« Home

Ionuţ Caragea - "Cenuşa din abis" (poeme)
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

La editura Fides din Iaşi a apărut volumul de versuri "Cenuşa din abis", semnat de Ionuţ Caragea. Volumul are 120 de pagini şi conţine 49 de poeme, grupate în trei părţi: "Pelerinaj spre adâncuri" (poeme în vers alb), "Cântece la harpa amintirilor" (poeme în vers liber sau clasic) şi "Poem omagial - Insula lui Ovidiu". Prefaţa îi aparţine criticului literar Constantin Cubleşan. Tehnoredactor a fost Dumitru Scorţanu (directorul editurii Fides). Coperta a fost realizată de Ionuţ Caragea, ilustraţia fiind o compoziţie după Zhan Fei (Ash rose, Deviant Art), Ars Thanea (Burning Roses), Laurentius (Wood ash, Wikipedia). Portretul autorului din interiorul volumului a fost realizat de Lucian Opriceanu. Pentru comenzi: editura Fides (editura_fides@yahoo.fr). Pentru volume semnate de autor: ionut.caragea@gmail.com

 
 
 
Scurtă prezentare a autorului

    Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al fundaţiei Maison Naaman pour la Culture din Liban, membru al Elis – Reţeaua românilor remarcabili din lume, membru de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Paradoxism, membru al organizaţiei culturale Diversité Artistique din Montréal, membru al organizaţiei culturale Poetas del Mundo din Chile etc. În urma prieteniei şi legăturii de nume cu prinţul Eugen Enea Caraghiaur, primeşte în 2008 titlul nobiliar de Baron al Casei Cumane de Panciu.
    A debutat în anul 2006, la Editura Stef din Iaşi, cu volumul de versuri Delirium Tremens. Poeziile, aforismele, nuvelele de ficţiune şi eseurile critice îi sunt publicate în numeroase reviste, ziare şi antologii din România şi din diaspora.
    Este publicat în limba italiană, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). În iunie 2012 câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional Naji Naaman cu aforisme din volumul Dicţionarul suferinţei (Editura Fides, Iaşi, 2008), traduse în limba franceză de Prof. univ. dr. Constantin Frosin. Este publicat în antologia premiilor literare Naji Naaman 2012 în trei limbi: română, franceză şi arabă. Este inclus de Nicolae Mareş în Cartea înţelepciunii universale. Maxime şi cugetări din literatura universală (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014). Este publicat, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Digital Unicorn, Constanţa, 2016), iar în 2017 este unul dintre cei 40 de autori incluşi în a doua ediţie a aceleiaşi antologii. În 2017 câştigă premiul special „Mihai Pauliuc” la prima ediţie a Festivalului Internaţional al Aforismului pentru românii de pretutindeni şi este inclus în antologia festivalului. A fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost numit Poetul născut pe Google, după numele volumului M-am născut pe Google (Editura Stef, Iaşi, 2007). În 2012 i-a fost publicată, sub pseudonimul Snowdon King, traducerea în limba engleză a romanului science-fiction Uezen, la editura americană Wildside Press.
    În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându-şi cariera de rugbist începută în România. În acelaşi timp şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ a realizat în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A doua antologie a văzut lumina tiparului în 2015. Se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe site-ul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro), fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei şi redactor-şef al revistei ASLRQ. În februarie 2012 se întoarce în România şi se stabileşte la Oradea.
    A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro
 

POEZIA CA FORMĂ A EXISTENŢEI


    O realitate pe care astăzi nu o mai putem eluda în nici un fel este aceea că tehnica, ştiinţa în general, a pătruns în toate formele noastre existenţiale, nu în ultimul rând, poate chiar primul, în modul nostru de a comunica. Internetul a devenit o prezenţă, o necesitate aproape indispensabilă, în casa fiecăruia dintre noi şi, iată, ne aflăm de-acum în faţa unui produs al acestuia: scrierea literaturii.
    Am avut acum vreo două luni o întâlnire, la un club din oraşul în care locuiesc, cu cititorii, cu scriitorii amatori, nu pot să-i numesc diletanţi, ca pe vremuri, şi unul dintre cei care au citit câteva poezii mi-a mărturisit, cu anume emfază, că el este cel mai cunoscut poet din ţară, întrucât fiecare poezie pe care o scrie o afişează pe feisbuc (iertaţi-mi grafierea cuvântului în acest mod, însă exprimarea curentă mă poate justifica) şi în câteva zile primeşte câteva zeci de mii de laicuri (aceeaşi grafiere a cuvântului, mi se pare firească), de apreciere. Aşa încât, de fiecare dată când i se adună un număr suficient de asemenea creaţii, îşi alcătuieşte un volum pe care îl tipăreşte la una din imprimeriile locale, după care lansează anunţul că e dispus să-şi distribuie opul, nu prin librării, ci prin poştă, la comandă efectivă, cu plata ramburs. Tot în timp record reuşeşte să vândă internauţilor (alt neologism!) câteva sute de exemplare. E, fără îndoială o performanţă…
    Nu ştiu dacă Ionuţ Caragea procedează la fel însă al doilea său volum publicat, care se intitulează M-am născut pe Google (2007), mă poate duce cu gândul, având chiar certitudinea, că face parte din generaţia (generaţiile!) formate prin mijlocirea internetului. Cele peste 30 de volume publicate (poezie, proză, eseistică, aforisme etc.), vor fi, multe dintre ele, dacă nu cumva chiar toate, rodul acestei… colaborări cu calculatorul. Să nu uităm, totuşi, că autorul a trăit ani de zile în Canada, iar internetul a fost singura sa legătură cu familia, cu lumea literară. Cu toate acestea, nu a renunţat la cartea de hârtie şi şi-a intensificat colaborările cu revistele literare, ba mai mult de atât, s-a dedicat promovării limbii şi literaturii române la mii de kilometri de Ţara-Mamă.
    Ceea ce mi se pare întru totul de remarcat, ca un fapt pozitiv al acestor creaţii lirice este, înainte de toate, limpezimea exprimării, a expresiei artistice, fără a se exersa în tot felul de artificii prozodice, cum obişnuiesc mulţi dintre mai tinerii noştri confraţi, considerând că o metaforică mai contorsionată poate da impresia unei mai profunde gândiri. Nu. Dimpotrivă, Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i-au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. „Poezia – spune într-un loc – e picătura de rouă/ pe frunzele unei flori care se deschide/ surâzând ca o tânără femeie/ picătura cade, se uneşte cu o altă picătură/ şi noul firicel de apă este absorbit/ de rădăcina copacului/ care mă cheamă să-i ţin de urât” (O minune de poezie). Avem aici o autentică profesiune de credinţă, a creatorului, a poetului care îşi vede astfel rezultatul demersului încorporat structural firii.
    De altfel, întregul volum, cu cele două părţi ale sale (Pelerinaj spre adâncuri şi Cântece la harpa amintirilor, la care se adaugă un frumos şi pios omagiu lui Ovidiu, la împlinirea a 2000 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui poet, Poem omagial) se desfăşoară pe axul sensurilor majore, fundamentale în fiinţarea pământului şi a pământenilor: cuvântul şi rod al acestuia: Poezia, în substanţa căreia se cristalizează relaţia cu transcendentul, cu Dumnezeu creatorul: „uneori/ trece o cometă/ pe cerul nopţii// gândul lui Dumnezeu/ se întâlneşte/ cu gândul meu/ într-o lacrimă” (Călătorie). Având, aşadar mirajul naşterii poeziei se vede îndreptăţit a face recomandări utile, mai ales tinerilor poeţi: „Să nu te grăbeşti niciunde/ în căutarea cuvintelor/ să nu scrii rime de dragul rimei/ şi nici metafore de dragul/ metaforei” (Calmul aşteptării), pentru că poezia e „pâinea neagră a cuvintelor” şi prin ea, prin exprimarea ei, poetul „cutreieră o pădure de gânduri” şi reuşeşte a se cunoaşte pe sine. El ştie că „din cenuşa abisului/ renaşte dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a-nceput totul” (Cenuşa din abis).
    În general, Ionuţ Caragea scrie o poezie confesivă, meditativă, capabilă a pune în mişcare gândirea cititorilor cărora li se adresează şi pe care îi avertizează: „voi nu ştiţi să scrisul pe-autor îl costă,/ vreţi doar o ieşire din viaţa anostă/ fără cheltuială, profitând întruna/ de un suflet care-i uitat de Fortuna” (Oare cui îi pasă?). Sunt versuri epigramatice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi maxime, totul ca într-o amplă decantare de înţelesuri existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei, după cum se exprima cândva într-un interviu.
    Volumul Cenuşa din abis se recomandă de la sine ca o pledoarie pentru destinul poeziei de azi („poezia supravieţuieşte”), pentru nevoia de poezie, la drept vorbind, în… viaţa noastră cea de toate zilele. (Prof. Univ. Dr. Constantin CUBLEŞAN)


Partea I - Pelerinaj spre adâncuri


Ahab şi colţul de stea

a rămas în mine
un colţ de stea
nedevorat de umbre
un colţ de stea căzătoare
pe fundul mării
însângerate
un colţ de stea
transformat
într-o balenă ucigaşă
care înghite cele mai frumoase
închipuiri
iar gândul meu
ca un Ahab obsedat
de cunoaşterea
absolută
sondează adâncimile
cu harponul agăţat
de frânghia pleoapei

ţărmurile se-ndepărtează
sunt doar eu şi colţul de stea
transformat
într-o balenă ucigaşă

chiar acum
mi s-a zbătut ochiul a primejdie
amintindu-mi
că singura constantă din viaţa mea
este moartea
şi singura fericire

este eterna
eterna căutare
a unui colţ de stea


Abisul metempsihozei

cea dintâi lacrimă
a singurătăţii
spală trupul neînsufleţit
al iubirii
preschimbate
în umbră

cuvintele sunt
ca nişte degete blânde
cu care mângâi
tâmplele amintirilor

singurătatea
şi nesfârşita ei
senzaţie de frig
şi veşnica întrebare
fără răspuns

de ce?
de ce?

rătăcesc
prin abisul metempsihozei
fără să ştiu cine sunt
fără să ştiu
unde trebuie
să-mi ancorez sufletul

mă cert cu Dumnezeu
împărţind clipa
ca un codru de pâine
şi sunt mereu flămând
de imperiala sa revelaţie

vino înapoi şi binecuvântează-mă
cu prezenţa
cu miracolul poeziei
calcă-mă în picioare cu perfecţiunea
şi sădeşte-mi curcubeul
în inimă

încoronează-mi nefericirea
cu laurii unui sărut
fantomatic
fă-mă să-mi umplu absenţa
a ceea ce sunt


Refuz să dorm

refuz să dorm
refuz să mă predau
visului
mă întorc cu faţa spre lume
şi din cenuşa amintirilor
dau naştere unui poem
o pasăre gângurind
la ferestrele inimilor
cu obloanele trase

refuz să dorm
plutesc pe propria expiraţie
până la buzele unei
iubiri amuţite
şi fac cuib de vrăji şoptite
pentru suflete amare

refuz să dorm
stau înlănţuit
de stânca nopţii
răsărită din lacrima întunericului
şi-mi hrănesc poemul
cu propriul meu ficat
pentru a da de veste oamenilor
că speranţa încă n-a murit

refuz să dorm
şi rănile mele adânci
sângerează fluvii
de nemărginire

refuz să dorm
stau cu gura întredeschisă
şi mi se revarsă sufletul în cascade
semăn pe câmpiile Căii Lactee
flori şi spice de lumină

refuz să dorm
îmi plimb palma
prin părul despletit
al unei comete
ia-mă cu tine, iubeşte-mă
fericeşte-mă
du-mă la marginea universului
să-mi cunosc creatorul
fiindcă şi el
refuză să doarmă

îşi oferă sufletul
necontenit


Calmul aşteptării

să ai calmul aşteptării
ştiind că poezia
oricum va veni
să-ţi mângâie tâmplele
singurătăţii

să fii ca un vulcan
fumând liniştit
pipa păcii
cu cerul
sau ca un deşert
în care anotimpul verde
durează câteva clipe
de inspiraţie
înlăcrimată

să nu te grăbeşti niciunde
în căutarea cuvintelor
să nu scrii rime de dragul rimei
şi nici metafore de dragul
metaforei
să nu-ţi fie frică
de tăcerea abisului
acolo se coc pâinile agape
ale celor mai profunde
înţelesuri

să ai calmul aşteptării
să fii ca o insulă
care-şi oferă cuibul
păsărilor cu aripi
de foc celest

să fii ca o cutie poştală
în care scrisorile sunt puse
de stelele căzătoare
sau de poştaşul curcubeu
trimis de însuşi
Dumnezeu

să ai calmul aşteptării
ca şi cum poezia
ar fi ultima picătură
de nemurire din paharul
pe care nu te-nduri
să-l bei până la fund

fiindcă lumea
este încă a ta


Râul gândurilor

mintea mea e râul
pe care plutesc
sloiurile de gheaţă
ale amintirilor

poate că acesta
e râul pe care trebuie
să-l trec de la naştere
până la moarte
pentru a ajunge dincolo

nu sângele, nu timpul
doar mintea
cu al său luntraş, umbra
aşteptând la marginea
lumilor

iar inima, sărmana inimă
e podul de flori peste minte
flori care-şi pierd petalele
una câte una

uneori râul se odihneşte
sub pletoasele sălcii
ale viselor
apoi e dezmierdat
de răsăritul de soare

ziua şi-o petrece
privind oamenii, locurile
rareori cuvântă
pe limba valului
şi varsă lacrimi
peste iarba încă verde
a copilăriei

râul curge, curge
şi se opreşte
la digul dragostei
o atingere
care i-a schimbat cursul
preţ de câteva clipe
un legământ
care s-a transformat
într-o insulă

mintea mea e râul
care va seca

pe albia veche
poemele
ca nişte pietre
triste
vor aştepta
paşii călătorilor


Nu fugiţi!

nu fugiţi!
cutremurul care vă sperie
are epicentrul în inimă!
vulcanul care erupe
nu vă ameninţă viaţa!
crăpăturile care se deschid sub voi
sunt fisuri ale sufletului
prin care iese esenţa divină!

mergeţi ca fachirii
pe magma incandescentă!
respiraţi norii de fum şi cenuşă
precum fumătorii de Narghilea!
veţi simţi dragostea
cum pulsează din nou
în carnea voastră aproape moartă!

nu fugiţi!
rugul acesta ieşit din pământ
e tron pentru regii eterni
ai luminii!

de ce vă mulţumiţi
să fiţi doar stăpânii
unor regate de singurătate
conectate doar wireless?

nu fugiţi pentru a construi
castele de nisip!
totul curge
tot ce se înalţă din vanitate
se surpă!
nu mai trăiţi în ruina visului
din care aţi fost izgoniţi!

lepădaţi-vă de întuneric
ca de negrul de sub unghii!
fiţi de partea învingătorilor
şi lăsaţi învinşii să-şi mângâie
umbrele, aceste pisici negre
care sunt gata oricând să renunţe
la stăpânii lor!

sacrificiul vostru
va deschide uşa
către un alt orizont
pe care îl veţi privi
numai cu ochii interiori!

atunci când sângele retras
în pământ ca un şarpe
va simţi căldura
primăverii eterne
şi va ieşi din nou la suprafaţă
într-o altă cămaşă!

nu fugiţi,
vă rog, vă repet, vă poruncesc,
nu fugiţi!

rămâneţi aici
cu mine
şi
citiţi!


Statuie fără chip

astăzi lumea
nu mai este ce-a fost
şi totuşi poezia
supravieţuieşte

ca un peşte bătrân
hrănindu-se cu resturi
în ape poluate

ca o pasăre zburând
prin smogul dens
al civilizaţiei

ca un fir de iarbă
crescut prin crăpătura
asfaltului încins

ca o umbră
care trage în piept
oftatul nefericirii

ca un strigăt mut
rătăcit în labirintul
circumvoluţiilor

ca o îmbrăţişare
între două himere

ca un trup de lumânare
pândind tăcut
scânteia unui suflet

ca un colb ridicat
de trecerea unui timp
prea grăbit

ca un rigor mortis
pe faţa unei amintiri

da, poezia supravieţuieşte
puţini o simt, puţini o văd
puţini o recunosc

puţini mai folosesc cuvintele
ca pe nişte chei atârnate
la cingătoare
pentru a deschide inimi
sau cufere de pe fundul
abisului

oh, poezie, cortegiu de metafore
peste vechile manuscrise
ale singurătăţii
cât mă bucur că exişti
chiar şi aşa
ca o statuie fără chip!


Preludiul unui naufragiu etern

cuvântul
precum ancora
aruncată în negrul abis
nu mă lasă să plec
şi stau la suprafaţa
propriului sânge

valurile timpului
mă lovesc
o dâră înspumată
se desprinde de mine
şi dispare

vântul îmi şopteşte
un cântec străvechi
iar eu îl îngân
mai rezist, mai rezist!

o întrebare
mă sâcâie
ca o insectă sub haine
tărâmul promis
mai există?

departe, departe
pumnalele stâncilor
aşteaptă să-mi sfâşie carnea

o pasăre se aşază
pe trunchiul meu cerebral
şi-mi ciuguleşte
amintirea copilăriei

mai rezist, mai rezist!


Călătorie

gândul
cometă pe cerul
interior
mă face fericit

uneori îl prind
în capcana unui vis
cu ochii deschişi
şi devine
cuvânt

cuvântul călătoreşte şi el
pe o mare albă
în căutarea unui ţărm

eu îl privesc
cum se duce
tu îl priveşti
cum soseşte
pe coama unui val
şi te bucuri
când îţi mângâie
sufletul

uneori
trece o cometă
pe cerul nopţii

gândul lui Dumnezeu
se întâlneşte
cu gândul meu
într-o lacrimă

lacrima cade tăcut
pe pământ
prevestind
o altă călătorie


Pelerinaj spre adâncuri

amintirile mele
sunt mânăstiri îngropate
în adâncul minţii
pe care le vizitez
zi de zi

în interiorul lor
dragostea aprinde o lumânare
iar sufletul sărută
icoanele
celor dragi

pretutindeni
se aude un cântec
care-mi înaripează
dorul ancestral
impregnat
cu miros de tămâie
şi mă ridic
până la înălţimea
îngerilor

tălpile mele
nu mai trebuie să frământe
lut amestecat cu lacrimi
pentru pâinile
hămesitelor umbre

iarba şi florile
nu mai trebuie să strige
aşa cum strigau
când călcam peste ele
în căutarea
tărâmului promis

plutesc
şi ochii-mi sunt vitralii
prin care lumea
se vede mai plină
de speranţă şi culoare

o lume în care
mă-ntorc
cu o pană de înger
în mână

să vă-mpărtăşesc
frumuseţea mânăstirilor
din adâncuri


Monumentul visătorilor

cu o singură
deschidere de pleoape
am îmbătrânit şi am pierdut
totul

din mine a mai rămas
doar amintirea unui vis
care se oglindeşte
în fântâna limpede
a dimineţii

aş mai avea
o singură dorinţă
le spun ochilor mei
ca două monede de plumb
aruncate pe fundul
fântânii

vreau cuvântul
să lupt până la capăt
cu iluzia vieţii!
vreau ca în această
ruină a visului
să construiesc un monument
pentru toţi visătorii!

vreau să urc până în vârful
acestui monument
să-mi eliberez fiinţa
într-un ultim zbor de Icar!
să mă ardă dragostea creatorului
până la ultima celulă!

apoi să fiu în armonie
cu iarba şi vastele întinderi
de pământ
un fir din cenuşa mea
s-ajungă pretutindeni

să fiu biografia florilor
lăcrimând
şi seva arborelui care luptă
cu propria sa umbră
până la ultima frunză
care atinge cerul

vreau să cicatrizez
toate rănile
oprind sângerarea
singurei lumi
care ne-a mai rămas!


Îngropat de viu în mormântul iluziei

chiar şi visul suspendat
de pleoapele blânde
ale zeului Somn
poate ajunge
în prăpăstii adânci

chiar şi umbra
poate face un pas
mai departe de tine însuţi
pentru a-ţi aminti
cât eşti de singur

chiar şi mâinile
îşi pot pune singure cătuşe
în loc să-ţi aducă
pâinea la gură

chiar şi paşii
pot greşi drumul
pe care iubirea
l-a învăţat pe de rost

chiar şi glasul
poate fi străin de tine
tocmai atunci
când ai cel mai mult nevoie
să fii înţeles

chiar şi ochii
pot ridica steagul alb
al capitulării
şi lumea să dispară
încet-încet
în orbire
lăsându-ţi moştenire
doar câteva amintiri
zdrenţuite

chiar şi inima şi creierul
îşi pot lua adio
unul de la celălalt
fără să ţină cont
de consecinţe
inima să ajungă
o insulă într-o mare de sânge
iar creierul un azil
într-o mare de gânduri

chiar şi sufletul
care citeşte acatiste
în mânăstirile din adâncuri
se teme de lunga călătorie
şi din zborul lui
înăbuşit de propriile aripi
crescute prea lungi
rămâne doar o singură lacrimă
în care îşi înmoaie
pana de scris
testamentul

viaţa a fost

un scâncet
alungat din cuibul nopţii

o haină mult prea mică
pentru renaşteri târzii
croită de un război
de ţesut cruci
pe câmpii

un răgaz
cât respiraţia unui visător
îngropat de viu
în mormântul iluziei


Poem despre trecut

trecutul
e aripa rănită
pe care nu mai poţi
s-o ridici

e clopotul
care şi-a înghiţit
limba

e plaja întinsă
plină de amintiri
care s-au aruncat
precum lemingii
de pe faleza înaltă
a inimii

e calul cu piciorul rupt
căruia trebuie
să-i curmi suferinţa
dar ochii săi
blânzi şi familiari
îţi îngreunează
decizia

e podeaua putredă
peste care trebuie
să păşeşti cu grijă
ca nu cumva să cazi
şi să rămâi imobil
în bezna memoriei

e fereastra cu zăbrele
care te opresc
să trăieşti din nou
copilăria

oh, trecut
printre ruinele tale
îmi caut metafora!

cu lacrimi amare
lipesc cioburile
ulciorului
cu care împart
apa tămăduitoare
a cerului!

cu pietrele
din albia
râului secat
îţi voi zidi
poeme!


Foşnetul amintirii

amintirea foşneşte
ca o piele de şarpe
mângâiată de vânt

ca o frunză uscată
nevoind să se desprindă
de ramul prin care
seva încă mai curge

ca o haină ruptă
peticită cu vise
şi cu firul
unei vieţi
mult prea scurte

ca un cearceaf
sub care freamătă
fantoma unei iubiri
de neuitat

ca un lan de grâu
prin care aleargă
neobosit
copilul din mine

ca o geană
unduită ca trestia
pe malul lacrimii

ca o mătase care
nu-mi lasă sufletul
să devină fluture

ca un vechi manuscris
cu litere şterse
pe care-mi aştern
poemul ultimei
speranţe


Chemare

cuvintele mele
sunt ca nişte sirene
ce-şi limpezesc părul
în lacrimi de singurătate
visând să fie privite
atinse, iubite, înţelese

speranţa lor e ca o salcie
ce aşteaptă pasărea
să-i împodobească
să-i înveselească
frunzişul

cântecul lor
e ca o chemare
lansată la mari depărtări
corăbiilor plecate
în căutarea unei lumi
mult mai bune

sufletul lor
e ca un mesaj într-o sticlă
supravieţuind uraganelor mării

mesaj întorcându-se
pe aceeaşi plajă
unde eşuează
creaturi nevinovate
izgonite de poluare
şi de exploziile atomice
din micile lor
atoluri de fericire

cuvintele mele
au solzi ce strălucesc
noaptea întreagă
în bătaia razelor lunii
dar n-au pe cine
să călăuzească

din cuibul lor de vise
se ridică păsări fantomatice
ce zboară cu aripi de ceaţă
către un alt viitor
 

Cenuşa din abis

focul s-a stins
fumul s-a risipit
cenuşa s-a depus
în abis

inima mai bate
doar de dragul
propriului ecou
care-i alungă
singurătatea

iar pe adevărul
dintre bătăile sale
n-are niciodată timp
să-l asculte

eu aştept
să se-ntâmple ceva
şi cum nu se-ntâmplă nimic
încep să trag de mine
pentru a ţinti un miracol

trag şi iar trag
dar sunt ca un arc
fără săgeată

speranţa mea pare
o lacrimă exilată
în tăcerea
umbrei

mă resemnez
sunt o corabie
eşuată pe nisipul
scurs din clepsidră

privesc cerul
ca pe o hartă ştearsă
de nori

e clar
locul meu nu-i acolo
închid ochii
şi ca prin farmec
din cenuşa abisului
renaşte dragostea
pentru cuvântul
de la care
a-nceput totul


Mlaştina albă

zi de zi muşc
din fructul unui arbore
care creşte în abisul
fiinţei mele

şi mă simt atât de gol încât
umbra pare un veşmânt
pe care aş vrea imediat
să-l îmbrac

dar, din moment ce nimeni
nu mă dojeneşte
mă întreb:

oare am săvârşit un păcat
sau viaţa asta
este croită
într-o asemenea măsură
încât voi ajunge iarăşi
să rod lanţul durerii
asemenea unui câine
pedepsit de stăpân?

nimeni
nu-mi răspunde

nopţile îmi ascund
visele cele mai înţelepte

dimineţile plâng
cu lacrimi mari de rouă

soarele pare intoxicat
cu propriul său gălbenuş
şi s-a ascuns după un nor

din oglinda unui petec de cer
răsare un om fără chip
şi nu ştiu dacă sunt eu
sau altcineva pe care
ar trebui să-l iubesc

inima poartă
un mănunchi de chei
care s-au rupt
în încuietorile
tuturor
întrebărilor

merg în cerc
şi urmele dispar

plâng şi eu
de dorul amintirii
şi seminţele
din fructul arborelui
încolţesc
în mlaştina albă


Lumânare

între a fi şi a nu fi
am ales poezia
ea este lumânarea
pe care mi-o ţin singur
sperând să-mi călăuzească paşii
în întuneric

de la distanţă
oamenii văd doar o flacără
care pâlpâie
dar lumânarea se scurtează
şi-mi pregăteşte
un cavou de ceară

lumânarea
cel mai fidel cititor
care se citeşte pe sine
autodevorându-se
şi cel mai priceput
îmblânzitor de umbre
care devine la rându-i
o umbră neputincioasă

între a fi şi a nu fi
nu-mi pot pune nicio dorinţă
fiindcă mi-aş stinge singur lumânarea
pot doar să sculptez himere în ceară
himere cu viaţă efemeră
iubindu-mă cu limba de moarte
a flăcării

între a fi şi a nu fi
sufletul meu e un fum negru
care pictează pe tavan
o icoană fără chip


O minune de poezie


nu am răbdare până la vise
sunt chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

poezia o ţin în palme
până când noaptea îmi face
vrăji de somn spunându-mi
să fiu liniştit
poezia va fi alăptată până dimineaţa
cu praf de stele amestecat
cu lacrimi de iubire

mă trezesc îngrijorat
poezia este picătura de rouă
pe frunzele unei flori care se deschide
surâzând ca o tânără femeie
picătura cade, se uneşte cu o altă picătură
şi noul firicel de apă este absorbit
de rădăcina copacului
care mă cheamă să-i ţin de urât

copacul ştie că nu mai are mult de trăit
îl întreb ce şi-ar dori să fie:
pat, masă, scaun, vioară?
iar el îmi spune că poezia
plânge în venele sale şi prin gura frunzelor
se roagă să ajungă într-un
cuib de hârtie

sperând să renască odată
cu lacrima poetului
când mâna neputincioasă
nu va găsi cuvintele

o poezie ca o pasăre
cu aripile desfăcute
aşteptând sufletul cald
să o ridice la ceruri
aşa cum focul ridică
un lampion

să devină una
cu noaptea


Phoenix

să fii om
ca să meriţi un nume de pasăre
să fii lacrimă şi foc
ca să meriţi un nume de pasăre
să fii moarte şi înviere
ca să meriţi un nume de pasăre
să fii zbor deasupra pietrelor
când piatra grea pe suflet te apasă
ca să meriţi un nume de pasăre

să fii ciocul încovoiat spre propria inimă
aripa care urcă şi aripa care coboară
să fii strigăt sfredelind în cruce şi-n abis
să fii lacrima mortis curgând
pe chipul zeului de ceară
să fii cuvântul clocit
de trei sute şaizeci şi cinci de zile
de aşteptări ale unui miracol
devastator cu epicentrul în inimă
ca să meriţi, ca să meriţi, ca să meriţi
un nume de pasăre

pasăre eliberată
din aurul negru al versului
pasăre arzând ca tatuajul soarelui
pe retină
şi ca flacăra candelei
pe pielea de reptilă
a întunericului cuibărit
în circumvoluţii

pasăre gata să unească
cerul şi pământul
purtând o oază de fericire în cioc
furată din vastul ocean
al deşertăciunii

pasăre cu ochi de lună plină
şi ochi de galaxie
pasăre care zboară
ca o cometă prin
eoni de singurătate
pasăre ca un ecou
de cuvinte nemângâiate
pasăre ca un motto
pasăre ca un epitaf
pe aceeaşi pagină
a existenţei

pasăre care îi îngăduie omului
să poarte un nume de pasăre...


Un dumicat din pâinea neagră a cuvintelor

cu ochii închişi îmi caut trecutul
această mână pierdută
în accidentul nefericit
cu nume de viaţă

încă mai simt furnicături
în degetele amintirilor

degete făcând închinăciunea
pe timpul slujbelor de duminică
la care am mers împreună cu bunicii
degete pipăind trupul
iubirilor mele care au ţinut
cât un oftat al dimineţii
în faţa ucigătoarei călduri a amiezii
degete mângâind obrazul catifelat
al copilului pe care
n-aş fi vrut să-l văd niciodată
crescând

fiindcă
trecerea timpului înseamnă
apropierea de marile
temeri

nimeni nu poate nega asta
dar cu toţii ne prefacem că nu ştim
despre ce este vorba

mi-a mai rămas o mână
cu care cern cuvintele
venite de sus
prin creierului meu
ca o sită

pesemne
din făina cuvintelor mele
se va face pâinea
pe care cititorii mei
o vor împărţi la cina cea de taină
o pâine neagră
cu coaja însângerată
ţinând de foame
umbrelor înfometate
de destăinuiri

o, ce tristă consolare
în faţa atotputernicului
neant!

sunt doar o voce care strigă
în pustiul amintirilor

un profet al cuvintelor
menite să devină
tăceri

viaţa mea rămasă
un dumicat de pâine neagră
pentru sfinţirea
umbrelor

o, ce tristă consolare
în faţa atotputernicului
neant!

un neant
care mă priveşte în vise
cu ochii albaştri
ai tatălui meu

cerându-mi
un dumicat din pâinea neagră
a cuvintelor...


Inorog

într-o zi de primăvară
m-am născut din spuma valurilor
aşa cum se naşte orice inorog

apoi
mi-am petrecut copilăria
luându-mă la întrecere cu vântul
pe plaja însorită
sau mirosind urmele altor inorogi
care dispăreau definitiv
în crepuscul

şi cum nu voiam
să rămân singur
am decis
să plec în căutarea
semenilor mei

am urcat munţii
m-am adăpat din râurile
învolburate ale iubitelor mele păduri
m-am lăsat mângâiat de palmele
blânde ale ferigilor şi de lianele
împletite în cozi
iar falnicii brazi au scris cu acele lor
poeme de dragoste
pe trupul meu de zăpadă

am mers prin vaste deşerturi
am poposit în oaze pline de verdeaţă
m-am apropiat de copiii singuri
când dormeau sub cerul înstelat
m-am odihnit lângă ei
privind harta constelaţiei mele
am intrat tiptil şi cu urechile ciulite
în visele lor sperând
să aud tropăitul de copite
al unor alţi inorogi

mai târziu
am devenit inorogul de hârtie
scrijelind cu cornul meu
pe retina orbilor
am devenit săgeata dreptăţii
şi sabia lui Dumnezeu
dar tot singur îmi depănam
amintirile

acum
când am devenit
un simplu cal de povară
un suflet zilier de inorog
purtând în spate
întreaga suferinţă a lumii
mi-e teamă
că voi muri înaintea
vulturilor pleşuvi
care au pus stăpânire
pe cer

şi nu va mai fi nimeni
care să împungă ochiul
lui Dumnezeu
pentru a dărui oamenilor
picătura de dragoste
şi nemurire


Poezia, mama mea adoptivă

sunt copilul
pe care poezia
îl strânge la sânul ei
de mamă adoptivă
sunt copilul
a cărui mamă
nu va muri niciodată

ea îmi aprinde
mereu lampa în odaia
singurătăţii mele
şi îmi spune poveşti
despre lumea în care cuvintele
sunt nemuritoare
şi îndeplinesc
orice dorinţă

pe mama mea adoptivă
am strigat-o într-un vis
în care uşile erau larg deschise
ea se plimba într-un
câmp galben de rapiţă
şi când m-a văzut plângând
s-a apropiat de mine
mi-a zâmbit
şi a renunţat la lumea ei
pentru a fi cu mine
în lumea mea

când am deschis ochii
mi-a şters lacrimile
cu batista ei înflorată
care încă mai păstra
parfumul veşniciei

apoi m-a luat de mână
şi ne-am întors
la copilăria sufletului meu
trăind aievea orice frumoasă amintire
şi remodelând amintirile triste
cu bagheta magică a metaforei

totul este cum vrei să fie
mi-a spus
mai puţin trupul pe care
trebuie să-l înapoiezi
pământului

dar de ce nu pot păstra trupul
am întrebat
iar ea mi-a răspuns
că praful trupului
va aştepta un nou suflet
care să se ridice la ceruri
sau care să coboare
în adâncul abisului
pentru a-şi căuta jumătatea
pe falezele
unei alte vieţi

dar eu, cel care încărunţeşte
şi-i tremură mâinile
n-aş merita şi eu tinereţea
fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte
aici, acum, ca un veşnic răsărit
pe retina clipei?

pentru ce, pentru ce, copilul meu
îmi spune ea
când tu ai vârsta tuturor
începuturilor?
pentru ce ai vrea ca totul
să fie la fel?
urcă-te pe trupul meu de pasăre de foc
ţine-te cu o mână de aripa vieţii
şi cu o mână de aripa morţii
şi vei simţi briza
eternei călătorii

cât de înţeleaptă
e mama mea adoptivă, poezia
şi-atâta de frumoasă
e privirea ei de râuri
izvorâte-n stâncă!


Ce va rămâne din mine?

simt cum umbra
cântă la harfa ridurilor
un cântec premonitoriu...

ce va rămâne din mine?
poate inima ca o floare
în părul veşniciei?

poate cuvântul
ca o cometă perforând
timpanele galaxiilor?

oh, viaţa asta
ca un vârtej de secunde
care-mi atrage corabia trupului
spre adâncul abisului!

ce va rămâne din mine?
poate dorul ca un fir de aur
care m-a salvat
din labirintul iluziilor?

poate ultima suflare
ca un vânt care va trece pe lângă oameni
ridicând praful viselor
până la cer pentru a face
plecarea mea la fel de frumoasă
ca o auroră boreală?

poate ochii
ca două lampioane
purtând flacăra dragostei
către necunoscut?

oh, viaţa asta
ca un clopot răsturnat
tras de funia umbrei
strigând răguşit
salvează-mă!
salvează-mă!

dar dacă veşniciei
nu-i lipseşte nimic
pentru cine mai port
povara aceasta a vieţii?

şi voalul acesta albastru
de ce nu se dă la o parte
încât să nu mai fiu nevoit
să mă-ntorc în fiecare seară
în spatele pleoapelor?

oh, viaţa asta
ca o mare scamatorie
în care sunt iepurele
scos din joben
care visează să ajungă cândva
un porumbel al păcii!

deci, ce va mai rămâne
din mine?

poate sămânţa
aceasta de iubire
din care răsare
singura veşnicie
pe care o cunosc

poezia
ca o floare în părul
copilului meu?


Botezul abisului

umbra
ca o insectă uriaşă
îmi devorează trupul
încetul cu-ncetul

când vor rămâne
doar oasele
va intra în pământ
şi va aştepta
să înmugurească
un nou trup

Doamne, aruncă pe mine
o pudră de stele
să mai trăiesc
câteva răsărituri!

tu m-ai făcut nemărginit
dar mi-ai retezat
aripile de lumină

pentru ce?

până şi florile
se întristează privind
atâta suferinţă
şi se închid

până şi râul
curge mai repede
nevoind să-mi ţină
minte chipul

până şi soarele
trece ca o locomotivă
iar norii îl urmează
ca nişte vagoane de marfă
pline cu vise pe care
nu le voi trăi
niciodată

pentru ce?

porţile la care bat
rămân închise
inima mea e ca un coş
cu merinde
care se strică

lacrimile mele
sunt doar amorsă
pentru albul
tâmplelor

sângele meu
e doar un flux
şi-un reflux care spală
tălpile amintirilor

pentru ce
aceste dorinţe
care stau ascunse în riduri
ca nişte animale de pradă
pândind firave
atingeri?

pentru ce atâta poezie
ca un vast ocean
în care naufragiez
fără să ating
ţărmul fericirii?

pentru ce acest botez
al abisului?

coboară scara
deschide-mi cerul
şi lasă-mă să-mi cunosc
adevărata mea
fiinţă!


Lipeşte-ţi urechea de vers şi ascultă!

un vers
e ca o cale ferată
lipindu-ţi urechea de el
auzi cum vine
trenul unei iubiri

care te va lua
şi te va duce departe
dincolo de nori
dincolo de asfinţit
dincolo de vămile
cerului

steaua ta norocoasă
va fi prima gară
în care vei coborî
şi vei admira peisajul
tuturor momentelor
în care ea te-a călăuzit

trenul îşi va relua mersul
pe urmele unei comete
către dimensiunea
în care s-a înfăptuit
tot ce-ai gândit
dar n-ai îndrăznit
şi tot ce-ai visat
dar nu s-a-mplinit

când vei ajunge
la destinaţie
trenul îşi va trage
un pic răsuflarea
mireasma fericirii
îi va unge
roţile ca nişte
mici galaxii

apoi conductorul
înzestrat cu aripi de înger
va arunca în focul domolit
un făraş plin
de stele căzătoare

şi trenul
din care vor ţâşni
noi nebuloase
se va întoarce
către lumea în care
cineva şi-a lipit
din nou urechea de vers
şi ascultă...


Plânsul munţilor

iubesc munţii
greutatea vieţii
cade mai întâi
pe umerii lor

şi ştiu că în ciuda
sfintei lor statornicii
plâng şi ei, ca şi noi
numai că plânsul lor
ne înfrumuseţează calea
spre eşafodul clipelor

munţii plâng în cascade
fine şi transparente
ca un voal de mireasă
care le acoperă ochii
adânciţi în peşteri
întunecate şi reci

ochii lor
au văzut multe
mult prea multe
dar aşa le-a fost
soarta

să scruteze cerul
să urmărească un zbor
să adăpostească viaţa
să păstreze oasele morţilor
şi să adâncească abisul

iubesc munţii
greutatea vieţii
cade mai întâi
pe umerii lor

dar plânsul lor
mă întristează
până la măduva
cuvântului
până la
rădăcinile
umbrei
până la cascada
sângelui

căci şi inima mea
e un munte
care plânge


Culegătorul de metafore

sunt un copil
care cutreieră
o pădure de gânduri

crengile
mă agaţă de haine
jivinele mă pândesc
din scorburi
sau mă adulmecă
din alte ascunzători
adânci

ajung într-un luminiş
ca la un zâmbet
după o ploaie de lacrimi
şi culeg metafore
pentru mine şi familia mea
numeroasă

nu pot rămâne definitiv
în această pădure
de-a dreptul fermecată
pe care o consider
a doua mea casă

nu pot rămâne
chiar dacă păsările negre
coborâte din înaltul cerului
s-au aşezat în vârful arborilor
şi au atât de multe lucruri
să-mi povestească

nu pot rămâne
fiindcă n-aş vrea
ca familia mea numeroasă
să renunţe la hrana ei
sufletească
şi să înceapă să consume
numai carne şi sânge
ucigând dragostea
cu lovitura de pumnal
a infamiei


Dans

cunosc o doamnă care
după ce probează
umbra fiecărui om
se îmbracă elegant
cu rochia lungă a nopţii
şi mă invită la dans
pe foaia de hârtie

cunosc şi un domn care
stă cu ochiul Lunii pe noi
dar nu din gelozie
el vrea doar
ca pe timpul dansului
să nu ne greşim paşii
fiindcă am putea
să ne rănim
unul pe celălalt

şi mă cunosc şi pe mine
iar eu, din când în când
îl rog pe domn
să-mi ia locul
apoi, mă înalţ
de pe vârful genelor
şi dansez cu stelele


Mantia fermecată

eu am venit pe lume
cu un suflet îmbrăcat
într-o mantie de cuvinte

iar mantia
a început să mi se deşire
în momentul în care
m-am agăţat de spinii
unei flori surâzătoare
pe care-am vrut s-o culeg
numai şi numai
pentru mine

dar ca un făcut
pe timpul viselor
mantia îşi recăpăta firul
şi redevenea nouă
iar după ce mă trezeam
începea din nou
să se deşire

pentru o vreme
mi-a plăcut
acel proces bizar
dar mai târziu
când totul a început
să semene cu un calvar
m-am decis şi am tăiat firul
cu o foarfecă

şi când credeam
c-am scăpat
s-a agăţat umbra
cu colţii ei
de cuvintele mele
şi de atunci
tot aşa

ziua mantia mi se deşiră
iar pe timpul viselor
îşi recăpătă firul
şi redevine nouă

pesemne
cineva doreşte
ca sufletul meu
să plece gol şi murdar
din această lume

iar altcineva
doreşte să am grijă
în continuare
de sufletul meu
până când va fi pregătit
să îmbrăce
o mantie de lumină


Dor

sângelui meu
i-e dor de apa dulce
a unui fluviu
de iubire
şi de la atâta aşteptare
devine mai sărat
ca o mare moartă

trupului meu
i-e dor de freamătul
şi mângâierea
unui vis cu ochii deschişi
şi de la atâta aşteptare
devine un profet al tuturor
nenorocirilor
amintindu-mi în primul rând
că durerea e un germene
care încolţeşte în carne
atunci când te aştepţi
mai puţin
şi îşi înfige
rădăcinile adânc
până-n teribilele abisuri
ale fiinţei

sufletului meu
i-e dor să-şi strângă
sufletul pereche în braţe
şi cum acesta nu poate fi
decât sufletul lui Dumnezeu
dorul aşteaptă în sălciile
plângătoare ale poemelor
şi cântă precum mierla


Lacrimi şi cenuşă

încerc să scap de umbră
de această cenuşă
din care nu reuşesc
să renasc

o amestec cu lacrimi
îmi umplu rezervorul
şi scriu, şi scriu
mii şi mii de poeme
şi aforisme

toate îşi iau zborul
către alţi oameni
către alte lumi

dar umbra mea
nu se micşorează
deloc

încerc să nu mai plâng
suflu asupra umbrei
încerc s-o împrăştii
iar ea începe
din nou să ardă
dar nu, dar nu e dragostea
cea care arde
ci iadul pe pământ

mai bine plâng
mai bine lacrimi
şi cenuşă


Dezlegare la o nouă viaţă

prin tine, poezie, am fost dezlegat
şi am fost lăsat să merg în lume
prin tine am fost lăsat
să râd şi să iubesc
A L T F E L
un râs ca un soare de primăvară
şi o dragoste abisală
viaţa mea de dinainte
a trecut repede
şi am învăţat prea puţin
până când lacrima şi durerea
s-au contopit într-un sentiment
mai clar, mai dur şi mai ascuţit
ca orice cristal
un sentiment care m-a ajutat
să tai adânc în frici, în prejudecăţi
şi-n oglinda mincinoasă
care mă împiedica
să-mi privesc adevăratul chip
primit înainte de naştere
chipul
sufletului meu
iar acum
în cinstea fratelui meu
care a înviat din morţi
şi în cei treizeci de ani
cât a mai trăit pe pământ
nu a râs decât o singură dată
când lutul a furat
lutul
voi invoca
tăcerea


Partea a II-a - Cântece la harpa amintirilor


Poezia din noi

iubim cu toţii magia
şi vrem să aflăm cum se face,
dar câţi iubim poezia
ce-amarul în vis îl preface?

simţim în piept aritmia
când omul din faţă ne place,
dar câţi simţim poezia
când bate cu pumnu-n torace?

ne dregem... melancolia
cu gânduri şi-atingeri rapace,
de-aceea-n noi, poezia,
îşi pierde dorinţa şi... tace.

vedem în jur veselia:
copiii încep să se joace,
iar noi, gonind poezia,
rămânem doar fiinţe posace.


La o răscruce de vise

mi-am întâlnit sufletul pereche
la o răscruce de vise
el râdea cu un ochi
imaginându-şi
nişte clipe promise
dar cu celălalt ochi plângea
şi nu se oprea
fiindcă visul meu
nu era deloc aşa cum el
îşi dorea
nu era la fel de cuminte
şi avea prea multe
aripi de cuvinte
cu toate acestea
sufletul meu pereche
mă chema, mă striga
de visul meu
cu braţele sale lungi se agăţa
şi nu mă lăsa să merg înainte
făcându-mă să mă opintesc
din cuvinte
ce-i de făcut, mi-am zis
ce-i de făcut?
şi sufletului meu pereche
pe plac i-am făcut
l-am îmbrăţişat
cu toată dragostea
l-am îmbrăţişat
şi am simţit miros
de carte veche
mirosul meu preferat
din copilărie
când citeam
şi pe toţi eroii
din poveşti îi iubeam
apoi l-am sărutat
cu grijă pe pleoape
şi lui i-a plăcut
atât de mult... atât de mult
încât inima lui Dumnezeu puteam
în el s-o ascult
iar el s-a ghemuit
la pieptul meu
a spus două cuvinte
care însemnau
şi pentru el
şi pentru mine:
tot înainte!


Abis

noi din abis venim
şi în abis trăim
şi în abis ne-ntoarcem
când credem că murim
iar gândul o scânteie
şi dragostea văpaie
ne luminează calea

abis, abis, abis
eşti lacrimă şi vis
eşti sânge şi eter
etern şi efemer
eşti vid atemporal
şi dor transcendental

nu ponegriţi abisul
acolo e răspunsul
la marile-ntrebări
acolo se conjugă
tot felul de-ntâmplări
acolo e salvarea
acolo e misterul
abisul este-o casă
mai mare decât cerul

abis, abis, abis
infern sau paradis?
depinde cum privim
şi cum ne adâncim
depinde ce dorim
şi cum le potrivim
depinde ce-am uitat
şi ce mai vrem să ştim

nu ponegriţi abisul
acolo este fiinţa
ce râde în oglindă
cu braţele deschise
dorind să ne cuprindă
acolo e amorul
în starea cea mai pură
acolo este frigul
ce poate fi căldură

abis, abis, abis
ambiguu şi precis
permis şi interzis
te-aştern în manuscris
şi fără compromis
eu te iubesc
abis

abis, abis, abis


Când cauţi o scăpare...

Când cauţi o scăpare de boli sau sărăcie
Şi n-ai nicio credinţă, trăind în preacurvie,
Să ştii că-ntotdeauna, pe fiinţele perfide
Când banul le salvează, tot banul le ucide.

Nimic în lumea asta nu este la-ntâmplare,
Chiar însuşi universul e scris în vechi tipare,
Aşa că ţine minte, când cauţi o scăpare
Respectă-l pe cel care cu sufletul e mare.

Nu-i mai răni pe oameni, nu spune că sunt javre,
Chiar dacă-s slabi ca moartea, nu merge pe cadavre;
Dă-le şi lor o pită din marea ta avere
Şi vei simţi în tine o altfel de putere.

Iar boala care poate te chinuia şi-n vise
Va deveni chiar raiul cu porţile deschise,
Şi-o briză de-nviere tu vei simţi în tine
Şi-ţi va fi bine-ntruna, c-aşa-i când faci un bine.

Când cauţi o scăpare de boli sau sărăcie,
De-ţi cumperi efemerul, vei pierde-o veşnicie.
Să ştii că-ntotdeauna, pe fiinţele perfide
Când banul le salvează, tot banul le ucide.


Toate cuvintele mele

toate cuvintele mele frumoase
sunt trupu-mi de carne, sânge şi oase,
sunt suflet şi lacrimi din dragostea mea,
sunt neîmplinirea şi cumpăna grea.

toate cuvintele mele frumoase
sunt râuri line şi mări furtunoase,
sunt sloiuri de gheaţă pe gânduri fierbinţi,
sunt doruri nebune şi-atingeri cuminţi.

toate cuvintele mele frumoase
sunt zâmbete largi şi mărinimoase,
sunt strigătul care-n adâncuri tăcea,
sunt chiar universul clipind dintr-o stea.

toate cuvintele mele frumoase
sunt boli fără leac şi contagioase,
sunt zboruri sihastre spre ziua de-apoi,
sunt marea iubire trăită în doi.

toate cuvintele mele frumoase
sunt umbre adânci şi zări luminoase,
sunt urme lăsate pe plaja din vis,
sunt porţile care spre cer s-au deschis.


Să te rogi

să te rogi să fii puternic ca Atlas sau ca Hercule,
să te rogi să fii de veghe pentru fiinţe somnambule,
să te rogi să poţi desprinde adevărul din minciună,
să te rogi s-ai mintea clară într-o lume-aşa nebună.

să te rogi să-ţi pună alţii cât mai multe beţe-n roate,
să te rogi să poţi învinge târâindu-te pe coate,
să te rogi ca-n lumea-ntreagă să înceapă o schimbare,
să te rogi să vezi mulţimea renunţând la celulare.

să te rogi ca poezia să ajungă mai iubită,
să te rogi ca aforismul să ne scape de ispită,
să te rogi să nu existe internet şi dependenţă,
să te rogi ca ea, natura, să ne scape de demenţă.

să te rogi să fii puternic ca Atlas sau ca Hercule,
să te rogi să fii de veghe pentru fiinţe somnambule,
să te rogi să poţi desprinde adevărul din minciună,
să te rogi s-ai mintea clară într-o lume-aşa nebună.


Zeul din gând

nu vreau să scriu după tipare,
chiar dacă am îndemânare,
prefer cuvântul inspirat
din gândul pur, nealterat,
când tot ce dăinuie în vers
e provenit din univers.

desigur, nu e prea uşor
să stai la mâna zeilor,
să desluşeşti ce îţi şoptesc,
să nu crâcneşti când poruncesc,
să scrii pe fundul de abis,
despre pierdutul paradis...

să fie scrisul tău un dar
când pare totul în zadar
pentru cei care au uitat
cine i-a binecuvântat....
eu pot să scriu oricum, oricând,
dar scriu când zeul meu e-n gând,

un zeu care mereu mi-a fost
la vitregie - adăpost,
iar la durere - vraci ocult,
magie-n versuri şi tumult,
un zeu care mi-a dăruit
poemul fără de sfârşit,

un zeu cu suflet de copil
rugându-mă să fiu umil
atunci când lumea este rea
şi când povara este grea,
un zeu ce este-n fiecare,
în sentiment şi-n cugetare...


Cântec la harpa amintirilor

o linişte
ca o pădure visând
o voce-ancestrală
în mine vibrând
o rană umplută
cu cer şi pământ
o dragoste
ca un blestem şi descânt
o umbră ce murmură
dorul răsfrânt
o lespede care
mi-e-acoperământ

un foc reaprins
de-amăgirile mele
un chip ce se sparge-n
puzderii de stele
un nou răsărit care vrea
să mă-mbete
un alt asfinţit
peste suflet pecete
o punere-n scenă
a fostelor zile
ce viaţă frumoasă
avut-ai, copile!

o nouă poveste
cu-acelaşi final
e valul de spumă
ce-ajunge la mal
pe-altarul iubirii
sunt alte jertfiri
la corzile harpei
vă cânt amintiri
un gând, un cuvânt
o mică magie
renaşti în inima mea
poezie!


Conjugarea verbului "a fi"

conjugarea verbului "a fi"
nu e niciodată la-ntâmplare,
"a iubi", "a merge", "a muri"
au fost introduse în tipare
cu mult înaintea celor vii
de o forţă atotştiutoare...

câteodată-apare un poet
care "simte", "crede", "intuieşte"
încordându-şi versul în pamflet
drept în buba lumii nimereşte,
poate-aşa pe alţii-îi va trezi
(re)conjugarea verbului "a fi"


Bună ziua, lume!

bună dimineaţa! - bună regăsire!
bună ziua, mamă! - singura iubire.
bună seara, tată! - sfat la consfinţire.
noapte bună, viaţă! - bună, nemurire!

sărut-mâna, mamă! - tu m-ai mângâiat.
sărut-mâna, tată! - tu m-ai educat.
sărut-mâna, buno! - tu mi-ai spus poveşti.
bunul meu din ceruri - tot cu mine eşti!

fie-ţi viaţa lungă! - nu privi în pungă!
fie-ţi viaţa faină! - nu privi la haină!
fie-ţi viaţa bună! - nu râvni la Lună!
fie-ţi viaţa raiul! - leapădă vătraiul!

ce mai faci, vecine? - mulţam de-ntrebare!
unde mergi, străine? - nu vrei o gustare?
ce mai e prin lume? - cum pot să ajut?
Domnul meu din ceruri - ce am de făcut?


Oare cui îi pasă?

versuri, aforisme... le citiţi pe gratis,
vă drogaţi cu ele, parc-ar fi canabis,
v-alungă durerea, în extaz vă lasă,
dar de cel ce scrie, oare cui îi pasă?

voi nu ştiţi că scrisul pe-autor îl costă,
vreţi doar o ieşire din viaţa anostă,
fără cheltuială, profitând întruna
de un suflet care-i uitat de Fortuna.

când intraţi pe Facebook, încărcaţi o poză
care să ateste viaţa voastră roză,
copy-paste sub poză - vorbe înţelepte
ca să creadă alţii c-aveţi minţi deştepte...

care-i sensul vorbei, cine se întreabă?
câţi mai pot discerne într-o lume snoabă?
cine-i autorul? oare mai trăieşte?
cu sinceritate, cine-l preţuieşte?

versuri, aforisme... le citiţi pe gratis,
vă drogaţi cu ele, parc-ar fi canabis,
v-alungă durerea, în extaz vă lasă,
dar de cel ce scrie, oare cui îi pasă?


Poeţi şi cititori

noi, poeţii, mergem pe drumuri de chinuri pavate,
fără s-avem vreodată sufletele împăcate,
suntem invadaţi de gânduri de toate felurile
pentru a ne atinge miraculos ţelurile...

voi, cititorii, mergeţi pe drumuri de poeţi scrise
şi toate porţile din faţa voastră sunt deschise,
aveţi nevoie de trăirile noastre profunde,
încât să puteţi cu bunul Dumnezeu corespunde.

şi noi, şi voi, verigi ale-unui mare plan divin
în care cerurile, dacă răbdăm ni se cuvin,
e testul nostru greu spre dobândirea fericirii,
e testul lacrimii, al dorului şi al iubirii.


Arta este Dumnezeu

când un pictor vede o culoare
cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.

când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.

când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.

când poetul scrie-o poezie
într-un dor de maxim apogeu,
tot ce se aşterne pe hârtie
este scris de bunul Dumnezeu.


Covor pentru paşi oculţi

La războiul de ţesut
moartea ţese un nou fir,
omul care l-a avut
l-a pierdut în cimitir.

moartea-şi face un covor
împletit din oameni mulţi,
îl face multicolor
pentru paşii săi oculţi.

să aibă la bătrâneţi
gradul maxim de confort,
călcând peste mii de vieţi
chiar şi când tot omu-i mort.


Punctul terminús

la Judecată, Domnul l-a-ntrebat:
cu versul tău, pe câţi i-ai bucurat?
O, Doamne, mulţi n-au fost, îţi spun cinstit,
căci ceilalţi n-au timp pentru citit.

să dai pe mine vina, e uşor,
eu sunt poet, tu eşti judecător,
prin versul meu ai vrut să impui legi
când trebuia să vii şi să-nţelegi

de ce nu-i lumea aşa cum sperai,
de ce pământul nu mai e un rai...
tu doar mă-ntrebi şi, iată, îţi răspund:
pământu-i tot rotund, dar muribund.

iar de citit acum, nu mai citesc
decât cei care se împotrivesc
tehnologiei care ne-a adus
rapid la punctul nostru terminús.


Poem omagial - Insula lui Ovidiu


Insula lui Ovidiu*

poem inspirat din legenda
Insulei lui Ovidiu


dacă vrei să ştii
ce înseamnă singurătatea
gândeşte-te la Ovidiu
şi la petecul lui de pământ calcaros
înconjurat de apa lacului Siutghiol

gândeşte-te la omul care privea cerul
şi atingea norii cu degetele
încercând să-i aducă mai aproape de el
încât să fie trepte către templul zeilor
şi să afle direct din gura lui Jupiter
de ce trebuia să îndure exilul

gândeşte-te cum implora pescăruşii
care plonjau după hrană
în dâra de spumă din spatele
corăbiilor care traversau lacul:
„- nu mă luaţi şi pe mine
cu voi până la Mediterana?”
dar pescăruşii se aşezau pe catarge
şi îl priveau ca pe un frate de-al lor
cu aripile frânte
de care trebuiau să se despartă
fără să scoată un ţipăt

gândeşte-te la braţele lui cum trăgeau
neputincioase la ramele unei corăbii imaginare
sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze
zadarnic efort şi sufletul rămânea atât de singur
încât nu mai ştia pe ce lume se află
oare insula era purgatoriul
în care trebuia să se cureţe de toate
păcatele sale?

gândeşte-te cum vorbea cu peştii bătrâni
pe care-i hrănea cu firimituri de pâine
despre inima lui pe care timpul
o curăţase de solzi
şi o lăsase să bată pe ţărmul amintirilor
tot mai erodat de ambiguităţi
şi lacune

gândeşte-te la poemele lui triste
scrijelite pe scoarţa sălciilor plângătoare
sau pe scoarţa stejarului bătrân
din faţa colibei din chirpici
în care îşi ducea veacul

gândeşte-te la crivăţul iernii
şi la salbele de lacrimi îngheţate
dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte
care să-i aline dorul de casă

gândeşte-te la hainele lui ponosite
impregnate cu mirosul puternic de baltă
sau cu fumul de bălegar
unde erau mantiile lui curate şi elegante?
unde erau băile romane
calde şi pline de flori?

toate drumurile trebuiau să ducă la Roma
dar paşii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie
poetul desena cu un băţ de stuf pe nisipul umed
chipul soţiei sale, Fabia
chipul fiicei sale, Perilla
chipurile tuturor rudelor şi prietenilor
apoi îi îmbrăţişa pe toţi cu un oftat îndelung
şi rămânea doar cu cochilii de melci în palme
un şarpe se ivea dintre pietre
şi-l ispitea să se aventureze
în adâncul apelor

nu greşise cu nimic
doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă
ceva care l-a inspirat să scrie
şi să ia atitudine
împotriva unor acţiuni imorale
aşa a devenit proscris
în afara legii

şi câte scrisori i-a trimis lui Augustus
şi câte scrisori i-a trimis lui Tiberius
degeaba dacă împăraţii aveau
inima de piatră

poetul a murit la Tomis
unde a fost şi înmormântat
acum statuia lui de bronz ne priveşte meditativ
din faţa muzeului de istorie
din Constanţa
mulţi trec pe lângă ea
fără să ştie că Publius Ovidius Naso
a fost poetul roman care a devenit
poetul Daciei Pontice
poetul care a scris în limba geto-dacilor
contopindu-şi sufletul
cu cel al înaintaşilor noştri

gândeşte-te, gândeşte-te
şi iar gândeşte-te
2000 de ani au trecut
de la ultimii paşi ai poetului
pe acel petec de pământ calcaros
înconjurat de apa lacului Siutghiol

iar dacă nu mă crezi
poţi merge şi tu pe insula lui Ovidiu
iar când valurile vor mângâia ţărmul
vei auzi Tristele şi Ponticele


*Poem dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la naştere şi a 2000 de ani de la moarte. Autorul adresează mulţumiri ziarelor Adevărul şi Observatorul din Toronto, agenţiei de presă Romanian Global News şi revistelor Feed Back, Poezia, Baaadul literar, Banchetul, Boema, Revista Nouă, Conta, Portal-Măiastra etc. pentru publicarea poemului "Insula lui Ovidiu".


Aprecieri selective din perioada 2009-2017 despre poeziile lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):

« Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. (…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... »
(Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în revista Convorbiri literare, 2014)

« …Dar pentru un poet ”neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă” e un semn că încrederea în virtuţile izbăvitoare ale poeziei e încă intactă. Ionuţ Caragea îşi subliniază, dar îşi şi pune în valoare această inocenţă formativă (…) În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot. (…) De la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. »
(Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în revista Familia, 2015)

« „Douămiistul” Ionuţ Caragea, cu o biografie şi evoluţie spectaculoase, este deja un nume consacrat, considerat de unii chiar lider de generaţie, ca poet, prozator, eseist, autor de aforisme, cu peste treizeci de volume... (...) Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.” (...) În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l-au supus volatilizării. Cât îl priveşte pe Ionuţ Caragea, el îşi îngăduie chiar să experimenteze/să se joace, profitabil, precum în amplul poem, de concentrată formulă polemică Analfabetism literar (pamflet), construit din catrene-dublet care se derulează, alfabetic, numai din cuvinte care încep cu o singură literă. »
(Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)

« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. (…) Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. »
(Daniel CORBU, în revista Mişcarea literară, 2015)

« Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiinţa clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. (…) Poeziile lui Ionuţ Caragea articulează un univers plasat sub semnul cunoaşterii şi al reprezentării, poetul asumându-şi fără emfază inutilă rolul celui care adună identităţi într-o macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva”. »
(Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM, în revista Feed Back, 2017)

« Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte... »
(Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în revista Observatorul din Toronto, 2011)

« Ajuns astăzi la vârsta maturităţii creatoare, Ionuţ Caragea (care a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1975) are o operă împlinită, în linii mari, configurată, dar cel mai valoros şi mai reprezentativ volum al său rămâne Mesaj către ultimul om de pe Pământ (Ed. „Fides”, 2017), titlu inspirat şi plin de profunde şi tulburătoare semnificaţii, amplu poem sociogonic şi apocaliptic, dar nu de o tonalitate sumbră şi deprimantă, dimpotrivă, tonifiantă şi plină de speranţă, pe tema „ultimului om” sau a „omului postistoric” (…) Volumul se constituie într-o construcţie unitară, alcătuită dintr-o serie de poeme de mai mică întindere, dar legate între ele sub raport tematic şi stilistic şi este departe de a se transforma într-o misologie, pentru că nu are un conţinut deprimant, cu tot dramatismul existenţei, pe care poetul nu-l ocoleşte, dimpotrivă, îl accentuează; nu are, cu alte cuvinte, o reprezentare idilică şi edulcorantă asupra vieţii. Filosofia „ultimului om” derivă din cea a Arhetipului şi o întâlnim şi la Eminescu, în Sărmanul Dionis: „În om e un şir de oameni”. Este filosofia „firului filogenetic”. La I. Caragea, eul liric este dublu. Penultimul om, care nu poate fi decât istoric, i se adresează ultimului om, care este şi istoric şi postistoric. Volumul lui I. Caragea are la bază o „concepţie orfică” şi acesta este cel mai important lucru, pentru că orfismul exprimă esenţa poeziei, sinteza muzicii cu verbul. Orfeu, care îşi acompania versurile la harfă şi cu muzica lui îmblânzea fiarele şi cobora întreaga natură într-o vrajă extatică, reprezintă prototipul Poetului dintotdeauna, iar orfismul constituie condiţia primordială a lirismului. Orfismul este o doctrină soteriologică, o doctrină a salvării prin poezie. (…) Acest sens soteriologic, al salvării prin poezie, străbate şi volumul lui I. Caragea. Acesta este mesajul orfic pe care penultimul om – poetul, vrea să-l transmită ultimului om de pe pământ. (…) Poemele sunt scrise în vers liber. Nu au rimă, dar au ritm. Deci, nu sunt lipsite complet de muzicalitate, spre a se îndeplini condiţia primordială a orfismului. (…) Titlul: Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant este o admirabilă definiţie metaforică a poeziei. Această poezie este dedicată lui G. Călinescu, cu un citat în care ilustrul critic îi deplângea pe creatorii care îşi trăiesc gloria posterităţii încă din timpul vieţii, deşi incomparabilul nostru magistru şi-a trăit, încă din viaţă, propria-i legendă. Replica poetului este cum nu se poate mai sinceră şi concludentă: „eu nu voi muri niciodată”. La puţini poeţi am întâlnit o credinţă la fel de puternică a salvării prin poezie, ca la I. Caragea, care mărturiseşte că nu poate trăi fără poezie. (…) Poezia este numită „respiraţie divină”. Prin poezie, „Dumnezeu reinventează lumea”. I. Caragea este un antinietzscheian convins. Unul dintre poemele sale se intitulează chiar „Dumnezeu nu e mort”. (…) Respingându-l pe Nietzsche, înseamnă că poetul acceptă transcendenţa. Nu întâmplător, Maria-Ana Tupan, în docta sa prefaţă, îl numeşte „un mesager al ordinii transcendente”. I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie. (...) Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. »
(Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în revista Scrisul românesc, 2017)

« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea… »
(Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)

« Ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale (...) Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei. »
(Corneliu LEU, în revista Port@Leu, 2009)

« Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului şi receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri. (…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului şi al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. »
(Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)

« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, construit destul de mult pe internet, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe lamă de bisturiu, cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propria moarte când în sângele lui se porneşte Jihadul, aşa cum reiese dintr-o poezie a sa. (…) Totul pare dezarticulat în poezia lui Ionuţ Caragea, un univers amorf, format din antimaterie, iar el trudeşte să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare... »
(Emilian MARCU, în revista Convorbiri literare, 2011)

« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civicã în alertã. Versurile sale au în egală măsurã sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trãită la temperatura marilor caractere. »
(Victoria MILESCU, în revista Sud, 2017)

« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el –, natural, în cultura scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în postmodern. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. »
(Prof. Dr. Ioan F. POP, în revista Steaua, 2015)

« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. »
(Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)

« Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. »
(Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)

« Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice… »
(Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)