« Home

 

Volumul "Festina lente"

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat în septembrie 2014, în format electronic şi tipărit, cartea bilingvă de poezii "Festina lente", semnată de Ionuţ Caragea. Cartea de 185 pagini, publicată în română şi în spaniolă, începe cu prefaţa lui Paul Abucean, cel care realizează şi traducerile celor 50 de poeme din conţinut. Traducerile au fost revizuite de scriitorul Renato Gudiño. Fragmentele de pe coperta a IV-a sunt semnate de Ion Simuţ şi Daniel Corbu. Autorul copertei este graficianul Leo Orman. Ilustraţia copertei: Rătăcitorul pe marea de ceaţă (1818), tablou de Caspar David Friedrich (1774-1840). Volumul se poate comanda de la editura eLiteratura prin e-mail (office@epublishers.info, info@ePublishers.info, info@eLiteratura.com.ro), la telefon (0722 156 408) sau de la Elefant.ro, librăria Eminescu sau Cărturescu. Alte cărţi de Ionuţ Caragea: www.ionutcaragea.ro
 
 
 
 
Referinţe din volumul "Festina lente"
 
Prefaţa în limba română: Poezia în căutare de sine” - Paul Abucean
 
Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă "numai" în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă!  Şi nu mică mi-a fost bucuria - şi mirarea! - să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit.
 
A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili - chiar şi la modul relativ - dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte... (s)tropi caracteristici: "aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?" (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); "oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…" (ibidem); "în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc" (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului.
 
Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează "numai" cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta "vorbire în limbi".  Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la "divinitate". În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi "Eu = vecinul lui Dumnezeu" (Rilke),  "Eu = multitudini" (Whitman), şi "Eu = radical din Dumnezeu" (ori expresia echivalentă "Eu la pătrat = Dumnezeu") (Caragea).
 
Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei româneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare - una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă.  Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: "Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!" Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său "Ceva din mine caută ceva", care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: "Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva."
 
Un adevăr esenţial se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinaţia contează, ci voiajul în sine. Fiecăruia dintre noi îi este rezervată o Itacă a sa, ideea însă - şi aci intervine misia poetului - este să facem periplul cît mai fascinant şi durabil. Poate niciunde nu este mai pregnantă această filozofie ca în "Poemul meu ca un tren" ("poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde şi cuvinte curioase / cu locuri la geam"), unde, dezlănţuit pe infinite şine lirice, poemul-tren, al cărui traseu include fiecare gară imaginabilă a universului şi al cărui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare după zare după zare.
 
Odiseea propusă de Caragea este compatibilă cu cea sugerată de Borges ("Şi precum Itaca / şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni" - Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totuşi, Caragea deplasează semnificativ centrul de greutate spre continuarea dîrză a explorării şi spre vocaţia comunitară a artistului, cam în genul cum o face, pe cale muzicală, un Lluis Llach: "drum bun luptătorilor / dacă rămîn credincioşi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vînturilor să-l norocească / şi chiar cu toată truda şi chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri străvechi calea să-şi afle / plină de aventură / plină de cunoaştere." (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis)
 
"Numai poetul ştie cîtă singurătate şi cîtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale" (Casa cuvintelor) - şopteşte, misterios şi poate profetic, Poetul. Totuşi, poate ştim şi noi, cei care alături de el vîslim spre Itaca, ce furtuni şi ce încercări ne aşteaptă.  Ştim prea bine ce înseamnă, în anul de graţie 2012, a compune poezie în limba română. Ori în oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cînd existenţa însăşi a lutului din care-ţi plămădeşti adăpostul este ameninţată, puţine lucruri mai rămîn în jur, afară de tristeţe. Şi, pe măsură ce cancerul globalist avansează, Speranţa se trage îndărăt, bătută şi înlăcrimată. Tristă, peste măsură de tristă şi pustie va fi Casa Sufletului cînd gîndul lumii singur va rămîne...
 
De aceea îl citesc şi recitesc pe Ionuţ Caragea. Ştim că "s-a născut pe Google", dar, spre diferenţă de cei care, venind de nicăieri, probabil tot acolo se vor întoarce, el îşi trage seva din stră-adîncuri, din însăşi tîmpla marelui Burebista: "Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată / De sora ta bătrînă ce curge-n răsărituri, / Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată / Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri." (Tu, Sfinte Laurenţiu)
 
Şi, dintre cîţi s-au născut şi s-or mai naşte încă în tristul "sat global", puţini, tot mai puţini vor avea gloria de a muri în sfînta noastră limbă...
 
 
 
Prefaţa în limba spaniolă: La Poesía buscándose a sí misma” - Paul Abucean
 
 A Juan Caragea lo conocí (¡es un decir!) en su localidad natal, Google. Como es sabido, Google es una calle de la aldea global. Aquellos eran tiempos penosos. La gente había empezado a estandarizarse. Se clonaba voluntariamente, aunque "sólo" en el alma. Las personas se habían vuelto meros mecanismos. Meras sombras. Doquiera que mirases, reinaba la regimentación pasiva y maciza. El arte mismo se había venido a confundir con la oquedad. Y me dije: ¡habrá quedado alguna fuente de serenidad, alguna Esperanza, en algún lugar! Y con mucho agrado - y mucha sorpresa - descubrí que aún existían hombres como él. El Espíritu aún no ha sido derrotado.
 
Escribir sobre Juan Caragea es, sin duda, una utopía. Pocos de nosotros son definibles - aun en una transcendencia relativa - mas ¿quién osaría definir al Poeta mismo, el que, por su propia índole, es la más escurridiza matriz de referencias y metáforas? La Poesía sirve una función especifica, la de desafiar el orden físico, de modo que sólo nadando en los poemas del autor se puede uno hacer una idea de lo vasto que es ese océano - un océano partido de la orilla de la antigua Tomis. Miremos pues unas gotas características: "habría querido que dios fuera una vez humano / y me acompañara algún tiempo / me habría gustado que nos encontráramos un día por la calle / y que me diera palmaditas en el hombro diciendo / ¿qué tal, amigo?" (El coleccionista de poemas desechables); "la gente que yo conozco se parece bastante / a dios / me faltan sus abrazos / su apretar de manos / pero sobre todo sus miradas…" (ibidem); "en el ático de mi corazón la gente / se hacina, ya van a amarse" (Té verde aromatizado con eternidad); en fin, poco a poco vislumbramos que él, Caragea, viene propulsado por un candor milagrosamente conservado, candor que le permite rescatar, a través del verbo, todo lo que aún sigue rescatable en el territorio de lo cotidiano.    
 
La presente antología decepcionará profundamente a quienes busquen en la poesía una espectacular evasión de la realidad. No contiene revelaciones instantáneas, ni terapias intensivas, ni propiedades curativas, ni autopistas hacia el reino de los cielos. Los pobres de espíritu se sentirán traicionados por esta poesía. Se verán obligados a regresar a las salas en donde, al menos semanalmente, se aprende, hipnótica y convulsivamente, el delirante "hablar en lenguas".  La lengua en que nos habla Caragea es una lengua arcaica, arquetípica, aun si todavía inteligible: la lengua de la solidaridad humana. Él tiene la intuición fatídica - a pleno sentido - que sólo dedicándonos la vida a nuestros semejantes podremos acceder a la "divinidad". En esa lengua arquetípica se llegan a expresar ecuaciones ónticas de primer orden, cual "Yo = vecino de Dios" (Rilke), "Yo = multitudes" (Whitman), y "Yo = radical de Dios" (o su expresión equivalente, "Yo cuadrado = Dios") (Caragea).
 
Juan Caragea no se deja seducir, ni tampoco intimidar, por tendencias y corrientes.  Mientras en torno al lecho agónico de la poesía rumana dos facciones lexicalmente distintas (mas de plataforma política y virulencia similares) parecen estar disputándose "la pomana" - una coprocultista, de los que ven en la poesía un mero laxativo, un mero escape de sus secreciones, y otra, didacticista, de los que hacen de la poesía un púlpito por la diseminación de sus egolátricas alucinaciones, Juan Caragea nos propone algo tan nuevo y viejo como el mundo: una perspectiva generosa, altruista. Inmune al contagio proselitista, él sigue los edictos exclusivos de su propia conciencia y sensibilidad. Uno de los postreros representantes, en esta era archi-orwelliana, de una especie virtualmente desaparecida: el Hombre Libre. He aquí a un poeta que en ningún momento nos estafa pretendiendo estar en posesión de respuestas. Él nos dice, en esencia: "¡Vamos, queridos amigos, a buscar juntos!" Y ¿qué otra cosa, sino una perpetua y febril búsqueda es la Poesía, la auténtica poesía? A raíz de eso, me parece emblemático su poema "Algo de mí", que, con la necesaria cláusula de la provisionalidad, podría constituir, en el estadio corriente, un eventual manifiesto de su arte poética: "Algo de mí busca un segundo, algo de mí un minuto, / algo de mí busca una hora, algo de mí un día, o un mes, o un año, o una vida. / Hay algo en mí que siempre busca algo."  
 
Una verdad esencial se desprende, inevitablemente, del planteamiento hermenéutico de esa poesía: no el destino es lo que cuenta, sino el viaje mismo. Cada uno de nosotros tiene reservada su propia Ítaca, lo principal - y aquí es donde interviene la misión del artista - es hacer que el periplo sea de los más fascinantes y durables. Posiblemente en ningún lugar sobresale tanto esta filosofía como en "Mi poema como un tren" ("mi poema como un tren en el carril épico / metáforas-señales y palabras deslumbrantes / con asientos de pasillo y ventanilla"), en que, desatado sobre infinitos rieles líricos, el poema-tren, cuyo trayecto incluye cada estación imaginable del universo y cuya razón de ser es cada pasajero imaginable, parece ir tragándose insaciablemente horizonte tras horizonte. 
 
La odisea entablada por nuestro poeta es compatible con la sugerida por Borges ("El arte es esa Ítaca / de verde eternidad, no de prodigios." - Jorge Luis Borges, Arte Poética). No obstante, Caragea desplaza significativamente el centro de gravedad hacia la continuación estoica de la exploración y hacia la vocación comunitaria del artista, no muy distinto de como lo hace, musicalmente, un Lluis Llach: "buen viaje a los guerreros / si a su pueblo quedan fieles / la vela de su nave / ojalá el dios de los vientos proteja / y pese a su antiguo combate / llena de amor siga su alma / hallen la vía de los antiguos anhelos / llena de aventuras, llena de conocimientos."  (Lluis Llach, Viatge a Ítaca, sobre un texto de Kavafis)
 
"Tan sólo el poeta sabe cuanta soledad / y cuanta tristeza / mora en la casa de sus palabras" (La casa de las palabras) - susurra, misteriosa y quizás proféticamente, el Poeta.  Sin embargo, nosotros también, los que a su lado navegamos hacia Ítaca, sabemos o sospechamos al menos qué tempestades y pruebas nos aguardan. Sabemos plenamente qué es lo que conlleva, en el año de gracia 2012, componer poesía en rumano. O en cualquiera de las lenguas vulnerables. Cuando la existencia misma del barro del que plasmas tu morada es amenazada, poco queda en torno, salvo tristeza. Y a medida que el cáncer globalista avanza, la Esperanza va cediendo, capitulando. Triste, sobremanera triste y deprimente será la Casa del Alma cuando el pensar del mundo solitario quede...  
    
Es por esas razones que leo y releo a Juan Caragea. Ya sabemos que "nació en Google", mas, a diferencia de los que, originando en lo vacuo, probablemente al mismo vacuo retornarán, él extrae su savia de la sien misma del gran Burebista: "Tú, río San Lorenzo, que nunca conocieras / A tu antiguo hermano fluyente por el Este, / Conoce a un hijo suyo que llega a tus riberas: / Es este duro dacio y su mirar celeste." (Tú, río San Lorenzo)
 
Coperta a IV-a – Ion Simuţ şi Daniel Corbu
 
 
“Ionuţ Caragea nu se grăbeşte încet, cum recomandă o vorbă veche. Festina lente ar fi pentru el un deziderat. Ionuţ Caragea nu are răbdare, este avid după o afirmare rapidă – ceea ce pare astăzi normal. E stilul lui evident, neliniştit şi fremătător, deşi ar vrea să acrediteze o altă idee despre sine şi despre poezia sa. Se vede foarte bine în modul său de a scrie: e direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a-şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vieţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr-o limbă într-alta. Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic.” (Ion Simuţ)
 
    “Avem în faţă o nouă carte de poeme semnată de unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste. O nouă carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. E un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic.” (Daniel Corbu)