« Home

Ionuţ Caragea - "Mesaj către ultimul om de pe Pământ" (poeme)
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
Editura Fides din Iaşi a publicat în 2017 un nou volum de versuri semnat de Ionuţ Caragea. Volumul conţine 76 de poeme şi poartă titlul "Mesaj către ultimul om de pe Pământ". Prefaţa îi aparţine criticului literar Maria-Ana Tupan. Tehnoredactor a fost Dumitru Scorţanu (directorul editurii Fides). Coperta a fost realizată de Ionuţ Caragea, iar ilustraţia de pe copertă este pictura Apocalypse (1903), de Albert Goodwin. Portretul de pe ilustraţie: Ionuţ Caragea la 40 de ani. Alte cărţi de Ionuţ Caragea: www.ionutcaragea.ro

 

Scurtă prezentare a autorului:
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme, promotor cultural şi textier de muzică românească. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al fundaţiei Maison Naaman pour la Culture din Liban, membru al Elis – Reţeaua românilor remarcabili din lume, membru de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Paradoxism, membru al organizaţiei culturale Diversité Artistique din Montréal, membru al organizaţiei culturale Poetas del Mundo din Chile etc. În urma prieteniei şi legăturii de nume cu prinţul Eugen Enea Caraghiaur, primeşte în 2008 titlul nobiliar de Baron al Casei Cumane de Panciu.
 A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri Delirium Tremens. Poeziile, aforismele, nuvelele de ficţiune şi eseurile critice îi sunt publicate în numeroase reviste, ziare şi antologii din România şi din diaspora. Este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). Este unul dintre cei 27 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Digital Unicorn, România, 2016). În iunie 2012 câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional Naji Naaman cu aforisme din volumul Dicţionarul suferinţei (Editura Fides, Iaşi, 2008), traduse în limba franceză de Prof. univ. dr. Constantin Frosin. Este inclus în Cartea înţelepciunii universale. Maxime şi cugetări din literatura universală (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014). A fost publicat în antologia „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală” (Editura Herg Benet, 2012). A fost printre câştigători şi nominalizaţi la mai multe concursuri de poezie şi proză scurtă. Este tradus în şase limbi străine: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost numit Poetul născut pe Google, după numele volumului M-am născut pe Google (Editura STEF, Iaşi, 2007). În 2012 i-a fost publicată, sub pseudonimul Snowdon King, traducerea în limba engleză a romanului science-fiction Uezen, la editura americană Wildside Press.
În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ a realizat în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A doua antologie a văzut lumina tiparului în 2015. Se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe site-ul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro) şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei şi al revistei ASLRQ. În februarie 2012 se întoarce în România şi se stabileşte la Oradea.
A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici scriitori de care dispune în prezent România.
Biografia detaliată poate fi citită pe site-ul oficial al autorului: www.ionutcaragea.ro
 
Prefaţă:
Mesager al ordinii transcendente
 
            “Ultimul om” este un topos în jurul căruia s-au încrucişat în ultimul sfert de veac spadele unor filosofi politici, fie susţinători ai liberal-democraţiei, precum Francis Fukuyama (The End of History and the Last Man, 1992), fie adversari ai ei, printre care s-au numărat Samuel Huntington şi Jacques Derrida. Fixarea într-un anume tip de societate, îngheţarea evoluţiei şi succesiunii formelor de civilizaţie înseamnă dispariţia agentului uman, intrarea în postistorie. Este adevărat că în 1826, când apărea romanul lui Mary Shelley, Ultimul om, angoasele apocaliptice îşi aveau sorgintea în prăbuşirea idealurilor Republicii Fraternităţii şi Egalităţii, un proiect incipient al liberalismului şi democraţiei contemporane, susţinut, chiar dacă în variante diferite, şi de Lordul Byron şi de poetul P.B. Shelley, pe care îi putem ghici ca prototipuri ale protagoniştilor. Peisajul postapocaliptic se umple de falşi profeţi care spală creierele oamenilor, cum avea să se întâmple în societăţile totalitariste de o parte a Cortinei de Fier, a cărei cădere o salută Fukuyama. Este însă individul mai puţin expus formelor de existenţă inautentică doar pentru că nu mai este oprimat de ideologii politice? Autorii de distopii contemporane continuă să construiască scenarii ale alienării omului în societatea de consum şi ca efect al tehnologiei care generează corpul şi mentalul postuman.
            Mesaj către ultimul om de pe Pământ, de Ionuţ Caragea, este, ca şi prototipul acestui subgen tematic, Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville, o viziune apocaliptică în versuri, uimitor de asemănătoare precedentului francez prin frescele moralizate ale unei vieţi sociale decăzute şi prin sugestiile mesianice. Cuplul Omegare şi Syderie, care, prin puritate, jertfă de sine şi iubire, răscumpără păcatul originar al lui Adam şi Eva, pare recompus aici într-un imn al iubirii ca revelaţie a uranicului şi perpetuare în timp. Ca şi în sonetele shakespeariene, continuitatea prin generaţii are însă un corolar mai puternic: dedublarea autorului în poet, nemurirea prin poezie. Ultimul om este o noţiune fără sens în ordinea umanului. Omegare, ultima literă din codul genetic al umanităţii, se simte lipsit de orice raţiune de a exista în lipsa farmecului societăţii, a posibilităţii de a-şi împărţi cu confraţii gândurile şi sentimentele. Eul de discurs din poemele lui Ionuţ Caragea este, aşadar, o personalitate dedublată, fiind deopotrivă ultimul şi penultimul om. De fapt, discursul este generat în spaţiul dintre ei, este mesaj, emis şi interpretat. Modelul logosului demiurgic lasă loc modelului comunicaţional, aşa cum a definit Niklas Luhmann societatea (Teoria societăţii, 1997): aceasta nu ia naştere ca sumă a subiecţilor umani care o alcătuiesc, ci în spaţiul comunicării dintre ei. Societăţile avansate sunt acelea care ajung la conştiinţă de sine prin împărtăşirea din naraţiuni şi valori comune. Ultimul om nu este o identitate precisă, ci o superpoziţie de stări, fie că e vorba de o realizare în lumea istorică a unei matrici de identităţi posibile existente la modul virtual, fie că e vorba de statutul său reprezentativ pentru miliardele de contemporani. Ultimul om mai dobândeşte uneori şi sensul de forma cea mai evoluată, asupra căreia poetul a lucrat pentru a o perfecţiona. El mai este şi element de cod, un cod binar (sistola/ diastola, azi/ mâine, ultimul/ penultimul), care articulează universul semiotic. Apocalipsa nu e atât sfârşit al lumii cât moarte semiotică, transferul poetului în text, autoreflexivitatea fiind trăsătura definitorie a acestei poezii, rezumată într-un aforism mai recent: “Pe foaia de hârtie au descălecat cuvintele apocalipsei mele personale. Sunt profetul propriei mele aneantizări.”
            În 1805, sentimentul sfârşitului era generat de ororile recente ale Regimului de Teroare, dar şi de trădarea idealurilor Revoluţiei Franceze de către Napoleon care instaurase un nou imperiu, iar toate imperiile, spune Grainville, se întemeiază pe cadavre şi intră într-o istorie însângerată. Printre ruinele civilizaţiei, Omegare descoperă statuia unui “grand chef”, a imperatorului care avea, într-adevăr, să treacă Europa prin sabie. Episodul, care se poate să fi inspirat scena în care “ultimul om” din Planeta maimuţelor descoperă Statuia Libertăţii în ruină, este resimbolizat în imaginarul acestor poeme: statuile sunt valori ale trecutului care au încetat să vorbească unei civilizaţii mecaniciste şi pragmatice, plină de zgomot în sensul de entropie a informaţiei şi creştere a dezordinii: din întreaga lume/ nu se mai aud decât strigăte/ gemete, foşnituri şi zornăituri/ chiar şi nesfârşitele dileme/  ale concretului/ se supun nevoilor palpabile (Nesfârşitele dileme ale concretului). Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime şi Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie. Dacă trupul se va risipi în atomi, în cosmos, în schimb, poemul e ca o cometă care poate călători în lumile de gând ale generaţiilor viitoare (Cometă). Paradisul şi iadul sunt predicate ale limbajului. Asemeni iadului este limbajul indeterminat al deconstrucţioniştilor, lunecând mereu sub alte sensuri pe care poetul nu le poate controla: astăzi iadul/ este chiar cuvântul/ care îşi deschide gura lacomă/ şi i se văd toate măruntaiele/ sensurilor absconse (Diferenţa dintre azi şi mâine). Starea celestă e limbajul cratilic, ale cărui sensuri sunt atribuite de subiectul noetic, stabil şi redus la esenţe: mâine raiul/ este chiar cuvântul/ care îşi deschide larg porţile/ dezvăluindu-şi toată/ splendoarea/ esenţei (Ibid.).
            În poemul Duel, sunt satirizate competiţiile literare, deoarece poezia nu se cuvine să fie monologul unui autor autarhic şi unic posesor al cuvântului poetic, ci o construcţie dialogică. Singurătatea cuvântului e reducţia lui la neant. Limbajul există doar ca mesaj orientat către un receptor, o minte vorbind altei minţi, nu sunet indiferent vibrând în cosmos. Arhetipul Creaţiei cu Dumnezeu rostind universul întru fiinţă este înlocuit cu modelul hermeneutic al lui Gadamer, al genezei umanităţii în dialog. Existenţa morţii defineşte în spirit existenţialist condiţia umană, iar interogaţia în jurul ei este raţiunea ultimă a eului cugetător. Mitul reîncarnării e interpretat pe dos, scopul venirii lui Isus nefiind recâştigarea paradisului de către omul căzut, ci cunoaşterea de către divinitate a sentimentului fundamental al naşterii către moarte (Constelaţii). Ca şi Omegare, penultimul/ultimul om asistă la moartea părinţilor, dar şi la reversul naşterii sale într-o mişcare de pendul, asemănătoare celei dintre Big Bang şi Big Crunch: se deschide poarta/ dinspre grădina inimii/ sub salcia plângătoare a sufletului/ se află mormintele tuturor/ persoanelor pe care/ le-ai iubit// alături, o masă, o lumânare/ şi două scaune goale// deodată/ se aude un scârţâit/ între sistolă şi diastolă// moartea se dă în balansoar/ şi îşi dezveleşte sânul (Lapte otrăvitor).
            Poemele lui Caragea sunt în cea mai mare parte o singură predicaţie sau expresia unui singur gând; în Diamante, limbajul poetic e foarte ingenios definit ca unul de gradul doi, care recodifică tropic şi conceptual vocabulele pur denotative ale graiului natural al tribului: pe scoarţa mea cerebrală/ Dumnezeu a sădit gândurile/ care au devenit cuvinte/ dar câteva gânduri/ au căzut în adâncul/ circumvoluţiilor// sub greutatea/ celorlalte cuvinte/ şi a durerilor zilnice/ au devenit diamante/ pe care le extrag/ cu forcepsul/ inspiraţiei. Imaginarul lui Caragea este însă unul holist, antropomorfizarea naturii coexistând cu naturalizarea umanului. O conştiinţă ecoestetică, sprijinindu-se poate pe dovezi recente ale existenţei informaţiei în mediu, îi aminteşte poetului de asocierea atât de puternică a memoriei cu spaţiile în care am trăit, încât simţim nevoia de a reveni pentru a regăsi experienţele noastre consumate. Ca şi Bachelard, un fizician devenit poetician, informaticianul Caragea, evadat în literatură, elaborează o estetică a spaţiului, tot pornind de la mitopoetica celor patru elemente, faustiana clipă frumoasă pe care sufletul doreşte să o permanentizeze fiind aceea în care materia devine translucidă în metafore ale contopirii trupului uman cu întregul univers: există insule/  în care amintirile apei/ se întâlnesc cu amintirile pământului/ iar amintirile focului din adâncuri/ se întâlnesc cu amintirile/ domoale sau înteţite/ ale vântului // acolo de ţi-e dat să trăieşti/ nu vei fi niciodată/ singur/ focul / inimii tale/ pământul / cărnii / lacrimile/ sângele/ sufletul / întregesc/ elementele// iar tu devii/ cea mai frumoasă rugăciune/ pe care viaţa o face pentru/  statornicia clipei (Rugăciune pentru statornicia clipei).
            În ultima sa carte, Die Geseellschaft der Gesellschaft (1997) Niklas Luhmann distinge între medii de diseminare şi medii de succes. Cele dintâi sporesc doar numărul participanţilor la sfera publică a comunicării, iar cele din urmă contribuie la diversificarea codurilor, aducând plus de informaţie. Poetul are sentimentul degradării societăţii prin banalitatea informaţiei strict personale, irelevante pentru comunitate sau destinul ei istoric, aruncate în net de utilizatorii tehnicii digitale, în vreme ce autenticii creatori de discurs devin ţinta mediocrităţii agresive:  ziare, reviste, site-uri, bloguri, reţele de socializare/ fericirea nu este decât un lanţ de servere/ prin care orbecăim ca nişte somnambuli ai vieţii reale/  umplem golurile unei lumi virtual/ cu vise care nu mai interesează pe nimeni/ în timp ce amintirile contrafăcute/  devin amantele noastre cele mai fidele// unii dintre noi au găsit locuri/ în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie/ încercând să-i convingă pe alţii/  sau să se convingă pe ei înşişi/ că nu trăiesc degeaba pe pământ// şi uite aşa lumea se depreciază constant/ iar cei care se zbat să transmită mesaje/ pentru trezirea conştiinţei/ se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere/  şi ajung ca tablele din jocul de Darts.
            Realitatea este pentru poet neant, “lentilele de contact” ale privitorului (ca subiect al istoriei) sunt cele care inserează sensuri. Ne convingem de acest lucru citind un poem cu un epigraf din G. Călinescu. Acesta îi ceartă pe cei formaţi în spiritul estetismului decadent şi modernist, dominat de filosofia nulităţii vieţii în balanţă cu arta, deoarece gustă voluptatea contemplării celebrităţii post-mortem. Speculaţiile contemporane despre lumi paralele sau multivers îl determină pe poet să aleagă viaţa, trăită însă în spiritul artei, în vreme ce pentru sfera atotcuprinzătoare căreia îi este centru împrumută un limbaj religios: dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea/  pentru a pregusta judecata viitorului/ dar încerc să simulez nemurirea/  şi să trăiesc în poeme/  aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc/ eu nu voi muri niciodată/ am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile/ mă torturau să mărturisesc contrariul// facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele/ gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel/ al realităţii alternative în care/ voi fi mereu fericit (Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant).
            Mărturisire şi Cartea vieţii, cele două poeme legate tematic din finalul volumului, fac explicit sensul dublului ultim om/ penultim om care domină întregul volum. Împreună alcătuiesc un poem testamentar, în care se amestecă vocile donatorului şi beneficiarului. Prin mărturisire, prin parvenire la prezenţă în discurs, la figură în propria creaţie literară, autorul intră în Cartea Vieţii sau în cartea Mielului, a celor nemuriţi. Mitificată prin tropi tradiţionali, figura sa este aceea a unui Prometeu care se substituie zeilor prin focul inspiraţiei (focus imaginarius). Primul poem aminteşte pe alocuri de Testament al lui Tudor Arghezi, poetica fiind însă postmodernă. Deşi există o subiectivitate universal-umană care ne îngăduie să comunicăm peste generaţii, interpretările diferă de la o epocă istorică la alta: sufletul meu este sufletul tău/ anii ce ne despart sunt/ file dintr-o carte/ cartea o scriu/ dar n-o iau cu mine-n sicriu/ tu o citeşti şi-o retrăieşti/ precum o înţelegi şi după/ propriile tale legi// tu eşti ultimul om de pe Pământ/ eu sunt şi primul/ şi ultimul şi încă mulţi (Mărturisire).
            Tonul celui de al doilea poem este uşor arhaizat, în stilul vechilor cronici: nu te cunosc/ nu te-am văzut niciodată/ dar versul tău/ îmi readuce în inimă/ lumea toată// chiar dacă sunt/ ultimul om de pe Pământ/ îmi amintesc acum orice cuvânt/ pe care înaintaşii l-au spus/  precum le-a fost/ dictat de sus// fraţi cu toţii/ întru iubire/ sacrificaţi/  ca orice oştire/ care se luptă până la moarte/ pentru veşnicia lor/ dintr-o carte (Cartea vieţii).
            Departe de a profeţi sfârşitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existenţa unei societăţi şi îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. Prin înţelegerea naraţiunilor identitare din spaţiul lor, ei se pot emancipa la rangul de parteneri în sistemul de comunicare al unei societăţi, pe care Luhmann îl găsea definitoriu pentru culturile avansate. (Maria-Ana Tupan)

 

Poemele din volum:
 
Nesfârşitele dileme ale concretului
 
cândva credeam că
voi putea schimba lumea
şi fiecare poem pe care-l scriam
avea în el un dram de speranţă
chiar şi din regiunile
întunecate ale fiinţei
mă contorsionam
            înspre lumină
chiar şi din mlaştinile cărnii
sufletul mirosea a
            floare de lotus
acum, din întreaga lume
nu se mai aud decât strigăte
gemete, foşnituri şi zornăituri
chiar şi nesfârşitele dileme
            ale concretului
se supun nevoilor palpabile
nici nu mă mai mir că
scrisul meu a devenit
            un strigăt mut
la marginea prăpastiei care
            mă desparte
de inevitabilul nicăieri
 
 
Murmurul suferinţei
 
şi din coconul negru al umbrei
se va ridica fluturele cu aripi de cuvinte
şi va zbura către lumile
închipuite de gând
lumi existând cu mult timp
înaintea gândului
 
în drumul său pe firul invizibil
al scrisorilor fără răspuns
trimise zeului neînduplecat al fatalităţii
fluturele îşi va spune povestea
glasurilor de demult
preschimbate-n tăceri rătăcite
în spaţiu infinit
şi cu fiecare bătaie de aripi
se va aprinde o nouă candelă a speranţei
iar stelele căzătoare se vor dezvălui
celor care încă mai cred
în miracole
 
căci pentru a concepe nemurirea
e nevoie de miracole, speranţe
şi cineva care să le spună celor din jur
că pot înfăptui atât de multe lucruri
mai ales atunci când sunetul
aproape imperceptibil
al râului de lacrimi
iese din matca suferinţei
şi le inundă sufletul
 
acel murmur, acel cântec de trezire
al universului la starea primordială
atunci când prima lacrima a curs
din prea multa singurătate
a totului captiv în nimic
           
nu trebuie decât să ne deschidem
ferestrele inimilor
şi să ascultăm împreună
murmurul suferinţei
 
apoi toţi fluturii din stomac
ne vor aduce aminte
de ultima călătorie a umbrei
spre ceruri
 
şi ne vom iubi fără temeri
şi dornici de nedespărţire
vom fi
 
 
Poemul meu de azi
 
şi această zi va trece
o zi ca oricare alta în care
poate cel mai bun lucru
a fost un poem despre viaţă
pe care l-am scris în ciuda
tuturor previziunilor sumbre
despre timp şi distrugere
 
un poem ca un cântec suav
lângă zidurile cetăţii adormite
transmis din generaţie în generaţie
de copacii bătrâni
prin foşnetul frunzelor
 
un poem ca un râu
obosit de atâta goană prin defileuri carstice
odihnindu-se sub pletoasele sălcii
care-i spun, printre lacrimi
povestea lor tristă de sfânta sărbătoare
când le-au fost rupte crengile
 
un poem ca un soare
care se ascunde după turla bisericii
când pot privi oraşul în toată
splendoarea sa
 
un poem ca un Dumnezeu
care scoate stelele din jobenul nopţii
cu mâna lui nevăzută
şi le aruncă în calea dorinţelor mele
iar eu nu mai trebuie să sufăr
de blând-ucigătoarea plictiseală
 
un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
şi va spune
îţi mulţumesc ţie
poet al unei generaţii de orbi
că n-ai renunţat
să visezi la nemurire
îţi mulţumesc că ai fost
atât de legat de viaţă
prin cuvânt
şi în tăcerea ta
când alţii profanau
templele sacre ale sufletului
ai scris poeme de iubire
îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat
să mă prăbuşesc în mine
şi mi-ai dat puterea să înfrunt
cu pieptul dezgolit
şi pletele în vânt
 
a p o c a l i p s a
 
 
Mesaj către ultimul om de pe Pământ
 
aş vrea să trăiesc atâta cât
să ajung penultimul om de pe Pământ
şi să-l salvez de la gândul
ispititor al nimicniciei
pe ultimul om de pe Pământ
să-i citesc din cărţile mele de poezie
tot ce alţii nu au vrut să audă
 
dar dacă eu sunt şi ultimul
şi penultimul om de pe Pământ
iar pace veşnică nu va fi până când
unul dintre noi nu-l va convinge
pe celălalt că există
sau că nu există
nemurire?
 
dar dacă mesajul meu
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt, un răgaz de respiraţie divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?
 
 
Autobiografie
 
sunt osul de peşte
înfipt în gâtlejul
infernului
şi fluturele captiv
în plasa de păianjen
a cerului nopţii
 
sunt insomniacul
trist ca o lumânare stinsă
spălându-şi ochii însângeraţi
cu roua dimineţii
când sufletul devine
un câmp nesfârşit
de maci
 
sunt cartea în care
mi-am îngropat copilăria
şi praful care se depune
pe coperţi
 
sunt focul inimii
şi focul distrugerii
sunt cenuşa şi vântul
care împrăştie cenuşa
sunt apa vie a facerii
şi lacrima mortis
 
sunt cuvântul cel dintâi
şi cuvântul mut
sfredelind inima
şi creierul
 
sunt zborul
şi umbra
 
sunt teza
şi antiteza
 
sunt
 
p a r a d o x u l
 
 
Cometă
 
eu şi ultimul om
            de pe Pământ
nu suntem decât
                        două oglinzi
            între care frumoasa
                        poezie
îşi declină
            singurătatea
 
va veni o vreme
când timpul
            ne va sparge
în mii de cioburi
            stele pe frontispiciul
                        cerului
iar poezia va deveni
            o cometă
purtătoare de solie către
            noi lumi închipuite
de gând
 
 
Plutire
 
poetule
trebuie să fii atent
chiar dacă inspiraţia te face
să crezi că pluteşti
deasupra tuturor lucrurilor
încă mai poţi strivi
iarba, florile
şi alte minuscule creaturi
tu trebuie să fii
protectorul vieţii
chiar şi în cele
mai mici detalii
 
te rog
încarcă-ţi plămânii
cu mirosul de tei al clipei
şi păşeşte
precum sufletul blajin
o face peste întinderea
celor patruzeci
de zile
 
 
Cine v-a ascuns în inima mea?
 
ar trebui ca inima mea
să fie o curgere neîntreruptă
precum râul care udă
concomitent
malurile
dar cineva doreşte
ca ultimul şi penultimul
om de pe Pământ
să lupte pentru bătăile
inimii mele
 
oare sunt clepsidra
cu inima la mijloc?
dar sângele acesta vărsat
zilnic pe foaia de hârtie
cui aparţine şi pentru cine
este ofrandă?
 
o, zei ai sistolei
şi ai diastolei
cine v-a ascuns
în inima mea?
 
 
Diferenţa dintre azi şi mâine
 
astăzi iadul
este chiar cuvântul
care îşi deschide gura lacomă
şi i se văd toate măruntaiele
sensurilor absconse
 
mâine raiul
este chiar cuvântul
care îşi deschide larg porţile
dezvăluindu-şi toată
splendoarea
esenţei
 
cine face diferenţa
dintre azi şi mâine?
cine distruge farmecul
atemporalului?
 
ce furie oarbă
devastează anotimpul
visurilor eterne?
 
chiar acum
cineva îmi întinde
cuvântul de trei litere
care-mi strepezeşte
dinţii
 
 
Diamante
 
pe scoarţa mea cerebrală
Dumnezeu a sădit gândurile
care au devenit cuvinte
dar câteva gânduri
au căzut în adâncul
circumvoluţiilor
 
sub greutatea
celorlalte cuvinte
şi a durerilor zilnice
au devenit diamante
pe care le extrag
cu forcepsul
inspiraţiei
 
 
Duel
 
spate în spate
ultimul şi penultimul om
de pe Pământ
se îndepărtează
se întorc
îşi deschid cărţile
şi recită până când cuvintele unuia
sfredelesc inima celuilalt
 
fapte, nu vorbe
voise lumea
şi cum lumea nu le-ar fi iertat
niciodată fericirea
au fost blestemaţi 
să moară de singurătate
în urma unui duel
al marilor ambiţii poetice
 
ultimul a ajuns cel mai mare
poet de pe Pământ
iar despre morţi
numai bine
 
 
Clavius
 
Clavius Aquila Valerius Niger
nu a fost nici ultimul
şi nici penultimul om
de pe Pământ
şi totuşi l-a urmat
pe nazarinean
pentru a afla adevărul
aceasta este concluzia mea
de azi 8 mai 2016
când viaţa se certa în versuri
cu moartea
după miezul nopţii
 
cine crede că existăm
doar în poemele cioplite
de un orb pe o lespede de hârtie
se înşală
 
PRIN POET DUMNEZEU
REINVENTEAZĂ
LUMEA
 
 
Floare de colţ la reverul amintirilor
 
de aici, din colţul meu de lume
de pe malul Crişului Repede
mă arcuiesc prin cuvânt
peste câteva mii de ani
şi îţi transmit o încurajare
pentru neîncetatul
mers înainte
 
lasă în urmă
războiul cu tine însuţi
şi poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
 
în întâmpinarea
adevărului
ultim
 
 
Cu coada ochiului
 
sunt poetul
care trage cu coada ochiului
la propria moarte şi la moartea
întregii noastre lumi
când visul apropie depărtările
la distanţa unui coşmar
apocaliptic
 
odată, nu demult
am tras cu coada ochiului
la propria fericire
tot într-un vis
în care Dumnezeu
mă ţinea de mână
şi-mi zâmbea
 
tocmai de aceea
mesajul meu către
ultimul om de pe Pământ
poartă în cuvinte ultimul strigăt
dar şi speranţa învierii
 
 
Ruleta rusească
 
îmi doresc ca poezia mea
să fie glontele
cu care ultimul om
de pe Pământ
să-şi ucidă nefericirea
la ruleta rusească
a amintirilor
 
să fie aşa
ca o străfulgerare
de gând înaintea
redempţiunii
 
staţi liniştiţi
dorinţa mea nu este
un act de vanitate
peste măsură
 
ci o simplă călătorie
pe aripile de timp
ale imaginaţiei
 
 
Constelaţii
 
ar trebui să-ţi vorbesc
despre oamenii din ziua de azi
cu ură şi brutalitate
astfel încât la despărţirea ta
de acest pământ
să nu regreţi nimic
să stai cu ochii aţintiţi
spre constelaţiile în care
ai visat mereu să ajungi
să nu mai priveşti
niciodată înapoi
 
în spatele tău nici măcar mormintele
celor dragi n-au rezistat
nici măcar mormintele
ultimilor înţelepţi
să nu te mire ce s-a întâmplat
cu noi în această vreme
întreaga planetă a fost profanată
clipă de clipă
de noii zei ai distrugerii
iar din cenuşa cărţilor
niciun imn închinat vieţii
nu s-a mai ridicat
 
priveşte aşadar constelaţiile
fărâme de amintiri
din lumea unui Dumnezeu
care a coborât pe pământ
şi a devenit om
pentru a cunoaşte
sentimentul sfârşitului
 
oh, suflet al meu
zburdalnic printre atâtea făgăduinţe
te-am rostogolit prin cuvânt
peste văile timpului
doar pentru a cunoaşte sfârşitul?
 
pentru cine mai curge
ultima lacrimă?
 
 
Etichetă pentru inventarierea iluziilor

moartea nu-ţi va spune nimic
chiar dacă eşti ultimul
om de pe Pământ

eşti doar tu
în faţa propriilor întrebări
nu mai trebuie să suporţi prezenţa  unora
 care vorbesc despre
nemurirea sufletului
revederi în paradis
şi alte promisiuni absurde

eşti doar tu
şi singur îţi vei întinde mâinile
prin pâcla ultimelor vedenii
ca un noctambul
care caută ieşirea din visul sinistru
în care s-a rătăcit încă
de la naştere

oricum ai ştiut dintotdeauna
că viaţa nu-ţi aparţine
te-ai săturat să vorbeşti zilnic cu umbra
soldatul mut al întunericului
care face planton
lângă templul singurătăţii tale

aceeaşi umbră care şi mie
mi s-a lipit de picioare
etichetă pentru
inventarierea iluziilor
 
 
Complicitatea lacrimilor
 
lumina ochilor tăi
încearcă să contrazică
întunericul care ne învăluie rece
întunericul care încearcă la rândul lui
să ne izoleze sufletul
în camera mortuară a fricii
 
durerile avansează şi ele
aceste apoteotice cuceriri
ale morţii
pe teritoriul cărnii
 
lacrimile
curg pentru tăcuta
complicitate
la crimele timpului
 
nu mai e mult
şi inima va înălţa steagul
capitulării
 
ce a mai rămas
de făcut?
 
 
Lapte otrăvitor
 
se deschide poarta
dinspre grădina inimii
sub salcia plângătoare a sufletului
se află mormintele tuturor
persoanelor pe care
le-ai iubit
 
alături, o masă, o lumânare
şi două scaune goale
 
deodată
se aude un scârţâit
între sistolă şi diastolă
 
moartea se dă în balansoar
şi îşi dezveleşte sânul
 
 
Sabie ascuţită
 
timpul se măsoară
în visele pe care le trăim
într-o altă viaţă
 
o briză de întuneric
ne îndeamnă să dăm înapoi
ceasul umbrelor
şi nu înţelegem
 
ne agăţăm de lumină
aşa cum orbii se agaţă
de alfabetul Braille
sperând la conversaţii intime
cu divinitatea
 
dar lumina este o sabie ascuţită
înfiptă în inima tuturor viselor
viaţa e răgazul spintecăturii
 
şi totuşi
pentru înfrumuseţarea iluziilor
sufletele se leagănă
pe o pânză de păianjen
 
fără prea multă risipă
de realitate
 
 
Prea târziu pentru a fi fericit
 
mi-am întors sufletul
dintre lacrimi
pentru o nouă întâlnire
cu tine
 
credeam
că îmbrăţişările noastre
ne vor uni mările de sânge
şi vom locui pe aceeaşi
insulă misterioasă
a fericirii
 
dar sufletul meu
s-a întors precum
cel care plecase în căutarea
tinereţii fără bătrâneţe
şi a vieţii fără de moarte
 
s-a întors şi m-a găsit
pe mine, singur
împovărat de ani
îmbrăţişând
o fotografie
 
 
Acord fin de tristeţe
 
suntem cioburile
aceluiaşi chip care s-a privit
în oglinda singurătăţii
 
suntem glasurile
aceleiaşi inimi care pulsa
în centrul universului
sondând adâncimile
incomensurabile
în căutarea
propriului ecou
 
suntem acordul
fin de tristeţe
pe spiralele galaxiilor
şi naufragiul
din largul ochilor
lui Dumnezeu
 
 
Trepte
 
şi visul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu e vis
e o-mplinire-a gândului
într-un abis
e presimţirea vieţii noastre
viitoare
 
tot ce am scris
există şi va fi
răstălmăcit de mine-altcineva
nimic nu se va pierde
chiar de-aş vrea
căci şi cuvântul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu-i uitare
 
tot ce visez şi scriu
tot ce iubesc
sunt trepte către lumea
ce-o să fie
de m-a durut şi-am plâns
am redospit
în inimă şi-n suflet
veşnicie
 
iar de lumini şi umbre
m-au chemat
la hora lor de antice mistere
am tot dansat, am tot dansat, am tot dansat
ţinându-mi ochii sus către repere
către planete, stele, galaxii
acolo unde iarăşi
noi vom fi
 
 
Stânci albe
 
când muncim
în palmele noastre se nasc râuri
tocmai bune pentru corăbiile de comerţ
ale sufletului care ancorează
în alte porturi
prin strângeri de mână
 
când iubim
apele subterane ale palmelor
încep să clocotească
vor să iasă la suprafaţă
să erupă ca nişte gheizere
dar ce s-ar face inima fără ele?
cum ar mai bate?
iar apele fac drum întors
în faţa zăgazurilor cărnii
doar câte un strop mai curge
pe la colţul buzelor
sau pe la cumpăna fericirii
aşa ca o scurtă eliberare
 
când plângem
în palmele noastre se nasc
mări moarte
iar sufletul rătăceşte
pe plajele lor pline de sare
în căutarea unor urme mai vechi
a unor atingeri sidefii
de cochilii
nasturii cu care se încheiau
nu demult hainele
 
şi mai vine o vreme
când palmele se încrucişează
şi seacă toate râurile şi mările
şi apele subterane
dispar şi satele şi munţii
şi câmpiile care le înconjurau
e totul mort doar stânci albe
domină pustiul
 
e rândul altora să muncească
e rândul altora să iubească
e rândul altora să plângă
e rândul altora să moară
 
 
Nu pot trăi fără tine
 
poezie
nu pot trăi fără tine
tu îmi îmbujorezi obrajii
la fiecare respiraţie
 
tu mă faci să plutesc
când lacrimile
mă îmbibă de suferinţă
până la măduva oaselor
şi rădăcinile umbrei
 
tu îmi dai veştile bune
privind prin rana deschisă
a unei iubiri neîmplinite
şi-mi spui: acolo, sus
cineva te urmăreşte
nu renunţa, nu te opri
la prima iluzie
la primul obstacol
mergi până la capăt
chiar dacă bătălia
cuvintelor cu nimicnicia
e surdă şi n-are strălucirea
unor oştiri îmbrăcate
în zale
 
poezie
tu eşti aurul negru
din candela inimii
care-mi ţine aprinsă
flacăra speranţei
 
 
Rugăciune pentru statornicia clipei
 
există insule
în care amintirile apei
se întâlnesc cu amintirile pământului
iar amintirile focului din adâncuri
se întâlnesc cu amintirile
domoale sau înteţite
ale vântului
 
acolo de ţi-e dat să trăieşti
nu vei fi niciodată
singur
 
focul
            inimii tale
pământul
            cărnii
lacrimile
            sângele
                        sufletul
întregesc
            elementele
 
iar tu devii
cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru
statornicia clipei
 
 
A E I O U
 
oare dacă încerci
să-ţi salvezi sufletul prin scris
îţi îmblânzeşti moartea
pe limba cea mai dulce a vocalelor
sau te grăbeşti către o lume
în care doar tăcerea
jubilează?
 
ce frumos ar fi dacă
în lumea aceasta dominată de tăişul consoanelor
şi umplută până la refuz de tânguirea
metafizică a vocalelor
 
A ar fi abnegaţie şi ascultare
fără adversitate, asuprire, atrocitate
absenţă sau alienare
E ar fi pur şi simplu existenţă
fără efort indiferent de enunţul subiectului
de emancipările, egoul, enigmele sau ereziile sale
I ar fi pur şi simplu iubire
fără idolatrie, ironie şi isterie
O ar fi omenie fără orânduire şi otravă
U ar fi unitate dusă până la ubicuitate
fără ură şi uzurpaţiune
 
a e i o u
Aceasta Este Iubirea Omului Ultim
care trebuie să triumfe prin puritate şi pasiune
în faţa marii degringolade
din jurul inimii sale
 
 
Muzeul celor mai frumoase iluzii
 
poemele mele le încredinţez
ultimului om de pe Pământ
gândindu-mă cu tristeţe
la mirosul foii de hârtie
oare câţi copaci au fost tăiaţi
pentru aceste amintiri îngălbenite
din muzeul celor mai frumoase iluzii?
 
am trăit în inerţia timpului
fără să realizez că din viaţa mea
a rămas doar un cui de care atârnă
o pictură sfumato
 
m-am amăgit
că sunt nemuritor prin cuvinte
înainte să gust din fructul
tăcerii depline
 
m-am amăgit că sunt invulnerabil
fără să bănuiesc că prietenii
şi iubirile mele vor fi treptele putrede
ale scării pe care credeam
că voi urca la cer
 
m-am amăgit că mâna
nu-mi va tremura
când voi privi orizontul
mai înfricoşător
ca o tulburare de lacrimi
 
 
Scara din clepsidră
 
timpul pe care omul singur
îl foloseşte numai pentru el
e intervalul dintre două trepte
ale scării pe care urcă
sau coboară
 
de unele trepte
se agaţă cu disperare
sfâşietoare e căderea
încăpăţânat o ia de la capăt
şi iar cade
 
pe alte trepte alunecă
menţinându-şi cu greu echilibrul
îi place pericolul sau nu-l
conştientizează
 
pe foarte puţine trepte
simte că pluteşte
pentru o clipă evadează
în lumea imponderabilă
a unui vis feeric
 
când devine cinic şi hotărât
treptele sunt pentru el
doar nişte cadavre pe care
calcă fără să-i pese
 
când e obosit se odihneşte
pe patul de sânge al unei iubiri
având impresia că timpul stă pe loc
 
pe alte trepte simte
cum singurătatea în doi
e mai rea decât propria
lui singurătate
dar nu are curaj nici măcar
să-şi ridice ochii
 
pe multe trepte le urcă grăbit
mânat de idealurile înalte
sau de frica amintirilor
şi a prezentului incert
le urcă până când
clepsidra timpului
se întoarce şi iar
o ia de la capăt
 
există totuşi un moment
la întoarcerea clepsidrei
când scara este la orizontală
şi orizontul tuturor aşteptărilor
pare mai accesibil
aleargă aleargă
pentru a fi fericit
dar de multe ori uită
de groapa dintre trepte
 
 
Ne căutăm
 
ne căutăm adesea
în locurile din care am plecat
suntem ecourile care îşi caută gura
născătoare de murmur şi strigăt
şi sufletele care îşi caută
tainica încăpere a inimii
din care au peregrinat
spre alte temple mai mult
sau mai puţin sfinte
 
ne căutăm, da, da, îndrăznim
să ne tot căutăm
la fel cum arcuşul gândurilor
caută corzile unei viori galactice
cu care doar Dumnezeu poate să cânte
punând materia şi viaţa în mişcare
 
ne căutăm uneori şi cu teamă
la fel cum mâinile tremurânde
caută nemurirea
pe clapele albe şi negre
ale unui pian dezacordat
de marşul funebru
al timpului
 
ne căutăm, e tot ce putem face
în labirintul din care se iese
doar în urma unei slabe
strângeri de mână
un fel de zbor cu aripi frânte
lăsate în grija umbrelor
prevestind moartea prematură
a visului în care am tot mimat
adevărata noastră existenţă
 
 
Blocstartul amintirilor*
 
ca şi mulţi alţii
aş vrea să alerg către finiş
să-l strâng pe Dumnezeu în braţe
dar, de frică să nu fur startul
am rămas pironit în blocstartul amintirilor  
privindu-mi pixul, un fel de ştafetă
pe care nu am cui s-o predau
privind spectatorii care surprind momentul
în nu ştiu câte cadre cadavre
pe secundă
 
ei vor să scrii şi iar să scrii
ca şi cum scrisul ar însemna să găteşti
şapte feluri de mâncare
pentru degustătorii apocalipsei tale personale
să fii un restaurant plutitor care circulă
pe fluviul propriilor lacrimi
apoi să eşuezi pe malurile secate
să ajungi un fel de distracţie
pentru cei din generaţia
Facebook
 
 
Darts la adăpostul megapixelilor*
 
ziare, reviste, situri, bloguri, reţele de socializare
fericirea nu este decât un lanţ de servere
prin care orbecăim ca nişte somnambuli ai vieţii reale
umplem golurile unei lumi virtuale
cu vise care nu mai interesează pe nimeni
în timp ce amintirile contrafăcute
devin amantele noastre cele mai fidele
 
unii dintre noi au găsit locuri
în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie
încercând să-i convingă pe alţii
sau să se convingă pe ei înşişi
că nu trăiesc degeaba pe pământ
 
şi uite aşa lumea se depreciază constant
iar cei care se zbat să transmită mesaje
pentru trezirea conştiinţei
se apropie de oameni la o distanţă
optimă de înţelegere
şi ajung ca tablele din jocul de Darts
 
 
Spectacol interzis muritorilor*
 
priveşte atent un munte, un arbore,
o piatră, o apă şi ţine-le minte
pleacă apoi în lume
trăieşte-ţi viaţa
întoarce-te peste ani şi ani
priveşte-le din nou pe toate şi vei avea senzaţia
că n-ai fost plecat niciodată
din acele locuri
 
urmăreşte un episod dintr-un film serial
care te captivează la maxim
dormi, pleacă la muncă
întoarce-te acasă, vizionează un alt episod
şi vei avea senzaţia
că n-ai fost plecat niciodată
din acţiunea filmului
 
citeşte o carte, zece cărţi, o sută de cărţi
întoarce-te la cartea care ţi-a plăcut cel mai mult
şi vei avea senzaţia că n-ai fost plecat niciodată
dintre coperţile ei
 
privim, plecăm, ne întoarcem
ne întoarcem, privim şi plecăm
 
numai că unii oameni
pe care i-am privit cândva
cu atâta dragoste
au uitat să se-ntoarcă
din călătoria lor
au rămas captivi într-un spectacol
interzis muritorilor
 
iar umbrele, sufleuri ai neantului
ne şoptesc în continuare
rugăciunile
 
 
Neant cu lentile de contact*
 
prin lacrimi tragem de timp în faţa zădărniciei
visele sunt doar nişte monede de schimb
aruncate de zei în palmele cerşetorilor
mutilaţi de amintiri
 
pe eşafodul dimineţii
ne ghilotinăm şansa unui nou început
şi iată-ne singuri într-o lume
în care speranţa cu aripi de ceară
s-a prăpădit pe stâncile abrupte ale inimii
 
nici umbrele nu mai leagă prietenii
ne îmbrăţişăm spasmodic absenţele
în faţa neantului cu lentile de contact
 
 
Cuvinte pentru viitorul sterp al deziluziei*
 
să nu scrii tot
mai lasă un poem şi pentru mâine
poimâine şi alte zile în care durerile
te vor invada cerându-ţi capitularea
păstrează cuvintele şi alungă spaima întunericului
cu săgeţile lor de foc departe cât mai departe
înapoi în haosul primordial
păstrează o armată de cuvinte
călare pe himerele visului
în mijlocul lor iubirea cu flamura nemuririi
suflând în goarna inimii
păstrează cuvintele în tranşeele cărnii
în circumvoluţiuni în diviziunea celulei
în spiralele ADN-ului tău prometeic
învârtindu-l ca un bumerang prin abisul psihozei
lovind iscoadele morţii umbrele nelegiuite
direct în punctul lor sensibil la frumuseţea metaforei
păstrează cuvintele în sânge
singurul şarpe înţelept căruia îi place căldura sufletească
a celui de lângă tine cel dornic
să te citească cu buzele cu palmele cu ochii înroşiţi
de vinul amar al singurătăţii
păstrează cuvintele pe creştetul tău pleşuv pe tâmple
pe sprâncene şi în gropile obrajilor
îndreaptă-ţi spatele
stai falnic ca un munte de cuvinte
ca un avocat al cerului
nimic chiar nimic nu te poate mişca din locul
în care ţi-a fost dat să lupţi împotriva deziluziei
un vârf semeţ de speranţă împungând cerul
în ochiul larg deschis
căci numai aşa curge cu adevărat
lacrima lui Dumnezeu
 
 
Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant*
 
Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului.” (G. Călinescu)
 
iubesc prea mult viaţa pentru a renunţa la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparţine
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu
 
până la urmă paradoxal vorbind şi simţind
ajungi să iubeşti şi exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputinţa de a fi fericit întru totul
 
(doar răstignirea face posibilă
existenţa concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)
 
întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
şi să le iubim fiindcă
ne amintesc că suntem aici acum
şi nu altundeva altcândva
 
iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplaţie
în faţa ferestrei deschise spre neant
 
nu ştiu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispiteşte
doar un fior îmi trece prin şira spinării
făcându-mă să cred că e mai bine aici
 
în ciuda durerilor şi mizeriilor care mă deziluzionează
există şi un dram de frumos există şi multă imaginaţie
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări şi suflă flăcări
 
dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc să simulez nemurirea
şi să trăiesc în poeme
aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile
mă torturau să mărturisesc contrariul
 
facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realităţii alternative în care
voi fi mereu fericit
 
 
La mormântul lui Émile Nelligan
 
scriam şi iar scriam
în spaţiul îngust al propriei mele apocalipse
în tot acest timp numele poeţilor
din generaţia 2000
umpleau paginile antologiilor
din patria-mamă
 
chiar dacă vanitosul din mine
se revolta deoarece numele meu
nu exista în nicio antologie
însinguratul din mine îmi spunea
să mă calmez şi să discut
cu Dumnezeul din mine
chiar şi cu umbra mă îndemna
să fac exerciţii de cinism
şi aneantizare sperând să o trag
de limba ei otrăvită cu întuneric
însă tot eu beam până la fund
paharul cu amărăciunea cuvintelor
în nopţile îmbălsămate cu tăceri
mirosind a zăpadă şi moarte
 
scriam şi iar scriam
departe de tot şi de toate
mă născusem pe Google, dar nu eram
pregătit să mor în serverele dependente
de curent electric şi nu de amintirea
şi sufletul oamenilor
luptam împotriva uitării
urcând cuvintele pe dealul inimii
dar ele cădeau înapoi ca şi cum
fusesem suspus de zeii iubirii
la o caznă perpetuă
 
astfel am început să vizitez cimitirele
şi inima mea avidă de noi sensuri
se umplea de frumuseţea stranie
a unor cuvinte venite din altă lume
la fel cum coşciugul se umple
de frumuseţea unui mare poet
 
când am ajuns la mormântul lui Émile Nelligan
din cimitirul Notre-Dame-des-Neiges
o lacrimă mi-a curs
amintindu-mi de suferinţa poetului
de anii petrecuţi în azil
apoi, ceva din mine care simţea
că poezia e mai presus de orice limbă
şi orice curent literar
mai presus de însăşi viaţa noastră
m-a îndemnat să-mi deschid
cărţile şi să citesc
 
îmi amintesc de tine, Émile Nelligan
dar, spune-mi, cine-şi va aminti de mine?
 
 
Zăpezile zădărniciei
 
pe umerii şi pe creştetul visului
au căzut zăpezile zădărniciei
au acoperit chiar şi locul
unde speranţa poposise
o vreme îndelungată
 
în curând toate visele
vor fi acoperite de aceste zăpezi
iar speranţa va fi nevoită
să călătorească
într-un infern mai cald
şi mai aproape
de inima oamenilor
 
 
Poezie cu cifru
 
nemurirea este o poezie cu cifru
codul îl ştie doar
sufletul meu
 
eu tot încerc să-l aflu
pe ghicite prin poemele mele
îmi storc mintea de idei şi de sensuri
dar codul îl ştie doar
sufletul meu
 
apare şi specialistul
îşi stoarce şi el mintea
de idei şi de sensuri
dar codul îl ştie doar
sufletul meu
 
nu-i nimic
voi aştepta ca sufletul meu
să-şi lase jos sacul de carne
pe care-l duce-n spinare şi să viseze
un pic cum se moare
poate îl voi trage de limbă
sau poate, cine ştie
nu se va întoarce din vis
va rămâne într-o adunare ad-hoc
încât moartea să aibă
pe cine să poarte ca breloc
la cheile cu care se deschid
toate porţile
 
 
Amintirile întunericului
 
oare cine merge
şi vorbeşte
în somnul adânc
al umbrelor?
 
oare umbrele
se pregătesc
pentru primirea
întunericului deplin
în sufletul lor?
 
şi noi, cine suntem noi?
paznicii umbrelor
în bătaia soarelui?
paşii călăuzitori ai umbrelor
din cele patruzeci de nopţi
cu lună plină?
 
sau poate că umbrele
sunt amintirile la care întunericul
nu poate să renunţe
fără luptă?
 
adânc e somnul umbrelor
adânc ca mările
de lacrimi negre
pe malul cărora
oamenii contemplă în tăcere
un nesfârşit mister
 
 
Luminile noastre erau aprinse
 
moartea nu are încredere
deplină în umbre
altfel le-ar fi dat coasa
cu împrumutul
 
dar umbrele
n-au greşit cu nimic
au încercat să intre în noi
şi n-au reuşit
 
luminile noastre erau aprinse
şi umbrele au rămas
la picioare
întinse
 
 
Umbre şi gesturi
 
omului îi este uşor să comunice cu alţii
pur şi simplu deschide gura
şi vorbeşte despre necazuri, despre muncă
despre familie, despre timp, despre bani
despre nevoi, despre dorinţe
şi leagă tot felul de prietenii
 
umbrelor le este mai greu
vorbesc prin gesturi
atunci când le întoarcem spatele
pesemne nu vor să trădeze
planurile întunericului
în ce ne priveşte
 
de unde ştiu?
am tras şi eu
cu coada ochiului
într-o zi când umbra mea îi arăta
altei umbre cum se ţine în braţe
umbra copilului meu
 
umbra mea
avea gesturi tandre ca ale mele
dar mâinile ei erau mai lungi
şi tremurau de parcă
urmau să cedeze definitiv
umbra copilului
 
am tresărit
mi-am luat copilul înapoi
l-am strâns în braţe protectiv
şi i-am spus că nu-l voi părăsi
niciodată
 
voi fi mereu cu el
când umbrele altor trupuri
îl vor strânge în braţe
voi fi mereu cu el
după lăsarea nopţii
şi-i voi cânta
în vise
 
 
Fântâna otrăvită
 
dacă şi umbra ar simţi
în întunecatul ei trup
căldura inimii mele
poate mi-ar spune:
te iubesc!
 
dar ea este oarbă
mută şi rece
ca o fântână otrăvită
 
din ea se adapă
doar cuvintele mele
cele mai însetate
de neant
 
 
Învierea dintre contraste
 
noaptea este
umbra paradisului
care pluteşte deasupra
întregii noastre lumi
dar absentăm cuminţi
de la această revelaţie
înstelată de promisiuni
 
în timp ce ziua este
sufocarea cu lumină
în care respirăm
doar prin umbre
somnul veşnic
al morţilor
 
cuvântul meu
este învierea dintre
contraste
 
un fel de vis
în spaţiul
nedeterminării
 
 
Singurul regret
 
stăm la rând
în faţa dezastrelor
până şi lacrimile
stau la rând în faţa
unor iubiri fantomatice
 
numai respiraţiile
şi bătăile inimii
se grăbesc să umple
vidul atotdevorator
 
regret doar că
visele frumoase
nu durează mai mult
sau le uităm înainte
de a le ţine minte
 
fără ele nu pot muri
pe de-a-ntregul
în aceste cuvinte
 
 
Nu mă opresc
 
ar trebui să mă opresc
să-i dau tăcerii
ce e al tăcerii
căci înţelepciunea nu e
şarpele care se înghite pe sine
până se sufocă
cu propriile cuvinte
 
ştiu asta, dar nu mă opresc
până când Dumnezeu
nu-mi cere el însuşi
să mă opresc
vreau să-i pară un pic rău
din pricina încăpăţânării mele
cu toate că s-ar putea
să-i pară bine
şi nu ştiu eu de ce
 
oare cuvintele
se vor preface în păsări
şi vor cânta la fereastra
inimii sale?
 
sau ele sunt doliul fericirii
pe care mi-l îngăduie să-l port
până când voi muri
şi odată cu mine
vor muri şi toţi oamenii?
 
 
Prizonierul necunoaşterii
 
doar întrebările mă ţin în viaţă
cu toate că necunoaşterea
răspunsurilor
mă paralizează
sunt ca un păianjen viu
din care se hrănesc
larvele viespii
în timp ce-n pânza
fără stăpân
se agaţă doar
ultimele
vise
 
 
Praf
 
e atâta praf în lume
încât mă simt
ca un degustător
de moarte
în mine înfloresc deja
florile de pe viitorul
mormânt
din păcate nu pot să scap
de buruieni şi de spini
mă uit în sus
poate mă ajută cineva
 
cerul e ca un geam fumuriu
din spatele căruia
îi fac cu mâna
unui bătrân
cu ochii albaştri
 
 
Săgeată
 
spintec cerul ca o săgeată
încetinesc, mă opresc
mă întorc şi mă înfig
în pământ
atât a durat viaţa mea
moartea va scoate
înc-o săgeată din tolbă
încercând să-i atragă
atenţia Dumnezeului
preocupat peste măsură
cu industria viselor
 
 
Nu eşti pregătit
 
speranţa îngenunchează
în lacrimi de iubire
în timp ce inima îi spune
sângelui să mai aştepte
până la eterna coagulare
 
gândul e sfărâmat
în mii de presupuneri
ce aprind o ură
de nedescris
 
cuvintelor le cresc
gheare cu care încearcă
să scoată ochii
celei de-a doua şanse
 
nu eşti pregătit
pentru marea iubire
mai trebuie să suferi
pe foaia de hârtie
bântuit de propriile
tale vise
 
 
O viaţă pentru binele umbrei
 
uneori am impresia
că existăm doar
pentru binele umbrei
pentru creşterea ei
armonioasă
 
noaptea pare a fi
un marsupiu
în care întunericul
îşi readuce umbra
cu blândeţe
iar noi rămânem
de izbelişte
în visele noastre
mergem care încotro
şi nu găsim o ieşire
până dimineaţa
 
ne ştergem urdorile viselor
cu mânecile sufletului
şi sperăm ca pentru buna
noastră purtare
să fim eliberaţi de umbre
pentru a zbura
către lumile înfăptuite
de gânduri
 
unii reuşesc
alţii aşteptă noi umbre
de crescut
 
 
După care vis să mă trezesc?
 
după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?
 
după visul în care
stelele par a fi
încercările creatorului
de a reda vederea
unui întuneric orb?
 
după visul  în care
durerea palpită
ca un gând abandonat
în neant
iar eu încerc să-mi chem
gândul înapoi
pentru a învinge durerea
prin cuvânt?
 
după visul în care adevărata iubire
începe cu lacrimi vărsate
pe altarul singurătăţii?
 
după visul în care
săruturile tremură ca nişte frunze
în bătaia vântului uitării
iar umbrele fug în toate direcţiile
de frica unei îmbrăţişări?
 
după visul în care
unii oameni ridică statui
alţii le dărâmă
dar prea puţini reuşesc
să le readucă la viaţă?
 
după visul în care
apa de ploaie se rupe
la naşterea curcubeului
iar noi ne privim chipul
îmbătrânit în bălţi?
 
după visul în care
te scufunzi în propria suferinţă
pentru a găsi o perlă născută
dintr-un fir de nimic
o poezie pe care nimeni
nu o mai poartă
ca amuletă de protecţie
noroc şi nemurire?
 
spune-mi tu, celălalt eu
al celeilalte lumi
pe care o port pe umerii
de Atlas al zădărniciei
 
după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?
 
 
Onoarea de a muri în visul cel mai frumos
 
există şi învieri triste
sunt cele care ne trezesc
din visele
cele mai frumoase
ale nopţilor
 
ce bine-ar fi
dac-am putea alege visul
în care să murim
definitiv!
 
şi ce simplu!
 
dar marele maestru al viselor
nu crede că merităm
această onoare
fără luptă
şi ne mai dă vise
pe care să le visăm
cu ochii deschişi
în toiul zilei
 
vise care trec
pe lângă noi la o distanţă
suficient de mică încât
să mai sperăm
la viitoare atingeri
 
vise care ne ridică
ochii spre cer
încât să credem
că zborul este şi al nostru
nu numai al păsărilor
 
dacă visele acestea
nu se vor a fi împlinite
dacă ne pierdeam curajul
şi motivaţia de a fi
nu vom avea onoarea
de a muri în visele
cele mai frumoase
ale nopţilor
 
vom muri
bălăcindu-ne în vieţile
noastre călduţe
în urma unei crize
de identitate
 
 
Piatra de pe fundul apei
 
sunt piatra
care-şi strigă adevărul
pe fundul apei
un adevăr pe care
îl cunosc doar peştii bătrâni
ei stau cuminţi şi nu muşcă
din momeala pescarului
 
cândva fusesem
pe malul apei
şi-mi strigam iubirea
unei alte pietre
dar pescarul m-a aruncat
voind să afle
câte salturi pot face
înainte să mă scufund
 
cealaltă piatră
îi foloseşte în continuare
pescarului
pe post de scaun
aşa cum şi eu i-am folosit
unui om cu câteva
ere în urmă
 
ce mai contează
n-aş vrea să crăp de ciudă
şi să-mi scurtez viaţa
 
 
Otrava Lunii
 
după o ploaie de stele
a răsărit o ciupercă uriaşă
pe cerul nopţii
 
toţi visau s-o culeagă
dar nu erau suficient
de înalţi
 
peste ani şi ani
au construit
o navă spaţială
şi au plecat încrezători
către ea
 
părea comestibilă
de la distanţă
acea ciupercă uriaşă
dar sub pălărie
era suficientă otravă
cât să întunece minţile
înfometate ale
curioşilor
 
 
Slugile pământului
 
noi credem că umbrele
sunt slugile noastre
iar umbrele cred că noi
suntem slugile lor
 
aşa trece timpul
iar când se cască o groapă
la picioarele noastre
şi noi şi umbrele realizăm
c-am fost slugile pământului
 
nici păsărea
nu şi-a găsit odihna
în cuibul unei stele
iar cârtiţa oarbă
în loc să-şi găsească
fericirea
pe vârful muntelui
continuă cu încăpăţânare
să sape galerii
sperând să ajungă
la rădăcina
arborelui vieţii
 
 
Prea mult întuneric
 
tatăl meu şi-a îndreptat
razele spre mine
şi mi-a spus să dorm
mama mea m-a ţinut
în braţele ei
munţi şi vâlcele
şi mi-a spus să dorm
vântul mi-a trecut prin plete
şi mi-a spus să dorm
toate vocile din jurul meu
mi-au spus să dorm
şi până la urmă
am adormit
 
după un timp
vocea din interiorul meu
mi-a spus să mă trezesc
şi să urlu
prea mult întuneric
se adunase
în spatele pleoapelor
 
aveam nevoie
de o lumânare
aprinsă
 
 
Jumătate om, jumătate papagal al întunericului
 
din când în când
mai rup o foaie de hârtie
nu tot ce scriu este
ceea ce vreau să însemne
 
sunt jumătate om
şi jumătate papagal
al întunericului
nu ştiu pe care dintre noi
îl vrea Dumnezeu
în colivia cerului
 
dar constat că mulţi oameni
din jurul meu mor
iar papagalul continuă
să vorbească fără oprire
chiar şi la lăsarea viselor
pe pagina albă
îmi face mâna să tremure
 
ferice de şarpe
el îşi leapădă pielea
şi rămâne acelaşi
ce mult mi-ar plăcea
să pot face şi eu la fel
cu cuvintele mele
 
dar asta m-ar face
cu adevărat fericit?
 
 
Mai bine mă opresc
 
cuvintele mele îşi pierd vocea
chiar şi inimile lor
au devenit clopote răguşite
 
cuvintele mele îşi pierd conturul
parcă-ar fi nişte urme lăsate
pe nisip pe care vântul le şterge
fără nicio remuşcare
 
cuvintele mele îşi pierd menirea
de a naşte alte cuvinte
braţul meu este neputincios
precum cumpăna unei fântâni secate
 
mai bine mă opresc
şi aştept să plouă cu îngeri
decapitaţi
 
 
Întrebări şi iar întrebări
 
văd toate cuvintele cărţilor
cum se desprind de foile albe
ca nişte stoluri de păsări negre
şi se întorc în lumea
din care-au venit
 
să fie acesta începutul
sfârşitului?
 
ceva din mine crede că gândurile
au fost transformate în cuvinte
din nevoia umană de concretitudine
iar cuvintele se transformă
în senzaţii de dumnezeire
pe care le simţim
doar ca suflete
 
ceva din mine
nu vrea să renunţe
nici la gânduri şi nici la cuvinte
încearcă să ţină minte totul
încearcă să scrie totul
pentru a ţine minte
trăieşte cu teama uitării
trăieşte cu speranţa
că dincolo e un tărâm
al posibilităţilor infinite
pe care trebuie să-l umple
cu gânduri şi cu cuvinte
 
ceva din mine
crede că Dumnezeu este însumarea
tuturor sufletelor care au rolul
de a înregistra tot ce gândim
cuvântăm şi simţim
adică nimic nu se pierde
nimic nu se uită
totul este perpetuu
şi schimbător
totul se divide
se reîntoarce la sine
şi iar se divide
acel ceva din mine
se ridică la pătrat
şi este egal cu Dumnezeu
 
ceva din mine
nu ştie ce să mai creadă
pentru a fi bine
pentru a fi liniştit
crede şi nu cerceta
parcă ar avea un sens
acela al fericirii
într-o viaţă scurtă şi mizeră
dar acel ceva din mine
se întreabă adesea:
cum rămâne cu nemurirea?
 
ceva din mine crede
că putem fi suflete şi în viaţa aceasta
atunci când scăpăm din azilul
propriilor gânduri
atunci când iubim fără teama
de a fi ceva sau altceva
de a ajunge undeva
sau altundeva
acel ceva din mine crede
că iubirea este pariul nostru
cu nemurirea
 
numai că...
ceva din mine
nu mai vrea să creadă
nimic
 
nu vrea decât întrebări
şi iar întrebări
 
 
Reîntoarcerea la marea singurătate
 
oricât de mult
ne înşelăm singurătatea
cu oameni sau cu amintiri
despre oameni
tot la ea ne întoarcem
nici măcar visele
unde suntem mereu cu cineva
nu ţin o eternitate
chiar şi viaţa este un vis
din care suntem ispitiţi
să ne trezim
atunci când întunericul
ne întinde fructul otrăvitor
al cunoaşterii
 
poate că părerea noastră de rău
când părăsim această lume
este şi părerea de rău
a Dumnezeului din noi
care se întoarce la marea
S I N G U R Ă T A T E
 
la asta te-ai gândit
vreodată?
 
tocmai de aceea
căutăm pe cineva
cu care să fim fericiţi
acum aici
aşa cum şi eu
îmi caut celălalt eu
în pragul
apocalipsei
mele personale
 
între mine
şi celălalt eu
e o prăpastie
peste care încerc să trec
mergând pe frânghia subţire
a unui vers
o frânghie care tremură
la fiecare bătaie de inimă
o frânghie care se îndoaie
sub greutatea îngerilor
care mi se aşază pe umeri
pentru a-mi testa
echilibrul
 
n-am avut alte aripi
în afara paginilor
pe care cititorii
au încetat
să le răsfoiască
atunci când iubeam
şi nutream să primesc
iubirea înapoi
 
dar poate
că e mai bine aşa
să fiu lucid
precum o lamă de cuţit
care spintecă
iluziile
 
să-l am martor
doar pe Dumnezeul din mine
care îşi bea cafeaua tare
în zorile nemuririi
 
ce va fi
va fi
 
 
Firesc
 
azi sunt foarte simplu
mâine sunt foarte complex
totul este firesc
nu mă forţează nimic
nu scriu pentru oameni
şi nici pentru critici
nu am nimic de demonstrat
 
odată ce mă părăseşte poezia
mă simt ca un părinte căruia
i-au crescut copiii
şi e timpul ca aceştia
să plece în lume
 
mulţi mă întreabă
câţi bani am făcut cu cărţile mele
e clar că ei nu înţeleg nimic
mai mult respect am
pentru cel care mă-ntreabă
ce-a vrut să însemne
o anumită metaforă
cu toate că a-i explica
nu-l ajută să evolueze firesc
 
cei care se pricep la afaceri
se cred mai inteligenţi
şi mai buni decât mine
îmi spun că eu nu sunt
în stare de nimic
că trebuie să le urmez
exemplul
îmi vine să deschid gura
şi să le explic
dar ştiu că orice le-aş spune
s-ar lovi de un zid
aşa că îi las în pace
să-şi ia cu ei averile
în pământ
 
trăiesc într-o lume
în care bogaţii mi-ar cere chirie
şi pentru umbră
chiar şi aerul sunt în stare să-l polueze
ca să mi-l vândă apoi mai curat
şi mai scump decât aurul
eu scriu în continuare poeme
azi sunt foarte simplu
mâine sunt foarte complex
totul este firesc
 
acum schimb macazul gândurilor
versurile mele sunt ca un afiş
lipit pe frunte pe care scrie
s i n g u r ă t a t e
chiar şi îngerilor le spun
să nu mă deranjeze
sunt doar eu şi cu celălalt eu
vă rog, nu deranjaţi
nici dacă vine sfârşitul lumii
aşa a fost să fie
 
stau la umbra arborelui
care înfloreşte în mine
prinde rod şi mă hrănesc singur
ridicându-mă pe vârfurile imaginaţiei
sângele curge în cascade
lacrimile umplu văile morţii
care devin mări interioare
sufletul face valuri
cuvântul e o corabie
cu care încerc să ating
ţărmul eternităţii
unde aşteaptă alte suflete
nemângâiate
 
buzele mele
care atingeau alte buze
au lacăt greu
mâna care strângea alte mâini
e o prelungire a creierului
anesteziat de inspiraţie
ochii mei văd în toate direcţiile
şi nici măcar nu e nevoie
să-i ţin tot timpul deschişi
 
este firesc, este totul firesc
chiar cum simt nevoia
să mă opresc
 
 
Dumnezeu nu e mort
 
Dumnezeu s-a coborât
odată cu lacrima
pe pagina albă
şi aşteaptă scări de cuvinte
pentru a urca
în sufletul altora
 
stau şi-l privesc mirat
parcă s-ar zbate
să nu se înece
o parte din mine ar vrea
ca el să moară acolo
fiindcă m-a părăsit
o parte din mine
simte nevoia să-l salveze
contrazicându-l pe Nietzsche
 
Dumnezeu nu e mort
aşteaptă doar
să-i întind mâna
şi cuvintele
 
 
Creste
 
îţi cauţi scăparea prin scris
din acest infern
precum cel care se-aruncă-n mare
de pe o corabie în flăcări
 
dar până la malul
tărâmului misterios
despre care mulţi au vorbit
dar nimeni nu s-a întors
pentru a-i confirma existenţa
 
mai ai de trecut
şi de răpitorii adâncurilor
gândurile negre
cărora li se văd doar
crestele
ca nişte umbre
în marea de oameni
 
 
Iubirea nu e niciodată strigăt în pustiu
 
când vei ajunge să fii
ultimul om de pe Pământ
să-ţi ridici privirea la cer
şi să te rogi
iar dacă din ochi nevăzuţi
vor curge lacrimi
asta înseamnă
că ţi se va permite şi ţie
să stăpâneşti
universul stelelor căzătoare
pentru a îndeplini dorinţele
unor noi oameni
pentru care
iubirea nu e niciodată
strigăt în pustiu
poate doar sfârşitul
ucigaşului
de speranţe
 
 
Poem de şters lacrimile lui Dumnezeu
 
pe timpul meu au trăit
miliarde de oameni
iar de numele lor
nimeni nu-şi mai aduce
aminte
 
acum tu eşti ultimul om
de pe Pământ
şi moartea te va-ntreba
din curiozitate
cum te numeşti
 
te rog să nu-i spui
fă-o s-aştepte
martor trebuie să fie
şi Dumnezeu
 
iar dacă te va-ntreba
ce vrei să serveşti
la ultima masă
spune-i că vrei
o Cale Lactee
şi puţină ambrozie
 
de atât ai nevoie
pentru a scrie
chiar pe ultimul şerveţel
un poem cu care Dumnezeu
să-şi şteargă lacrimile
când va auzi numele tău
 
şi să le şteargă din nou
când va auzi şi restul
miliardelor de nume
 
 
Suflet cu gura plină de pământ
 
trupul nu îndrăzneşte
să-i spună sufletului
că a rămas singur
ci îl lasă să doarmă
în braţele inimii
ce fredonează
cântecul de leagăn
al nemuririi
 
sufletul doarme, doarme
până se trezeşte buimac
visase urât
dar şi mai urât este
ceasul stricat al inimii
pe care-l priveşte
neputincios
 
se sperie şi-i vine să urle
dar are gura plină
de pământ
 
îşi face loc cu greu
printre bolovani şi rădăcini
ajunge la suprafaţă
miroase o floare
care nu mai miroase a floare
miroase o cetină
care nu mai miroase a cetină
 
ascultă vântul
ca un râu de şoapte
clipocind despre
marea călătorie
 
şi cheamă o pasăre
care să-l poarte pe aripi
până la marginea lumii
 
 
Maestrul celui mai tainic ecou
 
eliberat de vis
din chingile cărnii
sufletul îşi deschide aripile
şi zboară
 
noaptea este lumea
călătoriilor sale
printre cei care şi-au îngropat
cuvintele adânc
în circumvoluţiuni
 
este asemenea liliacului
ieşit din peşteră
orientându-se prin sunete
doar de el auzite
 
este maestrul celui
mai tainic ecou
menit să-l înştiinţeze
despre adevărul dureros
al celorlalte suflete care s-au privit
prin ochii oamenilor
dar nu li s-a permis niciodată
să se îmbrăţişeze
 
 
Cabina de probă
 
moarte, n-ai vrea tu
să-mi încerci umbra
în cabina de probă a acestei vieţi
precum şi eu am încercat
costumul de haine
pe care-l păstrez în şifonier
pentru ocazii speciale?
 
îţi voi face cadou la miez de noapte
Luna spânzurată de metafora mea
ce-ai putea dori mai mult de atât?
chiar şi visele mele
le voi pune într-o cutie
de chibrituri şi le voi da foc
pentru tine ca să mergi mai apoi
pe cărări de nimeni ştiute
 
moarte, îţi pot da şi gândul meu
cel mai intim care aşteaptă
să răsară pe cerul gurii
precum steaua care
aşteaptă pe fundul mării
să împodobească
o sufragerie
 
şi dicţionarul suferinţei
îl pot scrie în cinstea ta
când mă voi îmbăta cu fermentul
fructului interzis din care n-am irosit
decât o mică muşcătură
acolo unde viermele îşi începea
epopeea distrugerii
 
dar de lacrimile mele, ce zici?
pot umple toate abisurile lumii cu ele
chiar şi tu poţi sta mai bine la pândă
iar dacă vrei te pot acoperi
şi cu nisipul scurs
în clepsidra inimii mele
în prima jumătate de viaţă
 
nu, nu, nu-mi cere şi amintirile!
ce poţi face tu cu ele?
oricum nu te ajută să întinereşti...
 
dacă vrei îţi pot da
bătrânele mele singurătăţi
care rătăcesc prin nesfârşite pustiuri
le poţi înhăma la caleaşca ta neagră
 
lasă-mi mie
doar singurătatea cuvintelor
în oglinda cărora
îmi privesc creatorul
 
 
În orice tunel există o ieşire de urgenţă
 
n-ai somn
de coada Lunii
atârnă o întrebare
ca un ştreang
iar tu dai din picioare
ca spânzuratul
care încearcă să zboare
şi n-are cu ce
 
(...nimeni nu-ţi suflă o vorbă
despre cel ce se-ascunde
în cerul nemărginit...)
 
te-ai săturat de presupuneri
vrei dovezi măcar acum
când insomnia poartă
hainele de împrumut ale morţii
nu, nu vrei secunde în plus
de o viaţă cauţi răspunsuri
la ce ţi-ar putea folosi
câteva secunde în plus?
 
(...ridul e un drum mai lung către moarte
iar rana o fereastră întredeschisă
care poate scurta drumul...)
 
vântul intrat pe furiş în cămară
te mângâie, dar nu te face mai uşor
aşa cum te făcea mângâierea mamei
nici lacrimi nu mai poţi vărsa
atât de multe încât să pluteşti deasupra lor
strigând: Evrika! Evrika!
 
întreaga ta viaţă
devine un tren plin cu amintiri
blocat în tunelul incertitudinilor
 
nu ştii încotro?
fă un efort! îţi spune un glas interior
închide ochii şi păşeşte cu o treaptă mai sus
pe scara de la marginea tunelului!
 
păşeşti cu o treaptă mai sus
ajungi la suprafaţă
şi vezi cum Luna
se întregeşte şi-ţi face cu ochiul
ca un ceas fără limbi
în faţa căruia îţi poţi petrece
copilăria la nesfârşit
 
iar stelele devin
nişte cuiburi uriaşe
care-ţi aşteaptă gândurile
pentru a nu se pierde în van
 
acum ştii ce ai de făcut...
 
 
Sculptură
 
omul e o sculptură
neterminată
pe care o finisează
sculptorii orbi din
adâncuri
 
 
Roaba poeziei
 
trupul nu mai este
ce-a fost cândva
dar poetul încăpăţânat
îşi duce sufletul
către infinit
în roaba poeziei
 
şi ca să nu fie roaba
prea uşoară
zeii au hotărât
să se scurgă în ea
şi nisipul din clepsidră
cu tot cu amintirile
cele mai frumoase
în care sufletul
se ascunde adesea
pentru a scăpa
de gura păcătoasă
a lumii
 
ţine, poetule, roaba poeziei
cu ambele mâini
şi lasă bastonul dragostei
pentru orbi!
 
 
Ce mult ai crescut...
 
îţi retrăieşti în minte
eşecurile şi momentele
apropierii de moarte
 
da, da, te-a durut
şi ţi-ai vărsat toate lacrimile
peste lumea pe care
nu demult voiai
s-o salvezi
ai dezrobit un potop
care a ucis
toate himerele
 
apoi a venit seceta
şi sufletul a început să trudească
într-o ocnă tot încercând
să vândă sare morţilor
şi fiindcă morţii nu i-au răspuns
s-a rugat foii de hârtie
să te nască pentru
a doua oară
 
ce fericit era sufletul
când ai venit din nou pe lume
şi erai doar un punct
ce mult ai crescut între timp
încât nu mai încapi
în cărţile pe care le scrii
 
chiar şi sufletul te îmbrăţişează
cu braţele unei noi galaxii
 
 
Arhipelag
 
nu trebuie să mergeţi foarte departe
nu trebuie să plătiţi foarte mult
 
cartea mea e un arhipelag de poeme
născute dintr-un suflet vulcanic
 
în poemele mele veţi găsi
toate formele de relief ale fiinţei
şi toate jivinele gândului
 
veţi putea trăi singuri
cu voi înşivă
sau veţi putea trăi
în compania
tuturor oamenilor
pe care i-am iubit
 
şi chiar dacă uneori
mai erup în amintirea
dragostei de demult
şi se ridică cenuşa
acoperind cerul senin
 
vă promit că nu va dura
foarte mult
daţi pagina şi va trece
 
 
Mărturisire
 
sufletul meu este sufletul tău
anii ce ne despart sunt
file dintr-o carte
cartea o scriu
dar n-o iau cu mine-n sicriu
tu o citeşti şi-o retrăieşti
precum o înţelegi şi după
propriile tale legi
 
tu eşti ultimul om de pe Pământ
eu sunt şi primul
şi ultimul şi încă mulţi
eu mai sunt
dar al lor nume
l-am uitat subit
ultima oară
când am venit pe lume
m-am cam grăbit
 
bolile le-am învins
între coperte
chiar dacă pe tâmplele mele
ningea cu lucruri incerte
pesemne Dumnezeu voia
în felul lui ciudat
să mă certe
ca să aibă mai târziu
pe cine să ierte
 
scriam şi-aveam multe idei
aveam soluţii şi pentru oamenii mei
şi-mi plăcea uneori să mă joc
înlocuindu-i pe zei
 
eram celestul foc
jar şi scântei
 
 
Cartea vieţii
 
nu te cunosc
nu te-am văzut niciodată
dar versul tău
îmi readuce în inimă
lumea toată
 
chiar dacă sunt
ultimul om de pe Pământ
îmi amintesc acum orice cuvânt
pe care înaintaşii l-au spus
precum le-a fost
dictat de sus
 
fraţi cu toţii
întru iubire
sacrificaţi
ca orice oştire
care se luptă până la moarte
pentru veşnicia lor
dintr-o carte
 
cartea aceasta
o voi ţine în mâini
dacă voi scăpa de infern
şi de câini
 
 
notă: Poemele marcate cu simbolul „*” fac parte din ciclul „Noi poezii – 2013-2015”, antologia „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, 2015
 
 
Aprecieri recente despre poeziile lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):
 
« Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere (...) De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. (...) Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Nici Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – nu-i de tot nouă, dar măcar jumătate tot e. Mai important e însă faptul că ea constituie un întreg, o confesiune biografică desfăşurată cu toate amănuntele, fie ele ”exterioare”, fie ”interioare”. E o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (…) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (…) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...) Pe ”sinceritate” şi sacrificiu pune Ionuţ Caragea mare bază, oricît de anacronic ar suna aceste exigenţe maximaliste. Ele vor să fie însă rigori de ontologizare a poeziei – şi aici poetul are tot dreptul şi toată dreptatea. Mai ales că el crede şi în misiunea salvifică a poeziei, în puterea ei vindecătoare, nu numai în ”acoperirea” ei existenţială... (…) E o ”poveste” autentică, cu ritm evenimenţial şi cu o analiză retrospectivă care nu tinde să falsifice datele iniţiale ale realului. Ce-i drept, viaţa lui Ionuţ Caragea şi are destulă materie epică, de la performanţele sportive la exil şi reîntoarcere - un fir întins şi tensionat pe de o parte de elanurile şi frustrările amoroase, pe de altă parte de religia poeziei. (...) În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot… (...) E o biografie ”semnificativă”, nu doar cu epos, ci şi cu o simbolistică a semnelor revelatoare. O biografie în care ”semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate momentele de cotitură sau criză. (...) …De la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge.  » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în revista Familia, 2015)
 
« Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Stef, cu titlul „M-am născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. (…) Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. În 2007, a mai publicat încă două cărţi de hârtie: „Donator universal” (Editura „Stef”, Iaşi) şi „Omul din cutia neagră” (Editura „Fides”, Iaşi). Poemele din cartea „Negru Sacerdot” (Editura „Fides”, Iaşi, 2008), pe marginea căreia încercăm cuvinte de predoslovie suavă, îl înfăţişează pe tânărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) De altfel, poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului blestemat al acestor timpuri agresive. (…) O nouă carte de poeme semnată de unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, Ionuţ Caragea, apărută în 2012 la editura ieşeană „Fides”, are drept titlu „Patria la care mă întorc”. Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Adică vreo paisprezece cărţi-spectacol care definitivează profilul unui poet. Spuneam şi altădată că Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. » (Daniel CORBU, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea… » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)
 
« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el -, natural, în cultura scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în postmodern. Aspect care iese în relief nu doar în scrierile anterioare, ci şi în recentul volum bilingv Cer fără scări/Ciel sans escalier, Ed. eLiteratura, 2014. Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. Reflexive şi autoreferenţiale, cu resuscitări ale profanului şi cu tatonări ale sacrului, cu un pronunţat caracter diegematic, versurile sale se constituie într-o artă a vieţii, într-un amplu excurs existenţial, fiind considerat „un athlète de la poésie”„qui practique la poésie comme une ascèse vitale, un yoga de la création” (Jacques Bouchard). Autorul manifestă o voinţă estetică totalizantă, una de sondare în tenebrele propriei interiorităţi, de explorare nemiloasă a sinelui, încercînd să scrie poemul total, „poemul  la care numai moartea are drepturi de autor”. Adept al provocărilor textuale polifonice, dar şi cu reveniri şi revizuiri destul de dese, autorul este mai degrabă caligraful descriptiv al unui modernism revigorat. „Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobîndeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul”, după cum afirmă, în preambulul cărţii, remarcabilul critic, eseist şi teoretician literar Ştefan Borbély. O voinţă de a adapta realul la imaginarul propriu, o încercare homerică de a remodela exterioritatea după calapodul diafan al cuvintelor caracterizează aceste poeme expiatoare şi revelatoare deopotrivă. Autorul îşi permite doar cîte un scurt „rendez-vous pe falezele eternităţii”, cîteva incursiuni anamnetice în propriile trăiri. Căci „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/într-un cer fără scări”, acolo unde doar ecoul absenţelor noastre mai poate ajunge. Poetul se exilează într-un imaginar bine strunit, compus şi recompus din secvenţe cotidiene şi versuri memorabile, doar pentru a-şi putea provoca noi singurătăţi creative, noi perspective inspiraţionale, pentru că, pînă la urmă, „poezia este o trecere de pietoni între viaţă şi moarte”. Un amestec insolit de Google şi de spirit modern, o tentă romantică şi una avangardistă, o infuzie curajoasă de biografism şi de joc apoftegmatic coexistă în lirica sa, care îşi tot caută propriul cer în abisalitatea paginii. Dar autorul ştie, după cum precizează şi în titlu, că oricărui cer poetic autentic îi lipsesc scările. El poate fi aprehendat doar cu perspectiva ludică şi tragică a cuvintelor. A acelor cuvinte care pot urca la infinit pe scara inefabilă a imaginarului. » (Prof. Dr. Ioan F. POP, în revista Steaua, 2015)
 
« Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literat atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. » (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)
 
« Ionuţ Caragea nu se grăbeşte încet, cum recomandă o vorbă veche. Festina lente ar fi pentru el un deziderat. Ionuţ Caragea nu are răbdare, este avid după o afirmare rapidă – ceea ce pare astăzi normal. E stilul lui evident, neliniştit şi fremătător, deşi ar vrea să acrediteze o altă idee despre sine şi despre poezia sa. Se vede foarte bine în modul său de a scrie: e direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a-şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vieţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr-o limbă într-alta. Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
 
« ...Arta poetică ce deschide volumul „Cer fără scări” proclamă tocmai această condiţie a morţii simbolice prin care poetul ne dă posibilitatea să reînviem cu el într-o formă de existenţă plenară, deoarece e inteligibilă: “iar foaia de hârtie/ este cimitirul alb/ în care îmi îngrop deseori/ amintirile/ este atâta poezie în jurul meu/ încât pixul se împotriveşte să scrie/ trebuie să moară ceva în mine/ trebuie să pierd ceva la care/ am ţinut foarte mult/ voi ucide întreaga lume/ dintr-un singur gând/ îmi va curge o singură lacrimă/ este atâta moarte în jurul meu/ şi atât de multă viaţă/ în această poezie!” La ce foloseşte pixul care se împotriveşte primei naturi a lumii în care ne ducem existenţa istorică? Dacă sociologii ne spun că procesul de individuaţie nu mai e ceea ce era la Hegel, ci o formă de inserţiune a eului nostru în tot felul de reţele deterministe din exterior, scrisul e evaziunea eului estetic din imperiul lor: poetul se autocreează aşa cum doreşte el să apară semenilor şi să rămână pentru posteritate. Condiţia de ”cyber-poet” e şi mai nesigură decât într-un lagăr: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?/ şi dacă pică brusc internetul în toată lumea/ cine va mai auzi de mine?”. Nu numai scriitorul, pe care nu-l mai recuperăm din manuscrisul B varianta C, cu toată istoria şi travaliul uman al scrierii unei cărţi, ci toţi cei care trăim în epoca computerelor cunoaştem panica de a constata că site-urile despre noi apar şi dispar zilnic ... cu miile. Spaţiul virtual oferă însă imensa şansă a transformării monologului adresat necunoscutului de către autor într-o comunitate de lectură, deoarece cititorul virtual poate el însuşi posta comentarii, dialoga, nu doar cu autorul ci şi cu alţi cititori. Iată că ordinea cosmopolitană visată de Kant a fost realizată, chiar dacă, paradoxal, în formă virtuală. În colimatorul cinematografiei violenţei ca scop în sine, produsă parcă de sadici şi oligofreni, poetul strigă conştiinţei anesteziate: “trăim la distanţă, ne iubim la distanţă/ şi când ne apropiem uităm cine suntem/ m-am născut pe Google pe înţelesul tuturor / aveţi la îndemână un sentiment accesibil/ nu-i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă/ ochii mei sunt albaştri şi se-nchid/ din senin.” Natura e anomică, totul se întâmplă “din senin”, dar destinul omului este de fiinţă cu sens. Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-şi atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-un limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase : “nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa/ şi să te poarte pe valuri/ nu aştepta atingerea mea drept/ mântuire/ târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei/ de bună voie şi nesilit de nimeni.” Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. Ordinea naturii e, ca şi în celebrul experiment cu picătura de cerneală al lui David Bohm, ordinea extrinsecă, o realizare aleatorie a unui model informaţional (ordine intrinsecă). Deşi revelaţia modelului implicat al unei realităţi în spaţiul liric e poate o sugestie a educaţiei de fizician electronist, imaginile sunt împrumutate din inventarul mito-poetic al unei minţi cultivate estetic. Nu în universul empiric vom descoperi adevărurile salvatoare ale omenirii, ci în interiorul propriei noastre umanităţi definite prin rostire profetică: “m-am întâlnit cu adevărul/ după ce l-am alergat ca Ahab prin oceanele lumii/ m-am întâlnit şi-am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă// adevărul mă privea cu ochi blajini/ înghiţind tone de adevăruri minuscule/ un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri/ lăsate de izbelişte/ un adevăr care devenise un monstru// nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului/ trăind în adevăr, murind în adevăr?”. În ciuda figuraţiei biblice, prelucrate şi de Melville, rostirea profetică are în poezia lui Ionuţ Caragea un sens semiotic. Poezia îndeplineşte o dublă funcţie: eliberându-ne de „hic et nunc”, ea îngăduie, pe de o parte, recuperarea şi „salvarea” (în limbajul computerelor) trecutului, iar, pe de alta, crearea unei matrice de posibile realizări viitoare prin lecturile diverşilor cititori: „La o atingere de cuvinte se află iubita/ O furi trecutului şi o întemniţezi /Într-o carte în care fiecare pagină/ Reprezintă o viaţă viitoare”. Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: “poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)
 
« O nestemată barocă, se poate spune despre cel mai recent volum de versuri al lui Ionuţ Caragea, umbra – ca metaforă – fiind tema ale cărei variaţiuni o desfac precum un evantai, sau aşa cum pulverizează atmosfera vaporoasă lumina sinteză în curcubeu. E o poezie a deducerii lumii din absenţă, un exerciţiu amintind de Heraclit, care încerca să gândească soarele ascunzându-l vederii. Lumina înţelegerii este extrasă din contrariul ei, deşi farmecul baroc al universului imaginar e dat, nu de pozitivul epifaniei, ca în poezia incarnaţionistă, ci de implozia, de infinita scindare interioară sau punere în abis a unei imagini ambivalente. Umbra lucidă alătură întunericul unei lumini divizate (lux + idus, de la iduare, a diviza). Fiinţa ce se desprinde din haos, sau materia ce parvine la conştiinţă pot fi corelative simbolice ale acestei metafore distribuite metonimic în cuprinsul unui volum de patruzeci şi şapte de poeme, o cifră care, din nou, alătură numărul asociat mitopoetic Creaţiunii numărului crucificării sau aneantizării trupului ei manifest. Supunând această metaforă revelatoare, cum i-a spus Blaga, sau cognitivă, cum îi spun acum retoricienii, unei variaţiuni fenomenologice, poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane. Umbra este noaptea, complement al zilei, moartea, dublul optic al trupului ca şi dublu socratic, demonic, sau angelic, este haosul originar, absenţa, moartea, lipsa de sens sau existenţa în afara valorilor spirituale, dar şi simbolul transcendenţei la care spiritul are acces evadând din hazard şi caducitate. Concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar şi de economic prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat. Ele au ceva din concentrarea sonetului englez, care se termină cu o idee sumativă în distihul final. Criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg. Alteori, poemul construieşte o singură metaforă, care, asemeni unui atractor, cosmicizează elementele unei mici drame existenţiale, deopotrivă familiare şi înstrăinate... (...) Metaliteratura e un loc geometric al postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afiliere stilistică, ci de modul analogic, al complementarităţii, în care prelucrează metafora centrală. Dedicând poemul Eu simt şi presimt Dumnezeirea Anei Blandiana, el îl construieşte astfel încât să fie o superpoziţie de stare contrară. Foarte populara Rugăciune a Anei Blandiana – în care poeta zugrăveşte creaţia lumii empirice, epifania (incluzându-l şi pe Isus, care a ales şi a dat doar binele) – primeşte o replică în cheie cuantică: nu o ipostaziere a divinităţii în om se urmăreşte, ci dematerializarea sa într-un univers paralel de stări matriceale, virtuale. În „Cuvinte nepotrivite”, perfecţiunea căutată de modernişti precum Arghezi e dedusă din contrariul ei în versuri care dansează pe frânghia subţire dintre abstract şi concret, dintre un scenariu intuitiv şi o fugă muzicală a metaforelor, în căutarea unor corelative obiective cum numea T.S. Eliot tropii săi favoriţi. Chipul poetului în poem este „ridat” ori de câte ori greşeşte meşteşugul potrivirii cuvintelor... (...) Tradiţia imnică este rescrisă într-un poem despre întâlnirea de gradul trei, cu transcendentul întrupat în Isus, în dulcele stil nichitastănescian, holismul necuvintelor acestuia fiind însă înlocuit de o ipostaziere interioară, a poetului în dubletul propriei conştiinţe de sine... (...) Această artă poetică în negativ, definind creaţia prin afirmarea contrariului ei, conferă gândirii poetice profunzime, relief, sugestivitate. Poezia e în esenţă joc, reprezentare, de unde dificultatea de a stabiliza lunecarea limbajului în diferite structuri de sens. Poemul din debutul volumului defineşte misterioasa existenţă a poetului ca sursă de perplexitate. Ca logophoros, purtător al cuvântului apocaliptic, el aduce sabia cu tăiş dublu a sensului literal/figurat: e „biciul de flori” al pământului şi „praful de puşcă al stelelor”. Călcând pe covorul roşu al propriului sânge, la braţ cu „Doamna moarte”, poetul se inserează într-un scenariu al reprezentării care îl smulge din existenţa unică, asigurându-i „multe vieţi” sub tot atâtea măşti retorice. El pare să înainteze printre scene reale, prezente sau istorice, cărora le descoperă un posibil sens figurat. (...) Cu studiată simetrie, poetul invocă, în poemul final, Fluture cu aripi de cuvinte, un complex imagistic, cu o superpoziţie de metafore, care alcătuiesc o matrice de stări: o râmă ce înghite verdele edenic al pământului, precum şarpele biblic distrugător, devine semnificant pentru viermele de mătase pe care poetul îl vrea transformat în fluture cu aripi de cuvinte, ce devine la rândul său semnificant pentru zborul lui Icar, asociat deopotrivă artei (labirintul ce îngrădeşte natura bestială) şi soarelui, luminii, în ipostaza sa potenţial thanatică. Ucigaşe cu adevărat sunt însă superficialitatea contemporanilor, lipsa nevoilor spirituale, cărţile necitite semănând unor morminte. Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului Umbră lucidă, 2016)
 
notă: cronicile integrale cât şi cronicile altor autori pot fi citite pe site-ul oficial al lui Ionuţ Caragea, la rubrica „Aprecieri”.