« Home

 

Ionuţ Caragea - "Delirium tremens" (selecţie revizuită)

 

 

Poemele de mai jos au fost incluse şi în antologia "În aşteptarea păsării"

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Locuiesc în casa cu multe ferestre
 
Locuiesc într-o inimă
Mă numesc Ionuţ şi-mi place să privesc
În fiecare dimineaţă
Lumea
 
Cresc
Sunt suflet mare
Acum vreau să iubesc
Îmi întind degetele dincolo de ferestre
Aici toate camerele-s nelocuite
Triste
 
Câteodată nu pot sta locului
Încerc să zbor
Dar mă lovesc de gratii
Şi visurile dor
 
Mă trezesc
Locuiesc într-o celulă
Aştept graţierea
Lui Dumnezeu
 
Îmi amintesc
Locuiam împreună cu Ea
Sub cerul liber
 
Privesc pereţii
Prind viaţă amintirile rupestre
 
Locuiesc în casa cu multe ferestre
 
 
La început a fost punctul
 
la început a fost punctul
şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l
astfel s-a format o stea
prima literă a universului: Alfa
a crescut mare devenind Omega
a explodat dând naştere celorlalte
litere din alfabet
 
literele s-au iubit din nevoie de cuvinte
cuvintele la rândul lor simţeau că lipseşte ceva
şi au stabilit reguli sub formă de propoziţii
îmbinate în fraze
 
anii treceau
frazele erau din ce în ce mai lungi
şi mai greu de citit
până într-o zi când cuvintele
au îmbătrânit şi au devenit mai înţelepte
au spus că vorba multă le aduce sărăcia
şi au inventat poezia
 
cea mai frumoasă poezie
era considerată poezia cu rimă
cu timpul rimele au devenit plictisitoare
puterea a fost luată de versurile la întâmplare
 
şi versurile la întâmplare
s-au transformat în propoziţii
şi propoziţiile s-au transformat în fraze
şi frazele aveau nevoie de virgule
şi virgulele aveau nevoie de puncte
şi punctele au devenit într-un final
cele dintâi şi din urmă semne
ale existenţei negrului în universul
alb infinit
 
 
Sunt poet
 
Povestea începe de fiecare dată atunci când te doare
Şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini
Se proiectează în faţa ochilor şi spune:
Priveşte-mă, cât sunt de frumos!
 
Ai sentimentul acela de gol în piept
Pentru că toată dragostea levitează
Într-un univers imaginar
În care tu eşti totul
Şi nimic
 
La o atingere de cuvinte se află iubita
O furi trecutului şi o întemniţezi
Într-o carte în care fiecare pagină
Reprezintă o viaţă viitoare
 
Visele sunt atât de reale încât
Atunci când te trezeşti
Descoperi la creştetul capului
O grămadă de bileţele
 
Dintr-o dată ştii care este
Rolul tuturor amintirilor
 
Drumul spre muncă este o binecuvântare
La fiecare pas te opreşti şi admiri
O minune care înainte ţi se părea
O banalitate
 
Vorbeşti cu arborii, cu păsările, cu melcii
Cu Soarele, cu maşinile, cu ferestrele, cu reclamele
Cu pământul, cu iarba
Cu biserica
Vorbeşti cu Dumnezeul din tine
Şi El îţi răspunde poeme
 
Ai ajuns să uiţi cine eşti
Pe ce lume trăieşti
La ce staţie de metrou trebuie să cobori
Vorbeşti de unul singur la telefon
Ajungi să te îndrăgosteşti de un ordinator
 
Probabil, nu ştiu,
Asta înseamnă să fii poet
Sau cel puţin un mic
Nebun…
 
 
Statuie cu faţa la Est
 
dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare
 
la mine-n această cămară
vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii
aceştia-mi sunt profeţii care-mi vestesc că astă-seară
va curge sânge-n călimară
şi eu pe mine mă voi spovedi:
 
serait-ce la fin du monde aujourd’hui?
 
dragă mamă, nu ţi-am spus
de când s-a aprobat decesul ca probă olimpică
m-am angajat la o fabrică de carne de tun
şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii
m-am apucat serios de băutură şi tutun
îmbolnăvit de farmecele poeziei
delirului şi stratului de fum
şi arde dorul cu flacără de candelă
şi corpul mi-este scrum
nici durerea nu mă mai iubeşte
a obosit de-atâta drum prin spitale, mă urăşte
 
trăiesc într-o lume în care totul se repetă
se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare
şi mă întreb temut că-n infinit mă voi topi:
 
puis-je mourir aujourd’hui?
 
dragă mamă,
de când am aflat că nu sunt singur la părinţi
că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată
am înţeles că, în sfârşit, pot fi şi eu alintat
de dragul meu tată
drept băiatul cel mic
aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele
pe ferestrele aburite
aici este ger
aş fi preferat să fie un înger
care să mă sărute pe frunte
numai el poate fi mereu şi pretutindeni
în pământ sau în cer
fratele meu cel mai mare
 
dragă mamă,
la tine se rezumă universul cuvintelor
şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face
nu este această poezie
pe care nici nu o pot numi poezie
ci doar o stare care se repetă
de fericire sau tristeţe când mă gândesc
la singurul cuvânt ce-mi vine-n minte
„mamă“
 
dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare
 
 
Best friends
 
începutul este întotdeauna cel mai frumos moment
aş vrea ca viaţa mea să fie un amalgam de începuturi
reconstruite într-un monument
gravat de promisiuni
şi de săruturi
 
am plâns când inima s-a frânt în două părţi
eram proscris să bântui pe oceane
în mijlocul acestor hărţi:
Ahab visând în hăul
gropilor Mariane
 
sfârşitul este întotdeauna cel mai trist moment
rămâi cu mici frânturi din începuturi
iar timpul lasă durerea ornament
ascunsă după măşti şi scuturi
te port medalion
first end
 
 
Eu la pătrat
 
viaţa este zero, la puterea doi
şi rămâne zero, nuli suntem şi noi
 
viaţa-i primul număr, împărţit la doi
rămâne jumate, restul la gunoi
 
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămân doar sfinţii fără de păcate
 
viaţa este sfera, cercul şi pătratul
scotocind prin toate, aflăm rezultatul
 
viaţa e triunghiul, dreptele catete
şi rămâne unghiul fără epitete
 
viaţa e obtuză, până-n infinit
şi rămâne punctul, singur şi uimit
 
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă
şi rămâne moartea... singură, rigidă
 
viaţa este zero, zero absolut
la puterea doi, un necunoscut
 
viaţa e un calcul – simplu –  cum sunt Eu
însă Eu² = Dumnezeu
 
 
Şi câte ar mai fi de zis
 
revino să ne fugărim în holdele de grâu
răsare-soarele-răsare-apune
dragostea pe-obrajii tăi subţiri curgând lapte şi miere
revino să te strâng cu brâul cerului pictând
pe faţa ta de freamăt şi suspine
revino să cântăm din mandoline
 
şi chiar de brâul Maicii Domnului renaşte
brâu de Cosânzene
în părul tău cernând fulgi de culoare
revino să te strâng de buze
să-ţi suflu-n palme buburuze
a Făt-Frumosului mireasă
 
revino să ne fugărim în lanul de porumb
să fim din nou copii
cu brâul vântului să te opresc pentru o clipă
c-un sărut să te-nroşesc
 
şi câte ar mai fi de zis Lunii
ce ne privea mirată, mai ţii minte?
ne fugăream comete
prin lan de spice şi de stele
şi mă lăsai să intru-n lumea ta
de basme şi fantasme
 
revino să mă scald în lacrima ta
ce alternează între tristeţe şi iubire
fără margini
 
revino să ne depănăm gândurile tremurânde
şi să schimbăm regulile timpului
ce nu mai ştie să se-oprească
revino să ne fugărim în lanul de lucernă
galbene flori galbene
ursit în palma ta norocul
 
şi iar alerg şi iar te prind de rochia-Sfintei-tale-Marii
şi iar vii şi iar pleci şi vii şi morţi suntem
ca doi copii frânţi în miliarde de cuvinte amuţite
şi câte ar mai fi de zis, revino să ne bucurăm
de clipa ce ne-mpresoară cu amintiri fuginde
ce tot te uiţi la mine tu, oglindă?
 
am fost şi tânăr
nu pot privi în spate
 
şi câte ar mai fi de zis, dar cine să m-asculte…?
şi mă opresc, cuvintele-s prea multe
 
 
Cer de nisip
 
iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint
urmărindu-ţi firul, iubito, paşii mi se pierd pe o plajă pustie
te mângâi cu un gând fugar, lacrimi se aştern pe nisip
castele de sare
 
te îmbrăţişez cu un oftat îndelung
îmi rămân scoicile în palme
le sărut şi îţi sorb glasul furat de valul tăcerii
pânze de borangic îmi înfăşoară sufletul vierme
păianjenul timp
 
cu ochii ciobiţi de pumnalele stâncilor răsărite din mare
privesc cum apune Soarele străin de tot ce-a trecut
îmi întind degetele uriaşe şi-l trag de urechi
zile liliputane
 
iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint
urmărindu-ţi firul, iubito, paşii mi se pierd
pe un cer plin de stele
te plimb în Carul Mare, pe Calea Lactee
până la Steaua Polară
Luna mirată
 
îmbrăţişez coada cometei fugare
urmărindu-te prin găuri de vierme
ne jucăm de-a v-aţi ascunselea prin tranşeele negre
îţi mângâi aripile de înger în Constelaţia Fecioarei
spicul de grâu
 
cu sufletul istovit
am încălecat pe-un taur, tu pe-un  scorpion
în centrul galaxiei mi-ai săgetat inima cu dor de supernovă
îmi întind degetele boante, zbori cu viteza luminii
praf şi pulbere
 
 
Nu mai pricep
 
atâta iubire zace în sufletele rătăcite
pierdutele cuvinte, pagini scrise în zadar
nu mai pricep cum inima s-a înţărcat
de sângele ce plânge
scurgându-se în zborul de cântece şi vise
n-am habar
poţi să mi-aduci iubirea smulgând aripi furioase
te cuibăresc în palmele căuş ce se ascund sub pene
nu ştiu ce să mai cred, iar amintirea cerne
lacrimi în culise
 
greieri dezgoliţi de cri-ul amurgului
grăbit în noaptea de păcate
nu mai pricep, nici licuricii nu mai au lumină
poţi să-mi aduci regina-nopţii în grădină
privind-o să mai sper când vântul eliberează şoapte
nu ştiu ce să mai cred dacă-am crezut vreodată
că liliacul va înflori
la tâmpla ta înstrăinată
 
nu mai pricep, să te cunosc n-a fost o întâmplare
mă doare că mă doare şi mă doare de ce oare
râul de lacrimi se adună-n vale şi-ţi stă-n cale
iar eu rămân în vârf de munte şi suspine
şi tot îmi zice unul, altul: o să-ţi treacă
iar eu mai sper şi nu mi-e deloc bine
 
aşa ca tine o să citesc şi eu ce-am scris
visând la nemurire
poate-am s-o regăsesc cândva în alte lumi
mai sincere, mai pline
şi-o să pricep şi o să sper încă o dată
că o să vină şi-o să rămână numai pentru mine
nu mai pricep de ce e doar o tristă amăgire
 
şi uite-aşa am ronţăit un vers de pâine arsă
mă tot repet, mă tot repet de ce nu-i miere de albine
şi câte ar mai fi de zis spuneam eu altădată
nu ar mai fi de zis nimic, nimicul mă-nconjoară
nu mai pot da timpul înapoi
să fim ca prima oară
 
 
Aceiaşi ochi albaştri de metil
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.
 
Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?
 
Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.
 
Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.
 
Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată…
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
 
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“
 Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă
 
Pe lumea cealaltă.
 
 
Orfelinat celest
 
moto: dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet
şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea
 
nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil
şi oricât aş scotoci, nu i-aş găsi niciodată marginile.
sunt învăţat să cred că exist, iar dacă n-aş crede
n-aş mai exista…
 
supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
unele planete erau puse cu dichis,
altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriţi… de-a v-aţi ascunselea, surâdea
şi se năştea în cer o altă stea.
 
copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa
împreună cu altcineva,
o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.
plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea
o creatură ciudată, cu forme nedefinite,
cu aripile zgribulite.
 
copilul se întreba … şi se tot întreba:
oare-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi,
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi,
un trup şi o umbră?
celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va întoarce,
când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?
 
oare-aş putea face două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată,
o lume de oameni şi o lume de umbre,
trăind şi murind totodată?
 
oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze
lumi în care să trăiască, fără să graviteze
în jurul visului meu?
 
 
Pasiunea lui Cupidon
 
Privită de sus lumea pare un puzzle perfect al iubirii,
o inimă gigantică în care freamătă la unison
miriade de picături izvorâte din miliarde de suflete,
o maree de vibraţii incandescente,
de valuri extaziate revărsându-se
pe ţărmurile bunei speranţe, în ţara de foc,
acolo unde azaleele nu plâng niciodată,
acolo unde anotimpurile se contopesc
într-un sărut necontenit.
 
Cupidon, cel care în generozitatea sa infantilă
dezleagă din tolbă zâmbete ascuţite cu aromă de vino-ncoa’,
lăsându-le să zburde la întâmplare, du-te-vino,
nu ştie că jocurile se mai schimbă,
mai apar scrabble, cuvinte încrucişate,
combinându-se după legi de nimeni ştiute,
vrute-nevrute, văzute-nevăzute.
 
Iar el suferă, dărnicia sa este răsplătită cu: mai lasă-mă!
câteodată din nostalgie câte o săgeată mai aruncă departe,
cu ochii închişi, sperând ca oamenii să reînceapă visarea,
cu ochii orizont-deschişi,
cu plămânii zugrăvind fresce
în aerul încă umed al dimineţilor,
simfonia patetică în ritmuri crescendo
a răsăritului sorbit de la buzele mării.
 
El speră ca amorul să fie dezgolit
între oglinzi de apă şi cer,
adieri dulci valsând pe nori buimaci,
dezmierzându-i,
hrănind palmele secate de singurătate,
Numai că speranţa este captivă în colivia deşertăciunilor,
promisiuni făcute, jurăminte solemne,
stele căzătoare aşternându-se pe pleoape naive,
atingeri îngrămădite în ferestre mincinoase,
uşi ferecate în spatele perdelelor fermecătoare.
 
Săgeata se înfige,
predestinată să unească inimi, acum le frânge,
Cupidon a îmbătrânit aşteptând,
nu mai există patosul de altădată,
basmele în care oamenii se iubeau până la adânci bătrâneţi,
Altele sunt acum simbolurile fericirii…
(cât de relativă este fericirea când vine vorba de săgeţi)
Săgeţi otrăvite, iar cel străpuns va alerga
după himerele trecutului
pe care le va atinge cu vârful degetelor,
printre şoaptele lui Bachus, în crâşma cotidiană.
Este o victimă, ca o ultimă licornă
aşteptând taurul stacojiu, destinul neîmplinit,
să o elibereze în marele mister al necuprinderii celeste.
 
 
Să învăţăm să piratăm iubirea
 
să învăţăm să piratăm iubirea
plagiatul unui sentiment extrem de costisitor
s-o copiem la indigo
să îi poruncim să ne facă pe plac
fără prea mult efort
cu maxim de confort
 
secrete şi vieţi la o distanţă regulamentară
trăiri şi atingeri cu mănuşi de protecţie
declaraţii rostite pe o limbă precară
bazată pe circumspecţie
 
să învăţăm să privim iubirea
cu ochelari de soare
s-o negociem cât mai ieftin
în camera hotelului:
 
în pat se zbate o inimă goală
sub formă de scrumieră
pe faţa de masă mototolită
o bancnotă murdară
 
să învăţăm să piratăm iubirea
sătui de-atâtea complicaţii
să repetăm
deşarte declaraţii:
 
te iubesc! şi eu te iubesc!
 
 
Voyage, voyage
 
aceeaşi sâmbătă însorită, porumbul cu plete cărunte
răsfirate de sufletul tumultuos al sfântului Laurenţiu,
lunecau pe asfaltul şoselei umbre dreptunghiulare,
semănau cu Dacii 1300 sau dacii luptând
cu legiunile romane,
mirosul de bălegar îmi aducea aminte de-acasă,
de viaţa la ţară.
 
papura se unduia valuri-valuri,
îmi imaginam cum mulinez, de la mii de kilometri,
crapul cu ale sale mustăţi întinse peste mări şi oceane,
Dunărea mă mângâia cu braţele prinse
de umerii Polului Nord.
 
cu cât mă apropiam mai mult de Atlantic
mirosea a ciorbă de peşte,
probabil lipovenii îşi întinseseră plasele meridionale
până la aurora boreală,
fumând Carpaţi prin Apalaşi sau prin Kahnawake,
vorbind mohawk,
îndulcindu-şi borşul cu sirop de arţar ,
pronunţând cu accent rusesc
cabane à sucre.
 
aceeaşi sâmbătă însorită
în care o Românie atât de mică
exploda în inimile noastre de sportivi,
Stejarii pregătiţi să cucerească
reduta Québec-ului,
am învins…
 
priveam cerul oftând, norii îi atingeam cu degetele
desenând avioane,
când eşti singur, înconjurat de străini, Dumnezeu
este mai aproape de tine,
sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă
pe alte continente,
aş vrea să zbor deasupra Tomisului
lingându-mi sarea de pe răni,
sărutându-l pe Ovidius pe frunte,
scrijelind o poezie de dor.
 
surprind acest prezent ciudat
transpus în megapixelii unei singure dimensiuni,
trecutul, o megaiubire, m-a transformat într-un megaloman,
de fapt este o suferinţă fără margini,
sufletul îmi este un gheţar,
trăiesc în cuaternar.
 
ce ştii, tu, cum lupt cu morile de vânt arctic
ce-mi cristalizează amintirea,
biciuindu-mi faţa lacrimile îngheţate,
odată fierbinţi de fericire?
 
te-ai gândit vreodată la patria ta
ca la un cimitir de cuvinte pierdute?
printre atâtea limbi covârşitoare
devii o limbă mută,
te îmbeţi cu sentimente singulare
între patru pereţi.
 
sunt regele gândurilor de iubire imposibilă
metamorfozate în versuri,
Snowdon, muntele pe care m-am căţărat
spânzurându-mă de Lună.
 
je ne veux pas oublier le passé pour un jour à venir,
je me souviens toujours de ton sourire,
dis-moi que tu m’aimes, ça suffira, je peux mourir,
en regardant ton visage, mon dernier souvenir.
 
 
Urme
 
şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte
de ce trăieşti cu regretul altei vieţi
în care toate zilele să fie senine?
te-ai plictisi de-atâta necuprindere
închide cerul în inima ta albastră!
 
dacă mi s-ar îndeplini o singură dorinţă
aş vrea să mai plâng o dată în acele dimineţi
oglindindu-mă-n timpul ce a trecut şi n-o să vină
să simt pe inimă săruturi arse în peceţi
pe trup atingeri raze-de-speranţă şi lumină
 
umbre izgonite de primul pas
al unui sărman proscris
într-o noapte tăcută în care fierbinţi îmi sunt dorinţele
şi lacrimile reci
 
de ce timpul respectă regulile impuse de secunde?
de ce se sfarmă scoicile în fire de nisip?
de ce clepsidrele sunt goale şi deşerturile pline?
de ce degetele îmi sunt rare?
de ce zboară gândurile
ca nişte păsări călătoare, dincolo
de hotarele imaginaţiei?
 
te iubesc, buzele mi se lipesc de fereastră
eşti undeva într-o lume de sticlă
acolo unde visurile devin realitate
şi tot ce ne-nconjoară redefineşte eternul paradis
 
îmi cresc aripi de molie în jurul candelabrelor
m-aş da de trei ori peste cap, să mă prefac în stafie
alintat la pieptul tău, sorbind apă vie
să locuim amândoi sub acelaşi cearşaf
făcând dragoste o veşnicie
 
şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte
în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte
file răsfoite cu privirea în ceaţă, între patru pereţi
imobilizat într-un cărucior cu patru anotimpuri
aceeaşi copilărie în care mai sper
că cineva de acolo de sus o să aibă grijă de mine
 
şi tot merg mai departe şi mă topesc
în ultima cursă contracronometru
sperând că la finiş există
un tunel nepământesc
către tine
 
şi fericirile sunt urâte aduceri aminte
când urmele sunt peste tot
pierdute-n surdină
 
 
Babilon
 
tragedia veritabilă a omului contemporan
este discreditarea tragicului prin indiferenţă
veritabilă de asemenea
este combinaţia dintre nevoie şi insuficienţă
soluţia mereu omnipotentă
este virulenţa
în ecuaţia determinismului
valenţa
creează nonvalori
căutătorii de comori
descoperă incompetenţa
 
certitudinea infailibilă a sufletelor noastre ruginite
este colecţia de vise necitite
preludiul este salvarea unei lumi inerte
doar morţile sunt certe
şi grăbite
 
incoerent
omul se zbate în angoasa cuaternară
evoluţia pe scara degradării este inerentă
relativitatea ne înconjoară
doar decăderea-i soluţia stringentă
 
ne contemplăm perfecţiunea
în oglinzi opace
în cursa vieţii
gloata se complace
 
ne căţărăm pe vârfuri de iluzii
păşim pe trepte de noroi
ne pierdem vieţile-n confuzii
noi am uitat
cum să murim eroi
 
şi au rămas doar frunze
şi strigoi
 
 
Delirium Tremens
 
Vezicula biliară îmi explodează în fabrica de spume amare,
Călăreţ spaţial mă pierd în galopuri de anorexie mintală,
Tranchilizantul comută durerea în faza finală,
Să nu credeţi în mens sana până nu aveţi
un corpore sano.
 
Scrâşnesc augmentativ,
Lasciv lubrifiază normalul întâmplarea,
Azi infinitul prinde forme în Calea Lactee şi Marea Moartă,
Alegerea-i totuna, parce q’on peut pas choisir la vie,
Suntem zeii de sticlă şi zeii de gheaţă
Şi zeii de viţă de vie.
 
Cineva a preschimbat apa în vin
Dar ne-mbătăm cu apă chioară,
Caneaua universală numită boală ne stoarce de iluzii,
Suntem praf în ochii iubirii covârşitoare
Numită demenţă,
Suntem laitmotivul sarcastic
Al zilei de azi şi de mâine.
 
Suntem piese de puzzle pe care destinul
Nu le numără vreodată,
Ne amăgim cu stele ce răsar şi dispar
În teoria relativităţii.
 
Suntem microbii existenţei la scară miniaturală,
Ne vindecăm prin eradicarea medicamentului
Numit credinţă,
Trăim în zona crepusculară, ce mare scofală,
Doar viaţa ne-o cunoaştem,
La vie c’est la vie mais ce n’est pas pour toujours
Resemnarea este statuia de ceară.
 
Azi nu mă interesează poezia,
Am vrut să aflaţi o poveste de groază,
Realitatea este atât de dură
Şi totuşi nu m-ascund în versuri perverse.
Dacă mesajul meu a ajuns aici
înseamnă c-am mai trăit o secundă himeră.
Probabil că veţi avea un şoc,
Veţi vedea stelele mele verzi
Şi iapa galben-vânătă.
Se zice că în viaţă norocul ţi-l întâlneşti
O singură dată
Şi te costă o experienţă morbidă
Sau o revelaţie rebelă.
Sper pe curând, prieteni!
Sper
Pe curând…
 
 
Mâncătorii de visuri
 
Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?
 
Trezeşte-te, copile,
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea,
încă nestinsă de alizeele dorului!
 
Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.
 
Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre,
să încolţească seminţele noastre
însetate de iubire.
 
În depărtare aud cântecul fantomatic
al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.
 
Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Walhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
adulatorii prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,
 
Alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.
 
Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
O să ajungem să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel n-o să ne mai orbească
lumina de Paşte.
 
Vom inventa chiar şi maşina timpului
şi vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.
 
Îmi vine să m-arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni
şi prefer să scriu şi iar să scriu...
 
 
Şapte grame de verde de Paris
 
Mintea pulsează în claustrofobicul gând al durerii,
mă salvez curmând realităţi iluzorii,
sub circumvoluţiuni pot descătuşa vise,
suflet răscumpărat din zapise.
 
Creşte-ţi aripi, copile, din colivia transigentă
ce pare refugiu… indicator: moarte lentă,
trădează asimptotic bariera existenţială,
ridică-te dincolo de tentanta îndoială.
 
Tălpi lăcrimânde ştiu că drumurile dogoresc,
ambiţia e zid, dorinţa-i moft lumesc,
transcende din miraj „a fi“
în ecumenicul „a şti“,
negoţ cu legea firii,
te înscrii?
Canon pustiu,
mort-viu.
 
Ce poate abunda în straturi de nimic?
Ce poate fi mai mare într-un atât de mic?
Ce poate dăinui în pagini de album?
Ce poate fi şi ieri şi mâine şi acum?
Ce poate fi şi clipă şi eternă?
Ce poate străluci în viaţa asta ternă?
 
Şapte răsărituri în lucernă!
 
 
Priveam
 
Priveam infinitul de la umbra sânului tău,
pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior,
pe umărul stâng îţi plana un cocor,
pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea.
 
Priveam liniştea serii în zâmbetul tău,
copilul de aur scăpăta încet spre nadir,
în jocul celest scufunda un vapor
în marea de-aramă.
 
Priveam cum levitezi în universul senzual,
zeiţa cuvântului banal ce devenise epopee,
mă desprindeam de trup în spaţiu-atemporal,
în picătura de magie.
 
Priveam Luna scursă din lacrima ta,
de-un fir de păr atârna o petală de nor,
cădeam cu braţele deschise în cerul tablou
contemplându-mi himera.
 
Priveam răsăritul mângâindu-ţi urmele paşilor goi,
vântul şoptea nisipului uitarea,
un val rătăcit mă săgeta cu săruturi de dor,
scrijelindu-mi durerea.
 
Priveam şi am rămas un veşnic privitor,
am fost actor şi am rămas un simplu autor,
am fost al tău şi am rămas al tuturora, un solist,
poetul autist.
 
 
Întrebare retorică
 
oare această poezie
fără tine şi fără mine
nu se va simţi părăsită
de dragoste?
 
oare această poezie nu este chintesenţa
iubirilor ce au trecut
şi or să vină pe lângă tine
pe lângă mine
ca o istorie a cuvântului
nerostit împreună?
 
oare de ce, cuvintele, oricâte-ar fi
nu ajung niciodată să exprime
tăcerile şi privirile în faţa cărora
ne dezbrăcăm uneori
de complexe?
 
răspunsul îl caut
într-o cută a pielii
într-o amprentă
sau într-o fisură a sufletului
 
oare când voi găsi răspunsul
nu va fi prea târziu
şi întrebarea din această poezie
va rămâne definitiv
o întrebare retorică?
 
 
Agnus Dei
 
dintre toate minunile de pe Pământ
am ales viciile pentru a fi fericit
îmi este frică să te strig
ecoul mi-a ştirbit de-atâtea ori imaginaţia
am trudit pentru dragostea ta, femeie,
o eternitate de cuvinte, puse cap la cap
ca un pod peste râul ce izvorăşte
din adâncul inimii
 
singurătatea inventează fantasmagorice universuri
trăiesc printre iluzii îmbrăţişând ecouri
o amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare
mă ghemuiesc între pereţii visului claustrofobic
pe-alocuri izbucnesc într-o tăcere fără margini
mă-ntreb de ce îmi ţine umbra de urât
de ce nu pleacă, să tragă cu urechea
la ce se spune despre
mântuirea mea
 
sclavia-i chintesenţa puterii distructive
până şi Dumnezeu s-a născut bătrân
doar un singur lucru îmi rămâne
să mă îngrop în consternare
să mor fericit pe limba
mieilor
 
 
Şamanul timpului
 
La limita dintre deznădejde şi disperare,
dintre strigăt şi scâncet,
îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei,
privind cum nisipul înalţă
piramida tăcerii.
 
Pe marginile destinului lacom
îmi ţes pânză de rouă,
clipă eternă de dimineaţă
suspendată
între şoaptele inimii.
 
Sub aripile de ceară ale nostalgiei
îmi îngrămădesc amintirile,
le păstrez pentru ziua în care
sufletul îmi va cerşi
ultimul zbor către stele.
 
Pe toate potecile gândului
îmi caut neţărmurita fericire,
viaţa mea e un vis
strivit de trecerea
timpului.
 
 
Artificial human being

Yesterday we ate the flesh
Tomorrow we’ll eat the chemicals
Today – shit
That will disintegrate our fate
Unaware of our mistake
We’ll take for granted
The actions that we make
We are the children of doom
For our vision is a gloom
The future is narrow
That will be our sorrow
We are the lords of destruction
We live in the present state
Of the future’s satisfaction
Our souls are in checkmate
Nous nous croyons les maîtres
L’égoïsme améliore la satisfaction
A être ou a paraître
Les deux, la même illusion
Este timpul să încolţeşti în trupuri de piatră
Renaşterea ta, Iisuse, în fiecare zi
Este timpul să ne adunăm cenuşa din vatră
Să plămădim cu sânge, nemuritoare poezii
Este timpul inimii neîncăpătoare de-atâta frumos
Să se reverse în alte inimi neîncăpătoare
Este timpul sentimentului glorios
Este timpul lui DA, ajunge cu OARE
Este timpul ca negrul să prindă culoare
Este timpul ca albul să prindă contur
Este timpul pentru o nouă schimbare
Priveşte în tine, priveşte în jur
Este timpul renaşterii tale ACUM