Trec dimineţile reci
peste noi
iar acolo de unde doar cerbii îşi uită
coarnele-n apă
izvoarele lacrimilor tale în liniştitele ploi
calde şi sărate m-adapă.
De ce plângi, te întreb
sigur de mine şi puţin ipocrit
eu cel fără de coarnele cerb
închipuit ?
De ce plângi, oare livezile noastre
şi-au uscat crengile aşa mult
şi aşa de ciudat
încât betegele ramuri intrate în nouri,
albastre,
aveau nevoie de alte ploi de cernut
pentru a se putea iarăşi întoarce,
cum au fost la-nceput,
aplecate, rodind, spre pământ?
Numai rodind?
Numai pământ?
Şi-atunci, fug spre
trecute vremi de pe roata şerpilor
mă întorc
lumea cată să mă vâre la loc
şi mă plâng
când ajung
sub zid, rug.
Când mă duc
sub colina numarul şapte să-i culc
şerpii fug
ard pe rand.
Offff, ce mi-e dor
să-ntind mâna după tine, mi-e somn
năclăit în sudoare bolnavă
creierul se zbate-n otravă
otrava şerpilor ce încă ard
sub colină,
în sângele tău cald,
în care ne făceam
baia de după amiază
şi ne iubeam
încolăciţi, fără pază,
fără pauze lungi, fără pauze dese într-o continuă contopire de
miri şi mirese...