« Home

Ionuţ Caragea - "Infectat cu iubire" (poeme şi aforisme)
 
 
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

Aprecieri despre aforismele lui Ionuţ Caragea: AICI

 
    La editura FIDES din Iaşi a apărut în anul 2020 volumul de poeme "Infectat cu iubire" , semnat de Ionuţ Caragea. Volumul are 180 de pagini şi conţine 69 de poeme şi 142 de citate şi aforisme (în vreme de pandemie). Prefaţa: criticul literar A.I.Brumaru. Postfaţa: Elena Papadopol. Cuvântul de pe coperta a patra: Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. Grafica de pe copertă: Bogdan Calciu. Pentru comenzi: ionut.caragea@gmail.com

Scurtă prezentare a autorului

    Ionuţ Caragea s a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc.
    A debutat în anul 2006, la Editura Stef din Iaşi, cu volumul de versuri Delirium Tremens. Este publicat în limba italiană, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). În iunie 2012 câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional Naji Naaman din Liban cu aforisme din volumul Dicţionarul suferinţei (Editura Fides, Iaşi, 2008), traduse în limba franceză de Prof. univ. dr. Constantin Frosin. Este publicat în antologia premiilor literare Naji Naaman 2012 în trei limbi: română, franceză şi arabă. Este inclus de Nicolae Mareş în Cartea înţelepciunii universale. Maxime şi cugetări din literatura universală (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014). Este publicat, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Digital Unicorn, Constanţa, 2016), iar în 2017 este unul dintre cei 40 de autori incluşi în a doua ediţie a aceleiaşi antologii. Participă în 2017, la Tecuci, la Festivalul Internaţional al Aforismului pentru românii de pretutindeni, câştigând premiul special „Mihai Pauliuc”. La al doilea festival, desfăşurat tot la Tecuci în 2018 şi închinat Centenarului Marii Uniri, câştigă marele premiu şi trofeul „Sapiens Piroboridava”. Este inclus în ambele antologii ale festivalului. Promovează aforismul românesc în Franţa, fiind coordonator principal al antologiei Aphorismes roumains d’aujourd’hui, editura Stellamaris, 2019.
    A mai fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, critică literară şi proză scurtă. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost numit Poetul născut pe Google, după numele volumului M am născut pe Google (Editura Stef, Iaşi, 2007). În 2012 i a fost publicată, sub pseudonimul Snowdon King, traducerea în limba engleză a romanului science fiction Uezen, la editura americană Wildside Press. Între 2018 2019 publică la editura Stellamaris din Brest (Franţa) patru volume de poeme (Mon amour abyssal, Une étincelle dans le couloir des ombres, Je suis né sur Google, J’habite la maison aux fenêtres fermées) şi un volum de aforisme (Aphorismes jaillis de l’écume des flots). Primele patru cărţi au fost traduse de diverşi traducători, iar în ultima, J’habite la maison aux fenêtres fermées, Ionuţ Caragea este autorul unic al poemelor traduse sau scrise direct în franceză. Două volume de poeme au fost premiate de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa. Mon amour abyssal a fost distins cu premiul „François Victor Hugo”, iar J’habite la maison aux fenêtres fermées a obţinut premiul „Mompezat”. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a fost premiat de două ori și de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța, obținând premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”.
    În perioada 2003 2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându şi cariera de rugbist începută în România. În acelaşi timp şi a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ a realizat în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A doua antologie a văzut lumina tiparului în 2015.
    Se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe site ul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro), fondator al cenaclului literar internaţional Prietenii Poeziei şi redactor şef al revistei ASLRQ.
    În februarie 2012 se întoarce în România şi se stabileşte la Oradea. La Oradea deschide în 2018 o filială a cenaclului Prietenii Poeziei, manifestările literare ale cenaclului fiind intitulate „Punţi peste Crişuri”.
    A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro
 

CUVÂNT ÎNSOŢITOR

    Un volum compozit (poeme, citate, aforisme), intitulat Infectat cu iubire, semnează astăzi (în epoca microbului roşu de la Wuhan), deja cunoscutul, prodigiosul, aş spune, vârf al promoţiei 2000, Ionuţ Caragea. Scriitorul nu e, aşadar, la prima izbutire de acest fel, numărătoarea e, în caz, totuşi riscantă, ar fi probabil în inventar 50 de titluri, omul e va să zică prolific şi performant: deşi tânăr, a obţinut aplauze deopotrivă în sport (rugby) – unde urnirea şi străpungerea de praguri ferme şi ispititoare cer nu doar incitaţie, ci şi socoteală, temeritate şi forţă - dar şi în lucrarea de fineţuri ale gândului şi vorbei: în literatură deci, Ionuţ Caragea, cum aflu, adunând şi aci lauri de pretutindeni – în ţară şi pe meridiane, fiind prins încă de pe acum în dicţionare selecte şi în florilegii prestigioase.
    Aforismul (ca să ne oprim mai întâi la această parte a cărţii) e, amintindu-ne de un vers celebru al lui Lucian Blaga, ca o retragere spre schiţă, adică spre esenţe ale cunoaşterii (,,acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas şi încă unul/înapoi spre schiţă,,), fiind, cu alte cuvinte, o înţelepciune deschizătoare de drum şi orizonturi. Aforismul are în literatura română o frumoasă, binemeritată tradiţie. Au fost în scrisul românesc (mai sunt încă, precum în lucrarea literară a lui Ionuţ Caragea) momente privilegiate când apoftegmatica împlineşte o cuminţenie, o filosofare, o sapienţă, cum ar spune latinizantul de demult; poate chiar o filosofie –, ori numai va fi deschis acesteia alte spornice zări, căi noi (se va fi întrezărind acum, cu aforismul, ca dintr-un cristal scăpărător – aci partea cuprinzând întregul –, un orizont de aşteptare; un orizont însă ce ţine gândirea şi construirea la un loc, ca să ascultăm gândul heideggerian). Aşa, ca să dau un exemplu (pentru că puţină istorie nu strică), chiar la Lucian Blaga. Marele filosof şi poet, autor al mai multor volume de maxime (nu e defel întâmplător că aforismele se numesc şi în chipul acesta), de la Pietre pentru templul meu, la Discobolul ori la Elanul insulei, va simţi la un moment dat (ca şi Fr. Nietzsche) nevoia de a explicita lucrarea întru spirit a aforismului, a sentenţei, fiind convins (deodată cu renascentistul Pico della Mirandola) că „numai în acest domeniu este cazul să se vorbească despre tot ce se poate şti şi despre alte câteva lucruri”. Apropiindu-se de încheierea sistemului său filozofic (unul dintre cele mai întemeiate în românește, însă cu deschidere, ne încredinţează Mircea Eliade, în universal) sau doar bănuind că-l va încheia într-un fel, Lucian Blaga îşi îngăduie să profite de aforisme (aşa cum făcuse şi la debut, în Pietre pentru templul meu) spre a vesti unele înfăţişări ale gândului ce n-ar fi încăput (ori la începutul auctorial nu erau încă dovedite) în casetele severe ale sistemului constituit; îşi lua în felul acesta libertatea de a-l reface, de a-l relua pe alte linii. Încă în Discobolul, o plachetă în care Blaga aşează maxime în forma definiţiilor (o regulă pe care Ionuţ Caragea şi-a apropriat-o fără de reţinere), prin urmare în sensul etimologic al termenului (aphorismos însemnând în greaca veche tocmai definiţie), filosoful ar caracteriza aforismul drept o structură scriiturală suficientă sieşi, neiertătoare cu adaosurile. El scrie: „Când formulezi un aforism trebuie să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva organic, încheiat, ca Biblia”.
    Cum stă în faţa acestei exigenţe fundamentale aforismul lui Ionuţ Caragea. Undeva el aşterne această definiţie – în duhul tehnologic al secolului, al mentalului să-i zicem (vezi A. Lesenciuc, Th. Codreanu) transmodern: „Aforismul – selfie fără mască”, mai departe el schimbând însă registrul la o chemare lirică, iscodind deja, ca să zic aşa, iscusirile limbii : „Dacă vrei să miroşi floarea din spatele pânzei ai două soluţii. Să distrugi pânza sau să-ţi strângi aripile. Majoritatea o vor alege pe prima”. Nu lipseşte, iată, nota polemică, ironia fină, aproape inaudibilă, intertextualitatea, acestea neabsentând nici mai departe, de pildă în sentenţele pe care i le inspiră scriitorului epoca I.T., pe care noi o locuim astăzi nesiliţi de nimeni: „Selfie. Măreţia omului eclipsând istoria din spatele lui”; „Biblia noilor internauţi: La început era Giff-ul şi Giff-ul era la Internaut şi Internautul era Giff-ul”; ,,Să nu te-nchini la chip cioplit. Vino pe facebook! Chipurile sunt prelucrate mai soft”. (Inspirat de o altă demonie a veacului, de unde şi titlul volumului, e vorba de molima chinezească, de, cum spuneam mai sus, infecţia pandemică, scriitorul îi va dedica aceleia nu puţine meditaţii, una dintre ele, ca să anticipăm, referindu-se şi la răvăşeala măsurilor de prevenţie; una, discutabilă, ar fi, de pildă, iniţiativa suedeză, ce poate fi, ne încredinţează într-o notă contondentă poetul nostru, extinsă la atitudinea şi elaborarea civilizaţiei contemporane: „Înţelepţii trebuie să se adapteze noilor vremuri. Ca să scape de prostia lumii, mai întâi trebuie să treacă prin imunizarea de turmă”).
    Multe dintre aforismele din carte ale lui Ionuţ Caragea, făcând trecerea (deşi nu sunt în linia întâi) spre poemele cuprinzătoare şi fabuloase ale volumului, au înfăţişarea unor fermecătoare haiku-uri. Francezul Roland Barthes, autorul Discursului amoros, numea haiku-ul, această rostire sibilinică şi graţioasă, invenţie probabil a doamnelor din înalta curte niponă sau a gheişelor, aceste hierodule misterioase, fără însă de truculenţa putanelor cunoscute, „o viziune fără comentariu”. Ca să glosăm pe marginea acestei spuse, lapidarele poeme de ceremonial sunt aidoma unor crestături efemere pe lumina de lună, bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie, pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit, încă nesbicit, din roua dimineţii. Iată, despăturind cartea lui Caragea, această împachetare metaforică: „Lacrima, o cărare pe câmpul cu flori ofilite”. Şi tot aşa, această superbă rostire: „Tristeţea, o salcie care plânge pe malul sângelui. Din ramurile ei, poetul îşi împleteşte cununa”. Veritabile poeme, aforismele lui Ionuţ Caragea sunt metafore fulgurante: „Scânteia din care cuvântul se naşte va arde cândva toate poemele. Va rămâne doar sentimentul, ca un vânt călătorind printre stele”. Unele dintre ele ar fi, fără exagerare, în spiritul lui Emil Cioran, magistrul imbatabil în contemporaneitate al speciei: „O lacrimă îngropată în inimă. Un cuvânt ce renaşte când înfloresc stelele”; „Râul poartă şi lacrima pietrei,,. Şi mai ales: ,,Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta”; „Învierea, un zbor ce trece peste toate căderile, prefăcându-se în lumină şi-n cântec”; ,,Luciditatea, autosadism fără visul fericirii”. Şi acestea, cu mesaj thanatic, însă fără de disperare: „Viaţa, o ceaţă ce se destramă la ivirea nesfârşitului vis”; „Sunt un cheag de cuvinte pe rana supremei absenţe”; „Continuitate. Oasele mă vor povesti unui alt trup”.
    Unele aforisme sunt veritabile poeme, seducătoare prin rafinament: „Când vorbesc cu marea, e suficientă o lacrimă./Când vorbesc cu pământul, e suficientă o atingere./Când vorbesc cu cerul, e suficientă o respiraţie./Când vorbesc cu tine, e suficient că te privesc” şi: „Poezia, lacrimă înflorită la marginea uitării”. Metafore subţiri, stilate, aceste haiku-uri infidele, aforisme într-un cristal metaforic, ocupă în marile poeme din volumul lui Ionuţ Caragea stihul, strofa aşa-zicând tradiţionale, contingente manualului, închipuind în schimb discrete, tandre spectacole – ca să le numesc cumva – ideatico-lirice. Ca în poema Pot fi: „Pot fi un gând ascuns/de umbrelă sub ploaie//pot fi un nor alergând/după un soare speriat/de propria-i vârstă//pot fi o umbră expatriată/de întuneric//pot fi o fisură în marea minciună//pot fi un nimic /înfrumuseţat de speranţă//pot fi o crimă/de dragul unei atingeri/răvăşitoare//pot fi o muşcătură adâncă//în nevinovata inimă/…/pot fi în starea de graţie/a neprihănirii/pot fi semnătura/pe certificatul iubirii//şi tu, şi tu, şi tu/nu vei şti niciodată”. Ispita tratării în regim ideistic a aspectului cotidian, o plimbare amoroasă pe ţărmuri, cu marea îngânând poveşti la ureche, de pildă, dă câte unui poem (ca Val după val, de exemplu) o notă rezonând metafizic: „se scaldă cuvântul în eternitate/pun cochilia timpului la ureche/şi ascult glasul/valurilor//fără grabă/în numele tuturor/aşteptărilor/între zorii speranţei/şi ultima lacrimă/ascult glasul valurilor//şi simt/cum dragostea mea/se scaldă/în muzica nenăscută/a sângelui/şi pleacă un mare val/de cuvinte către lume”. În Uroborus (simbologia îl recunoaşte – Uroboros, Ouroboros – ca şarpele ce-şi mănâncă singur coada, imaginând astfel unitatea lumilor, necontenirea temporală, deodată cu imortalitatea suflet-spiritului), Ionuţ Caragea reface cvasiepic – pentru că şi aci predomină imaginea abstrusă - simbolul, izbutind, iată, fără o retorică fastidioasă, un succint, însă sugestiv tablou al unei cosmogonii interioare: „Ca Moise/trec prin amintirile mele/căutând începutul//tinereţe/copilărie/primul strigăt/naşterea, exilul într-o lume/pentru care nu am fost pregătit/mama mea, pământul promis/prima bătaie de inimă/zigot, ovul, spermatozoid/o înlănţuire de trupuri/dorindu-mă/chemându-mă/ de undeva de foarte departe//aş vrea să ştiu mai mult de atât/închid ochii/respir profund/apoi, liniştit/călătoresc pe aripi de gând//văd cerul, planete, sori/galaxii, găuri negre/o mare explozie//Singularitate//un punct/sub pixul unui poet/ce scrie această poezie//nu se poate!//nu, nu, nu se poate!//nu vreau să uit!//despre ce era vorba?//Ca Moise/trec prin amintirile mele/căutând începutul”.
    Dedicat lui Nichita Stănescu – semn că promoţia de după anul 2000, măcar prin singularul Ionuţ Caragea, s-a desprins de radicalii (lansaţi de optzecism) ce se întreceau în repudierea necinstită a marelui poet – poemul Prometeu dezlănţuit poate fi citit, de aceea, ca un omagiu, dar şi mai mult, ca drama scriptorului; tiparul e, iată, subtil nichitastănescian: „într-un vis/le-am furat zeilor poezia/da, le-am furat zeilor poezia!//când am deschis ochii/mâna mea a început să scrie singură/când m-am privit în oglindă/din vechiul meu lanţ/purtam doar o brăţară//eram tânăr, frumos/şi dezlănţuit/un înger blond/cu ochi albaştri/coborât de undeva dintre/aştri//şi totuşi remuşcarea/îmi rodea sufletul/aşa cum necuvintele/rod întunericul//să fi fost dragoste?/să fi fost clemenţă?/totul se plăteşte, nu?/de ce am rămas nepedepsit?//şi-n timp ce mâna dreaptă tot scria/mâna stângă îmi turna apă de foc/în pahar//ia şi bea!/ia şi bea!//scriam şi beam//şi apa de foc/intra în mine/ca un vultur/devorându-mi ficatul//lumea nu înţelegea/dar era mai corect aşa/era mai corect”. Destinul scriptorului, lucrarea acestuia de facere şi refacere, ori numai de trezire din latenţe, cu cuvântul acela iniţial, a lumilor, e o temă recurentă a mai tuturor pieselor din cuprinsul cărţii de faţă. Precum în poema indimenticabilă La scăldat, unde gândirea, să-i zic abstractă, e feminin învăluită, nu lipsesc deci nota lunecos senzuală, umiditatea sentimentului erotic, erosul absorbant din care nu absentează lăcrimarea: „Cuvintele sunt femei/de care mă îndrăgostesc/atunci când sufletul plânge/de singurătate/femei care vor să se scalde/în lacrima mea/.../cuvintele sunt femei/pe care nu le pot uita/bucuria venirii lor/mă trezeşte la viaţă/gândul că vor pleca/mă înfioară//ce pot face, ce pot face/să rămân cu aceste cuvinte?/.../lacrimă, te rog întoarce-te/din ochiul din care ai curs/şi lasă cuvintele să fie/stăpânele destinului lor”.
    Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. Iată Infectat cu iubire (titlul însuşi indicând că întreg volumul, botezat aidoma, a fost redactat sub semnul urgenţei, al realităţii împrejmuitoare într-o necontenită, tragică sfâşiere): „Un om, alţi oameni/şi umbrele lor/vorbind prin semne/despre distanţele/ce ne separă/desăvârşind absenţa//o durere, alte dureri/şi piroanele-nfipte/în inima împietrită de spaimă/pe care sufletul se caţără/pentru a ajunge la Dumnezeu//o moarte, alte morţi/şi toate lacrimile/scurgându-se tăcute/sub o mie şi una/de măşti părăsite/de speranţe şi vise//o floare, alte flori/şi amintirile cu petale de foc/sperând să mai fie/măcar o dată privite/prin ferestrele/oarbe ale cărnii/pentru a resuscita/poezia din noi//o lume, alte lumi/şi stelele lor căzătoare/făcându-ne cu ochiul/înainte de dispariţia lor/în spitalul obscurităţii/universale//o pâine, alte pâini/şi trupurile aburinde/cu care întâmpinăm/îngerul foamei/fără de sfârşit//o tăcere, alte tăceri/şi umbra care continuă/să-mi fie alături/ca un câine care nu-şi mai trădează stăpânul/îndemnându-mă/să scriu, să scriu...//un cuvânt, alte cuvinte/şi pixul meu care lasă/urme albastre pe hârtie/de parcă cerul ar păşi/pe zăpada uitării//o zi, alte zile/şi poemul acesta/limpede ca o lacrimă/prin care mă priveşte/moartea cu masca pe faţă/neîndrăznind să mă atingă//fiindcă/sunt infectat/cu iubire”.
    Cenuşă vie, din partea a doua a volumului, trimite, simbologic vorbind, la pteroid, la Pasărea Phoenix, adică la renaştere (aci, cum vom vedea îndată într-un remarcabil poem, o renaştere prin anamneză şi visare, prin scris; mai precis prin poveste). Pasărea, cu alte cuvinte, zborul, apare (după G. Durand) în microcosmul alchemic. Ar fi acum încoronarea operei şi Ionuţ Caragea pare a fi avut în vedere această recomandare. Phoenixul ce se iveşte din cenuşile combustiei ultime este o reînviere, va fi fiind oare o finalizare transcendentă a capodoperei? Urcarea din cenuşă, volatilitatea, zborul sunt o invitaţie la declararea virtuţilor creatoare (poietice, dacă mergem la etimologie), cu alte cuvinte, la elevaţia spirituală. Să citim, în încheiere, Zbor înalt: ,,Îmi înaripez cuvintele/le mulţumesc stelelor/pentru darul lor/nepreţuit//zburaţi, zburaţi/fiţi zâmbetele care se-ntorc/la colţul gurilor/luminoase//povestiţi-le viaţa/îmbrăţişarea, sărutul/sufletul cântător/inima truditoare/ochii de vultur/rugăciunile/din templele viselor//povestiţi-le gândul/ce dospeşte-n tăceri/strigătul suspendat/într-o lacrimă/războiul dintre/a fi şi a nu fi/a şti şi-a uita//zburaţi, zburaţi/precum amintirile/ce-şi caută cuibul/copilăriei//povestiţi-le moartea/renaşterea din albul hârtiei/muzele ca lalelele negre/zidite în flăcări/pierderea, disperarea/abandonul şi drumul/regăsirii de sine//conştiinţa valorii/într-o lume nepăsătoare/strălucirea crescută ca ghiocelul/prin zăpada alienării//zburaţi, zburaţi/povestiţi-le, povestiţi-le”. (
A.I.Brumaru)
 
 
Cuvintele de pe coperta a patra
 
    În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni. (Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop)
 

    Partea I  - Infectat cu iubire


E rândul naturii

e rândul florii
să miroasă inima
smulsă dintre cei dragi

e rândul frunzei
să privească
galbenele chipuri
cum se aştern pe pământ

e rândul copacului
să stea în picioare
salutând cu creanga la tâmplă
afundarea sicrielor de plumb
în anonimul beton

e rândul râului
să dezmierde
pletoasele sălcii
iar lacrima
să curgă nebună
prin crestăturile pielii

e rândul firului de iarbă
să crească pe drumul
bătătorit de paşii
nepăsători

e rândul norilor
să danseze-n tornade
mai ameţitoare
decât caii putere

e rândul bobului de grâu
să se hrănească
cu făina oaselor secătuite
de viaţă

e rândul animalelor
să fie libere
iar noi să stăm
înghesuiţi în cuşti

e rândul păsării
să zboare lin
pe cerul care-a fost
dintotdeauna al ei

e rândul bobului de rouă
să dureze mai mult
decât efectul de seră

e rândul fulgului de nea
să fie un veşnic om de zăpadă
cu zâmbetul larg

e rândul nisipului
să nu mai curgă-n clepsidre
redevenind
veşnicie

e rândul naturii
să frângă omul
ca pe o pâine caldă
şi să astâmpere foamea
celorlalte vieţuitoare

e rândul pământului
să se cutremure
de dorul mâinilor
lui Dumnezeu


Nefericirea poemelor

dragoste, unde ești?
poemele mele plâng
ca niște copii după jucăria pierdută
ca niște copaci după frunze
ca niște stele după cerul
din care-au căzut
ca umbra ce se hrănește
cu resturi de viață
mimând neputința

nefericite poeme
ce seamănă-n mine războiul civil
dintre creier și inimă

victime colaterale
vise și amintiri însângerate

buzele mele
ca două continente
înghițind un ocean
de singurătate

dragoste, unde ești?
poemele mele se spânzură-n
tăceri fără margini
 

Lumânare fără fitil

eu sunt lumânarea
poemul e flacăra
ce mă povestește
neantului

mă topesc
picătură cu picătură
pe umbra perversă
mă înalț din nou
ca un stalagmit
în peștera nopții

un nou eu
o nouă lumânare
așteptând o nouă flacără

dar lipsește fitilul

tu, dragoste
ia-mă în palmele tale
modelează-mă

și lasă-mă să visez
în muzeul
statuilor de ceară


Pot fi

Pot fi un gând ascuns
de umbrelă sub ploaie

pot fi un nor alergând
după un soare speriat
de propria-i vârstă

pot fi o umbră expatriată
de întuneric

pot fi o fisură
în marea minciună

pot fi un nimic
înfrumuseţat de speranţă

pot fi o crimă
de dragul unei atingeri
răvăşitoare

pot fi o muşcătură adâncă
în nevinovata inimă

pot fi o hartă
pentru comori
îngropate în umbrarul
conştiinţei

pot fi memoria
pe care-ai pierdut-o
la amanetul îmbrăţişărilor

pot fi fericirea cu flori de colţ
răsărite din inima
împietrită

pot fi otrava
care îţi dă viaţă

pot fi dragostea
împăiată cu vise

pot fi iarba cosită
plângând lângă
fructul mâncat
de vierme

pot fi buza
muşcată de adevărul
dorinţelor tale

pot fi o clipă
sau o simfonie neterminată

pot fi râul ce-ţi mângâie
sălciile plângătoare

pot fi vulcanul cu accese
de melancolie

pot fi un întuneric deplin
sau o protuberanţă solară

pot fi rebeliunea
sau genunchii în rugăciune

pot fi carnavalul în cinstea
nevăzutelor adevăruri

pot fi melodia vântului
trecând printre crengi

pot fi o pădure
în care cântă privighetorile

pot fi rădăcina
care-şi plânge floarea
sau floarea care-şi întâmpină cerul

pot fi o insulă
în mijlocul lacrimii

pot fi moartea
învinsă de un sărut

pot fi luciditatea
pot fi nebunia

pot fi răsuflarea
sau nodul în gât

pot fi tăcerea
ce sfidează tăcerea

pot fi prin tine, prin mine
prin toţi şi niciunde
îmblânzind inefabilul

pot fi în starea de graţie
a neprihănirii

pot fi semnătura
pe certificatul iubirii

şi tu, şi tu, şi tu
nu vei şti niciodată


Conversație între poet și poezie

de ce te zbați, de ce te frămânți?
de ce vrei să fii cunoscut?
de ce nu mă lași pe mine să fac totul?
îl întrebă poezia pe poet
tu poezie, pleci și-i faci pe oameni fericiți
trăiești prin ei și nemurești
iar eu, nu rămân cu nimic
nu iau cu mine-n mormânt niciun cuvânt
doar trupul ăsta blestemat
care mă va-nsoți putrezind,
răspunse poetul
plin de revoltă și amărăciune

eh, dar poate că și cuvintele mele
ar avea nevoie de un suflet
veșnic tânăr
fără să mai privească moartea
prin ochii oamenilor, spuse poezia
nemurirea de care vorbești tu, poetule,
pe pământ nu există
iar sufletul tău se va-ntoarce de unde
eu am plecat și unde eu
nu mă voi întoarce nicicând
așadar, de ce te zbați, de ce te frămânți,
de ce vrei să fii cunoscut,
când tu ai totul, deja pregătit,
iar eu mă voi stinge pe buzele
unui om care va începe să uite?

o clipă e totul, draga mea poezie
o clipă pe care metafora ta
o transformă în veșnicie
nu am cerut nimănui
să mor și să trec în uitare
credința care am vrut să mă salveze
ești tu, doar tu pentru mine ai fost
și rămâi nemuritoare
cu tine aș vrea să fiu pretutindeni
și în toate formele
noi să fim propriul nostru paradis
permite-mi să fiu un cuvânt zidit
în cuvintele tale
o șoaptă mângâindu-ți
fruntea senină
orice, doar ia-mă cu tine

bine, fie!
răspunse poezia
dar lasă un pic de suflet
și pentru lumea cealaltă
să-i ții lui Dumnezeu
de urât


La scăldat

cuvintele sunt femei
de care mă îndrăgostesc
atunci când sufletul plânge
de singurătate
femei care vin să se scalde
în lacrima mea

le privesc cum se dezbracă
de hainele lor prăfuite
pe malul unduitelor gene
le privesc cum înoată
printre nuferii amintirilor
revigorându-şi trupul zvelt
și negru ca veşnicia
le privesc cum îşi usucă
părul la soare şi cum pielea
li se albeşte de sare
le privesc cum îşi scutură hainele
și pleacă ca nişte vise
care se risipesc dimineaţa

cuvintele sunt femei
pe care nu le pot uita
bucuria venirii lor
mă trezește la viaţă
gândul că vor pleca
mă înfioară

ce pot face, ce pot face
să rămân cu aceste cuvinte?

iar lacrima îmi răspunde
prin a sa grăbită cădere
închizând cuvintele
într-o temniţă de hârtie

dar nu, mult mai frumoase
erau cuvintele libere!
ce pot face, ce pot face
să eliberez aceste cuvinte?

lacrimă, te rog întoarce-te
din ochiul din care ai curs
şi lasă cuvintele să fie
stăpânele destinului lor!


Infectat cu iubire

un om, alţi oameni
şi umbrele lor
vorbind prin semne
despre distanţele
ce ne separă
desăvârşind absenţa

o durere, alte dureri
şi piroanele-înfipte
în inima împietrită de spaimă
pe care sufletul se caţără
pentru a ajunge
la Dumnezeu

o moarte, alte morţi
şi toate lacrimile
scurgându-se tăcute
sub o mie şi una
de măşti părăsite
de speranţe şi vise

o floare, alte flori
şi amintirile cu petale de foc
sperând să mai fie
măcar o dată privite
prin ferestrele
oarbe ale cărnii
pentru a resuscita
poezia din noi

o lume, alte lumi
şi stelele lor căzătoare
făcându-ne cu ochiul
înainte de dispariţia lor
în spitalul obscurităţii
universale

o pâine, alte pâini
şi trupurile aburinde
cu care întâmpinăm
îngerul foamei
fără de sfârşit

o tăcere, alte tăceri
şi umbra care continuă
să-mi fie alături
ca un câine care
nu-şi trădează stăpânul
îndemnându-mă
să scriu, să scriu…

un cuvânt, alte cuvinte
şi pixul meu care lasă
urme albastre pe hârtie
de parcă cerul ar păşi
pe zăpada uitării

o zi, alte zile
şi poemul acesta
limpede ca o lacrimă
prin care mă priveşte
moartea cu masca pe faţă
neîndrăznind să mă atingă

fiindcă
sunt infectat
cu iubire


Jandarmul care mă iubeşte

umbra-i jandarmul
care nu mă loveşte
care nu aruncă cu gaze
lacrimogene
care nu face politică
şi ascultă doar
de mişcările mele
dacă este în spatele meu
mă urmează credincioasă
oriunde m-aş duce
dacă este în faţa mea
face un pas înapoi
şi cedează un pic
din teritoriul pe care
l-a cucerit înaintea mea
lăsându-mi cuvântul să fie liber
lăsându-mi inima
să bată cu putere
lăsându-mi sufletul
să facă schimb de respiraţii
cu Dumnezeu

iar dacă mă grăbesc prea tare
umbra-i jandarmul
care mă opreşte cu blândeţe
nu mă lasă să mor
chiar dacă sunt sătul
de această lume bolnavă
chiar dacă sunt sătul
de mizerie, de corupţie, de minciuni
şi-atâtea promisiuni deşarte

umbra-i jandarmul
care încă mai crede în mine
în viitorul meu
în copilul pe care-l port
în braţele mele istovite

umbra-i jandarmul
care s-a ataşat de mine
şi chiar dacă păstrează aparenţa
că ar fi condusă de întuneric
umbra empatizează cu mine
umbra îmi citeşte poemul
scris pe pancartă
şi varsă o lacrimă
sub masca ei de protecţie

chiar şi atunci când am fost plecat
pentru o vreme în ţări străine
umbra m-a urmat peste tot
iar când m-am întors
s-a întors şi ea odată cu mine
şi ştim amândoi că
patria noastră este aceeaşi
sângele nostru este acelaşi
glasul nostru este acelaşi

eu sunt umbra
umbra e jandarmul
jandarmul sunt eu
iar flacăra care ne ţine în viaţă
e flacăra unei lumânări
care se topeşte
la troiţa eroilor
neamului nostru

e dragostea care are nevoie
de dragoste


Religia sufletului

amintirile îmbătrânesc
dar nu-și pierd frumusețea
ele sunt în grija sufletului veșnic tânăr
așa cum părinții bătrâni sunt în grija copiilor
care nu vor să renunțe la ei

și chiar dacă sufletul
mai călătorește pe alte meleaguri
în căutarea unui suflet pereche
el se întoarce la cina
cea de taină cu amintirile
și le spune:
- acesta sunt eu
luați o bucată din mine
hrăniți-vă și rămâneți
de folos oamenilor!

într-o zi, o amintire
și-a trădat sufletul
și s-a cufundat în tenebre
atrăgând și alte amintiri după ea

atunci sufletul a fost judecat greșit de oameni
și-a fost condamnat la moarte
pe-un deal și-a cărat
crucea de carne în spate
și când a căzut
poetul i-a întins o mână de cuvinte
l-a ridicat și l-a ajutat
să meargă până la capăt

acolo sufletul și-a luat la revedere
de la amintirile sale
a închis ochii și a plecat
într-o altă lume

a rămas în urma sa
doar crucea de carne
pe care un alt suflet a sărutat-o
cu buzele unei muze
ce-și regăsise credința

se spune că sufletul a înviat a treia zi
într-un poem și s-a revăzut
cu amintirile sale

poemul a devenit religia lumii
religia sufletului
veșnic tânăr


Prometeu dezlănţuit

pentru Nichita

într-un vis
le-am furat zeilor poezia
da, le-am furat zeilor poezia!

când am deschis ochii
mâna mea a început să scrie singură
când m-am privit în oglindă
din vechiul meu lanţ
purtam doar o brăţară

eram tânăr, frumos
şi dezlănţuit
un înger blond
cu ochii albaştri
coborât de undeva dintre
aştri

şi totuşi
şi totuşi remuşcarea
îmi rodea sufletul
aşa cum necuvintele
rod întunericul

să fi fost dragoste?
să fi fost clemenţă?
totul se plăteşte, nu?
de ce am rămas nepedepsit?

şi-n timp ce mâna dreaptă tot scria
mâna stângă îmi turna apă de foc
în pahar

ia şi bea!
ia şi bea!

scriam şi beam
şi apa de foc
intra în mine
ca un vultur
devorându-mi ficatul

lumea nu înţelegea
dar era mai corect aşa
era mai corect


Împuşcat cu o cometă

ne-au prins
până la urmă ne-au prins
negrele gânduri
ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

poetul, mai visător
se ruga să fie împuşcat
cu o cometă

să fie tradus
pe limba infinitelor spaţii
dintre oameni şi Dumnezeu
să înflorească într-un cântec astral
într-o slavă cerească

dar, vai!
ce le poţi cere unor gânduri
ce n-au gustat niciodată
din fructul crescut pe ramul
spiralei galactice?
ele doar apasă
cu degetele slute
pe trăgaciul nimicniciei

poc, poc!
se auzeau doar trupuri căzând

poetul, mai visător
se ruga să fie împuşcat
cu o cometă

să plutească apoi
ca un covor de stele
pe care îndrăgostiţii
să afle marginile universului

poc, poc!
se auzeau doar trupuri căzând

timpul fusese dintotdeauna
de partea poetului
în secunda rămasă
putea retrăi toată viaţa
cărţilor sale

putea mângâia
iarba simţind-o
cum creşte sub tălpi

putea spăla scutecele
copiilor nenăscuţi

putea înfăşa iubirea
în steagul înfrângerii sale
ascultându-i gânguritul duios

putea zbura dincolo de ziduri
lăsându-şi doar umbra înlănţuită

putea umfla pânzele clipei
cu o singură respiraţie
sărutând mai apoi viitorul
pe buzele fiecărui răsărit
şi-al fiecărui apus

putea face un studiu complet
despre moarte şi înviere
oferindu-şi inima drept ofrandă

da, da,
poetul, mai visător
se ruga să fie împuşcat
cu o cometă

poc, poc!
cădeau şi trupuri
şi lacrimi
şi păsări
şi muguri

poc, poc!


Steaua norocoasă

cândva, m-a strigat
muza de la poarta
nimicniciei

eu eram sus
cu capul în nori
ea era jos
printre ceilalți
trecători

m-a strigat tare
fluturând dintr-o mână
hai, vino!
ce mai stai?

și, vă jur, de departe
tare frumoasă părea
iar mâna ei
parcă era aripa
care-mi lipsea

am vrut să m-arunc
vă jur c-am vrut să m-arunc
dar chiar atunci
dintr-un vis
a căzut o stea
direct în palma mea

hai! ce mai stai?
sărută-mă pe fiecare colț
cu un cuvânt


Întrebări cu răspuns nedorit

şi vine şi pune
degetul invizibil pe rană
ca un profesor urât
de toţi elevii
rămaşi repetenţi
la capitolul suferinţă
întrebându-ne :

la ce-s bune lacrimile
dacă nu-şi întorc privirea
spre cel ce le plânge?

şi vine
pe stânca ei preferată
inima de pe care priveşte
prin fereastra apusului
nimicnicia
întrebându-ne :

ce durează mai mult,
umbra sau fulgerul?

şi vine trezind vântul
adormit pe sânul mării
întrebându-ne :

ce poate merge
pe mormântul uitării
fără să ridice
praful cuvintelor?

şi vine mimând
chipul trist al unei stele
întrebându-ne :

ce mamă-i mai bună
ca singurătatea?

şi vine
ca o lebădă neagră
la codrul de pâine
al inimii
întrebându-ne :

ce fruct creşte
pe ramura gândului
şi nu e decât o dată
cules?


Murim

Murim pe capete, rapid,
Răpuși de virusul Covid,
Murim de frică, izolați,
Departe de ai noștri frați.

Murim într-un spital obscur,
Privind doar măștile din jur,
Murim fără să fim tratați,
Dar suntem bine sigilați.

Murim degeaba pe Pământ,
Lipsiți de ultimul cuvânt,
Murim în falsul avanpost,
Doar cifra morții are rost.

Murim în haosul morbid,
Răpuși de virusul avid,
Murim, uitați de Dumnezeu,
Căci am crezut în cimpanzeu.

Murim, murim, murim, murim,
De n-avem loc în țintirim,
Și-n grija noastră, aferim!,
Noi ne-ntrebăm: ce-o să halim?

Murim, atâta ne-a rămas,
De când i-am spus credinței Pas,
Murim și singurul vaccin
A dat rateu, având venin...


Şi simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia

M-agăţ cu disperare de unii oameni mari
Şi-ncerc pe cât posibil să-ndepărtez prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceştia-s tot mai rari,
Şi simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.

La ce mai este bună o viaţă printre vii?
La cine să m-aştept să-mi preţuiască mintea?
Trăim ca nişte păsări, orbind în colivii,
Şi-n cântecul de jale, ne ignorăm sorgintea.

M-agăţ cu disperare de cărţi şi le citesc,
Sperând ca dintre pagini să strige fericirea,
Şi parcă-n cărţi îmi vine de-a pururi să trăiesc,
Dar inima îmi spune c-acolo nu-i iubirea.

Tu spune-mi, Preamărite, ce este de făcut
Când inima şi mintea se contrazic întruna?
Arată-mi, tu, răspunsul, că-n tine am crezut
Aşa cum cred în Soare, când mă adoarme Luna.

M-agăţ cu disperare de unii oameni mici
Şi-ncerc pe cât posibil să le accept prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceştia-s inamici,
Şi simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.



Furtuna

spulber visele stinse-n iluzii,
spulber tot ce nu vine din ceruri,
spulber minţile-aflate-n confuzii,
spulber gheaţa-ntărită de geruri.

spulber frunzele moarte departe,
spulber vorbele fără petale,
spulber toţi ucigaşii de carte,
spulber zilele pline de jale.

spulber tot ce orbeşte mirarea,
spulber praful ce-acoperă viaţa,
spulber tot ce-otrăveşte culoarea,
spulber grijile, fumul şi ceaţa.

spulber viruşii de pe planetă,
spulber măştile fără de chipuri,
spulber timpul ca praful de cretă,
spulber proştii-n eterne nisipuri.

spulber falsele noastre religii,
spulber ipocrizia, minciuna,
spulber tot ce umbreşte vestigii,
spulber, numele meu e furtuna.


Reaprindeţi singuri lumânarea

Reaprindeţi singuri lumânarea,
Casa voastră este un antreu
Care suie-n ceruri cuvântarea,
Pentru a-l chema pe Dumnezeu.

Nu mai fiţi orbiţi de neputinţă,
Nu mai fiţi doar piese de muzeu,
Daţi dovadă mare de credinţă
Când e suferinţa-n apogeu.

Nu vă mai cruciţi la conspiraţii,
Cel ce crede-n ele e ateu;
Domnul este între respiraţii,
Pregătind eternul Elizeu.

Reaprindeţi singuri lumânarea,
Jertfa voastră costă doar un leu;
Nu blamaţi aiurea izolarea,
Căci şi-acolo este Dumnezeu.


Cioc, cioc!

mi-e inima un copil
aşteptând să fie
strigat pe nume de părintele
care l-a abandonat
în templul singurătăţii

un copil care bate
la nesfârşitele porţi
ale dorului :

cioc, cioc!
unde eşti?

cioc, cioc!
unde eşti?

atât de tare bate
de parcă şi pământul
ar vrea să răspundă
pe limba umbrei

de parcă şi cerul
ar vrea să răspundă
pe limba unei stele
căzătoare

pe prietenii cei mai buni
oricum nu se poate baza

mintea
pare domiciliul
unui suflet mincinos

sufletul
pare azilul
unei minţi nebune

inima bate şi iar bate
la nesfârşitele porţi
ale dorului :

cioc, cioc!
unde eşti?

cioc, cioc!
unde eşti?

amintirile
stau ca nişte statui
bolnave de lipsa
păsărilor cântătoare

sângele smulge
petalele unei răni
înflorite la marginea
întunericului
apoi întră în craniu
ca într-o călimară
aşteptând două cuvinte
care să-i confere un sens

cioc, cioc!
unde eşti?

cioc, cioc!
unde eşti?

mărul lui Adam
cade în palma inimii
aicea sunt!


Tot acolo ne vom întoarce

tot acolo ne vom întoarce
în viața în care nimeni
n-are timp s-asculte
creșterea ierbii

în mijlocul infinitelor
rătăciri

în mijlocul umbrelor
căutându-și pierdutele chipuri
prin buzunare

da, da,
tot acolo ne vom întoarce
fără să ne aducem aminte
de silabele fericirii
vom juca spânzurătoarea
cu ochii fixați
doar pe ștreang

vom colecționa doar nimicuri
și selfie-uri moarte
ca fluturii din insectar

vom fi niște haine
agățate de cuiele răstignirii

iar visele noastre
o inutilă răsuflare
prin mască


Uroborus

ca Moise
trec prin amintirile mele
căutând începutul

tinerețe
copilărie
primul strigăt
nașterea, exilul într-o lume
pentru care nu am fost pregătit
mama mea, pământul promis
prima bătaie de inimă
zigot, ovul, spermatozoid
o înlănțuire de trupuri
dorindu-mă
chemându-mă
de undeva de foarte departe

aș vrea să știu mai mult de atât
închid ochii
respir profund
apoi, liniștit
călătoresc pe aripi de gând

văd cerul, planete, sori
galaxii, găuri negre
o mare explozie

singularitate

un punct
sub pixul unui poet
ce scrie această poezie

nu se poate!
nu, nu, nu se poate!

vreau să uit
îmi impun să uit

despre ce era vorba?

ca Moise
trec prin amintirile mele
căutând începutul


Un poem ordinar

încerc să fac poezia
să nu mai fie poezie
să o reduc la starea de platitudine
să nu mai impresioneze pe nimeni
fără metafore, fără pilde
fără nimic venit din suflet
vreau să văd cum e să fii ordinar
de dragul ordinarului
vreau să-mi aduc aminte
de unde-am plecat

dar, dar ceva se întâmplă
în timp ce fac acest ciudat
experiment

ceva se revoltă
în spațiul meu intim

îmi simt inima cum bate
ca o legendă renăscută
din cenușa tuturor amintirilor

se pornește furtuna
se pornește o grindină
de cuvinte nemângâiate
izbind în scoarța mea cerebrală

- Hei, tu!
- Eu?
- Da, tu! Te faci că nu ne cunoști? Cine te crezi?

sunt buimac, nu știu ce să răspund
deodată mâna începe să scrie singură:
- tu nu ești ordinar, ești doar singur și plictisit ca un Dumnezeu înainte de Marea Creație

dar eu, încăpățânat
lupt împotriva propriei mele chemări
propriei mele profeții
și rup foaia de hârtie

Gata! Liniște!


Fluture pe mâna ta

oprește-ți un pic privirea
asupra acestui fluture
care ți se așază pe mână
și își deschide aripile

vecinul tău, internetul
îți retușează caricatura
eu îmi traduc sentimentele-n fluturi
și te învăț cum să zbori

da, știu, cândva a fost o omidă
și a mâncat multe frunze
din arborele ce crește în mine
dar de fructul ispitei nu s-a atins
lăsându-l să dea în pârg
ca un soare pe creanga serii
pentru a-i împrumuta
frumusețea

lasă-l să te călăuzească
nu mai sta ca o lacrimă
spânzurată de geană
acceptă-ți căderea
și reclădește-ți vis cu vis
ascensiunea

atinge-i aripile
și vei simți cum inima
îți zboară din piept
îndrăgostită de cer

renunță la bătrânele tale
nimicuri

fii o grădină plină cu flori
polenizate de sărutul
cuvintelor


Mângâierea pietrei

dă-te, umbră, la o parte!
sufletul meu
vrea să mângâie piatra
ce plânge în sine!

tu nu vezi
cum se roagă cerului
să-i trimită
o suferință pereche?

dă-te, umbră, la o parte
și îți promit visele mele
și un dans în regatul
de iarbă!

dă-te, umbră, la o parte!
tu nu mă auzi?

piatra vrea să-mi întoarcă
ecoul copilăriei
cu un sărut
de care și moartea
se teme!

dă-te, umbră, la o parte!
dă-te!

chiar vrei să rămâi
o umbră a umbrei amuțite
de plânsetul pietrei?

un mim incapabil
să mimeze
divina chemare
a chipului ce așteaptă
să fie sculptat
de dalta inimii mele?


Marea farsă

cu măști, fără măști
marea noastră farsă continuă
suntem mereu pe lângă
jucând un rol cu care
ne mințim unii pe alții
în timp ce moartea
tace și face
fără să se rușineze
de a noastră prostie

eu scriu poezie
de citit citesc prea puțini
de parcă poezia ar însemna
o boală mai periculoasă
decât Covidul

și uite așa îmi fac din cuvinte
propria mea izoletă
pentru a-mi visa aripile și zborul
într-o altă lume

evident, e meritul lui Dumnezeu
că trăiesc, e meritul lui
că pune un pic de veșnicie pe rană
îți mulțumesc, Doamne
pentru floarea răsărită din carne
pe care o polenizează doar umbra

da, da, marea farsă
continuă

deja poemul acesta-i prea lung
chiar și pentru cel mai răbdător
dintre potențialii lui cititori
da, știu, îmi plâng singur de milă
sunt victima, călăul, spânzurătoarea
și ștreangul care s-a rupt
sub greutatea unor pilde
neînțelese

o suferință multifuncțională
cu mecanism eco-drive
care pierde sânge peste tot
din cauza inimii defecte
și nu găsesc nicăieri
o inimă de schimb
și simt cum hârtia se răsucește
în propriul ei mormânt

o pângăresc, o pângăresc
nu e pomenită cum trebuie
nu e cinstită cu tăcere și plecăciuni

nu pot repara acest sacrilegiu
nu pot nici să-i dau viața de dinainte
să fie copac, iar eu să mă mulțumesc
cu foșnetul frunzelor
și umbra răcoroasă
pe vreme de arșiță

parcă m-aș opri
parcă aș continua
de dragul farsei
care m-a adoptat
și mă hrănește la sân
cu laptele acru al prefăcătoriei

ce-am fost
și ce-am ajuns?


Fericirea visând fericirea

fericirea din sângele meu
visează fericirea din sângele tău
fericirea din ochii mei
visează fericirea din ochii tăi
fericirea din umbra mea
visează fericirea din umbra ta
fericirea mea din cuvinte, din tăceri
din călătoriile pe aripi de gând
visează fericirea ta

tu și cu mine
două margini de cer
visând să îmbrățișeze
aceeași stea norocoasă

când mă trezesc
lacrima mea întreabă de tine
când ațipesc
lacrima mea se roagă
să se prelingă pe trupul tău
ca un fir de iarbă

fericirea mea visează
cum te dezbraci de haina timpului
și intri în mine cu întreg alaiul de învieri
fericirea mea visează
cum intru în tine
ca într-o pădure
și-ntind mâna după inima ta
ca o frăguță

fericirea mea visează o barcă
înaintând prin luciul ochilor tăi
către farul de la capătul lumii

fericirea mea e o clipă
visând la pieptul nopților albe
clipa de fericire cu tine

fericirea mea e o culoare
visând la restul culorilor
din curcubeul răsărit
din sufletul tău

fericirea mea e un foc
ce visează să ardă
în vatra focului tău
din cenușă să se ridice o pasăre
tu să fii o aripă, eu să fiu o aripă
și trupul ei să fie
dragostea noastră

fericirea mea e o ploaie
ce visează să fie culeasă
de buzele tale

fericirea mea e o rană
ce visează să se vindece
sub palmele tale

fericirea mea e o pagină albă
ce visează să te întrupezi
în cuvinte


Fulger încătușat

un ecou întors rănit
de pe câmpul de luptă
cu indiferența

o fericire scoasă
prea devreme la pensie
de un sistem prea bolnav

un abis familiar
ca un azil de bătrâni
în care ești uitat de cei dragi

o tăcere mai profundă
ca somnul pietrei

o înviere fără martori
un geniu pustiu

o inimă umplând până la refuz
deșertăciunea

un univers întorcându-și
buzunarele pe dos
în căutarea unui alt univers

viață, numele tău
este demență

tic-tac
tic-tac

butaforie
arhitectura nimicului

viitorul acum, viitorul aici
apocalipsa conștiinței universale
pe un pat de trandafiri
în care facem dragoste cu o mască

un vis ca o mână
îmi spune la revedere

moartea, un pirat
pe ultima lacrimă
îmi vânează amintirea copilăriei

un fulger încătușat
simte mirosul
hârtiei

alegorie, spasm
alegorie
 

Trezirea păsării

eu curg încet
ca o lacrimă
pe obrazul vieții
cad ca piatra-n fântână
însetat de tăcere

poemul e amintirea
ce-ncearcă să mă salveze
e cerul ce-mi trece prin inimă
deschizându-mi fereastra
e vântul ce mă-ndeamnă
să zbor cu bătrânele cârje
spunându-mi că-n orice om
doarme o pasăre ce așteaptă
să fie trezită


Infinita călătorie

e vremea izolării
dar ferestrele sunt deschise
în mine, spre tine
spre universul întreg

nimic nu poate opri
puritatea unui gând
să se întrupeze în zbor

oamenii sunt precum florile
ce așteaptă albina
să le culeagă polenul
eu port în mine infinita călătorie
prin neantul domesticit

plutesc pe un ocean de cuvinte
și acostez la țărmul
inimii care mă cheamă
cu glasul ei tainic
de insulă misterioasă

dezgrop comori ascunse de timp
pentru mine păstrez
doar zâmbetul
celui ce se regăsește pe sine
 

Cezariană în oglindă

poemul acesta
e bisturiul
cu care mă operez
în fața oglinzii

pielea nu e piele
carnea nu e carne
sângele nu e sânge
sunt ceva ce știu
dar nu-mi amintesc

forceps! vreau
să-mi cunosc alcătuirea!
vreau să mă nasc
din mine!

și umbra îmi întinde
forcepsul

anestezic!

și umbra îmi dă lacrimile
să mi le beau

mi se vede lumina ochiului
mijit din întuneric

abis, pe mine mie însumi
redă-mă!

să-mi țin propriul eu
în brațe
gângurind
nemurirea

să zburăm împreună
dincolo de oglindă

iar umbra
să-și facă singură
autopsia


Trădarea umbrei

tot ce a rămas din mine
își aduce aminte de mine
și plânge cu două guri
patru ochi și o singură mână

uneori pare
o misiune imposibilă
să traduci suferința în exaltare
să aduni firimiturile
căzute în inimă
și să te saturi
privind cerul

apoi să te împarți celorlalți
înmulțindu-te
așa cum Iisus a-nmulțit
pâinile, peștii

să te împarți
și să descoperi
că oamenii sunt sătui
de ceilalți
nepăsându-le
decât de propria mască

poemul să se întoarcă
cu coada între picioare
ispitindu-te
să-ți trădezi umbra

pentru treizeci
de cuvinte obscene


Între mine şi tine

creierul vrea să-şi dea importanţă
inima orbeşte de atâta iubire
sufletul şi el pe acolo
doarme în mijlocul amintirilor
visând un cer pe care moartea
nu mai joacă x şi zero cu viaţa

între mine şi tine un leagăn
pe care se balansează uitarea
între mine şi tine oceanul
înghite o insulă nelocuită
ce plânge după un vechi naufragiu
între mine şi tine renaşterea
îşi lasă cenuşa prin testament
unei umbre
între mine şi tine un zid
pe umerii căruia o pasăre
cheamă dintre nori curcubeul
între mine şi tine îmi moare preaplinul
lăsându-mă gol
ca un soare refuzat de culoare
între mine şi tine se dezleagă o mască
lăsând loc unei iremediabile boli
între mine şi tine
cad ropote de petale
anunţând anotimpul
deplinei singurătăţi

am forţat mâna timpului
şi timpul mi-a aruncat
mănuşa la picioare

trebuie, trebuie, trebuie
să mă lupt cu nemernicul
să îl înghesui în colţ
să îl lovesc cu metafora
în punctul sensibil

până când va muri
şi odată cu el
vor muri şi distanţele


Clopotniță în fibrilație

lumea plăsmuiește o moarte
fără să ceară morții părerea
lumea născocește un Dumnezeu
mai aproape de propriul ei
narcisism, de nevoile ei materiale
lumea se autodistruge
incapabilă să simtă puterea iubirii
poetul trimite zilnic
scrisori către uși
îngropate în ziduri
el însuși devine
clopotniță în fibrilație
la aflarea veștii
poezia a murit!
poezia a murit!
poezia a murit!
poezia a fost crucificată
de falșii poeți
care au născocit
o falsă poezie


Nașterea poemului

toate morțile mele
le cinstesc cu o lacrimă
toate învierile mele
cu un cuvânt

așa se naște poemul
lacrimi, cuvinte
și o fereastră prin care
cumpănesc universul
cu inima

preceptele mele
un blestem îndurat
cu blândețe

voi scrie, voi scrie
cu sângele aripilor tăiate
să călătorească cuvântul
de la cerul gurii
până la al nouălea cer


Singura casă

de fapt
singura mea casă
e poemul

nu lumea, nu cerul
nu pământul

nici tu, trup
al iubirii
pe care te-aștept
așa cum orbul
așteaptă minunea

cărămidă cu cărămidă
trecutul
amintire, sentiment, amintire
lacrimi, nisip din clepsidră de oase, ciment
muzica sângelui
recviem pentru muza
îngropată în zid
rană, crustă, cicatrice
catharsis versus josnicie
piele-n trei straturi de palimpsest
trilogie transcendentală
cuvânt scrijelit pe umbra cuvântului
tablou agățat de cuiul
unei răstigniri
fără martori

inima, trei ferestre
și-o ușă

metafore, flori
și autoportret
la cina cea de taină

sufletul, șemineu
și horn
pentru vise
ireconciliabile

de fapt
singura mea casă
e poemul


Poem vagabond

nu mai vreau
ca poemele mele
să fie porumbei voiajori
veștile pe care le primesc înapoi
mă întristează

mă voi plimba pe stradă
cu poemele-n lesă
le voi pune și mască
fiindcă-i la modă
așa nimeni nu va ști
dacă ascund o boală contagioasă
un zâmbet
sau poate chiar o moarte
cu înviere bonus
vor fi drăguțe
și-atât

dacă se va găsi cineva
să mă-ntrebe
voi spune că sunt
animale bune de pază

sunt mici, dar latră puternic
mănâncă puțin
ascultă mereu
dau din coadă
când te simt întristat

ce mai, sunt cel mai bun
prieten al omului
trebuie doar să le vorbești
frumos pe limba lor
cuțu, cuțu
și să le mângâi blănița

iar dacă va dori cineva
să le cumpere
le voi da de pomană
așa ca un gest
de mare omenie

oricum știu
că vor rupe lanțul
iar stăpânii vor alerga
după ele
cu limba scoasă

până și lor
li se va rupe lesa


Troc

tăcere,
dorințe sinucise
îngropate fără slujbă
în inimă

dragoste,
pâine mucegăită
pe masa unor suflete
carnivore

speranță,
os aruncat timpului
turbat

iluzie,
trup rănit
de gloanțele
cu cap fără creier

lumină,
autocombustia
eului

vis,
cenușă împrăștiată
de vânt

mă vând umbrei
pentru o mângâiere
cu un poem mă cumpăr înapoi
și mă revând


Pocăința hoțului

poemul acesta
nu-mi aparține
eu îi aparțin întru totul

eu sunt greșeala
care se repetă mereu
eu sunt cel care mușcă
din măr
eliberând viermele
eu sunt soldatul
ce-și rănește
orgoliul uriaș în războaie
eu sunt instrumentul
unor conspirații neverosimile
eu sunt masca
pe fața iubirii
eu sunt ura și judecata
eu sunt hoțul
care își cere iertare
da, am furat cuvinte din cărți
din copaci, din inimi
din sânge ca un vampir
din cer ca un nou Prometeu
pentru a fi un poet
fără pereche
iar tu, tu existai deja
redai vederea orbilor
vindecai bolnavii
înviai morții
eu n-am făcut decât
să fur cuvinte
să te trădez de la o carte la alta
să te vând pe principiul
că toate sunt vechi
și mie sunt toate

da, am greșit
Iartă-mă!


Grija mea cea de toate zilele

înainte de toate
trebuie să am grijă
de veșnicie

să-i ofer porția zilnică
de cuvinte bine asezonate
iar ca desert, inima
cu blat de speranțe și vise
și creierul deasupra
ca o cireașă fără sâmburele
tare și-amar al păcatului

altfel, m-aș resemna în fața oglinzii
cuvintele s-ar sinucide
ca lemingii aruncându-se
de pe marginea buzelor într-o lacrimă
zâmbetul m-ar părăsi
ca o pasăre călătoare
ce părăsește un copac fără frunze
umbra își va da întâlnire cu moartea
la fiecare clipire

da, înainte de toate
trebuie să am grijă
de veșnicie

să-mi verific poemul
ca un soldat ce-și verifică arma
încărcătorul să fie plin
cu metafore bune de ucis plictiseala
și trezit lenea din somn
să sângereze adânc indiferența
viața să fie trăită ca un ultim preludiu

să reînvie orice tăcere
într-o muzică răvășitoare
să crape de dragoste pietrele
înflorind printre stele
să lingă cerul sarea din palme

în orice fântână
să se preschimbe apa în vin
în orice noapte
să vină luna la fereastră
dintr-o singură inspirație
să fie fiecare celulă o amintire

iar sângele să fie copilăria

să coboare statuile de pe soclu
cerând un autograf


Nu îmi cereți nimic

nu îmi cereți să vă repet
ceea ce poemele mele au spus
nu îmi cereți să vă ofer
ceea ce numai ele pot oferi
nu îmi cereți nimic
doar citiți

eu sunt o piatră
pe care pasărea doarme
visând răsăritul
o creangă uscată
întreținând focul altor inimi
un soldat anonim
ce trimite înainte de ultima luptă
o scrisoare iubitei imaginare
un răstignit uitat
pe crucea propriei cărni
o șoaptă resemnată
între două dureri ce se ucid
reciproc cu tăcere
un zumzet discret
în gura unei flori carnivore
o umbră trăgând după ea
un sac cu amintiri învechite
un bolnav ce tușește
cu bucăți mari de lună
și puzderii de stele

nu îmi cereți nimic
bucurați-vă că poemul
știe să-și poarte singur de grijă
că știe drumul de la mine până la voi
bucurați-vă că aveți
la micul dejun, la prânz și la cină
o porție sănătoasă de cuvinte
bucurați-vă că aveți toate anotimpurile
toate sentimentele
sub o singură palmă
bucurați-vă că vedeți
mai departe de propria teamă
bucurați-vă că puteți
ține poemul în brațe
ca pe propriul copil

vă rog frumos
nu îmi cereți nimic
doar citiți
vorbiți cu poemul
hrăniți-l cu gânduri frumoase
cântați-i, invitați-l la dans
el știe totul, vă poate
oferi fericirea



    Partea a II-a - Poezie, al doilea val


Îngropat de viu în mormântul iluziei

chiar şi visul suspendat
de pleoapele blânde
ale zeului Somn
poate ajunge
în prăpăstii adânci

chiar şi umbra
poate face un pas
mai departe de tine însuţi
pentru a-ţi aminti
cât eşti de singur

chiar şi mâinile
îşi pot pune singure cătuşe
în loc să-ţi aducă
pâinea la gură

chiar şi paşii
pot greşi drumul
pe care iubirea
l-a învăţat pe de rost

chiar şi glasul
poate fi străin de tine
tocmai atunci
când ai cel mai mult nevoie
să fii înţeles

chiar şi ochii
pot ridica steagul alb
al capitulării
şi lumea să dispară
încet-încet
în orbire
lăsându-ţi moştenire
doar câteva amintiri
zdrenţuite

chiar şi inima şi creierul
îşi pot lua adio
unul de la celălalt
fără să ţină cont
de consecinţe
inima să ajungă
o insulă într-o mare de sânge
iar creierul un azil
într-o mare de gânduri

chiar şi sufletul
care citeşte acatiste
în mânăstirile din adâncuri
se teme de lunga călătorie
şi din zborul lui
înăbuşit de propriile aripi
crescute prea lungi
rămâne doar o singură lacrimă
în care îşi înmoaie
pana de scris
testamentul

viaţa a fost

un scâncet
alungat din cuibul nopţii

o haină mult prea mică
pentru renaşteri târzii
croită de un război
de ţesut cruci
pe câmpii

un răgaz
cât respiraţia unui visător
îngropat de viu
în mormântul iluziei


Cenuşa din abis

focul s-a stins
fumul s-a risipit
cenuşa s-a depus
în abis

inima mai bate
doar de dragul
propriului ecou
care-i alungă
singurătatea

iar pe adevărul
dintre bătăile sale
n-are niciodată timp
să-l asculte

eu aştept
să se-ntâmple ceva
şi cum nu se-ntâmplă nimic
încep să trag de mine
pentru a ţinti un miracol

trag şi iar trag
dar sunt ca un arc
fără săgeată

speranţa mea pare
o lacrimă exilată
în tăcerea
umbrei

mă resemnez
sunt o corabie
eşuată pe nisipul
scurs din clepsidră

privesc cerul
ca pe o hartă ştearsă
de nori

e clar
locul meu nu-i acolo
închid ochii
şi ca prin farmec
din cenuşa abisului
renaşte dragostea
pentru cuvântul
de la care
a-nceput totul


Pasăre împăiată cu lacrimi

tu mă privești
cu ochi de-ntuneric
ispititor
eu te privesc
cu ochi de amintiri
vorbitoare
privirile noastre se-ntâlnesc
se iubesc nelumesc
și coboară pe o pagină albă
așa se naște poemul
viu ca o cenușă
cu ardere fără flacără
viu ca o pasăre
împăiată cu lacrimi
viu ca o umbră
rătăcind pe pământ
în căutarea fostului trup


Cenușă vie

înainte de a fi pasăre
sunt cenușă

cenușă vie
îngândurată
arhivă de zboruri
și incendieri

aștept să renasc
să mângâi soarele
cu o aripă
cu cealaltă să-ngrop
partea din mine
nemângâiată
de vise

să răsară
o umbră lucidă

să scrie poemul
fără de sfârșit


Poezie, al doilea val

primul val de poezie
n-a infectat pe nimeni cu iubire
și nimeni nu a murit
de dorul unei îmbrățișări

oamenii erau ocupați
unii elucubrau pe rețelele
de socializare
alții se zbenguiau
într-un club
cu paharul în mână

pentru cine-a tradus poetul
neputința în zbor
absența în mângâiere
tăcerea în cântec
și îndoiala în crez?

acum este singur
ca o petală smulsă din cer
ca un soare exilat
în propria lacrimă

pe inima lui cresc
pete de mucegai
pe gândurile lui
au loc răstigniri
fără martori
pe altarul umbrei
se sinucid amintirile

fleacuri pentru zeii
indiferenței
sufletul tremură
ca o batistă în vânt

astfel poezia
neverosimil miracol
se cufundă în sine
refuzând învierea

al doilea val
e pământul strigând
la pământ


De profundis

vino
apropie-ţi chipul
şi lasă-ţi ochii negri
să intre în mine
ca două ciuturi
într-o fântână adâncă

iar eu ţi-i voi umple
aşa cum Luna
umple o noapte

vino
apropie-ţi inima ta
de cărbune ce nu ştie ce-i flacăra
să te învăţ cum să arzi
fără să te transformi
în cenuşă

vino
să-mi vezi
poezia înainte
de a fi poezie
jocul gândurilor
visând un joc de cuvinte
vino să vezi urmele
abisalelor silabisale
săruturi

vino să vezi
cum e să fii mereu diferit
dar umărul pe care
te poţi sprijini
să fie acelaşi

vino, umbră
să simţi ce-i iubirea
vino, să am
cui să mă pot povesti
de profundis


Adevăratul eu

eu sunt cu-adevărat
doar în interiorul poemului
în rest, umbră, caricatură
mim mimând nemurirea
într-un spectacol grotesc
praf în pustiu, cenușă
uitare, sever handicap
absență împodobită cu mască
vis în reluare din care
lipsește esența
ambalaj pentru iluzii

în poem iubesc așa cum se iubește
pur, într-o armonie perfectă
orice literă, orice silabă, orice cuvânt,
componente dintr-un ceasornic galactic
iubirea mea stârnește
gelozia aproapelui
da, fiecare om ar vrea să fie tratat
ca un zeu, ca un cer înstelat
ca o mare iubită de o corabie
de la un țărm la altul

nu, nu se poate
să domesticești absolutul
nu se poate să banalizezi
miracolul unic
nu poți să fii Dumnezeu
atâta timp cât ești carne

tu citește și-nvață
poemul e tot ce contează
e singurul care rămâne
de-l vei citi vei fi și tu
o parte din el
un chip păstrat
de oglinda care l-a zămislit
o amintire într-o infinită
singurătate


Val după val

se scaldă
cuvântul în eternitate
pun cochilia timpului la ureche
și ascult glasul
valurilor

fără grabă
în numele tuturor
așteptărilor
între zorii speranței
și ultima lacrimă
ascult glasul
valurilor

și simt
cum dragostea mea
se scaldă
în muzica nenăscută
a sângelui

și pleacă un mare val
de cuvinte către lume


Fratele Olandezului zburător

sunt pirat
pe o corabie fantomă
blestemată să n-atingă nicicând
țărmul lacrimii

cu un ochi scrutez orizontul
cu ochiul lipsă mă privesc
coborând în neant

dragostea, un pescăruș
se aude strigând
dar catargul e un vers
pe care poposește doar moartea
blestemată și ea
să mă vadă trăind
înconjurat de ale mele
blestemate cuvinte


Tu ești o umbră

tu ești un vis prelungit
pentru celălalt eu
un zbor rămas
în urma păsării
un leagăn între
două cruci vii
un glonte
ce-așteaptă o ultimă
apăsare pe trăgaci
o devoratoare de măști
un dor prizonier
în trupul vidat al absenței
un val de-ntuneric
ce mângâie răni pe care
le cauterizează lumina
o infinitate îndrăgostită
de o frumusețe vremelnică
o floare ce-și caută
în priviri buimace
noi petale multicolore
un exil pentru lacrimi
ce nu acceptă uitarea
o cheie pentru porțile
nedescuiate-ale nopții
un aluat al tăcerii
crescut cu drojdie de poeme
o cenușă vie născută
dintr-un delir flambant
tu ești tot ce vrei
chiar și un câine
ce moare pe mormântul
stăpânului


Mai e și mâine o zi

în mine
locuiește o durere
doarme odată cu mine
se trezește odată cu mine
iubește odată cu mine

ea nu poate trăi
fără ființa mea
eu nu pot trăi
fără cuvintele ei

lumea mă întreabă
dacă sunt bine
sunt bine, ce pot să spun
exist și simt că exist
trăiesc și las ceva-n urmă
trăiesc și...

prea multă autobiografie, nu?
să trecem la lucruri
mult mai serioase

de exemplu
metafora
lumină profundă
înflorind într-un zâmbet
tatuaj pe retina
neantului
lacrimă cu glas
de mierlă
cenușă meditând
asupra zborului

e bine, nu?
știu că vă place
vă fur cuvinte
care nu vor să iasă
din labirint

așadar
să continuăm
cu metafora
adevăr pe înțelesul
celor ce-nfruntă nimicul
cu un mănunchi
de-amintiri
umbră de nufăr
înflorită pe nenăscuta
atingere-a visului
splendoare de lacrimi
în iarba uitării
comoară-ascunsă
în riduri astupate
de greață și spaimă
pepită de aur
în albia sângelui
diamant îngropat
în circumvoluțiuni
ecou al tainicei măreții
o, da!
ecou al tainicei măreții

știu, știu
ați vrea să continuu
v-ați obișnuit cu frumosul
nu vă costă nimic
doar un click
ca să mă țineți în priză

dar durerea îmi spune
că vrea să-mi prezinte
surorile ei din bibliotecă

și-mi mai spune
că pentru metafore
mai e și mâine o zi

la naiba!
cine conduce pe cine?


A mai trecut un poem

a mai trecut un poem
din viaţa mea
poem care mă va povesti
nu ştiu cui, nu ştiu unde

azi m-am luptat ca un fluture
în pânza de păianjen
a timpului

m-am eliberat către seară
dar am rămas fără aripi
mai am un pic de suflet să cânt
cu jumătate de gură
într-un cor de-amintiri
dirijat de un creier lucid
şi o inimă pătimaşă

de visat
nu ştiu ce voi visa
poate nu-mi voi aminti nimic
sau, poate, cine ştie

un alt poem
mă va povesti
nu ştiu cui, nu ştiu unde


Nu tot ce zboară e viață

eleganță
plutire, zbor
lovitură năprasnică

cădere-n genunchi
mers pe brânci
apărare pe meterezele
gândului

șlefuirea inimii
împietrite
cu flori de gheață

pe buze simt sărutul
unei stele
ce nu mai e stea

dorințe îngropate de vii
în mormântul
cuvintelor

copilăria mea
un avion de cenușă

nu tot ce zboară e viață

praf de atingeri
vise dezrădăcinate
de timp
polen de absențe

neant silabisit
cu buze de cruce

anihilare


Zbor înalt

îmi înaripez cuvintele
le mulțumesc stelelor
pentru darul lor
neprețuit

zburați, zburați
fiți zâmbetele care se-ntorc
la colțul gurilor
luminoase

povestiți-le viața
îmbrățișarea, sărutul
sufletul cântător
inima truditoare
ochii de vultur
rugăciunile
din templele viselor

povestiți-le gândul
ce dospește-n tăceri
strigătul suspendat
într-o lacrimă
războiul dintre
a fi și-a nu fi
a ști și-a uita

zburați, zburați
precum amintirile
ce-și caută cuibul
copilăriei

povestiți-le moartea
renașterea din albul hârtiei
muzele ca lalelele negre
zidite în flăcări
pierderea, disperarea
abandonul și drumul
regăsirii de sine

conștiința valorii
într-o lume nepăsătoare
strălucirea crescută ca ghiocelul
prin zăpada alienării

zburați, zburați
povestiți-le, povestiți-le...


Aleea

e o alee
lângă un râu
lângă un colț de pădure
merg pe ea zi de zi
dus-întors, dus-întors
precum sângele
îndrăgostit de o inimă
nevăzută

o alee ca o frumoasă
aducere-aminte
ca un frumos
rămas bun

o alee departe
de forfota delirantă
de virtualul nebun
unde ochii nu-mi obosesc
niciodată
unde poemele
înmuguresc și înfloresc
la tot pasul
unde sufletul cântă
pe limba apei, a păsărilor
a frunzelor, a insectelor
unde gândul limpede
e frate de cruce
cu veșnicia

o alee
unde totul capătă sens
unde clipele
n-au fost aruncate
ca zarurile
unde poți pătrunde-n miracol
fără să orbecăi
printr-un labirint de iluzii

o alee, la distanța
unui sărut de icoană


Poemul câştigător

primăvara
macilor nemuritori
se întâlneşte cu anotimpul
gândurilor cenuşii

ce dragoste!
ce luptă!
ce despărţire!

vara atingerilor
nepotolite
se întâlneşte cu iarna
căzută pe tâmplele
înţeleptului

ce dragoste!
ce luptă!
ce despărţire!

inima îşi numără macii cenuşii
creierul îşi numără
gândurile însângerate
atingerile plâng
lângă un om de zăpadă

înţeleptul scrie
cuvintele poemului
câştigător


Vom iubi, vom muri, vom trăi!

este timp, îmi repet
este timp!

vor citi, îmi repet
vor citi!

fii calm, detaşat
lasă cântecul păsărilor
să se cuibărească în inimă
şi mirosul de soc
să-ţi umple golul din suflet

lasă umbra
să-ţi ciugulească
toate gândurile necurate

deschide palma
lasă lacrima să-şi spună
rugăciunea până la capăt

vor veni, îmi repet
vor veni!

vor citi, îmi repet
vor citi!

vor iubi, vor muri, vor trăi
haideţi odată cu mine,
ridicaţi mâinile-n aer,
săriţi pe trambulina viselor
cu ochii deschişi
şi prindeţi poemul din zbor!

vom iubi, vom muri, vom trăi!
haideţi, încă o dată!


Ei, și ce?

multe s-au scris despre poet
și multe se vor mai scrie
dar despre nevoia lui
de a locui într-o pasăre
sau într-un arbore
despre nevoia lui
de a fi râu, munte sau nor
doar el, doar el, doar el poate scrie

și poate că alții
vor spune: ei, și ce?

și uite așa poetul ajunge
să-și ia bocceluța
cu metafore-n spate
plecând departe, departe
ca o cenușă vie
alungată de un vânt
fără scrupule

la ce bun e poetul în ziua de azi?
bani nu aduce
mâncare nu pune pe masă
doar rupe poeme din pâinea Lunii
poeme care mucegăiesc
în palmele orbilor

da, știu, poetul
e de vină pentru tot
e de vină că plânsul mierlei
face pietrele să ofteze
că umbra vrea să scape
din jugul pământului
că murmurul apei
e amintirea unui sărut abisal
că iarba spune povești
despre cei ce s-au dus
că ploaia bate la fereastra inimii
aducând vești din ceruri
că țurțurii se topesc
la streașina ochilor tandri
că sufletul e o floare
ce face plecăciuni
fără să se-ofilească vreodată
că strigătul dorului
poate fi amuțit de propriul ecou
că fluturii din stomac
au fost eliberați pe hârtie

da, știu, platitudini
lipsă de concretețe
zbatere inutilă


Copilăria din palmă

când vreau să revăd
locul copilăriei
îmi las lacrima
să cadă în palmă

se formează o mare
o fâșie de nisip
două lacuri
cresc parcurile
și cartierele unui oraș

undeva
lângă linia vieții
blocul meu
undeva
lângă linia inimii
casa bunicilor

cerul are culoarea
ochilor mei
soarele se naște
din scânteia speranței
vorbele tuturor se aud
din arhive de suflet
mângâierile
au foșnetul blând
al hârtiei

închid ochii
las noaptea feerică să cadă
peste locul copilăriei
și mă întorc
la gura sobei
la poveștile de altădată
la somnul cald
lipit de spatele
bunicilor mei


Predarea ștafetei

privirea nu mai este la fel
și nici bucuria
cuvinte lucide se nasc
în fața ochilor obosiți
le ating și le spun
să stea fără grijă
în curând voi visa un poet
care va scrie în continuare
poemul

iar dacă soarele dimineții
mă va găsi tot dormind
și poetul din vis
va fi nevoit să plece
în lumile lui
cu siguranță că umbra
va scrie în continuare
poemul

iar dacă eu voi uita
să mă trezesc
și umbra
va fi nevoită să plece
în lumile ei

cu siguranță că poetul din vis
va renunța definitiv
la lumile lui

îmi va lua locul
și va scrie, și va scrie
în continuare
poemul


Răzbunare

pe moarte-am rănit-o
cu primul poem
pe care l-am scris

de atunci
sunt numai durere

o inimă ce urlă pe rugul
fiecărei secunde

un somn torturat
de vise netrăite la timp

o respirație
peste care se prăbușește
un mare val de pământ

un strigăt exilat
în mlaștina sufletului

un cimitir al amintirilor
în care e îngropată de vie
eterna iubire

îmi pun umbra
lipitoare pe sângele rău
pentru a scrie aceste cuvinte

gloanțe oarbe ce recapătă
vederea însângerată
a cărnii

lacrimi ce picură-n
mărgăritare

pentru oameni
sau...


Râul gândurilor

mintea mea e râul
pe care plutesc
sloiurile de gheaţă
ale amintirilor

poate că acesta
e râul pe care trebuie
să-l trec de la naştere
până la moarte
pentru a ajunge dincolo

nu sângele, nu timpul
doar mintea
cu al său luntraş, umbra
aşteptând la marginea lumilor

iar inima, sărmana inimă
e podul de flori peste minte
flori care-şi pierd petalele
una câte una

uneori râul se odihneşte
sub pletoasele sălcii
ale viselor
apoi e dezmierdat
de răsăritul de soare

ziua şi-o petrece
privind oamenii, locurile
rareori cuvântă
pe limba valului
şi varsă lacrimi
peste iarba încă verde
a copilăriei

râul curge, curge
şi se opreşte
la digul dragostei
o atingere
care i-a schimbat cursul
preţ de câteva clipe
un legământ
care s-a transformat
într-o insulă

mintea mea e râul
care va seca

pe albia veche poemele
ca nişte pietre triste
vor aştepta
paşii călătorilor


Statuie fără chip

astăzi lumea
nu mai este ce-a fost
şi totuşi poezia supravieţuieşte

ca un peşte bătrân
hrănindu-se cu resturi
în ape poluate

ca o pasăre zburând
prin smogul dens al civilizaţiei

ca un fir de iarbă
crescut prin crăpătura
asfaltului încins

ca o umbră care trage în piept
oftatul nefericirii

ca un strigăt mut
rătăcit în labirintul
circumvoluţiilor

ca o îmbrăţişare
între două himere

ca un trup de lumânare
pândind tăcut
scânteia unui suflet

ca un colb ridicat de trecerea
unui timp prea grăbit

ca un rigor mortis
pe faţa unei amintiri

da, poezia supravieţuieşte
puţini o simt, puţini o văd
puţini o recunosc

puţini mai folosesc cuvintele
ca pe nişte chei atârnate
la cingătoare
pentru a deschide inimi
sau cufere de pe fundul
abisului

oh, poezie, cortegiu de metafore
peste vechile manuscrise
ale singurătăţii
cât mă bucur că exişti
chiar şi aşa
ca o statuie fără chip!


Preludiul unui naufragiu etern

cuvântul
precum ancora
aruncată în negrul abis
nu mă lasă să plec
şi stau la suprafaţa
propriului sânge

valurile timpului
mă lovesc
o dâră înspumată
se desprinde de mine
şi dispare

vântul îmi şopteşte
un cântec străvechi
iar eu îl îngân
mai rezist, mai rezist!

o întrebare
mă sâcâie
ca o insectă sub haine
tărâmul promis
mai există?

departe, departe
pumnalele stâncilor
aşteaptă să-mi sfâşie carnea

o pasăre se aşază
pe trunchiul meu cerebral
şi-mi ciuguleşte
amintirea copilăriei

mai rezist, mai rezist!


Călătorie

gândul
cometă pe cerul
interior
mă face fericit

uneori îl prind
în capcana unui vis
cu ochii deschişi
şi devine
cuvânt

cuvântul călătoreşte şi el
pe o mare albă
în căutarea unui ţărm

eu îl privesc
cum se duce
tu îl priveşti
cum soseşte
pe coama unui val
şi te bucuri
când îţi mângâie
sufletul

uneori
trece o cometă
pe cerul nopţii

gândul lui Dumnezeu
se întâlneşte
cu gândul meu
într-o lacrimă

lacrima cade tăcut
pe pământ
prevestind
o altă călătorie


Pelerinaj spre adâncuri

amintirile mele
sunt mânăstiri îngropate
în adâncul minţii
pe care le vizitez
zi de zi

în interiorul lor
dragostea aprinde o lumânare
iar sufletul sărută
icoanele
celor dragi

pretutindeni
se aude un cântec
care-mi înaripează
dorul ancestral
impregnat
cu miros de tămâie
şi mă ridic
până la înălţimea
îngerilor

tălpile mele
nu mai trebuie să frământe
lut amestecat cu lacrimi
pentru pâinile
hămesitelor umbre

iarba şi florile
nu mai trebuie să strige
aşa cum strigau
când călcam peste ele
în căutarea
tărâmului promis

plutesc
şi ochii-mi sunt vitralii
prin care lumea
se vede mai plină
de speranţă şi culoare

o lume în care
mă-ntorc
cu o pană de înger
în mână

să vă-mpărtăşesc
frumuseţea mânăstirilor
din adâncuri



Poem despre trecut

trecutul
e aripa rănită
pe care nu mai poţi
s-o ridici

e clopotul
care şi-a înghiţit
limba

e plaja întinsă
plină de amintiri
care s-au aruncat
precum lemingii
de pe faleza înaltă
a inimii

e calul cu piciorul rupt
căruia trebuie
să-i curmi suferinţa
dar ochii săi
blânzi şi familiari
îţi îngreunează
decizia

e podeaua putredă
peste care trebuie
să păşeşti cu grijă
ca nu cumva să cazi
şi să rămâi imobil
în bezna memoriei

e fereastra cu zăbrele
care te opresc
să trăieşti din nou
copilăria

oh, trecut
printre ruinele tale
îmi caut metafora!

cu lacrimi amare
lipesc cioburile
ulciorului
cu care împart
apa tămăduitoare
a cerului!

cu pietrele
din albia
râului secat
îţi voi zidi
poeme!


Foşnetul amintirii

amintirea foşneşte
ca o piele de şarpe
mângâiată de vânt

ca o frunză uscată
nevoind să se desprindă
de ramul prin care
seva încă mai curge

ca o haină ruptă
peticită cu vise
şi cu firul
unei vieţi
mult prea scurte

ca un cearceaf
sub care freamătă
fantoma unei iubiri
de neuitat

ca un lan de grâu
prin care aleargă
neobosit
copilul din mine

ca o geană
unduită ca trestia
pe malul lacrimii

ca o mătase care
nu-mi lasă sufletul
să devină fluture

ca un vechi manuscris
cu litere şterse
pe care-mi aştern
poemul ultimei
speranţe


Culegătorul

pentru Nicole

am să culeg luna
din ochiul nopții
și am s-o pun pe un cer
doar al nostru

am să culeg o cometă
o galaxie
să-ți fie cercei la ureche
și soarele am să-l culeg
să ne dezmierde
într-o zi doar a noastră

din lacrimă am să culeg
o copilărie
pentru copiii din noi
din vis, o nouă viață
în care totu-i posibil

din aer, am să culeg păsările
să ne cânte în inimi
din râuri pietrele
să zidim o casă
cum nu a mai fost

am să culeg șoaptele florilor
cântecul munților
și tăcerea pădurii
să ne-acompanieze
privirea-ndelungă

am să culeg frunzele
să-ți aduc toamna
la picioare
am să culeg ploaia
norii și curcubeul
într-un poem
doar pentru tine
în care zâmbești
doar pentru mine

am să culeg
bob cu bob roua
de pe trupul tău
ca un fir de iarbă
am să culeg fructul oprit
într-un nou paradis
fără reguli

și se va numi
dragoste


Iartă-mă

pentru Ana

o senzaţie de pace
de timp care se opreşte în loc
un vis de-altădată
care-a prins viaţă şi respiră
cuminte ca un vânticel
de primăvară

o mână micuţă şi caldă
pe care o strângi cu grijă
un păr moale pe care îl mângâi
aşa cum te mângâiau bunicii
şi părinţii
în timp ce-ţi spuneau poveşti
cu feţi frumoşi şi cu zâne

o ghemuire în braţe
un întreg univers
lângă tine
o inimă care bate
şi o asculţi cu urechea
lipită de piept
un oftat de bucurie
o confirmare a faptului
că eşti iubit
fără nicio reţinere

o stare de veghe
o îngrijorare
o vină pe care ţi-o asumi
un regret, un straniu regret

nu ai vrea să mai crească
nu ai vrea să cunoască
suferinţa şi moartea

o rugăminte fără voce
preschimbată
în lacrimă

iartă-mă, copilul meu
că te-am răpit din ceruri
şi te-am adus
pe lumea aceasta
bolnavă şi rea

iartă-mă că sunt
un pic egoist
iartă-mă că sunt
un pic criminal
iartă-mă c-am vrut
să-mi umpli golul din suflet
iartă-mă că voi pleca
într-o zi
şi te vei simţi
pustiit

iartă-mă
că ţi-am dedicat
atât de puţine poeme
cu toate că tu meritai
toate poemele mele

iartă-mă...



    Partea a III-a - Selfie fără mască

citate şi aforisme


Dacă scrii un cuvânt, pe o foaie albă, îți poți salva viața. Un cuvânt e un început care își caută continuarea, o continuare care își caută sfârșitul, un sfârșit care își caută noul început. Dacă scrii un cuvânt, vei face pe cineva să devină curios, vei face pe cineva să îți acorde mai mult timp. Cât timp, depinde de cuvântul pe care îl scrii, depinde de sentimentul cu care îl înzestrezi. Poți câștiga o oră, o zi, un an... Poate chiar o viață în plus, poate mai multe vieți, poate chiar o veșnicie... Da, de la un singur cuvânt poți ajunge la veșnicie. Și când te gândești că tu nu erai sigur nici măcar de ziua de mâine...
*
Cultura generală arată că ești un om citit, capabil să rețină informații, capabil să poarte discuții agreabile, din care afli mereu câte ceva. Dar pentru a fi un om genial, un om sclipitor, trebuie să faci conexiuni între microunivers și macrounivers, să explorezi cu gândul locuri neexplorate de nimeni, să creezi noi lumi în care să fii Dumnezeul care își iubește creația, dar și creația care-l iubește pe Dumnezeu.
*
Oamenii deștepți nu se întreabă ce vor face după ce va trece izolarea. Ei știu că vor fi toată viața izolați, iar când vor ieși afară din casă, o vor face doar pentru treburile importante, păstrând mereu o distanță care să-i protejeze de proști.
*
Suntem un popor puternic. Unde-s doi, puterea crește. Cu condiția să existe al treilea care să gândească mereu pentru ei.
*
O singură mască poate opri răspândirea prostiei: tăcerea. Din nefericire, doar morții sunt capabili de atâta autocontrol.
*
Toţi suntem proştii cuiva şi deştepţii nimănui.
*
Dat fiind faptul că nu-ţi foloseşti timpul pentru a-l căuta pe Dumnezeu, răspunsul la tot şi la toate, e firesc să fii preocupat numai de teoria conspiraţiei şi a manipulării.
*
Lumea virtuală este o bucată de sticlă. Majoritatea se privesc în ea, pentru a-şi înfrumuseţa chipul, puţini privesc prin ea, pentru a-şi îmbunătăţi agerimea.
*
Măgarii din ziua de azi rag când văd oameni luminaţi şi tac când îşi duc în spinare falşii profeţi.
*
De ce se bucură prostul de răul altuia? Fiindcă pune răul altuia pe seama unei prostii mai mari ca a lui.
*
Când te afli înconjurat de copaci, poți vedea apusul doar printre crengi fără frunze.
*
Scriitorii noştri sunt cei mai calmi. Ei ştiu că bisericuţele lor nu vor fi niciodată închise. Chiar Sfântul Nicolae s-a pogorât pe pământ, pentru a le proteja!
*
Cândva am fost robii comunismului. Mai apoi, ne-am bătut joc de libertatea pentru care am luptat. Acum am devenit robii propriei noastre prostii. O singură libertate mai avem, să dăm vina pe alții pentru toate greșelile făcute și să-l folosim pe Dumnezeu ca pretext al credinței noastre oarbe.
*
Se spune că tot românul s-a născut poet. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, poeţii mai fac şi politică.
*
Poeţii sunt pâinea criticilor. Dar criticii vor să fie şi brutari.
*
Cea mai simplă metodă pentru toate necazurile virtuale: unfriend. Iar dacă rămâi complet singur, măcar știi că ți-ai făcut-o cu mâna ta.
*
Am dat câțiva afară din listă și am simțit, pe moment, cum a coborât raiul pe pământ. Un rai plin de Eve, întinzându-mi mărul...
*
Cum să le urezi celorlalţi "Christos a înviat!" în ziua de Vinerea Mare? Nici măcar în pandemie nu ai timp să meditezi la suferința și moartea Învățătorului nostru?
*
Dumnezeu spune: să nu judeci! Hai, măi Doamne, lasă-mă şi pe mine să-i trimit pe câţiva undeva...! Nu m-ai făcut după chipul şi asemănarea ta?
*
În dimineaţa marilor sărbători, ar trebui să sune sirenele. Încep bombardamentele cu mesaje.
*
Luciditatea, autosadism fără viciul fericirii.
*
Mâinile fără viaţă ale umbrei îmi străpung tăcerea, căutând cuvântul. Scriu.
*
Lacrima - o scrisoare de dragoste îngropată fără să fie citită.
*
Culeg ciorchini de gânduri din podgoria abisului. Zdrobesc totul în creier, beau puţin din mustul nenăscutelor cuvinte şi aştept fermentarea. Durează cât ai clipi.
*
Doamne, lasă-mi măcar umbra să se reazeme de dragostea ta.
*
Până nu zideşti umbra în zidul bisericii ce se năruie-n tine, nu va trece lumina prin ferestre.
*
Viaţa, o ceaţă ce se destramă la ivirea nesfârşitului vis.
*
Trăim în visul convulsiv al propriei noastre frici.
*
Inima, o batistă pentru plânsul ce nu se vede.
*
Când nu avem loc pentru cei vii în inimă, nici pământul nu are loc cei pentru morţi în inima lui.
*
Sunt un cheag de cuvinte pe rana supremei absenţe.
*
Sunt câinele care latră în pustiu după oasele vieţii de apoi.
*
Sunt asediat de secunde. Mă retrag în buncărul minţii, plin cu vise imemoriale, şi aştept ascuţind tăişul cuvintelor.
*
Îmi cresc din inimă aripi fără de sfârşit. Taie-mi-le, te rog, cu buzele tale, ca să pot zbura.
*
Îmi îngrop amintirile-n creier, ca un câine ce-şi îngroapă oasele. Provizii pentru marea singurătate.
*
Oamenii? Umbre ale întâiului cuvânt, refuzând să-şi sădească răsăritul în inimă.
*
Cuvântul, o pojghiță pe rana absenței.
*
Învierea, un zbor ce trece peste toate căderile, prefăcându-se în lumină și-n cântec.
*
O lacrimă îngropată în inimă. Un cuvânt ce renaște când înfloresc stelele.
*
Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta.
*
Râul poartă și lacrima pietrei.
*
Mi-e dor de copilărie, aşa cum firului de iarbă i-e dor de bobul de rouă.
*
Sunt o lumină bătrână care călătoreşte cu viteza cuvântului.
*
Orice cuvânt e un vis care-mi retuşează linia vieţii.
*
Cuvântul meu este un măr care-ţi vorbeşte despre lăcomia viermelui.
*
Sunt şi mormânt, şi înviere. Trebuie doar să-mi ridic piatra de pe suflet.
*
Simt că vine cutremurul. Sufletul meu aleargă pe scări de sânge, pentru a se adăposti în inima ta.
*
Inima, fereastra sufletului care cheamă repetat cerul.
*
Scânteia din care cuvântul se naşte va arde cândva toate poemele. Va rămâne doar sentimentul, ca un vânt călătorind printre stele.
*
Nu toate scânteile sunt vrednice să urce pe coloane de fum.
*
Sunt o pădure defrişată în care replantez amintiri.
*
Iubeşte tăcerea din spatele cuvintelor mai mult decât te iubeşti pe tine însuţi.
*
Lacrima, o cărare prin câmpul cu flori ofilite.
*
Prima frunză căzută din arborele vieţii este umbra.
*
Tristețea, o salcie care plânge pe malul sângelui. Din ramurile ei, poetul își împletește cununa.
*
Selfie. Măreția omului eclipsând istoria din spatele lui.
*
Se spune că adevărul iese mereu la suprafață. Pe Facebook, n-are loc din cauza excesului de narcisism.
*
Orice cuvânt pe care poetul îl spune în plus față de poezia sa înseamnă irosire, vanitate și nimicnicie.
*
Cum iubește un poet fără recunoaștere poezia celorlalți? La fel cum părinții unor copii cu probleme iubesc copiii altora.
*
Cum îi recunosc pe marii poeţi? După calmul cu care aşteaptă să se întâmple lucrurile pe care le-au trăit deja.
*
Iubesc criminalii! Desigur, mă refer doar la cei care îmi ucid, prin aprecierile lor, falşii prieteni.
*
Petre Ţutea a făcut 13 ani de puşcărie pentru o naţie de idioţi, iar noi ne plângem că stăm în casă 2-3 luni pentru binele nostru.
*
Adevăraţii martiri au scrijelit două-trei cuvinte pe zidurile închisorilor, iar ce n-au scris au ţinut minte pentru toată viaţa. Noi scriem tot ce vrem pe internet şi până mâine uităm tot.
*
Aforismul - selfie fără mască.
*
Dacă vrei să miroşi floarea din spatele pânzei de păianjen, ai două soluţii. Să distrugi pânza sau să-ţi strângi aripile. Majoritatea o vor alege pe prima.
*
Fericirea, o autoservire în care oamenii vor să se sature doar cu desertul.
*
Înţelepţii trebuie să se adapteze noilor vremuri. Ca să scape de prostia lumii, mai întâi trebuie să treacă prin imunizarea de turmă.
*
De aproape 300 de ani, lumea gravitează în jurul unui singur aforism: "Time is money". Mulţumim, domnule Benjamin Franklin!
*
Biblia noilor internauţi: La început era Giff-ul şi Giff-ul era la Internaut şi Internautul era Giff-ul.
*
Să nu te-nchini la chip cioplit! Vino pe Facebook! Chipurile sunt prelucrate mai soft...
*
Dorm puţin fiindcă somnul e cel mai păcătos. E primul care l-a furat pe Dumnezeu.
*
Simplitatea fără profunzime e ca plonjatul în piscină. Te scufunzi, te răcorești un pic, dar nu afli nimic despre tainele mării.
*
Mintea de pe urmă tot la inimă se întoarce.
*
Cuvintele pe hârtie. Umbre ale gândurilor luminate de soarele interior.
*
Poeții cu greutate nu mișcă acul cântarului.
*
Inima, clopotul care îmi mângâie limba.
*
Sunt scriitor. Mă lupt doar cu mine, dar îmi sporesc dușmanii.
*
Și viața e un iad. Dar măcar îi poți stinge focul cu lacrimi.
*
Umbra, ștampilă pe timbrul vieții.
*
Ghinionul geniului. S-a născut într-o lume plină de talente.
*
Viața mi-a dăruit tragedii. Eu îi dăruiesc happy-end-uri.
*
Nu mi-ar plăcea să am viața roz. Ar însemna să îmi diluez sângele. Să-mi ponegresc apusul înainte de marea visare.
*
Scriu din rana coastei ce-mi lipsește.
*
O parte din cer este în mine. Mă învață să zbor. O parte din mine este în cer. Învață cerul să lăcrimeze.
*
Deșteptul renaște din propria materie cenușie. Prostul din propriul lui mucegai.
*
Sufletul zboară ca pasărea colibri. Culege nectarul din inimi înflorite.
*
Am fier în sânge. Inima îmi forjează cuiele unei viitoare răstigniri pe hârtie.
*
Cred într-unul Ochi, care vede mai bine decât ceilalţi doi.
*
Sunt fericit! Scriu atât de bine încât prietenii mei au hotărât să nu-mi mai dea like-uri de încurajare! Îi încurajează doar pe cei care încearcă să fie frumoși în poze, sperând ca încurajarea să fie reciprocă.
*
Like-ul reciproc al fotografiilor. Photoshop de la distanță, cu un singur click.
*
Unii nu sunt afectați de distanțarea socială. Își îmbrățișează în continuare oglinzile.
*
Zâmbetul ajunge și la sufletul orbului.
*
Nu-mi place să primesc like-uri degeaba. Deci, cât mai multe fotografii fără mine.
*
Părinții naturali ai like-ului: omul bun și omul înțelept. Nașii lui de botez, doi narcisiști.
*
Paradox cultural. Un critic nu mai are timp să scrie cronici. S-a îndrăgostit de Facebook.
*
Foarte multe reviste și-au pierdut arhivele electronice. Nu-i bai, e suficient ce scriu azi redactorii și prietenii lor.
*
În materie de selfie-uri, n-a mai rămas decât un singur lucru. Să ne facem selfie cu Dumnezeu în ceruri. Rugaţi-vă, aşadar, să se descopere bateriile ce rezistă cel puţin patruzeci de zile.
*
Pe Facebook, mai toate poeziile sunt sexy. Texte proaste alături de selfie-uri care descătuşează imaginaţia cititorilor. Adultere imaginare.
*
Cea mai frumoasă evadare a omului este aceea din natura sa animalică.
*
Ferice de cel ce știe să extragă aurul din mina adâncă a tăcerii.
*
Busolă și hartă pentru veșnicie: inimă și poezie.
*
Lacrima, un zbor ce pleacă înaintea păsării.
*
Sângele, tren trist cu o singură gară, visează mușcătura sărutului.
*
Sunt un curcubeu fără martori din care țâșnește un zbor de cuvinte.
*
Poezia, rana genunchilor pe care se sprijină cerul.
*
Visele, petalele inimii. Inimile, petalele universului.
*
Când mi-e dor de copilărie, reinventez cerul.
*
Când vorbesc cu marea, e suficientă o lacrimă. Când vorbesc cu pământul, e suficientă o atingere. Când vorbesc cu cerul, e suficientă o respirație. Când vorbesc cu tine, e suficient că te privesc.
*
Când sunt deasupra cuvintelor, mă întind cât e cerul. Când sunt în ele, mă întind cât e iarba.
*
Nu-s pretențios. Beau cuvinte din toate râurile inimii. Apoi îmi șterg gura cu cerul.
*
Sunt un suflet călător. O pagină care se-ntoarce la cartea din care-a fost ruptă.
*
Scrisul e mers pe vârfuri, plutire, zbor. Viața în afara scrisului înseamnă infirmitate. Trăiești într-un cărucior cu patru anotimpuri, fiind la mila oamenilor.
*
De fapt, moartea mă va restitui celui ce sunt.
*
Lumea, o imensă colivie în care vorbim ca niște papagali, uitându-ne zborul.
*
Sufletul frumos e ca o albină care ştie să culeagă polenul şi din floarea ciulinului.
*
Visul - cămaşa de noapte a inimii.
*
Timpul, un cer de nisip în care scormoneşte neîncetat un copil.
*
Copilăria, epavă pe fundul lacrimii neplânse.
*
Peisajul sublim. Răsăritul privit cu ochiul lăuntric.
*
Poezie. Cu dinţii lor ascuţiţi, amintirile sfâşie carnea prezentului.
*
Lumina îmi lungeşte umbra către tine. Umbra, începutul unui zbor.
*
Dragostea, leagăn de lacrimi cu frânghii de vise.
*
Continuitate. Oasele mă vor povesti unui alt trup.
*
Poezia, lacrimă înflorită la marginea uitării.
*
Inima, harta nemuririi strânsă în pumnul timpului.
*
Inima îmi moare cu fiecare bătaie. Ecoul fiecărei bătăi o readuce la viață. Porțile paradisului rămân în continuare închise.
*
Dorul, fregată de lacrimi înaintând în blândul delir al apusului.
*
Rana, cuib al absenței chemând spasmodic o mângâiere.
*
Poezia, fruct al dorului, se pârguiește-n ochi plini de lumină.
*
Melancolie, strigăt adormit în leagănul de fum al iluziilor.
*
De dorul fostelor ramuri, chiar și unele buturugi lăstăresc.
*
Poetul trăieşte într-o veşnică despicare a mării. Jumătate miracol, jumătate blestem.
*
Poezia, o veșnică întoarcere la prima dragoste din viața de dinainte de viață.
*
Sunt eu cel de mâine care se-ntâlnește cu eu cel de ieri, pentru a-l crește pe eu cel de azi.
*
Existența mea? La început, am fost un microb. Apoi am fost fagocitat de nemuritoarea poezie.
*
Poezia mea? O umbră ce-așteaptă să fie decojită de priviri agere.
*
Știi de ce inima-mi strigă? Ca să-mi întoarcă sufletul din zboruri prea înalte.
*
Să scrii înseamnă să înfrunți întunericul cu lumânarea aprinsă de cele mai vii amintiri.
*
Uneori spun lucruri inteligente. Iar oamenii îmi răspund: "bună dimineața!"
*
De când cu măștile astea noi, oamenii ne resping mai mult. Dar nu și oglinzile.
*
Cui pe cui se scoate. Și mască pe mască.
*
Măști am purtat tot timpul. Acum ne deranjează că ni le pun alții.
*
 

Postfaţă -
Citeşte şi va rămâne un fluture pe mâna ta!


    În prima parte a volumului "Infectat cu iubire", al poetului Ionuț Caragea, dincolo de sinele care suferă, am găsit o poezie de dragoste pentru cuvinte, pe care o va recunoaște oricine dintre cei care citesc sau scriu poezii. Deși sunt o cititoare fidelă a operei poetului, ar trebui să am capacitatea de a explica acest lucru, dar și de a găsi cuvântul care să stea în lumina începutului acestei prezentări. "Ferice de cel ce știe să extragă aurul din inima adâncă a tăcerii.", răsună ecoul unui aforism. Voi lăsa, astfel, "tăcerea din spatele cuvintelor" să mă poarte blând, dar lucid, în universul veșniciei, morții care știe să danseze cu iubirea, până la final, când "moartea mă va restitui celui ce sunt", așa cum spune poetul.
    Scris chiar în perioada pandemiei de coronavirus, titlul volumului este legat de percepția, la nivelul psihicului, că lumea ar trebui să devină mai "rațională", să observe că iubirea înseamnă viață, altfel "murim degeaba pe Pământ, în haosul morbid", îngrijindu-ne doar de procesele fizice, chimice, biologice ale organismului, idee transpusă poetic, în versurile poeziei "Murim": "Și-n grija noastră, aferim!/ Noi ne-ntrebăm ce-o să halim?".
    Intensitatea trăirii, vis-à-vis de efectele "infectării" cu acest virus pandemic, este prezentă și în poemul care poartă chiar titlul volumului, "Infectat cu iubire". Oferind textul opiniei publice, mai întâi în mediul virtual, așa cum procedează pentru întreaga sa creație (o spontaneitate ca un adevărat "Selfie fără mască", de unde şi titlul sub care se grupează aforismele din partea a treia a cărţii), poetul Ionuț Caragea, care nu cunoaște îngrădiri în schimbul de idei și analize interpretative în relația cu cititorii, formulează concluzia că vindecarea noastră e "să ne infectăm cu ce ne trebuie", titlul poemului devenind "tocmai bun și ca titlu de carte", aducând "sănătate maximă tuturor!".
    Unii poate consideră că acest poem ar fi trebuit să se afle la începutul volumului, pentru că este poemul "temă", este un strigăt dintr-o scrisoare de dragoste adresată lumii, una dintre multele scrisori "de dragoste" scrise liber, modern, de către destinul unui poet, urmărit de "umbră". Însă, al treilea cuvânt din titlu, "iubire", din punctul meu de vedere, modifică ierarhia poemelor pe această temă, așa cum se schimbă și anotimpurile vieții.
    "Fața" iubirii cea curată, exprimată cu seninătate și profund, este păstrată în poemul "Iartă-mă", dedicat fiicei sale, Ana, a cărei prezență e considerată "un vis care a prins viață și respiră, ca un vânticel de primăvară", "o ghemuire în brațe, ca un întreg univers lângă tine", "o confirmare a faptului că ești iubit fără nicio reținere", şi căreia îi cere iertare, copilul neavând cunoștința "lumii bolnave" în care a fost adus. Pentru această seninătate și căldură a universului copilăriei Anei, care nu pot fi trăite\simțite niciodată la maximum, în această lume, poetul rostește cald: "ți-am dedicat/ atât de puține poeme/ cu toate că tu meritai/ toate poemele mele/ iartă-mă.../".
    Trăind în binecuvântarea iubirii, a armoniei și a echilibrului relaţional, gândul tandru şi recunoscător al poetului îl întâlnim în versurile aproape șoptite, dar profunde, ale poemului "Culegătorul", dedicat jumătăţii sale, Nicole(ta). Cu un glas recuperator și reflexiv, al toamnei vieții, îi dăruiește acesteia o iubire caldă, "într-o nouă viață", trăită în interiorul cuplului și, totodată, al fiecăruia, o iubire nestinsă, a cărei ardere e susținută de corpuri cerești luminoase: "luna din ochiul nopții", "o cometă", "o galaxie", "soarele". Totul devine posibil, "într-un nou paradis fără reguli", oferind, prin această sintagmă, definiția dragostei.
    Pe lângă aceste atribute ale unei vieți - copilăria și iubirea la maturitate -, înțelepciunea este considerată și ea "cheia" propriului eu, pe care o definește, în poemul "Cioc,cioc!", în raport cu divinitatea, cu "jocul" și "înțelepciunea" lui Dumnezeu: "mi-e inima un copil/ aşteptând să fie/ strigat pe nume de părintele/ care l-a abandonat/ în templul singurătăţii/ un copil care bate/ la nesfârşitele porţi/ ale dorului:/ cioc, cioc!/ unde eşti?/ ... / mărul lui Adam/ cade în palma inimii/ aicea sunt!".
    Sunt versuri cu un simț înnăscut de căutare a adevărului. Inima este "un copil" total supus părintelui său, Dumnezeu, pe care îl caută. Întâlnirea copilului cu părintele său ar trebui să deschidă o perspectivă de înțelegere a întâlnirii inimii cu Dumnezeu, transformând, astfel, metaforic, planul lăuntric. Dar se înțelege că pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu, care nu este una obișnuită, poartă condiția celei de-a treia prezențe, moartea, întâlnită de atâtea ori spiritual, de-a lungul vieții, prin ispitire și tentații senzuale, simbolizate, la rândul lor, prin sintagma "mărul lui Adam". În versurile finale, meditația este profundă, moartea nefiind considerată doar necaz, ci și o ipostază naturală, chiar divină, care permite reînnoirea spiritului: viață - moarte - viață.
    Spațiul ideatic al interpretării acestei strofe mai poate fi conturat și de cele trei vârste: copil, tânăr și bătrân. Tânărul, reprezentat prin sintagma "mărul lui Adam", este expresie a plenitudinii existențiale. Copilul (inima) și bătrânul (Dumnezeu) sunt două chipuri, opuse antitetic, reprezentând începutul și sfârșitul vieții, infinitul universului copilăriei identificându-se cu infinitul divinității.
    Poetul mai transpune și această viziune meditativă a infinitului, veșniciei, într-un plan compatibil, real, - planul marii păcăleli a vieții -, în poemul "Marea farsă". "Cu măști, fără măști/ marea noastră farsă continuă/ în timp ce moartea/ tace și face/ fără să se rușineze/ de a noastră prostie/ și uite așa îmi fac din cuvinte/ propria mea izoletă" sunt versuri care prezintă trecerea omenirii prin teroarea unei situații limită, - fuga de spaimă și răspundere a fiecăruia dintre noi -, arată o viață, în care nimeni nu cunoaște echilibrul veșniciei, în afară de Dumnezeu, de la care poetul primește harul creației prin cuvinte, acestea devenind, pe timpul pandemiei, "izoleta" lui în acest mare haos al omenirii, prin posibilitatea care i se oferă de a "trăi" frumos și veșnic, alegând poezia. Ideea este corelată cu imaginea artistică vizuală a florii, simbol al frumosului, voit construită, în versurile: "îți mulțumesc, Doamne/ pentru floarea răsărită din carne/ pe care o polemizează doar umbra."
    Dar înțelesul deplin de a se "izola" între cuvinte, e permutat în poemul "Adevăratul eu", erijându-se în creator. Doar se asemănă cu Dumnezeu, fără deplina putere a lui, recunoscând: "nu poți să fii Dumnezeu/ atâta timp cât ești carne/ nu se poate să domesticești absolutul/ nu se poate să banalizezi/ miracolul unic". Dar acolo, "în interiorul poemului" iubește cuvântul "într-o armonie perfectă", în aceeași dimensiune spirituală cu a creatorului suprem.
    Într-un alt poem, "Nu îmi cereți nimic", sub gravitatea mesajului imperativ "nu îmi cereți nimic/ doar citiți/ vorbiți cu poemul/ el știe totul/ vă poate oferi fericirea", dă chemare cititorilor la sentimentele umane din mesajele poemelor, către iubirea simțită, extinsă în jocul vieții, ca mod de împlinire a ființei umane.
    Care este "grija" poetului "cea de toate zilele"? Asociată cu înțelesul "pâinii cea de toate zilele", din cunoscuta rugăciune, trebuie să sporească profunzimea mesajului poetic: "să reînvie orice tăcere/ să crape de dragoste pietrele/ înflorind printre stele/ să lingă cerul sarea din palme".
    Toate aceste metafore sunt dezvoltate în toată plinătatea simțurilor, într-o revelație filosofică și ludică a iubirii, care unește planul celest cu cel terestru, poem devenind tot ceea ce ne înconjoară, acest spațiu plin de evenimente, cu "felii de viață" așezate una lângă cealaltă, descoperite și prădate de poet, în "Pocăința hoțului". Inspirația și energia poetului sunt descărcate din mediul înconjurător (cărți, copaci, inimi, sânge, cer), iar rolurile se inversează, el devenind în acest poem "umbra", - chiar dacă în majoritatea creațiilor, conceptul de "umbră" este asociat cu "poezia". Din perspectiva aceasta, a umbrei, își definește chemarea sufletului sub semnul misterului, considerându-se "instrumentul unor conspirații neverosimile". Din aceste motive, e disponibil doar pentru sinele lui, să-l protejeze, devenind "masca pe fața iubirii". Poetul e "prădătorul" sau "hoțul", cum se confesează: "da, am furat cuvinte din cărți/ din copaci, din inimi/ din sânge ca un vampir/ din cer ca un nou Prometeu", care se alimentează cu această energie din exterior, pentru sine, ca spirit, fiind astfel pregătit să ofere viață prin creație, vindecare, "de la o carte la alta". Dar ideea este expusă și tratată cu calm și ușoară ironie în finalul versurilor, pe un principiu care a banalizat totul, că emoțiile oferite cititorilor, spre explorare, sunt cunoscute de mult timp ("toate sunt vechi/ și mie sunt toate"), finalul aflându-se, astfel, aproape de cel al unei povești. Între începutul poemului, în care face cunoscut principiul discursului liric ("poemul acesta/ nu-mi aparține/ eu îi aparțin întru totul"), bazat, la nivelul psihicului, pe conceptul Uroborus, și final, poetul se dovedește a fi un maestru al comunicării, cititorii simțind un ritm intens și activ al expunerii stării lăuntrice.
    Se înțelege că poetului îi este necesară această practică, de a se inspira din mediul exterior, chiar și "din cer", tocmai de aceea, împovărat de condiția lui de prădător, își exprimă regretul, de a se inspira pentru "a vinde" harul divin, spunând simplu, primordialității: "da, am greșit/ Iartă-mă!".
    Cu o atentă analiză psihologică, obține înțelesuri depline ale capacității sufletului de a dărui. Poemul "Trădarea umbrei" definește sufletul ca un refugiu, menit să metamorfozeze, în revelație și vindecare, cuvinte care să ofere lumii exterioare lumina experiențelor sale. În condițiile unei diete lipsite de bunurile pentru el, oferită de cei cărora le-a fost înfățișat, redusă la "firimiturile căzute în inimă", pentru că "oamenii sunt sătui/ de ceilalți/ nepăsându-le/ decât de propria mască", sufletul poate fi pus în pericol, "ispitit" să accepte o hrană "otrăvită", nepotrivită pentru el, și să-și "trădeze umbra" / judecata "pentru treizeci de cuvinte obscene". Comparația "așa cum Iisus a-nmulțit pâinile și peștii" și posibilitatea trădării, din final, în ceva care se cuantifică, stabilesc valoarea exemplului religios, din nou, ca dimensiune spirituală, în tot ce trăiește.
    Am încercat să explic situația dificilă în care m-am aflat, căutând "cuvântul" în formă, cu care să debuteze această prezentare, sau să desprind din acest cerc ocrotitor, Uroborus, unul dintre poemele pe care poetul le-a îngemănat, încât să las să cadă asupra lui toată greutatea cuvântului de început. Partea întâi a volumului, consider că este un poem - sferă, în care ideea poetică trece nefragmentată, dintr-un poem într-altul, într-un cerc al temelor și motivelor veșniciei, iubirii, timpului infinit, universului, dominate de profunzimea simbolului antic al șarpelui Uroborus, prezent în poemul cu același titlu care, la prima lectură, edifică expresia: "a merge de-a-ndoaselea". Abordată, în poem, ca procedeu artistic (procedeu întâlnit parţial şi la Blandiana în poemul "Ar trebui"), oferă o perspectivă asupra întoarcerii sinelui, din prezent la momentul inițial, prezentată fragmentat, pe aspectele importante ale vieții, dar inversate. Astfel, întregul univers interior al poetului se reduce la "un punct sub pix", revărsându-se în cel al poeziei lui, ca un destin cosmic, divin, într-un mers de viață, perceput de poet în formă de cerc, un ciclu nesfârșit al universului poetului și poeziei. Acel "punct sub pix", va deveni poezie care, la rândul ei, va căuta începutul, va fi inițiatoarea versus înțeleptul Moise (omul lui Dumnezeu), totul petrecându-se într-o stare armonioasă, profundă, simbolizată prin "Uroborus", șarpe luminos. Întregul poem este și o metaforă a nașterii și a morții, în dimensiunea timpului.
    Un suflet care caută viața în acest univers, de la flori la stele, a cărui sete de a trăi profund nu poate fi stinsă decât cu lacrima suferinței interioare, - adăpost de înțelepciune și căldură pentru poezie -, se cufundă în "abisul" reveriei, care să-l poarte în trecut, pentru a intra în comuniune cu sinele. Este un lucru dureros, care exersează vederea interioară ("în fața oglinzii"), cu voință și forță ("forceps! vreau să-mi cunosc alcătuirea!"), pe calea suferinței, alinată de lacrimi ("anestezic! și umbra îmi dă lacrimile să mi le beau").
    Versurile: "poemul acesta/ e bisturiul/ cu care mă operez/ în fața oglinzii" am considerat că îmi dau esența gândirii perfecționiste a poetului, care simte că plătește un preț, acela de a pierde legătura cu sinele copil, cu puritatea interioară: "să-mi țin propriul eu în brațe gângurind nemurirea/ iar umbra/ să-și facă singură/ autopsia".
    În versurile: "pielea nu e piele/ carnea nu e carne/ sângele nu e sânge/ sunt ceva ce știu/ dar nu-mi amintesc", pierdem legătura cu operația clasică, pentru că nu e nimic din ce ar trebui să fie în timpul unei intervenții chirurgicale, totul rămânând la nivelul psihicului, care e dedicat să înlăture "pielea și carnea sufletului", pentru a elibera "nemurirea".
    Chiar dacă este dureros, poetul Ionuț Caragea atinge măiestria în viața creativă, cu responsabilitatea protejării sinelui, privit și ca un râu de fluturi: "Iubirea este râul de fluturi, din care beau toți oamenii însetați de zbor". Metafora revelatoare a zborului unui fluture, care liniștește sufletul, vindecându-l și întorcându-l Universului, e prezentă în poemul pe care l-am îndrăgit cel mai mult, "Fluture pe mâna ta" ("atinge-i aripile/ și vei simți cum inima/ îți zboară din piept/ îndrăgostită de cer/ fii o grădină plină cu flori/ polenizate de sărutul cuvintelor.")
    Poetul își țese, cu suflet și aripi, visul veșniciei poeziei, care-l va duce pe ultima parte a drumului, către creatorul suprem. În poemul "Fratele Olandezului zburător", călătorește precum un pirat pe o corabie blestemată, al cărei catarg e versul, pe care poposește doar moartea și nu iubirea, ca orice om predestinat să aibă sfârșit, cu diferența că el va fi legat de vers și dincolo de moarte.
    În poemul "Mângâierea pietrei", sinele creator devine un sculptor în piatră, pentru a crea artă nemuritoare, un Dumnezeu care sculptează sufletele, cu "dalta inimii" lui, un lucru atât de hrănitor, vindecător pentru un suflet aflat în suferință, care "plânge", încât această "mângâiere" a inimii lui, poezia - simbolizată prin dalta cu care atinge și modelează, e recompensată cu un "sărut" al "ecoului copilăriei", de-a cărui seninătate, potență, chiar "și moartea se teme". Este un poem în care se simte puternic animusul pozitiv, divin.
    În contrast cu această față pozitivă a eului, cunoaștem și viziunea lirică a neputinței, a unei "iremediabile boli", a "deplinei singurătăți", a "uitării", aduse în prim-planul conștiinței cititorului, prin dedublare, sporind nota de mister și profunzime a semnificației "deplinei singurătăți", cititorul având posibilitatea, în poemul „Între mine și tine” să atribuie această singurătate, eului muritor, care va cunoaște sfârșitul. Toată această descoperire este realizată metaforic, în versurile: "între mine și tine/ se dezleagă o mască/ lăsând loc unei iremediabile boli", metaforă legată de realitatea pandemiei, care sporește riscul iremediabil al infectării, prin renunțarea la protecția măștii. Aceeași temă a morții este întâlnită și în poemul "Fulger încătușat", în care visul spune "la revedere", în fața morții, "un pirat". La finalul lecturii primei părți a volumului, aflându-te, din nou, în lumea realității pandemiei, cu siguranță vei ține și cu dinții de fericire și iubire, sperând, așa cum a gândit și poetul Ionuț Caragea, că vindecarea omenirii e infectarea cu iubire.
    Speranța acestei vindecări se întrevede și în partea a doua a volumului, în care poetul ne propune renașterea, motivul acesteia fiind transformarea spirituală, pe care omenirea o suportă, cu dificultate, când pasiunea s-a stins, după ce a trecut printr-o etapă de vârf a unei "infectări cu iubire", dorindu-se reaprinderea ei, imagine reflectată vizual, în metafora titlului, "Cenușă vie". Oportunitățile se ivesc, iar apropierea de poezie este remediul ideal, perceput vizual prin alăturarea epitetelor personificatoare și metaforelor, până la exprimarea, în plan poetic, a intensității mișcării și, respectiv, a transformării vieții, în plan real ("arhivă de zboruri"). Spațiul liric, al poemului cu același titlu, explică ce înseamnă să reziști, în același timp, unui sfârșit și să accepți ideea unui alt început, în aceeași iubire existentă în sinele lăuntric. Această dualitate, între sfârșit și început, îl urmărește pe poet, până în conștiința lui: "cenușă vie/ îngândurată/ arhivă de zboruri și incendieri", fiind convins că, prin renaștere, se poate trece peste moarte ("aștept să renasc"). Poetul admite împlinirea firii și expune dorința interioară, de realizare a acesteia, printr-o metaforă dinamică, de atingere, prin "mângâiere", a soarelui, - abundență de lumină și căldură -, reprezentând, la nivelul textului, forma cea mai înaltă și pură a iubirii. Imaginea prezintă, astfel, oportunitatea de a fi contrariul celeilalte părți a sinelui, care nu luptă pentru îndeplinirea conștientă a unui vis: "aștept să renasc/ să mângâi soarele/ cu o aripă/ cu cealaltă să-ngrop/ partea din mine/ nemângâiată/ de vise". Verbul "aștept", care presupune răbdare, într-o etapă de acalmie, pregătește percepția verbelor la modul conjunctiv: "să renasc", "să mângâi", "să răsară", "să scrie", ca aspecte ale stării de spirit, în lupta cu eul interior, de a-l transforma în "umbra lucidă", care "să scrie poemul/ fără de sfârșit", versuri cu care se încheie acest text, oferind conexiune cu "Poemul fără de sfârșit", din volumul "Absența a ceea ce suntem".
    Modernitatea poemelor lui Ionuț Caragea deschide perspectiva stabilirii de către cititor, a măsurii vindecării prin iubire, punând, probabil, în balanță poemele: "Fericirea visând fericirea" și "Poezie, al doilea val" ale căror mesaje, în conflictul iubire - moarte, sunt la opțiunea cititorului: "fericirea mea e o pagină albă/ ce visează să te întrupezi/ în cuvinte" sau "al doilea val/ e pământul strigând/ la pământ". Ceea ce înseamnă, creație prin iubire sau moarte, pe drumul transcendental al desăvârşirii, şi întoarcere la punct, la singularitatea de la care a pornit totul. Cum de altfel, spunea poetul în volumul său de debut, într-un poem reprezentativ : "La început a fost punctul".
 
Elena Papadopol
Constanţa, 23 mai 2020