« Home

 

Volumul "Cer fără scări/Ciel sans escalier"

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat în septembrie 2014, în format electronic şi tipărit, cartea bilingvă de poezii "Cer fără scări/Ciel sans escalier", semnată de Ionuţ Caragea. Cartea de 215 pagini, publicată în română şi în franceză, începe cu două microprezentări scrise de Jacques Bouchard şi Ana Blandiana, urmate de cinci fragmente critice scrise în franceză de Constantin Frosin, Nicole Pottier, Jean-Paul Gavard-Perret, Clava Nor şi Angela Nache-Mamier. Prefaţa în limba română este semnată de criticul literar Ştefan Borbély, iar traducerile în franceză ale celor 66 de poeme din carte sunt realizate de Nicole Pottier & Clava Nour (42 poeme), Petruţa Spânu (10 poeme) şi Constantin Frosin (14 poeme). Fragmentele de pe coperta a IV-a sunt semnate de Jacques Bouchard, profesor la Universitatea din Montréal, şi scriitoarea Ana Blandiana, care îl întâmpină pe Ionuţ Caragea la întoarcerea acasă, în special la Oradea, după mai mulţi ani petrecuţi în Canada. Autorul copertei este graficianul Leo Orman. Ilustraţia copertei: Trandafirul ceresc (1892), desen pentru cântul XXXI din Paradisul lui Dante Alighieri, realizat de Gustave Doré (1832-1883). Volumul se poate comanda de la editura eLiteratura prin e-mail (office@epublishers.info, info@ePublishers.info, info@eLiteratura.com.ro), la telefon (0722 156 408) sau de la Elefant.ro, librăria Eminescu, Cărturescu sau EMAG. Alte cărţi de Ionuţ Caragea: www.ionutcaragea.ro
 
 
Referinţe din volumul "Cer fără scări/Ciel sans escalier"
 
Referinţe în limba franceză
 
 
« Coïncidence ou pas, notre poète porte un nom de princes régnants. Lui-même, du reste, s’avère être un Petit Prince de la Poésie – les trois P couronnant sa tête à l’image d’autres trois P, qui lui sont spécifiques : Poète + Poème = Paix. Son âge, du reste, est celui d’un Petit Prince, enfin… par rapport à nous autres, blanchis sous le harnais de la poésie. C’est beau, ça : Pour la Paix des Peuples ! Ionut Caragea ne saurait vivre sans poésie – elle le nourrit, voire il s’en gave, s’en donne à cœur joie et l’on pourrait dire qu’il s’envoie, par son intermédiaire, une pinte de bon sang, de bonne humeur (plus ou moins), celle-là même qui arrose sa rose. » (Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin)
 
« Ce poète «né sur Google» comme il aime à se définir, fait preuve d’une écriture mature et puissante, dans laquelle se mêlent sujets de réflexion universels et détails du quotidien : la poésie salvatrice/ l’exil, la vie informatique/ la vie réelle, le rapport au temps/ la mort, et même Dieu n’est pas absent, traité avec une fine ironie. Dans ce volume s’esquisse une vision de notre monde de la part d’un poète empli d’une certaine nostalgie, mais au regard très affûté et non dénué d’une certaine tendresse. Un beau volume, intelligent et distrayant. » (Nicole Pottier)
 
« L'ambition du poète n'est pas de faire de la poésie de poète, pas plus que d'en faire un jeu qui limiterait les textes à un délassement. Il s'agit de l'envie de se confronter avec l'idée de la matière poétique en tant que matière du monde. L'ambition est majeure. Elle réclamera encore de l'approfondissement mais elle donne l'occasion d'une confrontation avec une masse, un poids, une épaisseur de vie.  L'idée de la profondeur est traitée par couches. Cela permet déjà d'envisager la question de la densité même si parfois une part de "jeu" ou de distance permettrait paradoxalement une respiration plus ample que le livre laisse à l'état d'étouffement. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul Gavard-Perret)
 
« Son écriture est l’écho des expériences qui l’ont aidé à définir son espace préféré et sa compréhension du monde. Le volume est un petit dictionnaire des états d’âme, des émotions et non pas finalement des convictions du poète. Lumières et ténèbres bien comprises et acceptées, renvois aux mythes, peurs et joies, révolte par amour, souvenirs, tout cela est la matière première d’un poète qui ne lâche pas prise mais continue à croire dans son art et dans son étoile. Les sentiments en blanc et noir, les couleurs et les ombres, les sonorités et le rythme de la confession du poète retiennent l’attention du lecteur et, par ailleurs, donnent envie de repenser la relation avec le monde. Préoccupé par la poésie et essayant de nouvelles voies d'expression par le dépassement des standards poétiques, Ionuţ Caragea est conscient du rôle qui lui incombe : de repérer le beau et le sublime et de les restituer. En compétition avec la fuite du temps, le poète cherche avec un intérêt impatient tout ce qu'il peut mettre en vers. Il ne manque ni de sujets ni d'inspiration, mais de temps. Sa poésie est un témoignage explicite de sa reconnaissance en face de l'immensité et de l'infini de la Création. » (Clava Nour)
 
« Le Poète dévisage le monde entre émerveillement et peur, traverse l’univers suspendu entre les dangers de la vie moderne et ses contemplations qui constituent le répit d’un être humain en proie à l’angoisse la plus pure. Ionuţ Caragea traite la poésie de manière vraie - sans embellissement ni lyrisme à outrance, pour conduire le lecteur vers sa vérité et l’ouvrir, si possible, à l’idée de la « divine conception ». Ionuţ Caragea a indiscutablement le don inné de la poésie, il est un chercheur des champs orphiques visionnaires. Il saisit des détails poignants du monde extérieur, dévore la réalité avec son art. Avec son cœur sentimental, il saute sans filet dans le vide, « un kamikaze » en quelque sorte, du risque poétique… Ses poèmes constituent un abondant témoignage de sa vitalité et de sa sympathie pour les humbles. Son âme est robuste et fait obstacle à toutes les tempêtes, à toutes les blessures, à toutes les extases. Ses phrases se prolongent, s’envolent dans la splendeur immense du plaisir d’écrire et élève au-dessus de nos têtes un éclat d’optimisme et d’espoir généreux. Ionuţ Caragea est un « tourmenté de la vie » qui le mène là, où il essaie d’aller, c'est-à-dire directement à l’essentiel. Nous nous trouvons devant une voix qui se rajoute à l’interminable récitation du monde, dont le mystère et la lumière le fascinent dans son rôle de « visionnaire du réel ». » (Angela Nache-Mamier)
 
« Si Pline a pu dire du peintre Apelle «nulla dies sine linea», pas un jour sans une ligne, que dirai-je de cet athlète de la poésie qu’est Ionuţ Caragea, qui pratique la poésie comme une ascèse vitale, un yoga de la création! J’ai eu la bonne fortune de m’entretenir souvent avec Ionuţ Caragea dans un café à Montréal pendant des heures et de discuter avec lui de points précis de l’art poétique, de modernité, d’avant-garde française, roumaine ou grecque. C’était des instants de lévitation intellectuelle, de bonheur intense. Nous sortions du contingent et du prosaïque quotidien pour accéder au monde des idées et de la beauté du verbe, en citant Eminescu, Cavafy, Blaga, et parfois Brassens… Ici un miracle d’allitérations, là une métaphore inouïe, chez un autre une audace inimaginable. Et nous lisions ensemble ses beaux poèmes en roumain et en français. Un enchantement, une luxure de pur plaisir esthétique! » (Prof. Univ. Dr. Jacques Bouchard)
 
 
Prefaţa în limba română - Prof. Univ. Dr. Ştefan Borbély
 
Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. „N-am nevoie de ceilalţi/ pentru a înălţa alte temple în mine” – consemnează el la un moment dat direct şi semeţ -, sfidările putând fi multiplicate, semn că e vorba de o obsesie: „oamenii sunt tot mai departe de mine/ şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte...”, sau: „nu mă sperie numele voastre/ cât sunt încă în viaţă nu am nevoie de voi.”
De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. Să risipim din start prezumţia că exuberanţa de adolescent perpetuu vine, aici, dintr-o naivitate megalomană; dimpotrivă, poetul e conştient de eventuala percepţie ambiguă a energiei egolatre pe care o degajă, şi o denunţă din capul locului: „mi s-a reproşat că sunt prea plin de mine, că mă cred genial” etc. Coregrafiile sale igienice matinale, maniacal ajustate, anunţă deloc ironic „evoluţiile” ceremoniale de peste zi: „azi trebuie să fiu mai frumos/ poate mă întâlnesc cu sublimul”. „Născut pe Google”, ştie că alienarea prin diseminare electronică e boala epocii noastre: „fericirea noastră e doar un cobai/ pe care experimentăm clickuri”. Scrie versuri, excesiv şi hipertrofic, ca pe „o dedicaţie pentru Dumnezeu”, în spaţiul intermediar diafan (pe care grecii îl numeau aither) dintre oamenii care s-au terminat şi divinul care n-a început încă. Însuşi titlul volumului vine din această ipostaziere: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/ într-un cer fără scări.”
Nu întreg volumul este aşa, fiindcă, pe alocuri, această semeţie de bard cosmic liber, decomplexat, e întreruptă de accentele modernităţii negative. „Sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi”, scrie poetul; într-un alt loc: „ne doare absenţa...”, sau: „scriu poemul trist al stepelor...”. Tenebrele – consemnează el altundeva – sunt „marea problemă a acestei planete”, context în care „calea poeziei” e echivalată cu „calea suferinţei”. Câteva autoipostazieri christice duc şi mai mult apa la moara acestor echivalenţe decantate din recuzita răsuflată a modernismului anxios, negru, însă, mult dincolo de ele, autenticitatea poeziei lui Ionuţ Caragea trebuie căutată la nivelul pozitivului „numinos”, nu la acela al fisurilor din lume sau al crevaselor nimicitoare. Profund religios, poetul ştie că lumea e „rotundă”, fiindcă exprimă plenitudinea de sine a lui Dumnezeu, care se oferă oamenilor prin intermediul revelaţiei: „la fiecare pas te opreşti şi admiri/ o minune care înainte ţi se părea o banalitate”.
Căutarea „fericirii” devine, în acest sens, un leit-motiv al volumului; ea nu se găseşte însă aiurea, în teritorii inaccesibile omului, ci în excepţionalul mirific al fiecărei zile, în „simplitatea” frumoasă, epifanică a clipei. Nu anahoretismul îl duce pe Caragea într-acolo, nu coregrafia studiată, stilizată a smereniei (prezentă în sute de volume de poezii editate la noi în ultima vreme), ci orgoliul potenţat estetic: la o lume frumoasă, creată de un Altul, nu se poate ajunge decât prin intermediul unei lumi de asemenea frumoase – lumea poeţilor, a creatorilor de frumuseţe. Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune.
Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. Perspectiva e atipică, poate stârni polemici şi stârni sprâncene ridicate; dar e perfect logică, fiindcă e apanajul celor puţini şi al unui om care a înţeles – prin intermediul multor cărţi pe care le-a publicat până acum – că a merge pe o cale proprie e infinit mai important decât s-o iei prin glodul călcat de ceilalţi.
 
 
Coperta a IV-a – Jacques Bouchard şi Ana Blandiana
 
 
« Si Pline a pu dire du peintre Apelle «nulla dies sine linea», pas un jour sans une ligne, que dirai-je de cet athlète de la poésie qu’est Ionuţ Caragea, qui pratique la poésie comme une ascèse vitale, un yoga de la création! J’ai eu la bonne fortune de m’entretenir souvent avec Ionuţ Caragea dans un café à Montréal pendant des heures et de discuter avec lui de points précis de l’art poétique, de modernité, d’avant-garde française, roumaine ou grecque. C’était des instants de lévitation intellectuelle, de bonheur intense. Nous sortions du contingent et du prosaïque quotidien pour accéder au monde des idées et de la beauté du verbe, en citant Eminescu, Cavafy, Blaga, et parfois Brassens… Ici un miracle d’allitérations, là une métaphore inouïe, chez un autre une audace inimaginable. Et nous lisions ensemble ses beaux poèmes en roumain et en français. Un enchantement, une luxure de pur plaisir esthétique! » (Prof. Univ. Dr. Jacques Bouchard)

« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. Cuvântul meu, deci, nu este unul de întâmpinare a poeziei lui, ci de întâmpinare a autorului ei, la întoarcerea acasă – şi, încă, la Oradea, oraşul nesfârşitelor mele nostalgii! – unde îi doresc să fie fericit, în viaţa pe care o reîncepe şi pe care sunt convinsă că va continua s-o închine scrisului. » (Ana Blandiana)
 
 
Poeme din volumul Cer fără scări / Ciel sans escalier, editura eLiteratura, Bucureşti, 2014
 
TRADUCERI DE CLAVA NOUR
ŞI NICOLE POTTIER
 
 
Dintr-un singur gînd
 
este atîta poezie în jurul meu
încît niciodată nu voi avea timp să o scriu
tot ce văd, tot ce ating
sînt cuvinte pline de viaţă
iar foaia de hîrtie
este cimitirul alb
în care îmi îngrop deseori
amintirile
este atîta poezie în jurul meu
încît pixul se împotriveşte să scrie
trebuie să moară ceva în mine
trebuie să pierd ceva la care
am ţinut foarte mult
voi ucide întreaga lume
dintr-un singur gînd
îmi va curge o singură lacrimă
este atîta moarte în jurul meu
şi atît de multă viaţă
în această poezie!
 
 
D’une seule pensée
 
il y a tant de poésie autour de moi
que jamais je n’aurai le temps de l’écrire !
tout ce que je vois, tout ce que je touche
ce sont des mots pleins de vie
et la feuille de papier
est le cimetière blanc
où j’enterre souvent
mes souvenirs
il y a tant de poésie autour de moi
que mon stylo à bille refuse d’écrire
quelque chose doit mourir en moi
je dois perdre ce quelque chose
auquel je tenais tant
je vais tuer le monde entier
d'une seule pensée
seule une larme coulera
il y a tant de mort autour de moi
et tant de vie à la fois
dans cette poésie!
 
 
Lăsaţi-mă să-mi termin poezia
 
sînt convins că pot ajunge dincolo
în lumea aceea pe care o ating doar cu vîrful degetelor
şi creionul meu magic
poezie, deschide-te şi lasă-mă să intru
în tărîmul tău de vis
sufletul meu este cheia cuvintelor
suferinţa mea este calea
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
să-mi aştern destinul aşa cum doresc
să rămînă mărturie
pentru cei care mă citesc
pentru cei care vor să-mi fie prieteni
sau pentru cei care au uitat să iubească
un prilej să mă urască pe veci
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
ea este casa în care mă voi odihni
mormîntul la care-mi vor plînge copiii
rugăciunea către bunul Dumnezeu
ea îmi este fericirea
şi exilul
 
 
Laissez-moi finir ma poésie
 
je suis convaincu que je peux arriver là-bas
dans ce monde que je touche juste
du bout des doigts et de mon crayon magique
poésie, ouvre-toi et laisse-moi entrer
dans ta contrée de rêve
mon âme est la clé des mots
ma souffrance est la voie
laissez-moi finir ma poésie
faire le lit de la destinée telle que je l’envisage
qu’elle reste un témoignage
pour ceux qui me lisent
pour ceux qui veulent être mes amis
ou bien qu’elle soit une occasion de me haïr à jamais
pour ceux qui ont oublié d’aimer
laissez-moi finir ma poésie
c’est elle, la maison dans laquelle je reposerai
le tombeau sur lequel pleureront mes enfants
la prière adressée au bon Dieu
elle, mon bonheur
et mon exil
 
 
Disconnect
 
şi dacă pică serverul mai sînt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
 
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hîrtie
să scrii numai pentru tine
ca şi cînd poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
 
mi-am rănit sufletul pe hîrtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu sau pur şi simplu vorbărie

în timp ce poezia este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte

sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie
 
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete

dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărînă
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cît de frumos ninge

aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cît de mult te iubesc

m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc
 
 
Déconnecté
 
et si le serveur lâche, suis-je encore poète ?
et si brusquement l’Internet lâche dans le monde entier
qui entendra encore parler de moi ?
 
j’aimerais qu’on publie une loi
interdisant la poésie dans les lieux publics
tu irais dans des lieux spécialement aménagés
avec un crayon et une feuille de papier
pour écrire juste pour toi
comme si la poésie était une alliance
ou une promesse d’amour
 
j’ai blessé mon âme à la feuille de papier
dans une mare de mots
toi tu l’appelles cliché
déchet ou purement
clavardage
 
alors que la poésie
est un passage pour piétons
entre la vie et la mort
ou un sanglier pourchassé par des plombs
dans une forêt vierge 
 
ce que j’écris n’est pas une simple occupation
mais une dédicace à Dieu
qui met parfois sa paume
sur ton front, femme
 
même si la vie ressemble à un hôpital
où les gens sont traités
par des pilules de mépris
tandis que la mort inventorie
les âmes
 
si l’Internet lâchait
je marcherais pieds-nus
afin de sentir le corps froid de mes ancêtres
 
ou je raserais mes cheveux
pour que personne ne s’aperçoive
comme il fait beau quand il neige
 
je renoncerais à ce bavardage
et je te donnerais un coup là
où
cela te ferait le plus mal
pour te montrer
à quel point je t’aime
 
je suis né sur Google
tout le monde en est conscient
et je cherche, je cherche toujours
l’endroit où je pourrai
me confesser
 
 
Sînt poet
 
Povestea începe de fiecare dată atunci cînd te doare
Şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini
Se proiectează în faţa ochilor şi spune:
Priveşte-mă, cît sînt de frumos!
 
Ai sentimentul acela de gol în piept
Pentru că toată dragostea levitează
Într-un univers imaginar
În care tu eşti totul
Şi nimic
 
La o atingere de cuvinte se află iubita
O furi trecutului şi o întemniţezi
Într-o carte în care fiecare pagină
Reprezintă o viaţă viitoare
 
Visele sînt atît de reale încît
Atunci cînd te trezeşti
Descoperi la creştetul capului
O grămadă de bileţele
 
Dintr-o dată ştii care este
Rolul tuturor amintirilor
 
Drumul spre muncă este o binecuvîntare
La fiecare pas te opreşti şi admiri
O minune care înainte ţi se părea
O banalitate
  
Vorbeşti cu arborii, cu păsările, cu melcii
Cu Soarele, cu maşinile, cu ferestrele, cu reclamele
Cu pămîntul, cu iarba
Cu biserica
Vorbeşti cu Dumnezeul
Din tine şi El
Îţi răspunde
Poeme
 
Ai ajuns să uiţi cine eşti
Pe ce lume trăieşti
La ce staţie de metrou trebuie să cobori
Vorbeşti de unul singur la telefon
Ajungi să te îndrăgosteşti de un ordinator
 
Probabil, nu ştiu,
Asta înseamnă să fii poet
Sau cel puţin un mic
Nebun…
 
 
Je suis poète
 
L’histoire commence toutes les fois que tu as mal
Et que ton âme se brise en un kaléidoscope d’images
Se projetant devant tes yeux et te disant :
Regarde-moi comme je suis beau!
 
Tu as ce sentiment de creux dans l’estomac
Parce que tout l’amour lévite
Dans un univers imaginaire
Où tu es tout
Et rien
 
La bien-aimée se trouve dans l’étreinte des mots
Tu l'arraches au passé et l’emprisonnes
Dans un livre dont chaque page
Représente une vie future
 
Tes rêves sont tellement réels que
Dès le moment où tu t’éveilles
Tu découvres au sommet de ta tête
Un tas de petits mots
 
Soudain tu connais le rôle
de tous les souvenirs
 
Le trajet pour aller travailler est une bénédiction
A chaque pas tu t’arrêtes et tu admires
Un miracle qui n’était
Auparavant qu’une banalité
 
Tu parles avec les arbres, avec les oiseaux
Avec les escargots
Avec le soleil, avec les voitures, les fenêtres
Les réclames
Tu parles avec la terre, avec l’herbe
Avec l’église
Tu parles avec le dieu
Qui est en toi et Lui
Il te répond en poèmes
 
Tu en es arrivé à oublier qui tu es
Dans quel monde tu vis
A quelle station de métro tu dois descendre
Tu parles seul au téléphone
Et tombes amoureux d’un ordinateur
 
Probablement, mais je ne le sais pas
Est-ce cela être poète
Ou tout au moins un petit fou
 
 
Sentiment accesibil
 
m-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii
m-aţi căutat peste tot şi eram pretutindeni
în adîncul fiinţei mele
bineînţeles, drumul cel mai scurt este cel mai dureros
un pumnal înfipt între coaste
răstignirea adevărului absolut
nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa
şi să te poarte pe valuri
nu aştepta atingerea mea drept mîntuire
tîrîie-ţi paşii pe dealul Golgotei
de bună voie şi nesilit de nimeni
lasă credinţa să te doboare şi vei afla nemurirea
m-am născut pe Google şi am învăţat
să merg cu privirea prin casele oamenilor
trăim la distanţă, ne iubim la distanţă
şi cînd ne apropiem uităm cine sîntem 
m-am născut pe Google pe înţelesul tuturor
aveţi la îndemînă un sentiment accesibil
nu-i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă
ochii mei sînt albaştri şi se-nchid
din senin
 
 
Sentiment accessible
 
je suis né sur Google et je mourrai au cœur du monde
vous me cherchiez partout et moi j’étais partout
dans la profondeur de mon être
le chemin le plus court est évidemment
le plus douloureux
un poignard enfoncé dans les côtes
la crucifixion de la vérité absolue
n’attends aucun mot pour soulager ta souffrance
pour te porter sur les vagues
n’attends aucun contact de ma part
en guise de rédemption
va-t’en traîner les pieds sur la colline du Golgotha
de bon gré et sans être forcé par personne
laisse ta foi t’abattre et tu trouveras l’immortalité
je suis né sur Google et j’ai appris
à marcher en regardant dans les maisons des gens
nous vivons à distance, nous nous aimons à distance
et quand nous nous rapprochons
nous oublions qui nous sommes
je suis né sur Google pour la bonne compréhension de tous
vous avez à portée de la main un sentiment accessible
ne le ratez pas, ne faites pas semblant
de ne pas être concerné
mes yeux sont bleus et se ferment
brusquement
 
 
Supravieţuim jocului
 
timpului…
nu-i tremură niciodată mîinile
îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre
ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa
numai mie îmi tremură mîinile
cînd încerc să mă rad
îmi zic mereu, astăzi trebuie să fiu mai frumos
poate mă întîlnesc cu sublimul
mă îmbrac cu acelaşi costum de haine
pe care îl port de-o viaţă, cuvîntul meu
merg pe stradă rîzînd
poate că mă voi pierde în această forfotă 
şi timpul mă va scăpa din privire
însă oamenii se întorc la casele lor
rămîn singur în faţa destinului
mîinile-mi tremură iubire
supravieţuiesc jocului în care
lumea se-ascunde după fiecare apus
mîinile-mi tremură închinăciune către tine
cel care m-a învăţat să trăiesc după regula
că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine
în care mă nasc, în care trăiesc, în care mor
 
 
Survivre au jeu
 
le temps
n’a jamais les mains tremblantes
il promène lentement son bistouri le long de nos visages
tel un criminel en série amoureux de son art
seules mes mains tremblent
lorsque j’essaie de me raser
je me répète tout le temps qu’aujourd’hui je dois être plus beau
peut-être rencontrerai-je le sublime
j’enfile le même complet
que je porte depuis toute une vie, mon mot à moi
je marche dans la rue en riant
peut-être me perdrai-je dans ce fourmillement
et le temps me perdra de vue
mais les gens rentrent chez eux
je reste seul face au destin
mes mains tremblent d’amour
je survis au jeu dans lequel
le monde se cache après chaque coucher de soleil
mes mains tremblent hommage à toi
qui m’as appris à vivre selon la règle
où tout se réduit à ce seul et même complet
dans lequel je nais, je vis et je meurs
 
 
Voyage, voyage
 
aceeaşi sîmbătă însorită, porumbul cu plete cărunte
răsfirate de sufletul tumultuos al sfîntului Laurenţiu
lunecau pe asfaltul şoselei umbre dreptunghiulare
semănau cu Dacii 1300 sau dacii luptînd
cu legiunile romane
mirosul de bălegar îmi aducea aminte de-acasă
de viaţa la ţară
 
papura se unduia valuri-valuri
îmi imaginam cum mulinez, de la mii de kilometri
crapul cu ale sale mustăţi întinse peste mări şi oceane
Dunărea mă mîngîia cu braţele prinse
de umerii Polului Nord
 
cu cît mă apropiam mai mult de Atlantic
mirosea a ciorbă de peşte
probabil lipovenii îşi întinseseră plasele meridionale
pînă la aurora boreală
fumînd Carpaţi prin Apalaşi sau prin Kahnawake
vorbind mohawk
îndulcindu-şi borşul cu sirop de arţar
pronunţînd cu accent rusesc
cabane à sucre
 
aceeaşi sîmbătă însorită
în care o Românie atît de mică
exploda în inimile noastre de sportivi
Stejarii pregătiţi să cucerească
reduta Québec-ului
am învins…
priveam cerul oftînd, norii îi atingeam cu degetele
desenînd avioane
cînd eşti singur, înconjurat de străini, Dumnezeu
este mai aproape de tine
sînt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă
pe alte continente
aş vrea să zbor deasupra Tomisului
lingîndu-mi sarea de pe răni
sărutîndu-l pe Ovidius pe frunte
scrijelind o poezie de dor
 
surprind acest prezent ciudat
transpus în megapixelii unei singure dimensiuni
trecutul, o megaiubire, m-a transformat într-un megaloman
de fapt este o suferinţă fără margini
sufletul îmi este un gheţar
trăiesc în cuaternar
 
ce ştii, tu, cum lupt cu morile de vînt arctic
ce-mi cristalizează amintirea
biciuindu-mi faţa lacrimile îngheţate
odată fierbinţi de fericire?
 
te-ai gîndit vreodată la patria ta
ca la un cimitir de cuvinte pierdute?
printre atîtea limbi covîrşitoare
devii o limbă mută
te îmbeţi cu sentimente singulare
între patru pereţi
 
sînt regele gîndurilor de iubire imposibilă
metamorfozate în versuri
Snowdon, muntele pe care m-am căţărat
spînzurîndu-mă de Lună
 
je ne veux pas oublier le passé pour un jour à venir
je me souviens toujours de ton sourire
dis-moi que tu m’aimes, ça suffira, je peux mourir
en regardant ton visage, mon dernier souvenir
 
 
Voyage, voyage
 
ce samedi-là ensoleillé,  le maïs avait
des cheveux grisonnants
éparpillés par le souffle tumultueux du Saint Laurent
des ombres rectangulaires glissaient
sur l’asphalte de la chaussée
elles ressemblaient aux voitures Dacia 1300
ou aux Daces combattant contre les légions romaines
l’odeur de fumier me rappelait la vie chez moi
à la campagne
 
le jonc ondoyait vagues après vagues
je m’imaginais moulinant depuis
des milliers de kilomètres
la carpe aux longues moustaches étendues
par dessus mers et océans
le Danube me caressait de ses bras attachés
aux épaules du Pôle Nord
 
plus je m’approchais de l’Atlantique plus je humais
la soupe de poisson
Il se peut que les Lipovènes aient jeté
leurs filets méridionaux jusqu’à l’aurore boréale
en fumant « Carpates » dans les Appalaches
ou dans Kahnawake tout en parlant mohawk
et en sucrant leur soupe aigre avec du sirop d'érable
tandis qu’ils prononçaient avec l’accent russe
cabane à sucre
 
ce samedi-là ensoleillé
où une si petite Roumanie
explosait dans nos cœurs de sportifs
les Chênes prêts à conquérir
la redoute du Québec
nous avons gagné...
 
je regardais le ciel en soupirant
je touchais les nuages de mes doigts
qui dessinaient des avions
quand on est seul entouré par des étrangers
Dieu est plus proche
je suis un oiseau de passage
exilé par l’existence stérile sur d’autres continents
j’aimerais survoler Tomis
lécher le sel de mes blessures
embrasser Ovide sur le front
griffonner une poésie nostalgique
 
je surprends cet étrange présent
transposé dans les mégapixels d’une unique dimension
le passé, un méga amour qui m’a transformé
en mégalomane
en fait, c’est une souffrance sans bornes
mon âme est un glacier
je vis au quaternaire
que sais-tu de mon combat
contre les moulins à vent arctiques
qui cristallisent mon souvenir
fouettant mon visage de larmes gelées
autrefois brûlantes de bonheur
 
as-tu jamais pensé à ta patrie
comme à un cimetière de mots perdus
parmi tant de langues débordantes où tu deviens
une langue muette
tu t’enivres de sentiments singuliers entre quatre murs
 
je suis le roi des pensées d’amour impossible
métamorphosées en vers
les monts Snowdon que j’ai escaladés
en me suspendant à la Lune
 
je ne veux pas oublier le passé pour un jour à venir
je me souviens toujours de ton sourire
dis-moi que tu m’aimes, ça suffira, je peux mourir
en regardant ton visage, mon dernier souvenir
 
 
Labirint
 
la intrare
mergi de-a buşilea
curînd viaţa va pune biciul pe tine
şi o vei lua la fugă
în acest labirint
cu o singură
ieşire
 
eşti obosit
probabil te-ai născut aşa
destinul te urmăreşte
bătăile inimii te dau de gol
iar respiraţiile
sînt repetiţii pentru ultima scenă
în care-ţi vei da sufletul
 
 
Labyrinthe
 
À l’entrée
On marche à quatre pattes
Bientôt la vie te fouette
Et tu commences à courir
Dans ce labyrinthe
A l’unique
Issue
 
Tu es fatigué
Peut-être es-tu né ainsi
La destinée te poursuit
Les battements du cœur te trahissent
Et tes respirations
Sont des répétitions pour la scène ultime
Dans laquelle tu rendras ton souffle
 
 
Aceiaşi ochi albaştri de metil
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sînt sihaştri
Şi plîng laolaltă.
 
Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atît de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atît de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?
 
Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întîrzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.
 
Aici la mine-n astă lume
Nu pot decît să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.
Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată…
Cînd mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
 
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“
Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hîrtie.
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sînt sihaştri
Şi plîng laolaltă
 
Pe lumea cealaltă.
 
 
Ces mêmes yeux bleus de méthyle 
 
Mon cher papa,
Je sais que là-haut dans les cieux
Tous les saints ont les yeux bleus
Et je sais bien que là-haut dans les cieux
Tous les saints sont des ermites
Et qu’ils pleurent tous ensemble.
 
Celui que je préfère parmi eux
va maintenant illuminer les cieux.
Je le regarderai de ces mêmes yeux bleus et je hurlerai
Papaaa !!!
Pourquoi ne m’as-tu jamais dit
Combien tu es resté seul et isolé ?
Pourquoi ne m’as-tu pas dit que la vie ne vaut rien
Sans les êtres chers, sans les parents ?
 
Mon cher papa,
Je lève les mains aux cieux,
Je t’en prie, panse mon corps ;
La mort taille toujours dans ma chair à vif,
Elle s'attarde,
Elle veut régénérer mon âme.
 
Ici, chez moi, dans ce monde
Je ne peux qu’écrire sur ton nom,
Je parle une autre langue bien étrange
Et même les enfants qui viendront au monde
N’apprendront jamais
Ce que signifie
Papa.
Mon cher papa,
C’est toi qui m’as appris à faire mes premiers pas
Attaché à une cravate
Et mes premiers kilomètres à bicyclette
Et ce proverbe-là, autrefois…
Quand je tombais amoureux d’une fille :
« loin des yeux, loin du cœur »
Papa, moi je ne t’oublierai jamais.
 
Mon cher papa,
C’est toi qui m’avais dit :
„Mon fils, si tu veux parvenir plus haut,
Toucher Dieu,
Tu dois marquer un essai…“
Mon cher papa,
J’ai reçu une passe de ta part, par-delà l’océan,
J’ai marqué des dizaines d’essais cette année
Mais celui-ci est le seul que j’ai raté
Sur le papier.
 
Mon cher papa,
Je sais que là-haut dans les cieux
Tous les saints ont les yeux bleus
Et je sais bien que là-haut dans les cieux
Tous les saints sont des ermites
Et qu’ils pleurent tous ensemble
 
Dans ce monde de l’au-delà.
 
 
Lumea tenebrelor
 
Tenebrele
Marea problemă a acestei planete
O lume invizibilă
Care se mişcă impredictibil şi constant
În jurul nostru
Este blestemul unei generaţii
Care închide porţi
Tenebre încăpăţînate să tragă cu dinţii
De copilul din noi
De bărbatul copil, de femeia copil

Sîntem studiul continuu
Al disecţiei pe propriul creier
Sub protecţia unei iubiri iluzorii
Avem un discipol în fiecare dintre noi
Eul raportat la celălalt Eu
Mergînd pe firul fragil dintre viaţa închipuită
Şi viaţa pe care-o visăm infinită
Un destin între credinţă şi negarea totală

Tenebrele, manifestarea directă
A fricii de necunoscut

  
Le monde des ténèbres
 
Les ténèbres
Le grand problème de cette planète
Un monde invisible
Qui bouge de manière imprévisible
Et de façon constante
Autour de nous
C’est la malédiction d’une génération
Qui ferme des portes
Des ténèbres s’obstinant à extraire par les dents
L’enfant de nous-mêmes
L’homme enfant, la femme enfant 
 
Nous sommes l’étude en continu
De la dissection de notre propre cerveau
Sous la protection d’un amour illusoire
Nous avons un disciple en chacun d’entre nous
Le Moi par rapport à mon autre Moi
Cheminant sur le fil fragile qui sépare la vie imaginée
De la vie que nous rêvons infinie
Une destinée entre la foi et la négation totale
 
Les ténèbres, manifestation directe
De la peur de l'inconnu
 
 
Sub talpa unui pantof
 
oameni şi oameni
ne întîlnim pe stradă
fără să ne mai aducem aminte vreodată
şi totuşi te gîndeşti că Dumnezeu este capabil
să ne asculte pe toţi
să ne privească, să ne iubească
iar noi, cel mai bine, ştim să uităm
mergem indiferenţi
cu mîinile în buzunare
pe drumul nostru împrejmuit de ziduri înalte
din toată lumea asta atît de mare
am ales să ne privim în oglindă
să ni se usuce oasele într-o cutie de chibrituri
sîngele s-a învechit îndeajuns în cupa inimii mele
am hotărît să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă
am întins mîinile şi am strigat:
veniţi, treceţi prin mine !
m-au călcat în picioare
aşa am început să cutreier lumea
sub talpa unui pantof
 
 
Sous la semelle d’une chaussure 
 
des gens et encore des gens
nous nous rencontrons dans la rue
sans jamais plus nous en souvenir
et pourtant nous croyons que Dieu est capable
de nous écouter tous
de nous regarder, de nous aimer
mais, ce que nous savons le mieux, c'est oublier
nous marchons, indifférents
les mains dans les poches
sur notre chemin clos par de grandes murailles
dans tout ce monde si grand
nous avons choisi de nous regarder dans le miroir
de laisser sécher nos os dans une boîte d’allumettes
le sang a vieilli en suffisance
dans la coupe de mon cœur
j’ai décidé de m’arrêter au milieu
de ceux qui vont et viennent
j’ai tendu les bras et je me suis écrié
venez et passez-moi au-dedans !
ils m’ont marché dessus
c’est ainsi que j’ai commencé à parcourir le monde
sous la semelle d’une chaussure 
 
 
Statuie cu faţa la Est
 
dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată cînd soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare
 
la mine-n această cămară
vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii
aceştia-mi sînt profeţii care-mi vestesc că astă-seară
va curge sînge-n călimară
şi eu pe mine mă voi spovedi:
 
serait-ce la fin du monde aujourd’hui?
 
dragă mamă, nu ţi-am spus
de cînd s-a aprobat decesul ca probă olimpică
m-am angajat la o fabrică de carne de tun
şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii
m-am apucat serios de băutură şi tutun
îmbolnăvit de farmecele poeziei
delirului şi stratului de fum
şi arde dorul cu flacără de candelă
şi corpul mi-este scrum
nici durerea nu mă mai iubeşte
a obosit de-atîta drum prin spitale, mă urăşte
 
trăiesc într-o lume în care totul se repetă
se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare
şi mă întreb temut că-n infinit mă voi topi:
puis-je mourir aujourd’hui?
 
dragă mamă,
de cînd am aflat că nu sînt singur la părinţi
că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată
am înţeles că, în sfîrşit, pot fi şi eu alintat
de dragul meu tată
drept băiatul cel mic
aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele
pe ferestrele aburite
aici este ger
aş fi preferat să fie un înger
care să mă sărute pe frunte
numai el poate fi mereu şi pretutindeni
în pămînt sau în cer
fratele meu cel mai mare
 
dragă mamă,
la tine se rezumă universul cuvintelor
şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face
nu este această poezie
pe care nici nu o pot numi poezie
ci doar o stare care se repetă
de fericire sau tristeţe cînd mă gîndesc
la singurul cuvînt ce-mi vine-n minte
„mamă“
 
dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată cînd soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare
 
 
Statue tournée vers l’Est
 
ma chère maman, sais-tu que je te regarde
chaque fois que le soleil se lève ?
tu mets ta main au-dessus de tes yeux, par-delà les frontières
tu attends un signe et le soleil se couche à nouveau
et disparaît
 
chez moi, dans ce réduit
je parle aux murs en une autre langue
ce sont eux mes prophètes qui m’annoncent que ce soir
l’encre coulera dans l’encrier
et je me confesserai à moi-même :
 
serait-ce la fin du monde aujourd’hui?
 
ma chère maman, je ne t’ai pas dit
que depuis que l’on a approuvé le décès
comme épreuve olympique
je me suis engagé dans une fabrique de chair à canon
et je tente toujours de donner un uppercut à la chance
je me suis mis sérieusement à boire et à fumer
malade des charmes de la poésie, du délire
et de la couche de fumée
la nostalgie se consume en une flamme de chandelle
et mon corps est en cendres
 
même la souffrance ne m’aime plus
tant de visites dans les hôpitaux l’ont fatiguée
elle me déteste
 
je vis dans un monde où tout se répète
et je me demande
effrayé par la perspective de me fondre dans l’infini :
 
puis-je mourir aujourd’hui?
 
ma chère maman, depuis que j’ai appris
que je ne suis pas l’unique enfant de mes parents
que j’ai un frère que je n’ai jamais vu
j’ai compris, qu’en définitive, je peux être gâté moi-aussi
par mon cher papa comme le fils cadet
j’ai donc recommencé à dessiner des avions
avec les doigts sur les fenêtres embuées
il gèle ici
j’aurais aimé que ce soit un ange qui me baise sur le front
lui seul pourrait être toujours et partout
sur la terre ou dans les cieux
mon frère aîné
 
ma chère maman, en toi se résume l’univers des mots
et la plus belle dédicace que je puisse te faire
n’est pas cette poésie
que je ne peux même pas appeler poésie
car c’est juste un état qui se répète
de bonheur ou de tristesse lorsque je pense
au seul mot qui me vient à l’esprit
« maman »
 
ma chère maman, sais-tu que je te regarde
chaque fois que le soleil se lève ?
tu mets ta main au-dessus de tes yeux, par-delà les frontières
tu attends un signe et le soleil se couche à nouveau
et disparaît
 
 
Adevăr lipsă
 
m-am întîlnit cu adevărul
după ce l-am alergat ca Ahab prin oceanele lumii
m-am întîlnit şi-am vrut să-i înfig harponul adînc în inimă
 
adevărul mă privea cu ochi blajini
înghiţind tone de adevăruri minuscule
un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri
lăsate de izbelişte
un adevăr care devenise un monstru
 
nu era mai bine să fiu un Iona în pîntecul adevărului
trăind în adevăr, murind în adevăr?
 
adevărul mă privea cu ochi blajini
înghiţind tone de adevăruri minuscule
 
eu priveam adevărul
cu ochiul lipsă
 
 
Vérité manquante
 
j’ai trouvé la vérité
après l’avoir poursuivie tel Achab
sur les océans du monde
je l’ai trouvée et j’ai voulu lui enfoncer mon harpon
profondément dans le cœur
 
la vérité me regardait de ses yeux câlins 
engloutissant des tonnes de minuscules vérités
une vérité qui se nourrissait elle-même de vérités
laissées à l’abandon
une vérité qui était devenue un monstre
 
il n’eût pas mieux valu que je fusse un Jonas
dans le ventre de la vérité
vivant dans la vérité, mourant dans la vérité
 
la vérité me regardait de ses yeux câlins 
engloutissant des tonnes de minuscules vérités
 
je regardais la vérité
de mon œil manquant
 
 
Download
 
Doamne,
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hîrtie
s-a înfiripat un link între cer şi pămînt
prin care mă hrăneam, prin care te downloadam
poezie
 
am învăţat să iau totul de la început
primul cuvînt a fost amintire
 
nu trebuia să construiesc
un alt turn babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cît de deştept sînt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vînt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă, o iubire
care m-a făcut mai Om decît sfînt
 
prefer să rămîn toiagul tău, Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decît să mă dărîme
cuvinte de dragul cuvintelor
 
pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger
 
 
Téléchargement
 
Seigneur,
j’ai reçu un message de ta part
tandis que je me confessais sur du papier
un lien s'est tressé entre le ciel et la terre
auquel je me nourrissais et d'où je te téléchargeais de la poésie
 
j’ai appris à tout reprendre à zéro
le premier mot fut souvenir
 
je ne devais pas bâtir
une autre tour de Babylone par des métaphores
pour te montrer à quel point je suis brillant
j’ai attendu patiemment
que les gouttes de pluie
recueillent les mots du vent
j’ai tendu la main
sur la ligne de vie sont apparus
un déluge, un amour
qui m’a rendu plus Humain que saint
 
Seigneur, je préfère demeurer le bâton 
qui soutiendra ton souffle
et mieux vaut que ton amour me brûle
plutôt que de me faire abattre
par des mots par amour des mots
 
car dans ce monde aveugle
tout ce qui vole nous n'appelons pas "ange"
 
 
Yeah, sure
 
şi totuşi unii oameni mai cred în sfinţenia lumii
în sărbătorile de Paști, în Moş Crăciun
dar prea puţini mai poartă
haine de duminică
 
şi trece trenul copilăriei şi nu se opreşte
decît la vămile cerului
şi trec avioane, pe cer rămîne doar o dîră de fum
şi trec şi orbii prin viaţă ca nişte cămile prin deşert
 
şi totuşi unii oameni mai cred că există iubire
chiar dacă se prostituează adesea de frica singurătăţii
chiar dacă slujesc unui zeu diform
cu telecomandă, chiar dacă nevoia primară
le trece prin faţă ca şi pe banda rulantă
aleg ce li se pare mai ieftin şi bun
o navetă de bere, două pungi cu tutun
 
şi alte resturi din care cei mai săraci îşi fac de mîncare
şi alţi saci din plastic în care fiecare
îşi ascunde mizeria
şi stau la coadă să cumpere jocuri şi cărţi
despre cum să te îmbogăţeşti peste noapte
despre coduri secrete, despre vrăjitorii
 
şi numai poezia rămîne cea mai bună
porţie de fericire pe stomacul gol
 
 
Yeah, sure
 
n’importe, quelques-uns croient toujours
à la sainteté du monde
aux fêtes de Pâques, au Père Noël
mais trop peu portent encore leurs habits du dimanche
 
le train de l’enfance passe et ne s’arrête pas
avant les douanes célestes
des avions passent eux aussi
le ciel n’est plus que bleu et fumée
les aveugles passent aussi dans la vie
tels des chameaux dans le désert
 
et pourtant quelques-uns croient toujours que l'amour existe
même s’ils se prostituent parfois par peur de la solitude
même s’ils servent un dieu difforme
à télécommande même si le besoin primaire
passe devant leurs yeux comme sur le tapis roulant
ils choisissent ce qui leur semble être le mieux
et le moins cher
une caisse de bière, deux cartouches de cigarettes
 
et d'autres restes dont les pauvres gens feront leur repas
ces sacs en plastique où chacun d’entre nous
cache sa misère
ils font la queue pour des jeux et des livres
sur les moyens de s'enrichir en une nuit
sur les codes secrets, sur les sorcelleries
 
mais seule la poésie reste la meilleure
portion de bonheur dans l’estomac vide
 
 
Limba poetului şi ceasul poliglot
 
ceasul ştia trei limbi
de circulaţie universală
le vorbea pe toate trei deodată
fără să le-ncurce
poetul ştia doar o limbă
pe care ceasul n-o înţelegea
limba care apăruse
înainte ca ceasul să fie ceas
înainte ca orele să fie ore
înainte ca minutele să fie minute
înainte ca secundele să fie secunde
 
într-o zi ceasul a stat
hotărît să înveţe
dar limba poetului o luase cu mult înainte
dincolo de ore, dincolo de minute
dincolo de secunde
dincolo de orice aşteptare
 
degeaba ai stat ceasule
degeaba ai stat
 
 
La langue du poète et la montre polyglotte
 
la montre connaissait trois langues
de circulation universelle
elle les parlait toutes les trois ensemble
sans les mélanger
le poète ne connaissait qu’une langue
que la montre ne comprenait pas
la langue qui était apparue
bien avant que la montre ne soit une montre
bien avant que les heures ne soient des heures
bien avant que les minutes ne soient des minutes
bien avant que les secondes ne soient des secondes
 
un jour la montre s’arrêta
déterminée à apprendre
mais la langue du poète la devança de beaucoup
bien au-delà des heures, bien au-delà des minutes
bien au-delà des secondes
bien au-delà de toute attente
 
toi, la montre, tu t’arrêtas en vain
en vain tu t’arrêtas
 
 
Oaselor, oaselor, frigului oaselor
 
priveşte atent prin transparenţa moale a cărnii
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent prin păienjenişul venelor înfometate
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent şi lasă atingerile
să rabde de singurătate
din pămînt ne naştem
în pămînt ne întoarcem
adevărul aparţine doar oaselor
 
şi toate cuvintele
din măduva roşie a imaginaţiei mele
şi toate cuvintele pe care le-am pus
pe catapeteasma durerii
îţi rămîn mărturie
adevărul aparţine doar oaselor
 
vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte
pînă vei învăţa să taci
adevărul aparţine doar oaselor
oaselor, oaselor, frigului oaselor
 
 
Aux os, aux os, au froid des os
 
regarde attentivement à travers la transparence
molle de la chair
la vérité n’appartient qu’aux os
regarde attentivement à travers la toile d’araignée
des veines affamées
la vérité n’appartient qu’aux os
regarde attentivement et abandonne les attouchements
pour qu’ils endurent la solitude
on naît de la terre
on retourne à la terre
la vérité n’appartient qu’aux os
 
et tous les mots
de la moelle rouge de mon imagination
et tous les mots que j’ai mis
sur l’iconostase de la douleur
resteront pour toi un témoignage
la vérité n’appartient qu’aux os
 
parle, parle encore et encore
jusqu’à ce que tu apprennes à te taire
la vérité n’appartient qu’aux os
aux os, aux os, au froid des os
 
 
Păsări la cap
 
uneori dragostea te loveşte ca un bumerang
în moalele capului
exact atunci cînd speri să prinzi pasărea-n zbor
alteori îţi înfige ghearele-n ochi
şi-ţi ciopîrţeşte ficatul
vezi tu
în înaltul cerului sînt doar păsări de pradă
aşa că mai bine stai cu capu-n pămînt
şi le priveşti doar umbrele
rotindu-se-n jurul tău
ca într-o horă
a morţii
 
 
Des oiseaux plein la tête
 
parfois l’amour te frappe tel un boomerang
à la tempe
juste au moment où tu espères attraper l’oiseau en vol
d’autres fois il t’enfonce ses griffes dans les yeux
et met ton foie en morceaux
tu vois
au plus haut des cieux il n’y a que des oiseaux de proie
il vaut donc mieux rester tête basse
et ne regarder que leurs ombres
tournoyant à tes côtés
comme dans une ronde
de la mort
 
 
Genus irritabile vatum
 
prima mea naştere a fost cu voia mea
urlam acestei lumi care urma să mă înveţe să sufăr
că limba mea are două tăişuri
şi-am dat de ştire duşmancei mele de moarte
şi primul meu urlet a fost cel mai cumplit
cît toată tăcerea pe care urma să o urlu
la a doua mea naştere
cînd urletul meu amuţit de atîta urlet
m-a învăţat să urlu în mine
din toate celulele mele să izbucnească
un urlet tăcut
m-am născut poet fără voia mea
se întrebau toţi de unde ştiu atîtea lucruri
de unde le scot de parcă aş fi un inventator
un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte
eram posedat de urletul meu tăcut
ca o tăcere urlîndă, ca liniştea pietrei în jar
aveam atîta căldură latentă, atîta iubire
care mă rodea ca un cancer
mi s-a reproşat că gîndesc prea mult
că sînt prea plin de mine, că mă cred genial
eu exist prin toate formele subzidirii mele
n-am nevoie de ceilalţi
pentru a înălţa alte temple în mine
n-am nevoie de alţi zei care să mă-nveţe
să respir acelaşi aer, să vorbesc aceeaşi limbă
cu două tăişuri, poate că tot ce doresc este să găsesc
femeia aceea sălbatic de frumoasă
posedată de un urlet tăcut  
 
 
Genus irritabile vatum
 
ma première naissance eut lieu avec mon accord
je hurlai dans ce monde qui allait m’apprendre à souffrir
en lui montrant que ma langue a deux tranchants
je donnai de mes nouvelles à mon ennemi mortel
et mon premier hurlement fut le plus terrible
fort comme tout ce silence que j’allais ensuite hurler
lors de ma deuxième naissance, quand mon hurlement
rendu muet par tant de hurlement m’apprit à hurler au dedans
pour que de toutes mes cellules sorte un hurlement silencieux
je suis né poète sans mon accord
tous s’étonnaient de la multitude de choses que je connaissais
d’où je les sortais à l’instar d’un vrai inventeur
d’un prestidigitateur, une fabrique d’idées, de concepts
j’étais possédé par mon hurlement silencieux
tel un silence hurlant semblable au silence
de la pierre dans la braise
j’avais tant de chaleur latente, tant d’amour
qui me rongeaient comme un cancer
on me reprocha, alors, de penser trop
d’être imbu d’orgueil, de me croire génial
j’existe sous toutes les formes de mes fondations    
je n’en ai pas besoin des autres pour édifier
des temples en moi-même, je n’ai pas besoin d’autres dieux
qui m’apprennent à respirer le même air
à parler la même langue avec ces deux tranchants
peut-être que ce que je veux c’est trouver
cette femme sauvagement belle
possédée par un hurlement silencieux
 
 
Întotdeauna oameni
 
întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte
şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult
întotdeauna privim mai departe
şi reuşim să fim cu-atît mai departe
de noi înşine
întotdeauna sperăm la ceva mai bun decît azi
şi mîine vom fi căutători de comori în trecut
întotdeauna facem aceleaşi greşeli
şi găsim întotdeauna o scuză:
a greşi e omeneşte şi totuşi
întotdeauna ni se arată o cale spre adevăr
şi cochetăm mereu cu minciuna
întotdeauna sîntem romantici
şi pînă la urmă ne plictisim de atît romantism
şi sîntem pragmatici pînă la
înalta trădare
ne vindem sufletele şi ne culcăm pe laurii
nimicniciei
întotdeauna fugim
de ceea ce ne poate atinge
de ceea ce ne poate face mai slabi
întotdeauna ne este frică de moarte
şi frica ne taie elanul în mici respiraţii
întotdeauna muncim
peste programul lui Dumnezeu
întotdeauna spunem întotdeauna
şi niciodată nu încercăm
să fim veşnici
 
 
Toujours humains
 
nous cherchons toujours ce qui nous manque
et renonçons à ce qui nous manque le plus
nous regardons toujours plus loin
et c’est ainsi que nous réussissons à nous éloigner
encore plus de nous-mêmes
nous espérons toujours trouver
un peu mieux que le présent
mais demain nous serons
des chercheurs de trésors du passé
nous faisons toujours les mêmes fautes
et nous trouvons toujours une excuse :
l’erreur est humaine et pourtant
on nous montre toujours une voie vers la vérité
mais nous flirtons toujours avec le mensonge
nous sommes toujours romantiques
et nous finissons par en avoir assez du romantisme aussi
nous sommes également pragmatiques
jusqu’à la haute trahison
nous vendons nos âmes et nous nous couchons
sur les lauriers du néant
nous fuyons toujours loin
de ce qui pourrait nous toucher
de ce qui pourrait nous rendre plus faibles
nous avons toujours peur de la mort
et la peur coupe notre élan en de petites respirations
nous travaillons toujours au-delà du programme de Dieu
et toujours nous disons toujours
mais nous n’essayons jamais d’être éternels
 
 
Soarele mort
 
mais c`est dans la tendresse d`une première pluie
que nous mourrons
                        Marie-Claire Blais
 
inima-mi bate în ritmul unui cortegiu funebru
merg pe aceeaşi stradă
acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci
undeva, departe, se aude un cîntec de jale
soarele mort
soarele mort şi păsări stau de priveghi
 
ce lume este asta îmbrăcată cu haina pe dos
ce lume este asta în care timpul
învaţă să meargă în cîrje
ce lume este asta în care nevoia de somn
este nevoia vitală de a muri o dată pe zi
vise, ce vise străine mai bat la porţile întredeschise
ce cuvinte, ce cuvinte domnule poet
inima mea se umple de frumuseţea unor cuvinte
la fel cum coşciugul se umple
de frumuseţea unui mort
 
merg pe aceeaşi stradă
acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci
 
 
Il est mort le soleil
 
mais c’est dans la tendresse d’une première pluie
que nous mourrons
                        Marie-Claire Blais
 
mon cœur bat au rythme d’un cortège funèbre
je marche dans la même rue
sur le même chemin vers la maison
à la sclérose en plaques
quelque part, au loin, on entend un chant lugubre
il est mort le soleil
il est mort le soleil et quelques oiseaux restent à veiller
 
quel monde est celui-ci qui s’habille à l’envers
quel monde est celui-ci où le temps
apprend à marcher avec des béquilles
quel monde est celui-ci où le besoin de sommeil
est le besoin vital de mourir une fois par jour
des rêves, quels rêves étranges frappent encore
aux portes entrouvertes
quels mots, quels mots  monsieur le poète
mon cœur se remplit de la beauté de certains mots
tout comme le cercueil se remplit
de la beauté d’un mort
 
je marche dans la même rue
sur le même chemin, vers la maison
à la sclérose en plaques
 
 
Poemul fără de sfîrşit
 
sînt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi
şi scriu poemul fără de sfîrşit
poemul trist al stepelor
şi morilor de vînt
poemul beznelor intrate
în rutină
 
cît de greu este să-mbătrîneşti
departe de tine însuţi
fragedă vîrsta primului strigăt
fragedă iarba cosită
mirosul
moartea ne ia pe toţi
cu frumosul
 
sînt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi
şi scriu poemul fără de sfîrşit
poemul trist al muţilor cu geamăt în surdină
poemul trist al orbilor ce n-au văzut lumină
poemul la care numai moartea are drepturi de autor
 
 
Le poème sans fin
 
je suis seul tel un mort au fond des eaux troubles
et j’écris mon poème sans fin
le triste poème des steppes
et des moulins à vent
le poème des ténèbres
entrées dans la routine
 
comme il est difficile de vieillir
loin de soi–même
âge tendre du premier cri
herbe tendre fauchée
leur senteur
la mort nous prend tous
en beauté
 
je suis seul tel un mort au fond des eaux troubles
et j’écris mon poème sans fin
le triste poème des muets gémissant en sourdine
le triste poème des aveugles n’ayant pas vu la lumière
le poème sur lequel seule la mort détient des droits d’auteur
 
 
Unison
 
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea cînd sufletele noastre
erau la unison
cînd amîndoi eram un singur poet
pe care nici o viaţă de pe pămîntul acesta
nu-l poate cuprinde într-un singur trup
 
ceva din noi va rămîne aici
prin cărţile mele
ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui
cînd noi ne vom ridica la pătrat
Noi² în aceeaşi ridicare la cer
 
aceeaşi sacralizare-a cuvintelor
oricît de banale ar fi cuvintele
există şi un rai al cuvintelor
există şi o iertare a tuturor injuriilor
 
nu mi-a fost teamă să cred că există
ceva mai mult decît mine şi tocmai de aceea
voi iubi necuprinsul începînd cu atingerea ta
 
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea cînd sufletele noastre erau la unison
două inimi într-o inimă singură
şi două vieţi şi două morţi în aceeaşi criptă
 
mă opresc şi nu mă opresc
 
 
Unisson
 
toi aussi tu te rappelleras
toi aussi, toi aussi, toi aussi
ces instants-là  où nos âmes étaient à l’unisson
lorsque nous étions tous deux un seul poète
qu’aucune vie sur cette terre
ne pouvait envelopper en un seul corps
 
quelque chose de nous deux restera ici, à travers mes livres
quelque chose qui va révolutionner l’histoire du Moi
lorsque nous allons devenir une racine carrée
nous² dans la même ascension vers le ciel
 
cette même sacralisation des mots
tout aussi banals qu’ils puissent être
il existe également un paradis des mots
il existe également un pardon pour toutes les injures
 
je n’ai pas peur de croire qu’il existe
quelque chose de plus que moi
et c’est précisément pour cette raison
que je vais aimer l’infini
en commençant par ton toucher
 
et toi aussi tu te rappelleras
toi aussi, toi aussi, toi aussi
ces instants-là  où nos âmes étaient à l’unisson
deux cœurs dans un seul et même cœur
et deux vies et deux morts dans la même crypte
 
je m’arrête sans m’arrêter
 
 
Donator universal
 
pe tine, Iisuse
nu te-am întrebat niciodată
ce grupă sanguină ai?
tu cel care ne îmbeţi
pe toţi, iar noi
te mai lungim cu apă
în loc să te cinstim cu rugăciuni
şi dreptate
şi te mai întreb şi pe tine
înger păzitor şi tălmaci
ce limbă vorbesc oamenii
după ce trec de cîrmaci?
pînă la cer sînt doar sfinţii
cu limbi ascuţite
şi mulţi credincioşi
numărîndu-şi
arginţii
eu cred, Iisuse
că tu ai grupa
zero infinit
 
 
Donneur universel
 
à toi, Jésus
je ne t’ai jamais demandé :
quel est ton groupe sanguin?
toi qui nous enivres tous
et nous
qui te diluons dans l’eau
au lieu de t’honorer par des prières
et la justice
et je te le demande à toi aussi
ange gardien et traducteur
quelle langue parlent encore les humains
une fois passé le nocher ?
d'ici jusqu’aux cieux il n’y a que les saints
aux langues acérées
et pas mal de fidèles
qui comptent leur
monnaie
je crois, Jésus
que c'est toi
qui a le groupe
zéro infini
 
 
Absenţa a ceea ce sîntem
                       
mai întîi oamenii şi apoi profeţiile lor
sîntem ceea ce sîntem şi totuşi căutăm un răspuns
nu credem în alţi dumnezei, în alţi dumnezei nu credem
mai întîi oamenii şi apoi profeţiile lor
 
tot ce atingem pare străin
firească atingerea, străin sentimentul
nu credem că este ceva mai străin decît noi
nu credem în fapte şi totuşi nimic
din gînduri nimicul
 
nu credem în alţi dumnezei, în alţi dumnezei nu credem
ne doare absenţa a ceea ce sîntem
 
 
L’absence de ce que l’on est
 
il y a d’abord les gens et ensuite leurs prophéties
on est ce que l’on est et pourtant on cherche
une réponse
on ne croit pas en d’autres dieux
en ces autres dieux on ne croit pas
il y a d’abord les gens et ensuite leurs prophéties
 
tout ce que l’on touche paraît étranger
le toucher est naturel, le sentiment est étranger
on ne croit pas qu’il existe autre chose
de plus étranger que nous
on ne croit pas aux faits et pourtant rien
rien ne naît des pensées
 
on ne croit pas en d’autres dieux
en ces autres dieux on ne croit pas
l’absence de ce que l’on est  nous fait mal
 
 
Rendez-vous pe falezele eternităţii
 
bărbatul din tine se iubeşte cu femeia din mine
s-au spus multe poveşti despre cei ce ne locuiesc
dintotdeauna fără să spună nimic
bărbatul din tine se-mbată adesea, scrie poeme
filosofează, fumează, visează
femeia din mine iubeşte ploile
e plecată de-o viaţă la cules de îngeri
şi tot cu mîinile goale
îşi acoperă sînii…
 
mi-am petrecut o viaţă prin elegiile morţii
ispitit de de corbi, de nevroze, de plumb
de mucegaiul florilor
 
şi niciodată, dar niciodată
n-am murit îndeajuns astfel încît
femeia din mine să fie liberă
să se-ntîlnească pe falezele eternităţii
cu bărbatul din tine
 
 
Rendez-vous sur les falaises de l’éternité
 
l’homme qui est en toi fait l’amour à la femme
qui est en moi
on a raconté plein d’histoires sur ceux qui sont en nous
depuis toujours sans rien dire
l’homme qui est en toi s’enivre souvent
il écrit de la poésie, il fait de la philosophie
il fume, il rêve
la femme qui est en moi aime les pluies
elle est partie depuis une vie entière cueillir des anges
et c'est toujours
de ses mains vides
qu'elle couvre ses seins…
 
j’ai passé toute une vie parmi les élégies de la mort
épris de corbeaux, de névroses, de plomb
de la moisissure des fleurs
 
et jamais, au grand jamais
je ne mourus assez pour libérer
la femme qui est en moi
et lui donner la chance de rencontrer
sur les falaises de l’éternité
l’homme qui est en toi
 
 
Cer fără scări
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mînă
 
şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de deasupra
 
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări
 
 
Ciel sans escalier
 
tu peux regarder comme ça vers le Ciel
tout comme un noyé à la surface de l’eau
personne, vraiment personne ne te tendra la main
 
tu peux regarder comme ça vers le Ciel
tout comme vers un fin tissu d’étoiles
avec lequel la mort te couvrira les yeux
personne, vraiment personne ne te tendra la main
 
et tu peux encore regarder comme ça vers le Ciel
comme tu regarderais le plafond du voisin du dessus
qui regarderait à son tour le plafond
du voisin du dessus
 
Dieu habite au dernier étage
dans un Ciel sans escalier
 
 
Ora nouă dimineaţa
 
cînd întrebările au cele mai tăinuite răspunsuri
cînd rătăceşti atîta în căutarea fericirii
cînd te întorci obosit de la muncă şi tot ce ştii
este c-a mai trecut o zi din viaţa ta
atunci îl întîlneşti pe Mario
portarul
şi-ţi spune că fericirea pentru el
este ora nouă dimineaţa
ora cînd îşi bea cafeaua
în acel moment înţelegi
cît de simplu era
îţi vine să urli, să plîngi
pentru timpul pierdut şi-atîtea sacrificii
însă, a doua zi, la ora nouă dimineaţa
priveşti ceaşca de cafea şi te-ntrebi
cu zahăr sau fără?
Mario plecase
fusese angajat pentru o singură zi
la porţile fericirii
 
 
À neuf heures du matin
 
quand les questions n’ont que des réponses
très secrètes
quand tu erres désespérément en quête du bonheur
quand tu rentres fatigué du boulot
et que tout ce que tu sais
c’est qu’un autre jour de ta vie est passé
tu rencontres, alors, Mario
le portier
qui te dit que pour lui le bonheur
c’est à neuf heures du matin
l’heure où il boit son café
à cet instant tu comprends
comme c'était simple
et tu as envie de hurler, de pleurer
pour tout le temps perdu et pour tous les sacrifices
mais, le lendemain, à neuf heures du matin
tu regardes ta tasse de café et tu te demandes :
avec ou sans sucre ?
Mario était déjà parti
il n’était embauché aux portes du bonheur
que pour une seule journée
 
 
Inimă cu perucă
 
cuvintele sînt decoraţii obţinute
în războaiele minţii
şi fiecare-şi construieşte-o legendă
în jurul propriului nume
şi fiecare-şi dă întîlnire cu moartea
cel puţin o dată în viaţă
rupînd o legătură romantică de lungă durată
cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte
şi ochii lui Dumnezeu care sînt peste tot
şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă
şi cauţi soluţii inovatoare
să te ascunzi mai bine în tine
pînă şi inima ta poartă perucă
pînă şi pentru călătoria din vise
ai nevoie de ghid
 
 
Cœur portant perruque
 
les mots sont des décorations obtenues
dans les guerres de l’esprit
et chacun construit une légende
autour de son propre nom
chacun prend rendez-vous avec la mort
au moins une fois dans sa vie
rompant une liaison romantique de longue durée
avec la maladie, la tristesse, la misère et d’autres amantes parfaites
avec les yeux de Dieu qui sont partout
il t’est impossible d’échapper à leur regard insistant
tu cherches des solutions innovantes
pour mieux te cacher en toi-même
même ton cœur porte une perruque
y compris pour le voyage de tes rêves
tu as besoin d’un guide
 
 
La început a fost punctul
 
la început a fost punctul
şi în jurul lui miriade de virgule fecundîndu-l
astfel s-a format o stea
prima literă a universului: Alfa
a crescut mare devenind Omega
a explodat dînd naştere celorlalte
litere din alfabet
literele s-au iubit din nevoie de cuvinte
cuvintele, la rîndul lor, simţeau că lipseşte ceva
şi au stabilit reguli sub formă de propoziţii
îmbinate în fraze
anii treceau
frazele erau din ce în ce mai lungi şi mai greu de citit
pînă într-o zi cînd cuvintele
au îmbătrînit şi au devenit mai înţelepte
au spus că vorba multă le aduce sărăcia
şi au inventat poezia
cea mai frumoasă poezie
era considerată poezia cu rimă
cu timpul rimele au devenit plictisitoare
puterea a fost luată de versurile la întîmplare
şi versurile la întîmplare
s-au transformat în propoziţii
şi propoziţiile s-au transformat în fraze
şi frazele aveau nevoie de virgule
şi virgulele aveau nevoie de puncte
şi punctele au devenit într-un final
cele dintîi şi din urmă semne
ale existenţei negrului în universul alb infinit
 
 
Au commencement ce fut le point
 
au commencement ce fut le point
entouré par des myriades de virgules le fécondant
ainsi se forma une étoile
la première lettre de l’univers : Alpha
a grandi devenant Oméga
qui en explosant donna naissance
au reste des lettres de l’alphabet
les lettres se sont aimées par besoin de mots
les mots, à leur tour, sentaient qu’il manquait quelque chose
et établirent des règles sous forme de propositions
combinées en phrases
les années passaient
les phrases étaient de plus en plus longues
et plus difficiles à lire
jusqu’au jour où les mots vieillirent
et devinrent plus sages
ils décrétèrent que le verbiage engendrait
l’appauvrissement du mot 
et inventèrent la poésie
on considérait que la plus belle poésie
était la poésie en rimes
avec le temps les rimes devinrent ennuyeuses
le pouvoir fut pris par les vers au hasard
les vers au hasard se transformèrent en propositions
et les propositions se transformèrent en phrases
et les phrases avaient besoin de virgules
et les virgules avaient besoin de points
et, au final, les points devinrent
les premiers et derniers signes
de l’existence du noir dans l’univers blanc infini
 
 
Rătăcit prin subteranele minţii
 
îţi voi zice în cît mai puţine păsări posibil
cît de negru e cerul spre care privesc
îţi voi zice cum îmi trece-amintirea prin faţă
ca o pisică neagră şi scuip
şi fac trei paşi înapoi
îţi voi zice cum se deposedează iubirea de arme
şi cum veşnicia devine o afacere cu fîntîni
în care se spală banii murdari
îţi voi zice cum a intrat un fir de nisip
în ochii timpului şi cum a lăcrimat pe ascuns
îţi voi zice cum cei mai buni prieteni
vin în vizită cel mai puţin
îţi voi zice cum prin subteranele minţii
Dumnezeu se balansează pe un hamac plin de stele
îţi voi zice cum locuim unii-ntr-alţii
fără nici un motiv de a rămîne o secundă în plus
îţi voi zice în cît mai puţine păsări posibil
cît de negru e cerul spre care privesc
şi cît de dor îmi era de zidul acela
la care morţii nu mai sînt plînşi
 
 
Errant dans les galeries de l’esprit
 
je te dirai en le moins d’oiseaux possible
combien le ciel vers lequel je lève les yeux est sombre
je te dirai comme le souvenir passe devant moi
tel un chat noir et comme je crache
et recule de trois pas
je te dirai comment on dépossède l’amour de ses armes
et comme l’éternité devient une affaire de fontaines
où l’on blanchit de l’argent sale
je te dirai comment un grain de sable est entré
dans les yeux du temps et comme il a pleuré en cachette
je te dirai comment mes meilleurs amis
se font de plus en plus rares pour me rendre visite
je te dirai comment parmi les galeries de l’esprit
Dieu se balance dans un hamac plein d’étoiles
je te dirai comment nous vivons les uns dans les autres
sans aucun motif de rester une seconde de plus
je te dirai en le moins d’oiseaux possible
combien le ciel vers lequel je lève les yeux est sombre
et combien j’ai la nostalgie de ce mur
auprès duquel on ne pleure plus les morts
 
 
A fi sau a nu fi poezie
 
poezia este sculptura. zace într-un munte de cuvinte.
poezia este pictura. o lacrimă într-o mare de culori.
poezia este muzica. o notă pe registrul inimii.
poezia este lutul în mîinile olarului.
poezia este dragostea. odată ce iubeşti,
vei iubi pentru totdeauna.
poezia este strigătul unui bolnav
pe patul de moarte.
poezia este trista despărţire
sau întîiul sărut.
poezia vine, pleacă şi-n rest amintiri.
poezia este tot ce ne-nconjoară,
tot ce este în noi
şi tot ce rămîne.
poezia este mîntuire, dumnezeire,
posedare şi exorcizare.
poezia este blestem şi surghiun.
poezia este crucea poetului
şi drumul Golgotei.
poezia este ţigara ce-ţi arde plămînii
sau paharul de vin pe care-l bei
de unul singur.
poezia, să crezi şi să nu te prefaci că scrii poezie.
să renunţi la viaţă şi să fii veşnic
un cuvînt pe buzele celorlalţi.
 
 
Être ou ne pas être poésie
 
la poésie est sculpture.
elle gît dans une montagne de mots.
la poésie est peinture.
une larme dans une mer de couleurs.
la poésie est musique.
une note sur le registre du cœur.
la poésie est la terre entre les mains du potier.
la poésie est l’amour.
dès le moment où tu aimes,
tu aimeras pour toujours.
la poésie est le cri du malade sur son lit de mort.
la poésie est le triste adieu  ou le premier baiser.
la poésie s’en vient, s’en va et pour le reste
elle n’est que souvenirs.
la poésie est tout ce qui nous entoure,
tout ce qui est en nous et tout ce qui y reste.
la poésie est rédemption, divinité,
possession et exorcisme.
la poésie est malédiction et bannissement.
la poésie est la croix du poète et la route du Golgotha.
la poésie est la cigarette qui te brûle les poumons
et le verre de vin que tu bois en solitaire.
la poésie c’est croire et ne pas feindre d’écrire de la poésie.
la poésie c’est renoncer à la vie et c’est être à jamais
un mot sur les lèvres des autres.
 
 
Drumul oaselor, drumul nepoeţilor
 
mă întreb, ca de obicei, mă întreb
de care parte a morţii aş vrea să trăiesc
în care viaţă aş vrea să mă nasc
la vie après la vie ou la vie après la mort
în care laborator de vise
aş putea înjunghia
neputinţa?
 
nu ne merităm nici propria soartă
nu ne merităm nici propria umbră
nu ne merităm nici liniştea absenţei
iubirile noastre nu sînt decît nişte oaze
de singurătate-n vacarmul durerii
 
cum putem lupta împotriva zeilor
cînd în fiecare palmă se ridică un templu
al rugăciunii eterne?
 
cum putem trăi în oglinda
luminilor stinse?
 
în fiecare dimineaţă, la colţ de stradă
se deschide un magazin cu dorinţe
iubiri de închiriat
copii de adoptat
 
cineva anunţă ora închiderii
în care laborator de vise
aş putea înjunghia
neputinţa?
 
 
La route des os, la route des non-poètes
 
je me demande, comme d’habitude, je me demande
de quel côté de la mort j’aimerais vivre
dans quelle vie je voudrais naître 
la vie après la vie ou la vie après la mort
dans quel laboratoire de rêves
pourrais-je poignarder
mon impuissance ?
 
nous ne méritons pas notre propre sort
nous ne méritons pas notre ombre
nous ne méritons pas le silence de l’absence
nos amours ne sont que des oasis
de solitude dans le vacarme de la douleur
 
comment pouvons-nous lutter contre les dieux
quand dans chaque main s'érige un temple
à la prière éternelle
 
comment pouvons-nous vivre dans le miroir
de lumières éteintes
 
chaque matin, au coin de la rue
s’ouvre un magasin de désirs
d’amours à louer
d’enfants à adopter
 
quelqu’un annonce l’heure de la fermeture
dans quel laboratoire de rêves
pourrais-je poignarder
mon impuissance ?
 
 
Taxa pe zîmbet
 
într-o realitate care ne obligă
să fim duri şi reci
doar filmele ne mai fac să plîngem
ca o vrajă care ne întoarce la umanitate
în fiecare seară
 
după naufragiul din mijlocul societăţii
după amabilitatea forţată din timpul
orelor de muncă
 
ne bucurăm că renaştem pe Google
fericirea noastră este doar un cobai
pe care experimentăm clickuri
 
zilele cad ca nişte piese de domino
poeţii mor, manuscrisele
rămîn necitite în sertare
 
zîmbesc amar
mi-e teamă să nu mi se pearceapă
tocmai mie
taxa pe zîmbet
 
 
Taxe sur le sourire
 
dans une réalité qui nous oblige
à être durs et froids
seuls les films nous font encore pleurer
tel un enchantement
qui nous fait rentrer chaque soir
dans l’humanité
 
après le naufrage au milieu de la société
après l'amabilité forcée pendant
les heures de travail
 
nous nous réjouissons de renaître sur Google
le bonheur n’est qu’un cobaye
sur lequel nous expérimentons des clics
 
les jours s’écroulent comme des pièces de domino
les poètes meurent, les manuscrits
restent non-lus dans les tiroirs
 
je souris amèrement
j'ai peur que l'on ne perçoive
juste pour moi
une taxe sur le sourire
 
 
Acest frumos blestem
 
De ce viaţa ta hîrtiei albe se vinde
mereu?(Daniel Corbu)
 
dar cît mă doare singurătatea asta
în criză de idei, într-un spaţiu isteric 
în care tot ce poţi face este să dormi
şi să visezi că eşti Lazăr
refuzînd învierea
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
ah, muza, amazoană lăsîndu-şi sînul
să crească o-cro-ti-tor peste obrazul meu
cînd mi se zbate ochiul a primejdie
ah, copiii pămîntului deschizîndu-şi
gurile cu dinţi de lapte
amestecat cu sînge
ah, privirile de vin roşu ale singurătăţii
sfidînd absolutul
construind piramide din blocuri de ceaţă
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
piscuri pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată
ape răzvrătite de propria curgere
întorcîndu-se în propriul izvor
secătuit de dor
priveşte-mi linia vieţii
Charon se plimbă pe marele canal al Veneţiei
lacrimi, fără lacrimi sîntem doar nişte bulgări
aşteptînd rostogolirea
 
sîntem doar nişte cifre
aşteptînd cineva să ne-adune
pentru a fi mai multe
guri înfometate
sîntem doar nişte fire de cînepă
într-un război de ţesut
 
şi mă repet şi de ce mă repet repetînd repetiţiile
pentru nişte metri pătraţi de viaţă eternă
cu gura plină de ţărînă
dintre toţi regii lumii
un singur rege a stăpînit cerul
şi mă-ntreb: de ce tocmai mie mi-e dat
să fiu regele deşertăciunii?
 
 
Cette belle malédiction
 
Pourquoi ta vie se vend-elle toujours
sur le papier ? (Daniel Corbu)
 
comme elle me fait mal cette solitude
en crise d’idées, dans un espace hystérique
où tout ce que tu peux faire c’est dormir
et rêver d’être Lazare
en refusant la résurrection
ah, le vers, cette belle malédiction
rendant fous les poètes
ah, la muse, amazone laissant son sein
grossir pro-tec-teur sur ma joue
lorsque mon œil se bat présageant le danger
ah, les enfants de la terre ouvrant
leurs bouches aux dents de lait
mêlées de sang
ah, les regards de vin rouge de la solitude
défiant l’absolu
construisant des pyramides
à partir de blocs de brouillard
ah, le vers, cette belle malédiction
rendant fous les poètes
sommets sur lesquels les neiges des mots
ne fondent jamais
eaux qui se rebellent contre leur propre flux
revenant à la source première
séchée par la nostalgie
 
regarde ma ligne de vie
Charon se promène sur le grand canal de Venise
larmes, sans larmes nous ne sommes
que des mottes
attendant de rouler 
nous ne sommes que des chiffres
attendant que quelqu’un nous additionne
pour être plus nombreuses
bouches affamées
nous ne sommes que des fils de chanvre
dans un métier à tisser
 
et je me répète, mais pourquoi est-ce que je me répète
en répétant mes répétitions
pour quelques mètres carrés de vie éternelle
la bouche pleine de poussière
de tous les rois du monde seul un roi a dominé les cieux
et je me demande : pourquoi m'est-il donné
justement à moi
d’être le roi des vaniteux ?
 
 
Insomniac în lumea de apoi
 
nu mă sperie numele voastre
cît sînt încă-n viaţă nu am nevoie de voi
filozofii sterile, definiţii, concepte
cu toţii sîntem capabili să-i punem
nimicului măşti
şi mă privesc în oglindă şi-mi spun:
reinventează-te în fiece clipă
adăposteşte-te de cuvintele celorlalţi
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adînc
 
şi numele meu va cădea ca o piatră la fund
trăgîndu-mi trupul într-o învolburare de lacrimi
şi numele meu va străjui
la marginea dintre lumi, pe o cruce de piatră
şi eu, ca un insomniac
mă voi ruga mereu la penitenţă
mă voi ruga să dorm
întru neţărmurita clipă de uitare
fără judecata ce va să vină
aşa ca un necunoscut în valea regilor
acolo unde clepsidrele sînt goale
acolo unde istoria
nu are nici început
nici sfîrşit
 
 
Insomniaque dans le monde de l’au-delà
 
vos noms ne me font pas peur
tant que je suis encore vivant je n’ai pas besoin de vous
philosophies stériles, définitions, concepts
nous sommes tous capables de mettre
des masques sur rien  
je me regarde dans le miroir et je me dis :
réinvente-toi à chaque instant
mets-toi à l'abri des mots des autres
laisse un brin de sagesse
dans la ride profonde
 
mon nom tombera comme une pierre au fond
entraînant mon corps dans un tourbillon de larmes
mon nom montera la garde
aux confins des mondes, sur une croix de pierre
et moi, comme un insomniaque
je prierai sans cesse pour la pénitence
je prierai pour dormir
durant des moments d’oubli illimités
sans Jugement dernier
pareil à un inconnu dans la vallée des rois
là où les clepsydres sont vides
là où l’histoire n’a ni début
ni fin
 
 
Omul din cutia neagră
 
oriunde încerci să fugi
moartea te aşteaptă
deja acolo
 
nu laşi timpul
să treacă repede ca un birjar
dînd bice inimii
 
oricum vei fi nimic
şi nimic mai mult
ca nimicul
 
eşti sclavul aceleiaşi cărţi
şi umbra unui munte de om
înălţat la ceruri

 
priveşti în oglindă
încă nu eşti îndeajuns de singur
numai singurătatea
îţi poate aduce profund
împlinirea
 
închizi ochii şi cauţi
omul din cutia
neagră
 
 
L’homme de la boîte noire
 
où que tu tentes de t’enfuir
la mort est déjà là
à t’attendre
 
ne laisse pas le temps
passer rapidement tel un cocher de fiacre
fouettant le cœur
 
de toute façon, tu ne seras rien
et rien de plus
que rien
 
tu es l’esclave de ce même livre
et l’ombre d’une montagne d’homme
élevée vers les cieux
 
tu regardes dans le miroir
tu n’es pas encore suffisamment solitaire
seule la solitude
peut t’apporter le parfait
accomplissement
 
tu fermes les yeux et tu cherches
l’homme de la boîte
noire
 
 
Femeia universală
 
vine o vreme cînd toate iubirile mor
rămîi o insulă pustie
într-o mare de oameni
vine o vreme cînd toţi oamenii mor
rămîi o insulă pustie
într-o mare moartă
 
vine o vreme cînd te-ntrebi care ţi-e rolul
în acest calvar infinit al pustiului
te-ntrebi de ce atingerea noastră se preface
în moarte
 
de ce de ce de ce de ce de ce
femeia nu-şi închide copiii în pîntec
să creştem miliarde de oameni
într-o singură femeie
UNIVERSALĂ
 
de ce trebuie să se reverse apa facerii
peste pămîntul avid de sînge
de ce moartea asta stearpă
nu naşte morţi deja primeniţi de soartă
 
să-i alăpteze cu întuneric
să ne lase să ne scăldăm în lumină
pînă ne vom curăţa
de toate păcatele
Evei
 
 
La femme universelle
 
il vient un temps où tous les amours meurent
tu restes une île déserte dans une mer humaine
il vient un temps où tous les gens meurent
tu restes une île déserte dans une mer morte
 
il vient un temps où tu te demandes quel est ton rôle
dans ce calvaire infini du désert
tu te demandes pourquoi ce que nous touchons
se transforme en mort
 
pourquoi pourquoi pourquoi pourquoi pourquoi
la femme n’enferme pas ses enfants dans son ventre
élevons des milliards de gens dans une seule femme
UNIVERSELLE
 
pourquoi le déluge de la création doit-il se répandre
sur la terre avide de sang
pourquoi cette mort stérile
n’accouche-t-elle de morts déjà renouvelés par le sort
 
pour les allaiter de ténèbres
qu’elle nous laisse nous baigner dans la lumière
jusqu’à nous purifier
de tous les péchés
d’Eve
 
 
Tăcere dată cu vocea la maxim
 
se dedică prietenului meu Sarge, veteran de război în Vietnam
 
fotografiile zîmbesc
într-o zi, una din ele va ajunge pe cruce
e ca un fel de competiţie
între cele mai frumoase momente
cum vrei să te ţină minte lumea
ca pe un om vesel
ca pe un om trist plîngînd adesea
ca pe un poet spînzurat de cuvinte înalte
cu ochii pierduţi printre stele
îmbibate-n alcool?
priveşte, lumînările se aprind
în cimitire se proiectează filmele mute
şi cine să aplaude, şi cine să aplaude
şi cine să deranjeze această tăcere sublimă
şi cine va ecraniza învierea
a cîta înviere, Doamne
de la care prietenii noştri lipsesc
a cîta tăcere dată cu vocea la maxim
a cîta trecere în revistă
al cîtelea război în care fraţii se pulverizează
acoperind o grenadă
al cîtelea zid pe care numele eroilor
stau unele peste altele
aşteptînd să fie măcar citite
de ochii sătui de plăceri
plătite cu preţul vieţii celorlalţi
 
 
Le volume du silence à fond 
 
dédié à mon ami Sarge, vétéran de la guerre du Vietnam
 
les photos sourient
un jour, l’une d’elles trouvera sa place sur la croix
c’est comme une sorte de compétition
entre les moments les plus beaux
comment veux-tu que le monde se souvienne de toi
comme d’un homme joyeux
comme d’un homme triste pleurant le plus souvent
comme d’un poète pendu aux mots hautains
les yeux perdus parmi les étoiles
imbibées d’alcool ?
regarde les lumières qui s’allument
dans les cimetières on projette des films muets
mais qui va les applaudir, qui va les applaudir
mais qui va déranger ce silence sublime
mais qui va mettre en scène la résurrection
et quelle énième résurrection, Seigneur
d’où nos amis sont absents
dans quel énième silence avec le volume à fond
dans quelle énième revue
dans quelle énième guerre où les frères se pulvérisent
en dégoupillant une grenade
sur quel énième mur où les noms des héros
se retrouvent les uns sur les autres
attendant au moins d'être lus
par des yeux fatigués des plaisirs
payés au prix de la vie des autres
 
 
Ce mă face fericit?
 
faptul că-mi duc singur crucea
la fel cum şi melcul îşi duce cochilia
în drum spre marea abandonare?
 
sălăşluiesc în memoria paşilor mei
în memoria fiecărei amprente
în memoria umbrei
ce m-aşteaptă cuminte
lungită
în nesăpata şi nesătula gură de pămînt
în memoria acelui împărat
al iudeilor vîndut
pe datorie
 
SAU TU CREZI CĂ AU FOST
DOAR TREIZECI DE ARGINŢI?
 
aştept pronunţarea sentinţei
în faţa nimicului
sînt condamnat la tăcere
să privesc şi nimic
mai mult
 
cineva măsluieşte cărţile sfinte
plătesc preţul mîinii
moarte
 
 
Qu’est-ce qui me rend heureux ?
 
le fait de porter seul ma croix
tout comme l’escargot porte sa coquille
en route vers le grand abandon ?
 
j’habite dans la mémoire de mes pas
dans la mémoire de chaque empreinte
dans la mémoire de l’ombre
qui m’attend sagement
étendue
dans une bouche de terre insatiable et vierge
dans la mémoire de cet empereur
des juifs vendu
à crédit
 
OU BIEN PENSES-TU QUE CE N'ETAIENT
QUE TRENTE PIECES D’ARGENT ?
 
j’attends qu’on prononce la sentence
en face du rien
je suis condamné au silence
à regarder sans rien
de plus
 
quelqu’un falsifie les livres saints
je paye le prix de la main
morte
 
 
Poemul suferinţei
 
o zi ca oricare alta
în care oglinda spartă îţi ştirbeşte identitatea
şi tîmplele miros a iasomie
 
o zi în care timpul
nu are timp să-şi numere paşii
în care păsările îşi ascund veşnicia sub aripi
şi cenuşa ţi se aşază
la rădăcinile unui foc fără fum
 
o zi în care de pe mîinile morţii
alunecă toate inelele
cu măşti de argint
 
o zi în care crucile devin semne de întrebare
la fel ca acel cocoşat
pe care doar uitarea îl mai ţine în viaţă
 
o zi în care nimic nu contează
acelaşi poem cu versuri de amăgit lîncezeala
aceleaşi sfaturi platonice
aceleaşi războaie cu soldaţi de plumb
aceleaşi lacrimi izvorîte din ceară
 
o zi în care te-ntrebi
şi dacă păcatul nu e păcat?
şi dacă alegi şi calea cea mai uşoară?
şi dacă te legi cu lanţuri de falsul destin
şi scrii poemul suferinţei fără margini?
 
 
Le poème de la souffrance
 
un jour comme n’importe quel autre
où le miroir brisé ébrèche ton identité
où tes tempes sentent le jasmin
 
un jour où le temps
n’a pas le temps de compter ses pas
où les oiseaux cachent leur éternité sous leurs ailes
où tes cendres s’installent
aux racines d’un feu sans fumée
 
un jour où des mains de la mort
glissent tous les anneaux
aux masques d’argent
 
un jour où les croix deviennent des signes d’interrogation
tout comme ce bossu
que seul l’oubli tient encore en vie
 
un jour où plus rien ne compte
le même poème avec des vers pour tromper l’inertie
les mêmes conseils platoniques
les mêmes guerres avec des soldats de plomb
les mêmes larmes jaillies de la cire
 
un jour où tu te demandes
et si le péché n’est pas un péché ?
et si tu choisis la route la plus facile?
et si tu t’enchaînes à un faux destin
et si tu écris le poème de la souffrance sans limites?
 
 
Ah, viaţă…
 
ah, viaţă, oamenii sînt tot mai departe de mine
şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte
privind mai de sus, tot mai de sus
ceea ce-am fost şi nu voi mai fi
 
dorinţele mele se îndeplinesc
cu preţul pe care nu l-am ştiut
şi numai menirea de a duce la capăt ofranda
propriului suflet
mă lasă să respir
şi numele meu, da, numele meu
nu-l mai pot ţine-n frîu
mi-a luat-o lacom înainte
cucerind redute, înalte redute
 
cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere
nici nu mai ştiu de ce mă bat şi mă bat de ce
de o parte şi de alta a baricadei
sînt jumătăţile mele
aruncîndu-şi vorbe de-ocară
 
Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie
că încă-l iubesc, din cînd în cînd îmi face
un semn discret cu coada ochiului
femeia pe care-o visez
oricum nu există
 
incompatibil cu lumea
mă gîndesc deseori la cei ce s-au dus
înainte de vreme
la cei ce s-au răzbunat pentru harul
cu care au fost înzestraţi
la cei care-au ajuns în azil
fugind de umbra geniului
ce-i poseda mai rău ca satana
nu există cale de mijloc
nu există întoarceri
chiar dacă mă amestec din nou în mulţime
 
ah, viaţă, mergi şi lasă-mă-n urmă
ce-ţi pasă de mine, nu vreau să ajung
acolo unde timpului i se face lehamite
de nefireasca sa trecere
nici moartea nu stă pe loc       
se-ntoarce-n sicrie anchilozată de spate
 
ah, viaţă, oamenii sînt tot mai departe de mine
şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte
privind mai de sus, tot mai de sus
ceea ce-am fost şi nu voi mai fi
 
 
Ah, ma vie…
 
ah, ma vie, les gens s’éloignent de plus en plus de moi
et  jour après jour je monte sur un piédestal de mots
regardant du plus haut, de plus en plus haut
ce que je fus et ce que je ne serai plus
 
mes désirs se réalisent
à un prix que j’ignorais auparavant
et seule la tâche de mener jusqu’au bout
l’offrande de ma propre âme
me laisse respirer
et mon nom, oui, mon nom
je ne peux plus lui tenir la bride haute
vorace il m’a déjà devancé
en conquérant des redoutes, de fortes redoutes
 
course au finish trompeur à chaque douleur
je ne sais plus ce pourquoi je me bats
ni pourquoi je me bats
de part et d’autre de la barricade
se trouvent mes deux moitiés
se lançant des jurons
  
Dieu se tait et se frotte les mains de joie
car je l’aime encore, de temps à autre il me fait
un signe discret du coin de l’œil 
la femme dont je rêve
n’existe pas de toutes façons
 
incompatible avec le monde
je pense souvent à ceux qui sont partis
avant terme
à ceux qui se sont vengés pour le talent
dont ils étaient doués
à ceux qui ont fini à l’asile
fuyant l’ombre de leur génie
qui les possédait pire que satan
il n’y a pas de voie intermédiaire
il n’y a pas de retour
même si je me mêle à nouveau à la foule
 
ah, ma vie, va-t-en et laisse-moi derrière
ne te préoccupe pas de moi, je ne veux pas arriver
là où le temps se lasse
de son passage artificiel
la mort ne s’arrête pas
elle retourne dans les cercueils le dos ankylosé 
 
ah, ma vie, les gens s’éloignent de plus en plus de moi
et jour après jour je monte sur un piédestal de mots
regardant du plus haut, de plus en plus haut
ce que je fus et ce que je ne serai plus
 
 
TRADUCERI DE
PETRUŢA SPÂNU
 
 
Charon, rătăcitorul Charon
 
plutind undeva deasupra imaginaţiei
moartea îşi ancorează o boală
în carnea mea, în sîngele meu, în diviziunea celulei
 
eu trec dintr-o lume în alta
ca vîsla prin ape mînat de Charon
 
speranţa mea e speranţa
copil orfan al incertitudinii
aruncat la pubela acestei lumi
dogmatice
 
valurile se împotrivesc
purtînd o parte din mine la maluri
 
voi fi sunetul mării
prin cochilii de scoici şi de melci
 
firul de nisip şi perla
ce o porţi între sîni
 
între pămîntul apelor tale şi cerul gurii tale
voi fi o bătaie de inimă
 
vom împărţi timpul în veşnicii egale
vom trage o linie peste care vom trece iubind
 
 
Charon, toujours en errance
 
tout en voguant quelque part au-dessus de l’imagination
la mort projette et ancre une maladie
dans ma chair, dans mon sang, dans la division de la cellule
 
je passe d’un monde dans l’autre
comme l’aviron dans l’eau par Charon poussé
 
mon espoir est espérance
enfant orphelin de l’incertitude
jeté à la poubelle de ce monde
dogmatique
 
les vagues s’opposent
rejetant une partie de moi sur les rivages
 
je serai le son de la mer
parmi coquillages et escargots
 
le grain de sable et la perle
que tu portes entre tes seins
 
entre la terre de tes eaux et le ciel de ta bouche
je serai un battement de cœur
 
nous partagerons le temps en éternités égales
nous tirerons une ligne que nous franchirons en aimant
 
 
Ferocitatea cuvîntului
 
cine sîntem cu adevărat...
să ne răspundă oglinzile, să ne interpretăm visele
să ne citim în palme
să ne oprim la marginea apelor
să ne confesăm prietenilor imaginari
 
să călătorim departe
departe de orice urmă de-ndoială
să admirăm orizontul
să privim în prăpastia
înfometării
 
în acest timp cu defrişări masive de memorie
cu umbre păgubitoare şi prejudecăţi
în acest timp cu ipotecă pe trup
şi datorie pe suflet
cuvîntul, da, cuvîntul
umblă cu ferocitate prin lume
scăpat din lesa divinei tragedii
 
 
La férocité de la parole
 
qui sommes-nous réellement…
que les miroirs nous répondent, interprétons nos rêves
lisons dans nos paumes
arrêtons-nous au bord des eaux
confessons-nous aux amis imaginaires
 
voyageons loin
loin de toute forme de doute
admirons l’horizon
regardons dans le gouffre
de la famine
 
pendant ces temps de défrichements massifs de la mémoire
d’ombres nuisibles et de préjugés
pendant ces temps d’hypothèques sur le corps
et de dettes dans l’âme
la parole, oui, la parole
erre férocement de par le monde
évadée de la laisse de la divine tragédie
 
 
Niciodată nu luăm moartea în serios
 
niciodată nu luăm moartea în serios
această prezenţă invizibilă
care ne locuieşte în fiecare clipă
 
oricît de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întîlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întîmpinarea dezastrelor
 
ajungem să credem că singura iubire
a fost să ne doară ceva
un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise
 
niciodată nu luăm moartea în serios
fiorul acela ce trece prin şira spinării
ca o cădere în gol în propriul vis
în clipa aceea cînd atingem pămîntul
şi totul se cutremură
chiar şi pămîntul dinlăuntru
 
mergem încolonaţi, oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
sîntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru
 
 
On ne prend jamais la mort au sérieux
 
on ne prend jamais la mort au sérieux
cette présence invisible
qui nous habite à tous les instants
 
quelque désertes que soient nos vies
comme des rues où seule la poussière circule encore
nous prenons rendez-vous avec les ombres
et allons ensemble à la rencontre des désastres
 
nous arrivons à croire que l’amour
consista simplement à nous faire mal
un signe divin, un jugement, un huis clos du baiser
 
on ne prend jamais la mort au sérieux
ce froid frisson qui nous passe dans le dos
comme une chute dans le vide dans notre propre rêve
au moment où nous touchons la terre
et tout tremble
même la terre à l’intérieur
 
nous marchons en rangs serrés, gens et ombres
on souhaite chacun être autre chose
à la fin les uns et les autres
on est des anges et des oiseaux noirs
dans le ciel de la bouche d’un mort célèbre
 
 
Visînd nemurirea
 
stau cu mintea la pîndă, cu rana deschisă
ca o floare carnivoră
cuvintele trec prin sîngele meu, vin la sufletul meu
să se-mbogăţească de sensuri
iar eu, lacom, le-nchid printre vintre
visînd nemurirea
dar cum să rezist, cuvintele strigă-lovesc
îşi cer înapoi libertatea
mă lupt cu preţul vieţii, mă lupt
fie-i pagina uşoară poemului
pe care tocmai l-am ucis
 
 
En rêvant à l’immortalité
 
je reste l’esprit aux aguets, à la blessure ouverte
comme une fleur carnivore
les mots passent par mon sang, viennent vers mon âme
afin de s’enrichir de sens
et moi, gourmand, les enferme dans mes tripes
en rêvant à l’immortalité
mais comment résister, les paroles crient-frappent
réclament leur liberté
je suis aux prises avec le prix de la vie, je m’acharne
que la terre lui soit légère au poème
que je viens de tuer
 
 
Cuvîntul în faţa căruia oamenii mor
 
există cuvîntul în faţa căruia oamenii mor
fără să plîngă, fără să-i doară
oamenii, pur şi simplu, mor

dar ce cuvînt e acela
şi cît de mult îşi doresc
unii oameni să-l ştie !

doar moartea
îl ţine ascuns în privire
unii oameni, pur şi simplu, îngheaţă

aş vrea să aflu cuvîntul
fără să mor
să-l scriu în secret
pe o pagină albă

 
atît de albă încît cuvîntul
să fie-nghiţit de viu
să moară în măruntaiele albului

apoi să dorm liniştit
cu capul în braţele iubitei mele
să dorm liniştit
 
 
Le mot devant lequel les gens meurent
 
il y a un mot devant lequel les gens meurent
sans pleurer, sans avoir mal
les gens, tout simplement, meurent
 
mais quel est ce mot-là
que tellement souhaitent connaître
certaines gens !
 
la mort seule
le recèle dans son regard
il y en a qui restent figés sur place
 
je voudrais découvrir ce mot
sans en mourir
l’écrire en secret
sur une page blanche
 
si blanche que le mot
soit englouti vivant
et meure dans les entrailles du blanc
 
ensuite m’endormir tranquillement
dans les bras de ma bien-aimée
dormir tranquillement
 
 
În sîngele meu se porneşte Jihadul
 
unde sînteţi voi, cuvintelor, miracol al înfăptuirii
zadarnic este tronul acesta
peste împărăţia nimicului!
 
nici o pasăre oarbă, nici un gînd răscolit de tandreţe
nici o umbră levitînd peste zăpezile veşnice
nici o jertfă adusă monstrului sacru
cerber la porţile visului
 
unde sînteţi voi, elegii ale morţii
zadarnice căutări
prin amneziile timpului !
 
unde eşti tu, fiară descătuşată
înger imponderabil, noapte feerică
ego transcendental, lumină izbăvitoare
 
unde eşti tu, muză cu clopoţei
paing pe globul meu ocular
 
chiar acum, în sîngele meu
se porneşte Jihadul!
 
 
Dans mon sang éclate le djihâd
 
où êtes-vous, les mots, miracle de l’accomplissement
en vain ce trône règne-t-il
            sur l’empire du rien!
 
aucun oiseau aveugle, aucune pensée bouleversée
par la tendresse
aucune ombre lévitant au-dessus des neiges éternelles
aucun sacrifice en offrande au monstre sacré
cerbère aux portes du rêve
 
où êtes-vous, élégies de la mort
vaines recherches
            dans les amnésies du temps!
 
où es-tu, bête déchaînée
ange impondérable, nuit féerique
ego transcendantal, lumière salutaire
 
où es-tu, muse aux clochettes
araignée sur mon globe oculaire
 
en ce moment-même dans mon sang
éclate le djihâd!
 
 
Osmoza rănilor
 
sîntem vînători cu lasouri de sînge
contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut
jongleri cu inimi de cîrpă
 
sîntem iubiri ignifuge
ne retragem comozi în saltele pufoase
şi vărsăm lacrimi de crocodil
pentru reîncarnarea pasiunilor dure
zei captivi în lagărul
perpetuării
 
noi staruri crescute
în leagănul civilizaţiei
corupte
 
timpul se bîlbîie
ceasul biologic o ia mereu înainte
liniştea supurează
emoţia cangrenează la încheieturi
dorinţa rupe braţele
inimii nude
 
ne plimbăm din trup în trup
ca prin camerele unui labirint
fără ieşire
 
sîntem şi iar sîntem
aceeaşi ritmicitate sub dictatul ruinei
aceeaşi repetiţie a verbului sîntem
 
 
L’osmose des blessures
 
nous sommes des chasseurs aux lassos de sang
des contrebandiers d’âmes par-delà les frontières d’un baiser
jongleurs aux cœurs de chiffon
 
nous sommes des amours ignifuges
nous nous retirons commodes dans des matelas moelleux
et versons des larmes de crocodile
pour la réincarnation des passions dures
dieux captifs dans le camp
de la perpétuation
 
nouveaux stars élevés
dans le berceau de la civilisation corrompue
 
le temps bégaye
sans trêve l’horloge biologique avance
le silence suppure
l’émotion gangrène aux articulations
le désir casse les bras du cœur nu
 
nous nous promenons d’un corps à l’autre
comme dans les chambres d’un labyrinthe
sans issue
 
nous sommes et nous sommes encore
la même rythmicité sous la dictature de la ruine
la même répétition du verbe
 
 
Ecoul absurdului

sufăr de foamea altora
durerile şi supărările lor
eşecuri, deziluzii, drumuri neterminate
speranţe rămase datoare trecutului
apusuri îmbibate în otrava neagră a viselor
sufăr de neputinţa altora
boli netratate la timp
singurătate pe patul lui Procust

aceleaşi metode de sinucidere
şi viaţa merge înainte ca un cîine
cu limba scoasă  

sufăr de stres şi promisiuni
de dragul promisiunii
atingeri, respingeri, zboruri frînte, căderi
calcule peste calcule şi din nou de la capăt
acelaşi episod al naşterii premature
aceleaşi maturizări forţate, aceleaşi crime premeditate
trilogia destinului, aceleaşi instrucţiuni
de folosire a semenilor pe post de cobai:
hrăneşte, creşte, ucide…

 
 
L’écho de l’absurde
 
je souffre de la faim des autres
de leurs douleurs et de leurs chagrins
échecs, désillusions, voyages interrompus
espoirs endettés redevables au passé
couchers du soleil imbibés dans le noir poison des rêves
je souffre de l’impuissance des autres
maladies qui n’ont pas été traitées à temps
solitude sur le lit de Procuste
 
les mêmes méthodes de suicide
et la vie va de l’avant comme un chien
la langue pendante
 
je souffre du stress et des promesses
faites pour l’amour de la promesse
effleurement, rejets, vols, chutes, brisées
calculs sur calculs et tout reprendre à zéro
le même épisode de la naissance prématurée
les mêmes mûrissements forcés, les mêmes crimes prémédités
la trilogie du destin, les mêmes modes
d’emploi de ses semblables comme cobayes:
nourrit, grandit, assomme
 
 
Îngeri cu maturizare forţată
 
pînă la urmă
tot la aceleaşi compromisuri ajungem
îngeri cu maturizare forţată
rătăcind prin lumi virtuale
în căutarea unui dram de tandreţe
fericirea, o lacrimă
prohibită de zei

gesturi mecanice
impozit pe cuvinte spuse din inimă
chirie pentru lumea pe care-o ducem în spate
nu mai contează nimic
doar legea şi ordinea
chiar dacă sufletul nostru venetic
cerşeşte în haosul cărnii

ne ascundem speriaţi
visăm cu deşteptătorul la tîmplă
jurnal personal cu tristeţi şi angoase

pînă la urmă...
 
 
Ange à la maturation forcée
 
en fin de compte
nous arrivons aux mêmes compromis
anges à la maturation forcée
errant dans des mondes virtuels
à la recherche d’un peu de tendresse
le bonheur une larme
prohibée par les dieux
 
gestes machinaux
impôt sur les mots dits de tout cœur
loyer pour le monde que nous portons dans le dos
rien ne compte plus
sauf la loi et l’ordre
même si notre âme métèque
mendie dans le chaos de la chair
 
nous nous cachons effrayés
nous rêvons le réveil à la tempe
journal personnel avec tristesses et angoisses
 
en fin de compte…
 
 
Singurul geniu
 
moartea este singurul geniu
în mînuirea timpului
bumerang
coasă pe grumazul destinului
semn de întrebare
la sfîrşitul unei propoziţii
vampir sorbind lumina spaţiilor înguste
şi transpiraţia celor înlănţuiţi în rut
sfidînd gravitaţia cu zboruri înalte sau umbre
filtrînd aerul alveolelor pulmonare
şi aerul fiecărui cavou
plin de umezeală
şi mirosuri apocaliptice
moartea este singurul geniu
în mînuirea cuvîntului
călătorind de la ventricolul stîng
pînă la marginea universului
 
moartea este singurul geniu
în umplerea tuturor spaţiilor goale
dintre oameni şi îngeri
dintre cer şi pămînt
dintre stele şi găurile negre
dintre toate lucrurile văzute
şi nevăzute
 
 
Le seul génie
 
la mort est le seul génie
dans le maniement du temps boomerang
 
une faux au cou du destin
un point d’interrogation à la fin d’une proposition
 
un vampire sirotant la lumière des espaces étroits
et la transpiration de ceux enlacés dans le rut
 
en défiant la gravitation par de hauts vols ou ombres
filtrant l’air des alvéoles pulmonaires
 
et l’atmosphère de chaque caveau    
toute d’humidité
et d’odeurs apocalyptiques
 
la mort est le seul génie
dans le maniement du mot
voyageant du ventricule gauche
jusqu’au bord de l’univers
 
la mort est le seul génie
capable de combler tous les espaces vides
entre les gens et les anges
entre le ciel et la terre
entre les étoiles et les trous noirs
entre toutes les choses visibles et invisibles
 
 
TRADUCERI DE
CONSTANTIN FROSIN
 
 
De retour
 
fiecare plecare lasă în urmă o întoarcere
fie şi numai cu privirea
fie şi numai cu gîndul
însă niciodată nu poţi trece pragul
pentru că timpul închide uşile
iar fericirea este gaura cheii
prin care tragi cu ochiul
la ceea ce numai visul poate atinge
iar cu ochiul minţii...
nu poţi privi niciodată
în universul interior al unei femei
acolo unde iubirea
se joacă mereu de-a v-aţi ascunselea
 
 
De retour
 
il n’est pas jusqu’au moindre départ
qui ne laisse derrière lui un retour
ne fût-ce que par le seul regard
ne fût-ce que par la pensée
mais l’on ne saurait jamais en franchir le seuil
pour la bonne raison que le temps ferme les portes
et que le bonheur est le trou de la serrure
par lequel on épie
ce à quoi le rêve exclusivement peut atteindre
et les yeux de l’esprit…
l’on ne peut jamais regarder
l’univers intérieur qui est spécifique d’une femme
à l’endroit-même où l'amour
s’amuse toujours à jouer à cache-cache 
 
 
O patrie şi un mormînt
 
trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legămînt;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sînge sfînt.
 
trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atîtea versuri răstignit.
 
trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plînsul dorului de mamă,  
ca roua unei dimineţi.
 
trăiesc cu ochii şi cu gîndul
la ce a fost şi ce va fi;         
trăiesc, cînd se termină rîndul,
pe firul unei agonii.
 
trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor;  
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?
 
 
UNE SEULE PATRIE, UN SEUL SÉPULCRE
 
ma patrie, sa douleur moult me brûle –
comme un sacro-saint serment me soûle,
parmi les oreillettes et valvules
toujours un sang sacré s’écoule.
 
je vis, mes yeux au lointain se livrent,
vers l’est, du côté de ma mer ;
je vis également dans cet autre livre,
crucifié par bon nombre de vers.
 
je vis sans cesse le même mélodrame,
parmi chimères et vies égales,
comme les larmes d’une mère : son dor, quel drame,
pareilles aux rosées matinales.
 
je vis par les yeux, par la pensée
tout ce qui était et sera ;
je vis, quand la ligne se couperait,
au fil d’agonies - aux abois.
 
je vis le blasphème de l’aliéné
poursuivi par le dor qui m'enserre
en inconnu à l’oubli voué…
en quelle langue dois-je rejoindre l’éther ?
 
 
Iluzia perfectă
 
tentaţia este pretutindeni
tentaţia viciului sau a morţii
şi dragostea, da dragostea, care doarme
înlăuntrul nostru
ca o femeie bătrînă îmbrăcată în negru
şi timpul, un cancer
care nu dă niciodată înapoi
 
n-am nici o idee despre dorinţa asta
care şerpuieşte spre tine
lepădîndu-şi cămaşa
 
tentaţia este pretutindeni
tentaţia păcatului carnal
războiul pe care l-am pierdut
de prea multe ori
fără să numărăm răniţii
 
singura victorie este să regăsim nirvana
cînd cele doua făpturi desăvîrşesc
iluzia perfectă
a celui dintîi cuvînt
 
 
La parfaite illusion
 
la tentation sévit partout
la tentation du vice ou de la mort
et l’amour, oui, l’amour qui sommeille
au-dedans de nous
comme une vieille femme toute vêtue de noir
et le temps, un cancer     
qui ne recule jamais lui
 
je n’ai pas la moindre idée du désir
en train de serpenter vers toi
tout en enlevant sa chemise
 
la tentation sévit partout
tentation du péché de la chair
une guerre qu'on a déjà perdue
à trop de reprises
sans jamais compter les blessés
 
retrouver le Nirvana serait la seule victoire
quand les deux êtres parachèvent
la parfaite illusion
du tout premier verbe
 
 
M-am născut pe Google
 
m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pămîntească
 
degeaba ne ţinem de mîini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amîndoi că adevărata mană cerească
este un abonament
 
mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie
declanşată de nevoia oamenilor
de a privi dincolo de nihilism
 
m-am născut pe o pagină de istorie
care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămîne o întîmplare
transpusă în milioane de pixeli
 
am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
să nu mai spuneţi niciodată
că Dumnezeu este orb
 
 
Je vis le jour sur Google
 
je vis le jour sur Google
j’ai ouvert les yeux et j’ai vu une certaine fenêtre donnant
sur l’au-delà des limbes, à qui je devais probablement m’adresser par « Mère »
je les ai effleurées de mes doigts carrés
malheureusement, j’ai appréhendé
de ne pas les blesser et de m’attirer un froissement
mes paroles requéraient un bien terrestre effleurement
 
on a beau se tenir par les mains
nous n’aurons jamais de prise sur le public
juste une de courant
mais on sait les deux que la véritable manne céleste
est un abonnement
 
ily a longtemps, j’ai reçu un message de Dieu
il me disait que le jour viendrait où
il n`y aurait qu’une seule Église Universelle
la foi, oui, la foi sera un état d’euphorie
déclenché par le besoin des humains
de voir au-delà du nihilisme
 
je vis le jour sur une page d’histoire
laquelle ne sera jamais écrite, à coup sûr
il en restera une péripétie
transposée dans des millions de pixels
 
je suis mort sur Google entouré par des milliards
de fenêtres ouvertes tout simplement par inadvertance  
comme quoi arrêtez de répéter
que le Seigneur est aveugle
 
 
Am rupt o foaie de hîrtie...
 
dintr-un caiet
dintr-un oarecare caiet
am rupt o foaie de hîrtie
după ce am lăsat-o plină de semne
am strîns-o în palme cu ură
şi mi-am îndreptat privirea spre coş
şi parcă...
şi parcă ceva
ca un foşnet de frunze
ca strigătul unui copac trecut
prin nu ştiu cîte fierăstraie şi prese
şi parcă ceva îmi spunea
să nu mă grăbesc
şi-atunci… am desfăcut încet-încet
acel cocoloş de hîrtie
şi... înăuntru
iubita mea stătea
cu capu-ntre genunchi
şi plîngea
 
 
Je déchirai une feuille de papier
 
dans mon cahier
dans n’importe quel cahier
je déchirai une feuille de papier
après l’avoir remplie de signes
je la serrai haineusement dans mon poing
et jetai un coup d’œil à la corbeille
et alors...
ce fut comme si quelque chose
pareil au bruissement des feuilles
et au cri d’un arbre ayant subi
l’attaque de qui sait combien de scies et presses
et quelque chose avait l’air de me dire
de ne pas me hâter
alors j’entrepris de déployer tout doux
la pauvre boule de papier
et... là-dedans
ma bien-aimée s’y tenait
la tête entre les genoux
et pleurait…
 
 
Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi
 
să simţi cuvintele cum muşcă din carne
cu dinţii lor ascuţiţi
şi numai sîngele tău
să le aducă mai aproape de suflet
 
de unde veniţi voi, cuvintelor
din ce masonerie a nopţii
din ce magie albă a zăpezilor veşnice
din ce inimă cu obloanele trase
din ce desagă cu dorinţe spuse în van?
 
să simţi cuvintele, toate cuvintele
rămase pe drumuri
strivite de paşi, înghiţite de umbre
 
să simţi toate cuvintele ascunse de gura lumii
ascunse de nevoile imperative
ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi
 
 
La magie des mots aux dents aiguës
 
sentir les mots mordre dans la chair
de leurs dents aiguës
et ton seul sang lui seul
les rapprocher au plus près de mon âme
 
d’où venez-vous, les paroles
de quelle maçonnerie nocturne
de quelle magie blanche des neiges éternelles
de quel cœur aux volets baissés
de quelle besace aux vains désirs ?
 
sentir les paroles, mais toutes les paroles
restées sur le pavé
brisées par les pas, avalées par les ombres
 
sentir tous les mots se gardant du qu’en dira-t-on
mis en lieu sûr contre les besoins impératifs
d`un amour aux dents aiguës
 
 
Metastaza zăpezii
 
aici fiecare poet îşi are propria identitate
cu palmele ca nişte frunze de arţar
în culorile verii indiene
cu metastaza zăpezii în suflet
cu Dumnezeu aflat prea departe
în timp ce frigul arctic
îşi agaţă sutana la uşi
 
orbesc de atîta zăpadă, orbesc
şi tot ce-mi rămîne este marea mea cea neagră
ca un corb cu gingii însîngerate
ca un corb cu lacrimi în ochi
zburînd în fiecare seară la marginea viselor mele
redîndu-mi vederea de-altădată
 
aici fiecare poet îşi are propria identitate
nici măcar vinul nu mă mai lasă
să mă pierd în apoteoza delirului
nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici
nici măcar pozele cu iubirile
pe care le-am zidit în poeme matusalemice
nimic, nimic, nimic
 
încet, încet, metastaza zăpezii
mă transformă într-un om trist de zăpadă
căruia nici o primăvară
şi nici o zi de doisprezece aprilie
nu-i va topi zîmbetul lipsă
 
 
La métastase de la neige     
 
ici-bas, chaque poète a sa propre identité
les paumes pareilles aux feuilles d’érable
dans les couleurs de l’été indien
la métastase de la neige dans l’âme
le Seigneur situé à une trop longue distance
alors que le froid arctique
accroche sa soutane aux portes
 
toute cette neige me rend aveugle, me voilà aveugle
et tout ce qui m’appartient encore, c’est ma Mer la Noire
telle un corbeau aux gencives ensanglantées
ou un corbeau les larmes aux yeux
volant tous les soirs aux confins des rêves que je fais
afin qu’il me rende ma vue du temps jadis
 
ici-bas, chaque poète a sa propre identité
pas même le vin ne me permet plus
de m’éperdre dans l’apothéose du délire
pas même la fumée embaumant l’arôme des cerises ou pêches
pas même les photos évoquant mes amours
que j’avais emmurés dans des poèmes mathusalémiques
rien, rien, rien
 
peu à peu, tout doux, la métastase des neige
fait que je mue en un triste bonhomme de neige
auquel pas le moindre printemps
pas plus qu’aucune journée du douze avril
n’effaceront le sourire absent
 
 
Poezie bilingvă
 
este o zi cînd poezia aşteaptă
într-o staţie de metrou, în autobuz
într-o maşină rămasă în pană, pe o bancă în parc
lîngă fîntîna publică, în vechiul port
în catedrala doamnei noastre 
este o zi cînd poezia aşteaptă
să-mpartă o masă frugală cu un poet flămînd
venit de undeva de departe
este o zi cînd poezia aşteaptă sub o umbrelă
privind spre culisele unei furtuni
spre nu ştiu ce lizieră a gîndurilor
este o zi, este o noapte părăsită de vise
este eroarea zilei de ieri
este o despărţire fără cuvinte
cu strîngeri de mînă, cu mănuşi elegante şi fine
ca pielea unui animal mort
je suis parti, je suis parti, je suis parti
nu-mi opri acest val ce se-nalţă
ca un tsunami şi curge
prin venele mele
priveşte, citeşte şi nu m-atinge
nu-mi da verdicte, nu-mi spune mie
ce-i rău şi ce-i bine
eu sînt zeul cuvintelor mele
eu sînt crucea  mormîntului meu
eu sînt politica inimii mele
eu sînt monarhia absolută a gîndurilor mele
şi şi şi
şi aşa mai departe
 
este o zi cînd se construieşte o casă
în arborele vieţii mele
am mîinile reci
este o zi cînd statuia din marmură
vrea să evadeze din om
je suis parti, je suis parti, je suis parti
nu-mi ţine umbra de vorbă
nu-ţi sparge oglinda
nu arunca după mine cu cioburi
nu încerca să mă cumperi
cu treizeci de-arginţi
eu sînt al nimănui şi al tuturor
şi fără să mă vînd
pentru nimic în lume
şi şi şi
este o zi cînd poezia aşteaptă să fie scrisă
pe altă limbă şi mă-ntreabă
străinule, tu din ce ţară vii?
 
 
Poésie bilingue
 
le jour vient où la poésie attend
dans une station de métro, dans l’autobus
dans une voiture restée en panne, sur un banc du parc
près de la fontaine publique, dans le Vieux Port
dans la cathédrale Notre Dame
il vient un jour où la poésie attend
pour partager un repas frugal avec un poète affamé
venu de loin, de très loin
le jour vient où la poésie attend sous un parapluie
en regardant vers les coulisses d’un orage
vers je ne sais quelle lisière des pensées
il est là ce jour, cette nuit abandonnée par les rêves
c’est la cagade de la journée d’hier
c’est tout pareille à une séparation muette
aux serrements de mains fines, élégamment gantées
pareillement à une peau de chagrin
je suis parti, je suis parti, je suis parti
ne m’arrêtes pas cette vague qui monte
comme un tsunami et coule
au travers de mes veines
regarde, lis, mais ne me touche surtout pas
ne donne pas de verdict, surtout ne me dis pas
ce qui est bon ou mauvais
c’est bien moi le Seigneur de mes propos
c’est bien moi la croix sur ma tombe
c’est bien moi la politique de mon cœur
c’est bien moi la monarchie absolue de mes pensées
et et et
et ainsi de suite
le jour est venu où l’on bâtit une maison
sur  l’arbre de ma vie
mes mains sont si froides
le jour est venu où la statue en marbre
voudrait s’évader de l’homme
je suis parti, je suis parti, je suis parti
va, trêve de causer à mon ombre
ne casse pas ton miroir
ne me jette pas des éclats de verre
ne t’avise pas de me corrompre
par les trente deniers
pour me frapper, juste pour me frapper
je n'appartiens à personne et j'appartiens à tout le monde
sans pour autant me vendre
pour tout l’or du monde
et et et
il est venu le jour où la poésie attend qu’on l’écrive
dans une langue diverse et me demande
dis voir, l’étranger, de quel pays viens-tu ?
 
 
Mormînt acoperit de flori
 
chiar şi pentru o secundă
m-ai pus acolo pe talerul inimii tale
chiar dacă eram un cuvînt
o poezie
sau un mister
m-ai pus acolo pe talerul inimii tale
şi ai simţit primejdia
dragostea mea ucigătoare de tihnă
dragostea mea apocaliptică
tu nu voiai să fii cucerirea războaielor mele
nu erai marginea de vis unde
îmi vindeam lacrimile morţilor
pentru o picătură de sînge
doar pentru o picătură de sînge
ce păcat, o zei, ce păcat
am devenit prieten cu privirea
fără tînguirea privirii
am devenit prieten
cu ceea ce-mi viscoleşte sufletul
ca o armată de corbi
ce păcat, o zei, ce păcat
am devenit cuvîntul şi doar cuvîntul
care-mi permite neîncetat să mă rog
la mormîntul meu acoperit de flori
 
 
Une sépulture jonchée de fleurs
 
ne fût-ce que pour une seule seconde
tu m`as posé sur le plateau de ton cœur
même si je n’étais qu’un simple mot
une poésie
ou un mystère
tu m`as posé sur le plateau de ton cœur
et tu as flairé le danger
mon amour n’ayant pas de cesse d’annuler tout repos
mon amour apocalyptique
tu te refusais à être la conquête des guerres que je menais
tu n’étais pas le rebord de mes rêves 
où je fusse venu vendre mes larmes aux morts
en échange d’une goutte de sang
en échange juste d’une goutte de sang
quel dommage, ô dieux, quel dommage
je suis devenu l`ami d’un regard
excepté le lamento du regard
je me suis lié d’amitié
avec tout ce qui ravage mon âme
telle une armée de corbeaux
quel dommage, ô dieux, quel dommage
je suis devenu le mot, rien d’autre que le mot
lequel me permet de prier sans discontinuer
sur ma sépulture toute jonchée de fleurs
 
 
Inimă de poet
 
mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti
decît să trăieşti cu regrete tardive
mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei
decît să-ţi vinzi sufletul pentru o stare de bine
doar pentru o stare de bine
 
poetul tot poet rămîne
şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte
sau exilat departe pe o insulă pustie
poetul tot poet rămîne
cu inima lui uriaşă cît o patrie
bătînd în pieptul unui copil
 
căci asemenea unei plante fără lumină
în trupul omului fără dragoste
creşte o mătrăgună înveninîndu-i sîngele
 
numai cine cunoaşte singurătatea
va stăpîni cuvîntul
numai cine cunoaşte durerea va stăpîni timpul
numai cine greşeşte şi recunoaşte
îşi va primi iertarea
 
nu, nu, aceasta nu este o poezie
şi nici o lecţie de viaţă
este oglinda
în care se priveşte un poet
cu inima lui uriaşă cît o patrie
bătînd în pieptul unui copil
 
 
Cœur de poète
 
il vaut mieux écouter son cœur et faire erreur
que de vivre en ployant sous des regrets tardifs
mieux vaut investir en amour et sa souffrance
que de vendre son âme pour un état de bien-être
pour juste un état de bien-être
 
le poète ne saurait être que poète
et même s’il est en errance parmi les mots
ou alors exilé sur une île déserte
le poète ne saurait être autre chose
son cœur de dimensions gigantesques
gros comme une patrie
battant dans la poitrine d’un enfant
 
car pareillement à une plante privée de lumière
dans le corps d’un homme dépourvu d’amour
il pousse une belladone laquelle envenime son sang
 
seul celui qui fit l’expérience de la solitude
saura maîtriser le verbe
seul celui qui a beaucoup souffert saura maîtriser le temps
seul celui qui reconnaît avoir fait erreur
se verra pardonner
 
non, non, pas du tout, ceci n’est pas une poésie
d’autant moins une leçon de vie
c’est bien le miroir dans lequel se mire un poète
son cœur de dimensions gigantesques
gros comme une patrie
battant dans la poitrine d’un enfant
 
 
Ceva din mine caută ceva
 
ceva din mine caută singurătatea,
ceva caută oamenii.
bine că am ce alege.
ceva din mine caută lumina,
ceva caută întunericul.
bine că pot arde,
bine că mă pot stinge.
ceva din mine caută liniştea,
ceva caută larma.
bine că există cuvîntul.
ceva din mine caută moartea,
ceva caută nemurirea.
bine că există cerul.
ceva din mine caută ceva din tine.
bine că există iubirea.
ceva din mine caută adevărul,
ceva caută minciuna.
bine că există cugetul.
ceva din mine caută totul,
ceva caută nimicul.
bine că există ceva care caută ceva.
ceva din mine caută suferinţa,
ceva caută alinarea.
bine că există lacrima.
ceva din mine caută fericirea.
bine că există speranţa.
ceva din mine caută agonia,
ceva caută extazul.
bine că mai pot să respir.
ceva din mine îl caută pe Dumnezeu,
ceva îl caută pe diavol.
bine că am în cine să cred
şi de cine să mă lovesc.
ceva din mine caută uitarea,
ceva caută amintirea.
bine că mai există visele.
ceva din mine caută o secundă,
ceva caută un minut,
ceva caută o oră,
ceva caută o zi,
ceva caută o lună,
ceva caută un an,
ceva caută o viaţă,
ceva caută mereu ceva.
 
 
Quelque chose en moi cherche quelque chose
 
quelque chose en moi cherche la solitude,
quelque chose cherche les humains.
heureusement que j’ai le choix.
quelque chose en moi cherche la lumière,
quelque chose cherche l’obscurité.
heureusement, je peux brûler,
heureusement je peux m’éteindre.
quelque chose en moi cherche la paix,
quelque chose cherche le vacarme.
heureusement que le verbe existe.
quelque chose en moi cherche la mort,
quelque chose cherche l’immortalité.
heureusement que le ciel existe.
quelque chose en moi cherche quelque chose en toi. 
heureusement que l’amour existe.
quelque chose en moi cherche la vérité,
quelque chose cherche le mensonge.
heureusement que l’esprit existe.
quelque chose en moi cherche le tout,
quelque chose cherche le rien.
heureusement qu’il y a quelque chose
qui cherche quelque chose.
quelque chose en moi cherche la souffrance,
quelque chose cherche le soulagement.
heureusement que la larme existe.
quelque chose en moi cherche le bonheur.
heureusement que l’espérance existe.
quelque chose en moi cherche l’agonie,
quelque chose cherche l’extase.
heureusement que je peux encore respirer.
quelque chose en moi cherche Dieu,
quelque chose cherche le diable.
heureusement que j’ai à qui croire
et à qui me heurter.
quelque chose en moi cherche l’oubli,
quelque chose cherche le souvenir.
heureusement que les rêves existent.
quelque chose en moi cherche une seconde,
quelque chose cherche une minute.
quelque chose cherche une heure,
autre chose cherche une journée,
quelque chose d’autre cherche un mois,
quelque chose cherche une année,
quelque chose cherche une vie.
quelque chose cherche toujours quelque chose.
 
 
În altă viaţă am fost un rîu
 
în altă viaţă am fost un rîu
iubita mea era o salcie
cu dragostea despletită
cîteodată frunzele ei
îmi acopereau trupul
cîteodată se închidea în sine şi plîngea
adesea o mîngîiam unduitor
 
într-o zi iubita mea a plecat
în căruţa unui lemnar
în locul ei, pe un ciot
se odihnea adesea o codobatură
 
eram furios şi pentru o vreme
n-am mai privit malurile
pînă cînd o femeie necunoscută
privind prin mine pietrele
a vrut să afle rostul pămîntului
şi s-a lăsat să cadă ca o pană de codobatură
ca o frunză de salcie
 
a plutit o vreme cît m-au ţinut braţele
apoi am sărutat-o şi a rămas în voia mării
 
deseori iubita mea cîntă la miez de noapte
vrăjeşte pescarii
 
iar eu întind degetele
prin siajul bărcilor
 
 
Dans une autre vie je fus une rivière 
 
dans une autre vie je fus une rivière
ma bien-aimée était un saule à l’amour dénatté 
parfois ses feuilles recouvraient mon corps
parfois elle rentrait dans sa coquille et pleurait
je la caressais souvent onduleusement
 
un jour ma bien-aimée s’en est allée
dans le char d’un menuisier
à sa place, à même une souche
se reposait souvent une lavandière
 
j’étais en colère et pour quelque temps
je n’ai plus considéré les bords
jusqu’à ce qu’une femme inconnue
regardant les pierres comme à travers moi
voulut connaître la raison d’être de la terre
et se laissa tomber
comme une plume de lavandière
comme une feuille de saule
 
elle flotta pendant quelque temps
tant que mes bras purent la recevoir
ensuite je l’embrassai
et elle resta au gré des flots de la mer
 
souvent ma bien-aimée chante vers minuit
en charmant les pêcheurs
 
alors que moi j’étire mes doigts
à travers le sillage des barques
 
 
Poemul meu ca un tren
 
poemul meu ca un tren pe firul epic
metafore-pilde şi cuvinte curioase
cu locuri la geam
 
poemul meu ca un tren personal
oamenii se urcă
împart o bucată de vreme
zîmbesc şi coboară uneori cu speranţa
că poate se vor mai întîlni
 
poemul meu ce nu mai apare
îndrăgostiţii privesc întruna la ceas
probabil se gîndesc
că n-am să mai scriu despre trenuri
şi aceasta este ultima şansă
să cutreiere lumea
din mersul imaginaţiei mele
 
poemul meu ca un tren al întoarcerii
un bătrîn întrebînd controlorul
de oraşul acela mic dintre munţi
de prima sa dragoste
 
poemul meu
... î n d e p ă r t î n d u – s e
destin şerpuind prin orizontul lacom
şi totuşi, nimic nu este pierdut
mai există trenuri rapide
ce trec prin vămile cerului
 
şi eu, cel care unge roţile cuvintelor grele
cel care aşază şinele
pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri
 
poemul meu ca un tren flămînd de timp şi distanţe
accelerează neobosit
 
şi eu, cel care se opreşte mirat
la ţărmul unei eternităţi fără trenuri...
 
 
Mon poème pareil au train
 
mon poème pareil au train le long du fil épique
métaphoresexemples et mots curieux
aux places côté fenêtres
 
mon poème comme un train omnibus
les gens montent dessus
se partagent un laps de temps
sourient et descendent parfois espérant
se revoir un jour
 
mon poème qui n’apparaît plus
les amoureux rivent leurs regards sur l’horloge
ils réfléchissent probablement
que je n’écrirai plus sur les trains
et c’est la dernière chance
de parcourir le monde
dans mon imagination en marche
 
mon poème ressemble à un train de retour
un vieux demandant au contrôleur
s’il a idée de cette petite ville de montagne
de son premier amour
 
mon poème
… e n  t r a i n  d e  s’é l o i g n e r
destinée serpentant parmi l’avide horizon
et pourtant, rien n’est perdu
il est encore des trains rapides
franchissant les douanes du ciel
 
et moi, celui qui oint les roues des lourds propos
celui qui pose les rails
sur des chemins ignorés par les voleurs des trains
 
mon poème comme un train
affamé de temps et distances
accélère infatigablement
 
et dire que moi, je m’arrête fort étonné
au bord d’une éternité manquant de trains…

 

FERICIREA

 

            Fericirea este un concept atît de relativ. M-a fascinat ce spunea Freud: „Fericirea este visul unui copil realizat la vîrsta adultă”. Numai că adulţi fiind, am uitat să mai visăm, am uitat să fim copii. Am devenit contabili, economişti, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam să fim şi copii. De aceea sîntem indiferenţi, reci. De fapt nu căutăm fericirea, căutăm doar un concept utopic, o definiţie din dicţionar. Sîntem pragmatici. Nu ne mai permitem să fim fericiţi, nu mai avem timp. Trebuie să rămînem echilibraţi, cît mai insensibili, dacă se poate - invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
            Sînt duşmanul acestui gen de gîndire. Nu reprezintă decît atitudinea unor laşi ce fug de încercările inerente care apar în viaţă atunci cînd iubeşti. Sînt un extremist al iubirii. Prefer să sufăr decît să nu-mi pese, prefer să mă doară decît să simt plăcere fără sentiment. Prefer să iubesc decît să pretind că iubesc, să mă prefac că iubesc, să mă amăgesc că iubesc. Prefer să scriu şi să urlu întregii lumi că exist şi iubesc.
Detest oamenii care spun: ţin mult la tine! Sînt nişte ipocriţi.
Le este frică să iubească. Le este frică să se dăruiască cu adevărat. Sînt prea preocupaţi de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atît de bine, nu sînt deranjaţi de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru că nu se vor implica cu adevărat. Vor spune: sînt aşa cum sînt, nu-ţi convine, mergi în altă parte… Sîntem aşa cum sîntem? Priveşte în oglindă şi întreabă: cine sînt eu?
            Romain Roland spunea că „Fericirea înseamnă a-i cunoaşte limitele şi a le iubi”. Am căutat vreodată limitele? Nu mă refer la performanţe intelectuale, la acumulări materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferinţa, boala ca pe un semn divin? Am iubit cînd am iubit? Ca şi cînd am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limită pe care am atins-o vreodată este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o mişcare mecanică, repetitivă, în care pretindem că sîntem zei. Nu-l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu-l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a făcut. Cum de asemenea nu mă condamn pe mine pentru ceea ce sînt. Important este că înţeleg ceva. Important este ca tu să înţelegi ceva. Următorul pas depinde numai de noi.
            Abbé Delille spunea că „Fericirea aparţine celui ce face fericiţi”. Gîndeşte-te, cîţi oameni ai făcut fericiţi pe parcursul vieţii tale? Vei descoperi că ai lăsat în urmă numai persoane triste, suferinde, decepţionate, bolnave. Persoane marcate pe viaţă. Dar ce-ţi pasă ţie? Nu eşti tu de vină. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta contează şi tu nu trebuie să lupţi pentru a o obţine. Ea vine de la sine pentru că tu o meriţi. Tu deţii atuurile fericirii. Tu eşti magnetul. Tu eşti liderul. Tu eşti cel care nu trebuie să sufere. Ţi se pare că sînt prea dur cu tine?
Sau consideri normal faptul că dacă îi faci pe alţii fericiţi, ţi se cuvine şi ţie de la Dumnezeu un gram de fericire? Şi dacă nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă atîta suferinţă în lume, atîta suferinţă în inima mea? Îţi vei plînge de milă şi vei nega Dumnezeul din tine? Tu eşti responsabil pentru tot ce se întîmplă în jurul tău, iar ca să atingi fericirea cu vîrful degetelor, trebuie să începi prin a-ţi schimba atitudinea.
            Nu pot fi indiferent, nu am această calitate a ta. Însă nu-ţi voi putea spune care este calea ta. Am şi eu contradicţiile mele. Între ceea ce simt şi ceea ce gîndesc, între ceea ce gîndesc şi ceea ce scriu. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să-mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia.
            Mereu stîlcesc cuvîntul plăcere. Iubirea nu-mi place cînd dă şi cînd cere… Sînt un extremist al iubirii. Acuma stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvînt, mi se scurge o picătură de viaţă.

LE BONHEUR

 

            Le bonheur est un concept si relatif… J’ai été fasciné par Freud :« Le bonheur est un rêve d’enfant réalisé dans l’âge adulte ». Seulement, d’âge adulte, nous oublions de rêver, d’être enfants. Nous sommes devenus comptables, économistes, psychologues, docteurs en amour, mais on a oublié de rester enfants. Aussi sommes-nous indifférents et froids. Au fait, on ne cherche pas le bonheur, on ne cherche qu’un concept utopique, une définition de dictionnaire. Nous voilà pragmatiques. On ne se permet plus d’être heureux, on n’en a plus le temps. Il faut rester équilibrés, insensibles s’il en fut et, si possible – invulnérables. Pense-t-on que cela puisse nous rendre plus forts ?
            Je suis l’ennemi de ce type de pensée, qui ne représente que l’attitude de lâches fuyant les tentations inhérentes intervenant lorsqu’on aime. Je suis un extrémiste de l’amour. Je préfère souffrir que de ne pas m’en faire, je préfère avoir mal que d’éprouver du plaisir en l’absence du sentiment. Je préfère aimer que de prétendre aimer ou me leurrer d’aimer. Je déteste les gens qui disent : je tiens beaucoup à toi ! Ce sont des hypocrites. Ils ont peur d’aimer. Ils ont peur de se donner pour de vrai. Ils sont trop préoccupés de leur orgueil, de leur personne. Au fait, ils se sentent à l’aise, rien ne les dérange, ils ne souffriront point au cas où quelque chose ne va pas, car ils ne s’impliqueront pas tout à fait. Ils diront : je suis celui qui je suis, si cela ne te convient pas, va chercher ailleurs… Seulement, sommes-nous ceux que nous sommes ? Mirez-vous dans la glace et demandez-vous: qui suis-je?
            Romain Roland disait : « Le bonheur est de connaître ses limites et de les aimer ». Avons-nous jamais cherché ces limites? Je ne parle pas des performances intellectuelles, des accumulations matérielles ou des sports extrêmes. Avons-nous aimé la souffrance, la maladie comme un don divin? Avons-nous aimé quand nous avons aimé? Comme si on faisait l’amour avec Dieu? Ou bien la seule limite que nous ayons jamais touchée, c’était le seul orgasme physiologique? L’amour, un mouvement mécanique, répétitif, où l’on prétend être dieux. Je ne blâme pas Kant pour ce qu’il a perdu. Comme je ne condamne pas Jésus pour ce qu’il n’a pas fait. Comme je ne me condamne pas moi-même pour ce que je suis. Je comprends quelque chose, c’est ce qui importe. L’important est que tu comprennes quelque chose. Le pas suivant ne dépend que de nous deux.
            Abbé Delille disait que « Le bonheur appartient à qui fait des heureux ». Pensez un peu, combien d’individus avez-vous rendus heureux au long de votre vie ? Vous découvrirez n’avoir laissé derrière vous que des personnes tristes, souffrantes, déçues, malades. Personnes marquées pour la vie.  Mais cela vous fait-il rien? Ce n’est pas de votre faute. Vous n’avez rien promis. Tout ce qui compte, c’est juste votre bonheur et vous ne devez pas livrer bataille afin de l’obtenir. Il vient de soi, parce que vous le méritez. Vous détenez les atouts du bonheur. C’est vous, l’aimant. C’est vous, le leader. C’est vous, celui qui ne doit pas souffrir. Trouvez-vous que je sois trop dur pour vous? Ou considérez-vous comme normal que, si l’on rend les autres heureux, vous méritiez vous aussi un peu de bonheur de la part de Dieu? Et si vous n’en recevez pas, l’ignorerez-vous? Direz-vous: quel est ce Dieu qui laisse derrière tant de souffrance ici-bas, tant de souffrance dans mon cœur? Pleurerez-vous sur votre sort et renierez-vous le Dieu qui vous habite? C’est vous qui êtes responsable pour tout ce qui se passe autour de vous et, pour toucher le bonheur du bout des doigts, il faut commencer par changer d’attitude.
            Je ne saurais être indifférent, cette qualité vôtre me manque. Mais je ne saurais vous dire quelle est la voie que vous devez suivre. J’ai mes contradictions aussi. Entre ce que je sens et ce que je pense, entre ce que je pense et ce que j’écris. L’esprit trahit parfois l’âme. Mais ceci ne m’empêche pas pour autant de me poser des questions… Je ne me présente pas avec une recette, mais avec une contradiction. C’est à l’intérieur de cette contradiction que se trouve la clé.
            Je massacre toujours le mot plaisir. L’amour me déplaît lorsqu’il (se) donne et qu’il exige… Je suis un extrémiste de l’amour. Maintenant, j’en suis à réécrire le monde. Et avec chaque mot, une goutte de ma vie s’écoule…