată:
„moartea visează.../ somnul blând al unei secerători/ în
lanul de oameni”. Sau: „ah, viaţă, mergi şi lasă-mă-n urmă/
ce-ţi pasă de mine, nu vreau să ajung/ acolo unde timpului i
se face lehamite/ de nefireasca sa trecere/ nici moartea nu
stă pe loc/ se-ntoarce-n sicrie anchilozată de spate”. »
(Remus
FOLTOŞ,
în revista
ASLRQ,
2016)
« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000, este plonjorul
care pescuieşte perlele sufletului său sau ale celorlalţi…
Nu rar se întâmplă să plonjeze în ape tulburi, pentru a
descâlci adevărul. (…) El nu-şi abandonează niciodată,
precum laşul, sarcina ce lasă urme… »
(Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în revista ASLRQ, 2019,
fragment tradus de Amalia Achard)
«
Ionuţ Caragea scrie frenetic,
probabil cu energia celui conştient de valoarea de secundă a cuvintelor ce
generează absenţa a ceea ce suntem . Semnalăm în cele ce urmează cea mai recentă
apariţie a acestui scriitor care demonstrează prin energia scrisului că, atâta
vreme cât există patria comună a limbii române, exilul este o stare creatoare şi
vie. Vedem în Ionuţ Caragea una din vocile promiţătoare ale literaturii române.
Ionuţ Caragea este nu numai un om talentat, dar este şi o personalitate literară
şi culturală ce se construieşte prin seriozitate şi multă muncă, adăugând astfel
talentului său forţă şi durabilitate, iar brandului său relevanţă şi valoare.
Cărţile sale sunt deja impuse pe piaţă în timp ce idiomul său literar se
constituie, se impune şi atrage atât succesul la critică precum şi cel la
public. Nu ne puteam aştepta, aşadar, la o absenţă a concurenţei. Piaţa literară
românească este foarte încărcată şi nervoasă, iar reacţiile grupurilor de
presiune sunt adesea de tipul omerta. Spun asta din proprie experienţă.
Comunicarea între grupurile de presiune pe piaţa culturală românească eşuează
mereu, iar consecinţa este adesea o sfâşiere şi o duşmănie pe viaţă, cu
sacrificarea multor talente, ce nu ajung să fie recunoscute la timp. Există,
oricât am muşamaliza, un fundamentalism activ, cu mai multe fascii: radicalismul
Cupolei, care la noi se comportă adesea discreţionar, cu reflexe staliniste;
dispreţul celor din centru faţă de scriitorii din provincie; defăimarea
scriitorilor din diaspora (adesea cei din ţară îi receptează pe aceştia cu
criterii de tipul retardatului principiu n-au mâncat salam cu soia), deşi ar fi
fost normal ca acest tip de judecată să fi murit de mult; există, însă, şi o
atitudine adesea lipsită de bunăvoinţă a unor oameni de cultură din diaspora
faţă de tot ce e românesc în bloc şi in situ în România, perpetuându-se şi între
scriitori aceeaşi discriminare ce vizează de fapt starea de corupţie statală,
dar atinge oameni nevinovaţi care nu sunt, ei, responsabili pentru eşecurile
democraţiei şi ale instituţiilor statului de drept, ale puterii şi ale
societăţii civile. Aceasta este o Românie culturală în rezumat, pe fondul căreia
orice proces de brandig de autor devine dificil şi oarecum eroic. Eu ştiu că
Ionuţ Caragea va reuşi să ajungă unde merită. Ca un vechi maratonist eu însămi,
şi eu îl recunosc ca pe un învingător. Talentul, munca, investiţia în propriile
proiecte sunt deasupra tuturor piedicilor pe care i le pun chibiţii sau
adversarii. Ceea ce, îndeobşte, are Ionuţ Caragea este, însă, propriul univers
literar: teme stil şi mijloace de abordare originale.
»
(Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în Poezie.ro, 2009)