Aş fi jurat că, pe ploaia asta
duşmănoasă, menită să potolească până şi setea celui mai arid pământ, n-ai
fi aflat, oricât ai fi căutat, paşii vreunui trecător, rătăcind aiurea pe
străzi.
Când sunetul strident al soneriei mi-a întrerupt propriile rătăciri - ale
privirii şi gândului, care urmăresc neîncetat să dezlege înţelesuri ascunse
printre picăturile alungate din cer - am crezut că poate doar vreun biet
nepricopsit fără casă ar fi putut veni, să ceară adăpost.
Aveam să aflu că m-am înşelat, fără doar şi poate, când l-am văzut în uşă,
arătând ca un Neptun, proaspăt ieşit din valuri, cu apa şiroindu-i de-a
lungul trupului îmbrăcat ca de vară, purtând în priviri un amestec de
izbândă la capătul unui drum lung (aşa cum, pesemne, ar trebui s-arate
privirea câştigătorului de maraton), frământare interioară şi apăsătoare
melancolie. De uimire, am fost gata să-l întreb „Pe cine căutaţi?”, stăteam
ţintuită în uşă, pe de o parte realizând cine este, negând pe de alta,
Dumnezeu ştie de ce, c-ar fi putut fi el.
M-am dezmeticit abia când i-am auzit glasul grav, de actor al vremurilor
trecute, cu inflexiuni când calde când reci, răguşit doar atât cât să iasă
în evidenţă, în stare să spargă ferestre la nevoie:
- Te dai la o parte sau plec?
- Intră! Eu...sunt doar puţin surprinsă.
- Pe mine să nu mă abureşti cu d-astea! Dacă te deranjez, plec. E normal, nu
se vine aşa în casa unui om, mai ales a unei femei, hodoronc-tronc,
neanunţat. Poate eşti cu cineva...
- Intră şi taci! rostesc inutil, întrucât era deja jumătate în casă şi-şi
azvârlise pantofii cu două mişcări sigure, străduindu-se stângaci cu a treia
să-i alinieze.
- Sigur nu te deranjez? Ce făceai?
- Mă uitam pe fereastră să văd cum plouă şi mă gândeam...la locuinţele
lacustre, Bacovia, ştii...„Tresar din somn şi mi se pare/ Că n-am tras podul
de la mal”, mint şi eu ce-mi vine la-ndemână, căci dacă i-aş fi spus că
gândeam cu tristeţe la atât de inutila noastră trecere prin viaţă, mi-ar fi
bătut obrazul, cu apropo la tinereţea mea, comparativ cu anii lui.
- Stai şi cloceşte-te în casă! Filozoafo! Ce vezi pe geamul ăla? Ce crezi că
poţi afla de la dreptunghiul ăla transparent? Nu mai pune sticla între tine
şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi
fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l
simţi, auzi? Chiar de-ar fi să te doară, să te usture, să te ude, să-ţi fie
prea cald ori prea frig. Du-te afară şi fă o tură, repede, până mai storc
astea de pe mine! Ce stai şi te uiţi? N-ai mai văzut artişti? A! Uitasem că
prinţesele mor la prima atingere a unei picături de ploaie. Parcă ziceai c-ai
crescut la ţară. Nu ţi-e dor să alergi desculţă prin ploaie?
- Ba da. Eram, totuşi, copil.
- Păcat că spui „eram”. Eu încă mai sunt.
- Curge apa din tine. Unde ţi-e umbrela?
- Ha! Ce spuneam? Păi, ce nevoie aveam de umbrelă? Doar filozofii se plimbă
cu umbrela prin ploaie. Dacă voiam să nu mă ude, nu mai ieşeam. Nu
programasem să plec nicăieri, dar n-am rezistat tentaţiei de-a ieşi.
Înţelegi? Special am ieşit, să mă ude, mi-aş fi lăsat şi pantofii, dar sigur
s-ar fi găsit un tembel, dincolo de ferestre, care să sune la 112, să spună
că umblă un nebun slobod pe străzi, desculţ prin ploaie, să vină să-l lege.
Mergând aşa, fără ţintă, paşii m-au purtat înspre aici şi m-am gândit :„ce-ar
fi să sun?”
- Te admir pentru că, atunci când simţi plăcerea să faci ceva, nimic nu-ţi
stă în cale.
- Uite, vezi, asta-i diferenţa dintre noi: tu ai diplome, eu nu; am avut una
amărâtă, dar am pierdut-o în Dâmboviţa, când m-am aruncat odată demult, să
scap de Miliţie. Aveam toate actele la mine, poate-am să-ţi spun cândva cum
a fost.
De-atunci, nici măcar nu m-am dus să scot duplicat după diplomă. La ce-mi
trebuie? La ce, dacă asta m-ar fi obligat să stau ţintuit în spatele
ferestrelor? Ce-ar fi zis lumea?
„A înnebunit domnul doctor, sau domnul inginer, sau domnul avocat, domnul
arhitect, domnul profesor, sau domnul colonel!” Asta da ştire de senzaţie!
Lumea pune mai mult patos când eşti „cineva” de la care are pretenţii. Pe
când aşa – „A înnebunit X, sau Y, sau Z, n-are decât să înnebunească, şi-aşa
nu face doi bani.” Cum îţi spuneam, draga mea, asta-i diferenţa dintre noi -
tu ai diplome, eu trăiesc. Şi n-aş schimba cu nimeni, crede-mă! O fi frumos
să citeşti poezii, dar du-te afară şi-ai să-nţelegi mai bine ce-a vrut să
spună Bacovia cu „Şi parcă dorm pe scânduri ude/ În spate mă izbeste-un val”.
- Acum, că tot ai venit, stau cu tine. Poate altădată.
- Dar să nu uiţi să-ţi iei două umbrele! Şi fular la gât.
Hai, nu pune botul! Du-te, mai bine, şi fă-mi un ceai, să nu mor, îl beau
repede şi plec.
- Cum, n-ai venit să-mi povesteşti?
- M-ai câştigat la poker? Şi eu care credeam că te bucuri să mă vezi! Prost
am fost, prost am rămas. Şapte vieţi de-aş mai avea, tot păcălit de femei am
să mor. De ce nu s-o fi oprit Dumnezeu la Adam?
- Pentru că trebuia să muriţi şi voi din ceva. Hai că-ţi pun miere-n ceai,
să te mai îndulceşti!
- Dă-mi miere-n ceai şi fiere-n inimă! Aşa v-am pomenit. Piei! Şi adu mai
repede licoarea aia!
Când m-am întors din bucătărie, cu ceaiul aburind, am găsit pe
fotoliu un alt om. Nu doar pentru că în locul hainelor ude îşi azvârlise un
halat de-al meu, ale cărui mâneci îi veneau până la coate, dar şi pentru că-n
el se întâmplase ceva, ceva ce speram să descopăr curând. În timp ce-i
aşezam cana în faţă, îmi impuneam în gând să-mi stăpânesc nerăbdarea,
repetându-mi mereu că trebuie să am mai mult tact. Ştiam că nu-l rănisem
dându-i de-nţeles că-l aştept doar pentru destăinuiri, nu era omul pe care
să-l păcăleşti astfel. Alta era cauza tristeţii lui fără margini, venind
parcă din alte vremuri, departe de mine, oricum. Ghiceam doar accentul grav
şi profund al unui „ceva” răscolitor, al cărui sens îmi scăpa. Simţeam că
nu-i voi descleşta gura nicicum, dacă el n-ar fi vrut să vorbească.
Şi-atunci mi-am impus tăcerea. Am poftit între noi o tăcere curmată doar de
zgomotul cănilor de ceai la atingerea mesei şi-al unei brichete ce se-aprindea
când şi când. Ca să rezist, şi totodată să par că mă preocupă cu totul
altceva, mă străduiam să-mi amintesc toată poezia „Lacustră” cu exactitate.
Am trecut apoi la „Plumb”, la „Cogito” şi-mi construiam speranţa că poate nu
întâmplător paşii-l purtaseră la uşa mea. Poate simţea nevoia să se
destăinuiască cuiva care-l înţelege. Când tocmai epuizasem repertoriul
destul de sărac din Bacovia, căutând disperată spre Blaga, a catadicsit să
vorbească:
- Ştiu ce aştepţi şi constat cu bucurie că ai început să faci progrese la
capitolul răbdare, dar astăzi nu voi putea continua cu niciun chip de unde-am
rămas. Îmi pare rău, dar, de când m-am trezit de dimineaţă dintr-un vis, am
fost răscolit de cu totul alte amintiri din viaţa mea. Când am ieşit în
ploaie, am făcut-o mai mult cu nădejdea că mă va spăla până şi de junghiul
amintirilor, dar acum constat că n-a fost să fie.
- Crezi că te-ar ajuta să vorbeşti? trântesc, uitând pactul cu mine.
- Nu. Dar tot am să vorbesc, fiindcă n-ai nicio obligaţie să-mi suporţi
împietrirea. Şi nici acasă nu vreau să mă duc, e ultimul loc în care-aş vrea
să fiu acum.
Eram numai ochi şi-mi mai crescuseră vreo două rânduri de urechi.
- Azi-noapte l-am visat pe prietenul meu, singurul prieten adevărat pe care
l-am avut. Nu ştiu ce făcea, nici dacă spunea ceva, doar l-am simţit, i-am
simţit prezenţa mai puternic decât dac-ar fi fost lângă mine. Trăiam o
fericire imensă, cum numai în vis poţi trăi. Când am deschis ochii, era încă
acolo, în simţurile mele, dar josnica asta de raţiune m-a adus cu picioarele
pe pământ. Când am realizat că nu fusese decât un vis înşelător, am luat
primul obiect care-mi căzuse în mână şi l-am trântit de perete. Am speriat-o
pe nevastă-mea, pe bună dreptate, căci nu ştia ce se întâmplase. Ce să-i fi
spus? M-ar fi bănuit de alte alea. Şi ce-ar fi-nţeles? Cine-ar putea
înţelege? Poate doar tu, care ai un cult al prieteniei. Am lăsat-o să creadă
că-i doar o toană de om ramolit. Tu nu mă crezi nebun, așa-i?
- Tu nu pui întrebări stupide, aşa-i?
- Da. Asta-i, draga mea, asta-i tot. De azi dimineaţă umblu cu el după mine
şi mă sufoc de dor.
- Mai trăieşte?
- Trăieşte, porcul! Sau cine poate şti? N-a mai dat un semn de ani de zile,
e drept că nici eu. Stă acolo-n Franţa lui, o fi şi uitat de unde-a plecat.
Zi repede, ce-i viaţa? mă-ntreabă brusc, sfredelindu-mă cu privirea.
Luată prin surprindere, am dat răspunsul cel mai inteligent din câte există:
- Nu ştiu.
- Puteam să jur! Rupe-ţi degrabă diplomele alea, sau dă-le foc! Nimic nu
vă-nvaţă la şcoală. Am ştiut eu de ce nu m-am dus decât până la un punct.
Să-ţi spun eu, filozoafo, să nu-ţi mai oboseşti neuronii căutând prin cărţi
sau prin ploaie. Notează! Viaţa e o mare târfă. Ai mai auzit asta, desigur,
dar ţi-a explicat-o cineva vreodată? Să-ţi spun eu. Găseşti un om ca tine,
femeie sau bărbat, îl iubeşti, te uiţi la el - parcă te vezi în oglindă,
eşti fericit că nu eşti singur, că nu te bucuri singur, că nu plângi singur,
îl simţi ca făcând parte din tine, te doare măseaua care-l doare şi pe el,
simţi mirosul florii pe care-o miroase, iubeşti ce iubeşte el şi totul,
totul se-mparte la doi. Când, deodată, vine târfuliţa şi zice: „Stop!
Pân-aci. Ce atâta fericire? Eu nu îngădui.” Îţi râde-n faţă, te joacă pe
degete, ca cele mai ordinare femei, pune sare pe rană şi, când vede că nu
mai poţi, aruncă cu apă pe tine să-ţi revi. Te mai lasă puţin aşa, te mai
amăgeşte cu câte-o momeală şi hop! iar are chef să se distreze. Nici nu te
ia, nici nu te lasă, doar îţi arată cine este şi ce poate face cu tine.
Pricepi?
- Nu ştiu, teoretizezi. Mai concret?
- Mai concret? Vrei concret? Pregăteşte-te atunci!
Aşa eram eu cu prietenul meu, doi oameni care se iubeau, în marea asta de
lume pusă parcă să te sfâşie, când „dumneaei” a hotărât că-i mai bine aşa -
unul aici, altul în Franţa. A fost nevoit să fugă pe vremea împuşcatului,
fluierase tare în biserică şi-l urmărea Securitatea. Mai devreme sau mai
târziu l-ar fi prins şi l-ar fi făcut din om neom. Ştii şi tu ce se-ntâmpla.
Şi-aşa ne-am despărţit. Şi orice ai zice, o relaţie, fie ea şi de prietenie
adâncă, distanţa o distruge cu timpul.
A tăcut o vreme, apoi:
- N-am să-l iert niciodată că a plecat fără să-mi spună. Aşa a crezut că-i
mai bine, a luat toată durerea ultimelor clipe petrecute împreună asupra lui,
şi n-a fost drept, până atunci trăiserăm totul împărţit la doi, şi bucurie
şi tristeţe. Am aflat abia mai târziu, când l-am căutat disperat acasă, prin
toate cârciumile, prin toate şanţurile, nebun, nemâncat şi udat de o ploaie
ca asta.
Mi-a trimis vorbă la o vreme şi mi-a explicat că n-ar mai fi putut pleca
dacă apuca să mi-o spună, privindu-mă în ochi.
- Spune-mi despre el!
- Ce să-ţi spun? Era un alt eu. Nici mai mult, nici mai puţin. Gândeam,
simţeam şi acţionam la fel. Ştii tu ce-nseamnă asta? Chiar dac-am fost
supărat pe el, să nu crezi că eu aş fi procedat altfel dac-aş fi fost nevoit
să plec. Exact la fel. Dar asta n-am înţeles-o de la început, orbit de
durerea mea.
Cu plecarea, am fost întru totul de acord. A avut de ales între două rele.
Era la fel de legat ca şi mine de ţara asta, dar a fi rămas, în situaţia în
care ajunsese, ar fi însemnat să-şi renege propriul eu. De-ar fi făcut asta,
cu mâna mea îi luam gâtul.
Cât despre modul în care a plecat, m-am dezmeticit abia mai târziu să-i dau
dreptate, când încheia o scrisoare astfel: „Nu-ţi cer să mă ierţi, dacă nu
poţi, nici să nu mă judeci ori să nu fii furios. Îţi cer doar atât -
gândeşte-te cum ai fi procedat tu! ”
- Ai putea să-mi spui despre ceva care v-a legat în mod deosebit?
- Da, e ceva ce, în mod paradoxal, ar fi trebuit să ne despartă. Ne-am
trezit, nu se ştie cum, iubind pătimaş aceeaşi femeie. Una dintre acele
femei pentru care, când le afli, ai da lumea-ntreagă. Ei, ce spui?
- Spun că viaţa-i o târfă. Cu asta m-ai convins.
- Încă nu ştii totul. Femeia asta ne iubea şi ea pe amândoi, petreceam mult
timp împreună, toţi trei. Dar poţi pricepe în ce chinuri? Colindam luncile,
escaladam munţii, leneveam pe malul apelor şi sfidam omenirea toată. Purtam
discuţii interminabile, cântam, dansam, făceam toate nebuniile îngăduite
năvalnicei tinereţi. Până la un punct. Dar ce te faci cu păcătosul ăsta de
om, în care Dumnezeu a presărat din toate, care-şi cere drepturile? Înţelegi?
Toate drepturile.
- Înţeleg. Ce s-a-ntâmplat?
- Ce se-ntâmplă de obicei. A rezistat doi ani dragostea asta a noastră
platonică, doi ani în care ne-am simţit mai aproape de ceruri decât de
pământ, apoi...cineva trebuia să ia o hotărâre. Simţeam cu toţii că nu se
mai poate aşa. Ca de obicei, în situaţii limită, femeile se dovedesc mai
ancorate-n realitate, în ciuda slăbiciunii lor proverbiale. Hotărârea a luat-o
ea - s-a măritat cu un al treilea.
- Asta n-o mai înţeleg. Chiar deloc.
- Nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Stai şi judecă! Ce-ai fi făcut în
locul ei?
- Te rog! Mi se face rău numai când mă gândesc.
- Aha! Vezi, crezi că i-a fost uşor? Povara apăsa pe umerii ei, numai ea
avea de ales. Noi - simpli spectatori, aşteptând ca ceva să se-ntâmple.
- Şi voi, ce-aţi făcut ca s-o ajutaţi? Chiar n-a putut renunţa unul la ea?
- Doamne, cât să-ţi mai explic precum copiilor? Asta ai înţeles tu?
Bineînţeles că ar fi renunţat oricare dintre noi în favoarea celuilalt. Cu o
condiţie - ca ea să aleagă. Tot nu pricepi? Nu pricepi că n-a putut să
aleagă, că era sfâşiată în două, că ne iubea pe-amândoi la fel? Că,
indiferent cum ar fi ales, ar fi durut-o?
- Halal motivaţie!
- Să taci! În primul rând, nu-ţi permit să vorbeşti astfel. În al doilea,
roagă-te la Dumnezeu să te ferească de-aşa o situaţie. Vezi că-n cărţile
tale nu te-nvaţă asta. Nici cum să alegi, nici cum să suferi, nici cum să
iubeşti.
M-am speriat de înverşunarea cu care mă pusese la punct şi mi-am simţit tot
elanul de-a judeca topit în arsura flăcărilor pe care le aruncau ochii lui.
Am dat s-o dreg oarecum:
- Ce s-a-ntâmplat cu ea?
- De n-aş mai fi aflat! Am întâlnit-o după vreo doi ani, întâmplător, pe
stradă. Nici n-aş fi cunoscut-o dacă nu m-ar fi oprit, strigându-mi numele
într-un fel în care doar ea o făcea. Am înlemnit. Vocea - atât mai rămăsese
din ea. Din frumuseţea sclipitoare care fusese odată, mai era doar o copie
ştearsă, ca o reproducere proastă după un tablou celebru. Am întrebat-o cum
o duce, mi-a răspuns „bine”, dar când i-am privit ochii, am înnebunit. Nici
urmă din scânteile pe care atât de bine le ştiam. Turbasem, am vrut să mă
duc să sfărâm pe loc ţeasta nenorocitului cu care trăia. Îmi căşunase pe el,
nu că fusese binecuvântat cu o femeie care n-a putut fi a mea, măcar de-ar
fi înţeles ce mare noroc dăduse peste el! Dar nimeni, absolut nimeni n-are
dreptul să ucidă scânteile din ochii unei femei care iubeşte cu patimă viaţa,
natura şi tot ce-i lăsat de Dumnezeu. Pentru asta, eram hotărât să-l fac
bucăţi, dar când eram mai pornit, mi-am amintit de una din vorbele noastre,
asupra căreia căzuserăm toţi trei de acord, în lungile noastre discuţii pe
malul apei, între două crengi. Chiar ea zisese odată, cu Dunărea
oglingindu-i-se-n ochi, :„Până la urmă, fiecare are exact ce-şi doreşte”.
Şi-atunci, dintr-o dată, în mintea mea, m-am răzvrătit împotriva ei: „Deci
asta ţi-ai dorit? Atât ai crezut despre tine că eşti în stare? Atât ai vrut
să faci din femeia pe care-am iubit-o ca un nebun, gata chiar s-o cedez
altuia dacă asta ar fi-nsemnat fericirea ei? O banală femeie pe care n-o
deosebeşti din mulţime, care priveşte la fel cu turma, care spală ciorapii
unui imbecil care n-a fost în stare să-i păstreze lumina din ochi. Da,
pesemne că asta ai vrut. Ai vrut şi-ai avut”. I-am spus „la revedere” şi dus
am fost. M-am oprit în prima cârciumă, m-am îmbătat ca un porc, m-am bătut
cu unii, mi-a fost rău, mi-a fost silă de mine. Toate astea, pentru ce?
Spune-mi tu, filozoafo! Ce scrie în cărţile tale?
Am tăcut. Ce-ar fi fost de spus? Să-i fi zis că bag mâna-n foc că
ochii i s-au întunecat nu din cauza „nenorocitului”, care, poate, nici nu
era chiar aşa nenorocit, ci chiar din clipa în care a hotărât să renunţe la
iubire, supunându-se de bună voie unei vieţi în care frumuseţea pământului
întreg era doar o vorbă din cărţile de călătorie, iar iubirea o invenţie din
romane?
Asta o ştia şi el prea bine. Şi nici n-a aşteptat de la mine răspuns.
Când a plecat, cu hainele tot ude, părea mai adus de spate, mai
greoi şi mai bătrân decât atunci când venise.
Şi, spre uimirea mea, s-a întors din uşă, adresându-mi o cerere, cu ochii-n
pământ:
- Auzi, n-ai o umbrelă?