« Home

Ionuţ Caragea - "Despletirea viselor" (poeme şi aforisme)
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
Editura Princeps Multimedia din Iaşi a publicat în 2018 un volum de versuri şi aforisme sub semnătura lui Ionuţ Caragea. Volumul are 158 de pagini şi poartă titlul "Despletirea viselor". Volumul este alctăuit din trei părţi: "Chiar şi visul visează" (34 de poeme noi), "După care vis să mă trezesc" (26 de poeme din volumele anterioare) şi "Aforisme despre vis" (50 de aforisme). Prefaţa îi aparţine lui Daniel Corbu. Coperta a fost realizată de Vlad Turburea.  Portretul autorului din interiorul volumului a fost realizat de Lucian Opriceanu. Redactor: Daniel Corbu. Tehnoredactor: Janine Pîrvulescu. Alte cărţi de Ionuţ Caragea: www.ionutcaragea.ro

 

 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 
  Ionuţ Caragea sau spectacolul fiinţial între realitate şi vis

  Am în faţă noua carte de poeme semnată de Ionuţ Caragea, Despletirea viselor, o carte subsumată unui concept: Visul. Construită acribios şi armată cu  câteva pagini de aforisme despre vis. O să încep acest cuvânt însoţitor spunând că la apariţia celei de-a doua cărţi semnată de Ionuţ Caragea, în 2007, scriam: Unul dintre poeţii adevăraţi ai noului val scriitoricesc afirmat în ultimii ani este, fără îndoială, Ionuţ Caragea. Născut la Constanţa (1975), rugbist de performanţă mondială (triplu campion al provinciei Québec, echipa „Parc Olympique” din Montréal), poetul şi-a urmat destinul dincolo de ocean, în Canada. A debutat cu poeme pe internet, iar editorial în 2006, cu volumul „Delirium Tremens” (Iaşi, Editura „Ştef”). Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană ,,Ştef”, cu titlul „M-am născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, un constructor de stări lirice originale, aflat pe drumul descoperirii marii poezii.” De atunci până în anno domini 2018, Ionuţ Caragea, poet născut iar nu făcut sau, cum ar fi spus Maiorescu, poet în toată puterea cuvântului, (numit de critica literară ,,poetul născut pe Google”), a descoperit poezia adevărată, scriind-o şi aşezând-o în matca originală a unei opere. A publicat peste patruzeci de cărţi, apărute în limba română şi în câteva limbi de circulaţie. Despletirea viselor - poeme şi aforisme, ce apare la Editura ,,Princeps Multimedia”, este o carte la fel de profundă şi spectaculoasă ca acelea care o precedă, Eu la pătrat (2017) şi Cenuşa din abis (2018). Aceeaşi înaltă frazare lirică, un bogat spectacol ideatic şi impresia unei stări poetice neîntrerupte. Trebuie să spun că acest poet cu destin nu se dezminte. Şi mai trebuie să spun că am putea cita din fiecare pagină a acestei cărţi dense prin forţa ideilor, dar şi a imageriei lirice, care poartă pecetea harului şi a originalităţii. Convins că poetul adevărat e o aşchie de dumnezeire, aşa cum spunea acum nu multe secole Leonardo da Vinci, cu o conştiinţă clară a ceea ce face, Ionuţ Caragea spune: ,,dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea.” Poetul ştie că ,,moartea e ultima mască/ pe care-o purtăm”, că ,,poetul este singurul / care zgârie această/ ultimă mască/ cu bisturiul cuvintelor sale” şi că suferinţa din dragoste ,,e ca o lacrimă care cade/ pe altarul sufletului/ precum o picătură chinezească.” Pentru el, umbra este ,,o aripă rănită a morţii”, pământul, ,,o floare fără petale”, viaţa, ,,această melodie la care adaug partitura inimii mele.” Când e vorba de visare, Ionuţ Caragea devine dictatorial: ,,n-ai dreptul să visezi/ fără să ştii ce-i durerea/ şi n-ai dreptul să fii fericit/ fără să ştii ce-i moartea/ iată lumea în care trăim// suntem ostatecii îmbrăcaţi/ în uniforme ridate/ care privesc frumuseţea/ prin fereastra cu gratii/ a rănii.”(Ostatecii durerii).
 Cenuşă, vis, umbră, aşteptare, cer, sacerdot, abis, emoţie, absenţă sunt de fapt simboluri ale romantismului, dar pe care poetul ştie să le aşeze în tipare noi, originale, de o izbitoare modernitate. O viziune interesantă a cărţii o întâlnim în excelentul poem Orfelinat ceresc: ,,oare-aş putea face două lumi diferite/ care să se atragă şi să se evite/ nedorind să se cunoască vreodată,/ o lume de oameni şi o lume de umbre,/ trăind şi murind totodată?/ oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze/ lumi în care să trăiască, fără să graviteze/ în jurul visului meu?” Spunem fără a greşi că un poet poate fi evaluat şi prin forţa cu care suportă realitatea, mai precis realul agresiv. Ionuţ Caragea propune ca pe o formă curativă, salvatoare în aceste timpuri postmoderne, Visul. Uneori, eminescian, chiar visul visului din vis. Faţă de Lope de Vega care se juca cu acest concept, Ionuţ Caragea, care are atâta încredere în cuvântul civilizator, spune cu gravitate: ,, poate că voi muri într-un vis/ în care durerea nu doare/ în care singurul coşmar/ este viaţa.” Pe deasupra, poetul are credinţa că ,,vom renaşte din cenuşa unui vis”.
 Un bun exeget al poetului va trebui să analizeze incipiturile şi neapărat finalurile poemelor acestui orgolios constructor de templu liric. Mă aventurez să citez doar câteva incipituri realizate ,,în tăietură”: ,,viaţă, mă cucereşti cu o altă iluzie”; ,,încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee”; ,,cuvintele sunt decoraţii obţinute în războaiele minţii”; ,,prin lacrimi tragem de timp în faţa zădărniciei”; ,,umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului”; ,,o doză de ridicol există în toate minunile”. A se observa tonul aforistic al acestor ziceri lirice, scrise de un poet care are întotdeauna ceva de spus. În rest, vorba poetului: ,,talentul e talent/ şi-l las prin testament/ prin tot ce eu am scris/ în viaţa mea de vis”.
 Cu Despletirea viselor Ionuţ Caragea, lider de necontestat al generaţiei sale poetice, a reuşit să ne ofere încă o memorabilă carte. Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deşi paradoxul îşi are rolul său), poezia sa menţine în metafizic un spectacol fiinţial cu totul şi cu totul magnetic.  (Daniel CORBU)

 
Partea I - Chiar şi visul visează


Sculptură în inima de piatră a lumii

viaţa asta este
întinderea vastă
a unui vis
în care meditează
doar umbrele

iar eu
îmi iau în mâini
cuvântul
dur ca o daltă
şi sculptez
în inima de piatră
a lumii
chipul lui
Dumnezeu

pretutindeni
statui lăcrimând
aşteaptă să bată
clopotul sângelui

pretutindeni
cea din urmă cenuşă
se aşază liniştit
pe pământ


Chiar şi visul visează

cât trăieşti
tot ce face
parte din tine
visează

chiar şi mugurii
de pe şira spinării
visează să devină frunzele
unui arbore mereu tânăr
şi falnic

chiar şi picioarele visează
să ajungă rădăcini
într-un pământ mănos
în care să nu mai existe
morminte

chiar şi ochii visează
să se deschidă într-o altă lume
în care să nu mai existe
timp, durere, decadenţă
şi umbre

chiar şi urechile visează
să asculte cuvintele mântuitorului
înainte de cina cea de taină cu stelele

chiar şi amorul visează
la o întâlnire
fără mustrări de conştiinţă
cu oamenii admiraţi pe ascuns
în loc să rămână doar
un amor propriu

chiar şi sufletul visează
la sufletul său pereche
şi chiar dacă nu-l găseşte
îi închină monumente de lacrimi
şi-l strigă necontenit
în jungla luxuriantă a minţii

chiar şi inima visează
să bată la nesfârşit
în pieptul lui Dumnezeu
iar bătăile sale
să fie auzite şi simţite
de toţi oamenii

chiar şi creierul visează
ca toate amintirile lui
rămase de izbelişte
să devină poezie

chiar şi visul visează
să nu mai fie
doar un vis


Pâinea viselor

visele sunt pâinea noastră
cea de toate zilele
şi de toate nopţile

vise negre, vise albe
vise intermediare
vise pentru săraci şi bogaţi
vise pentru sănătoşi şi bolnavi

vise înmuiate
în laptele dimineţii
vise înmuiate în oul care
nu mai devine un zbor

vise pe care întindem
untul sărat al plăcerii
şi dulceaţa trandafirie
a sărutului

vise proaspete
vise rumene
vise crocante
vise frumos mirositoare
vise cu foietaj
vise cu răvaş
pentru iubirea din noi
vise cu seminţe care
nu vor încolţi niciodată
vise pentru sfânta
împărtăşanie
vise congelate
vise învechite
vise redospite
în vise de ocazie

vise în supa fierbinte
a lunii de miere
vise în supa reîncălzită
a inutilei iertări

vise servite cu sentimente
înăbuşite în aburul
viitoarei trădări
sau cu inimi prăjite
în sângele dorinţei
nestăpânite

vise servite cu trupul
ca un peşte marinat
în lacrimi

vise de regim
ca nu cumva
să ne rănim din nou

vise pentru cei
care cer de pomană
vise care nu mai aduc
pe nimeni
înapoi

vise mucegăite
vise aruncate la gunoi
sau la porci

vise...

 
Vis decapitat

visul meu cel mai frumos
n-o să se mai repete
a fost condamnat
la moarte prin ghilotinare
şi după ce lama
ascuţită a dimineţii
l-a decapitat
capul lui s-a rostogolit
pe treptele care coboară-n abis
iar trupul lui a sângerat
 dând naştere unei umbre
care imită viaţa
fără să spună
un cuvânt


Poveşti din aburul uitării

fiecare zi este
un examen al vieţii
iar visul este medalia
de absolvire
pe care o primesc
la lăsarea nopţii

în mod normal
ar trebui să port
pe toţi pereţii
mei interiori
o colecţie
impresionantă
de vise
dar cel care mă premiază
nu-mi dăruieşte vise
făcute din aur
ci vise făcute
din aburul uitării

şi totuşi
în dimineţile în care
mă trezesc şi aburul
încă nu s-a risipit
printre gene
fug repede
iau pixul în mână
şi scriu povestea
visului care m-a făcut
fericit pentru o noapte

această poveste
o dăruiesc oamenilor
iar ei, când o citesc
cuvintele încep să aibă
strălucirea aurului

nu ştiu cât timp
voi continua să visez
însă, chiar dacă voi fi
doar un nor în înaltul cerului

voi vărsa o lacrimă
voi zâmbi
şi, uneori, voi striga
nerăbdător să treacă cineva
la pagina următoare
la visul următor


Amintiri în stare de hibernare

amintirile mele sunt
ca nişte animale blânde
aflate în stare de hibernare
în galeriile minţii
în bârlogul memoriei
în peştera fără fund
a abisului

ele aşteaptă
să-mi spăl mâinile
cu lacrimile redempţiunii
şi să le scot afară
odată cu aburul primăvăratec
al inspiraţiei

ele aşteaptă
să se bucure de lumină
să se hârjonească în libertate
pe foaia de hârtie
iar metaforele lor
cu ochii mijiţi
între realitate şi vis
să trăiască cu speranţa
că vor fi înţelese
şi apreciate
de cei care defrişează
fără nicio milă
pădurile cuvintelor

suficient au trăit
amintirile mele
în tovărăşia întunericului
şi a gândurilor
întoarse cu capul în jos
precum liliecii

suficient s-au hrănit
din propriul lor sentiment
aşa cum animalele se hrănesc
din propria lor grăsime

suficient au stat amorţite
şi înfrigurate fără să simtă căldura
unei mângâieri protective

eu n-am putut să le ofer
în vremuri de restrişte
decât un loc ferit de ochii celorlalţi

un loc în care
doar visele mele au îndrăznit
să arunce din când în când
o privire fugară


Despletirea viselor

suferinţa din dragoste
e ca un pian dezacordat
e ca o pasăre separată de stol
e ca o floare care nu-şi mai întoarce
privirea la soare
e ca ecoul unui adio
care sună repetitiv în urechi
e ca o lacrimă care cade
pe altarul sufletului
precum o picătură
chinezească

de aceea, când ne îndrăgostim
de omul care ne iese în cale
trebuie mai întâi
să ne gândim la salvarea
sufletului său

de exemplu
luăm amintirile
umezite de lacrimi
şi le uscăm pe sfoara de rufe
întinsă între inimi
apoi, le strângem
şi le aşezăm frumos
într-un sertar al memoriei
pe care doar Dumnezeu
îl mai deschide din când în când
pentru a ne recapitula
capitolele vieţii

după aceea ne despletim visele
cu gesturi graţioase
şi cuvinte şoptite
aşa cum se despletesc sălciile
peste ape limpezi
şi ne atingem
aşa cum aripa unei păsări
mângâie cerul
fără să-i rănească
stelele

şi în cele din urmă
când toate dorinţele
se vor alinia precum
planetele

o închidere de pleoape
ca o eclipsă
şi un murmur venit
din adâncuri


Durerea pământului

cine înţelege pământul
cine-i cunoaşte durerea?

pământul acesta
pe care-l batem ca pe un şniţel
cu miliardele de ciocane
ale forfotei noastre continue

pământul acesta
care varsă lacrimi albastre
şi supurează umbre
bolnav fiind de la atâta
moarte ingurgitată

pământul acesta
cu vise magmatice
care se înalţă până la nori

pământul acesta
care sărută cerul
şi rămâne cu buzele
îngheţate

pământul acesta
care-a crezut cândva
că soarele e doar un copil
care-şi întinde
braţele luminoase
pământul acesta
ca un deşert naiv
jinduind după ploaie

pământul acesta
cu pielea brăzdată
de biciul invizibil
al timpului

pământul acesta
care-şi donează sângele
unor creaturi de metal
care-i distrug pădurile
şi liniştea somnului

pământul acesta
plin de ape repezi
care nu se opresc niciodată
să întrebe de ce se surpă malul
sau de ce se formează
o insulă

pământul acesta
care-şi ridică
pumnalele de stâncă în aer
ameninţând nimicul
să stea departe de viaţa
care îi ţine de urât

pământul acesta
ca o floare fără petale
pierdută-n furtuni
cosmice


Vise de cenuşă

zeii s-au adunat
în jurul focului sacru
şi s-au iubit

iar cenuşa împrăştiată
de respiraţia lor
s-a aşezat
pe pleoapele mele
adormite
şi am visat

dimineaţa
m-am trezit
cu un gust de cenuşă
în gură

şi m-am scăldat
într-o lacrimă
înotând printre
nuferii
amintirilor


O doză de ridicol

o doză de ridicol
există în toate minunile

de exemplu poetul
care îşi taie singur
versul după ce-l scrie
este la fel ca omul
care îşi taie creanga
de sub picioare
şi cade îmbrăţişându-şi
propria moarte

de ce a tăiat el acel vers
dacă a fost inspirat
şi plin de viaţă?
de ce are remuşcări?
al cui strigăt l-a auzit în urechi?

o doză de ridicol
există în toate minunile

de exemplu
hârtia este mormântul
unui copac necunoscut
care împrumută numele
unui poet încă-n viaţă

sfântul copac ia prin moarte
asupra sa toate păcatele
unui poet pe care nici nu-l cunoaşte

iar cititorii
mult mai ridicoli
decât poetul şi copacul

în loc să vadă
sacrificiul şi mântuirea
judecă trecutul dubios
al poetului
şi calitatea scăzută a hârtiei

iar dacă mai ies şi foile din carte
cu siguranţă că poemele
au fost atât de slabe
încât şi-au căutat singure drumul
spre coşul de gunoi

da, după cum spuneam
o doză de ridicol
există în toate minunile


Fum

precum fumul locomotivei
se risipesc visele noastre
iar noi ne continuăm drumul
grăbiţi spre niciunde

atâtea trenuri
care vin şi pleacă
iar când trec
unul pe lângă celălalt
fumul se amestecă aşa cum
se amestecă fumul lumânărilor
cu care se pomenesc
viii şi morţii

atâtea linii ferate
asemenea liniilor
din palmele tinere
sau îmbătrânite

atâtea gări ale iubirilor
fluturând din batiste
parfumate cu amintiri
atâtea macazuri
schimbând destine
neîmplinite

atâtea tuneluri care trec
prin inimi de piatră
mai repede decât trece
viermele prin măr

atâta fum
ridicându-se până la nori
împrumutând chipul
tuturor oamenilor
care ne-au aprins
jarul sentimentelor

fumul ca un duh
care împlineşte
doar dorinţele umbrei
să plouă peste cenuşa cuvintelor
cu lacrimi de tăcere

 
Maşinăria viselor

de la o vreme
eu sunt un alt eu
ţinut în viaţă
de maşinăria viselor
şi singura modalitate
prin care vă pot spune
cu adevărat cine sunt
este poezia

trebuia să mor mai demult
corabia umbrei
îşi ridicase pânzele
şi aştepta cel din urmă
şi cel mai puternic suflu

dar eu nu-mi strânsesem
toate bagajele
în lume încă mai existau
câţiva oameni
în care rămăseseră
părţi importante din mine
trebuia să le spun
cine sunt
şi să iau înapoi
ce-i al meu

şi tot încercând
să mă recompun
pentru a fi un întreg
gata de plecare
am constatat cu uimire
că eu sunt
din ce în ce mai mult
în ceilalţi
iar ceilalţi sunt
pretutindeni

îi văd pe toţi
şi mă văd şi pe mine
pe corabia unui vis
navigând
pe infinitatea
unei lacrimi

 
Zbor între două flori

şi visul, şi realitatea
sunt două flori
răsărite din acelaşi bulb
iar noi, precum
fluturii şi albinele
zburăm de la una la cealaltă
hrănindu-ne cu nectarul
şi polenul lor

uneori îngheţăm
când cade imaculata zăpadă
ca un confeti al frigului
ce sărbătoreşte victoria
asupra culorilor calde

uneori revenim
la căldură şi viaţă
când mâinile blânde
ale soarelui
ne scot de sub
pătura albă
şi ne lasă
să ne bucurăm

de zborul nostru
de realitatea noastră
şi de visele noastre
ca o excepţie de la regula
trecerii în uitare
ca un exil
în vise şi trăiri
efemere

ne lasă să ne bucurăm
până la căderea
zăpezii cu fulgi mari
de întuneric


Paradisul visului neîntrerupt

poate că am fost
alungaţi dintr-un vis
fiindcă am deschis ochii
şi am muşcat
din fructul interzis
crescut pe creanga
unei galaxii

iar cel care
ne-a pedepsit
ne mai permite
din când în când
să ne întoarcem
la mici frânturi
din visul de-altădată
pentru a ne aduce aminte
de unde-am plecat
şi cât de bine era acolo
(cu toate că, uneori,
chiar şi-n visele noastre
ispititorul îşi bagă coada
şi ne face să tremurăm
de spaimă)
poate că în felul acesta
ne vom dori întoarcerea
în paradisul visului
neîntrerupt
poate că numai aşa
vom înţelege
că-n viaţa asta
atât cât ne-a mai rămas
de trăit

nu mai trebuie
să ne comportăm
ca nişte viermi
care devorează
fructul pământului
fiindcă aşa nu vom ajunge
niciodată fluturi

vom fi doar hrană
pentru păsările
care se rotesc deasupra
capetelor noastre
lacome
singura noastră şansă
este să ne împlinim
visele frumoase
şi să facem o copie fidelă
a paradisului din care
am fost alungaţi

iar pe copiii şi copiii
copiilor noştri
să-i învăţăm
să nu muşte niciodată
din fructul ispititor
al unei morţi ispititoare
pentru a scăpa de durere
şi alte greutăţi

fiindcă
ceea ce nu vine la timp
nu e niciodată
mântuire

să visăm, să visăm, să visăm
viaţa noastră să fie
un vis neîntrerupt

 
Dincolo de ultima mască

moartea e ultima mască
pe care-o purtăm
o mască legată
cu sfoara visului
şi sfoara iluziei
o mască pe care timpul
o dezleagă după
ultimul dans
cu amintirile

poetul este singurul
care zgârie această
ultimă mască
cu bisturiul
cuvintelor sale
căutând un zâmbet
luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

 
Un vis ca o mare adâncă

fericirea-i un vis
în care evadez
în fiecare noapte
după ce mă eliberez
din lanţurile
umbrei

un vis
ca o mare adâncă
plină de epavele
amintirilor
în care îmi caut
pierdutele
chipuri

un vis
ca o mare adâncă
din care ţâşneşte
dragostea mea vulcanică
dând naştere
unei insule
de cuvinte

un vis
ca o mare adâncă
în care sufletul meu
e o bulă de aer
care călătoreşte
spre suprafaţă
pentru a umple
cerul

 
Crucea singurătăţii

doar eu şi umbra
ca o aripă rănită a morţii
pe care-o vindec
cu lacrimi amare

doar eu şi noaptea
ca un mormânt
în care stelele
au fost îngropate
de vii

doar eu şi luna lacomă
cu gura plină
de lumină

doar eu
şi inima împietrită
pe care-o arunc
în apa lină a viselor
în schimbul unor
cuvinte

doar eu şi durerile
ca nişte păsări înfometate
ciugulind din propria mea
existenţă

doar eu şi veninul şarpelui
folosit ca medicament
pentru muşcătura
iubirii

doar eu şi râul sângelui
care se varsă-n abis
luând cu el toate
frunzele amintirilor

doar eu şi oasele
ca nişte pergamente
nedesfăcute

doar eu şi tăcerile
ca nişte bijuterii
pentru sufletul
orbit de frumuseţea
unei femei

doar eu şi amprenta
pe care nimicnicia
o caută în baza de date
a tuturor atingerilor
pentru a-mi spune
că sunt vinovat
de iubire

doar eu şi lacrima
care strigă
după fosta sa viaţă
în care s-a abţinut
să nu curgă

doar eu şi cântecul
care îngenunchează
sărutând crucea
singurătăţii

 
Un vis întrupat într-o pasăre

iubirea este un vis
întrupat într-o pasăre
călătorind spre cuibul
altor inimi

o pasăre care moare adesea
în desişul unor arbori
ce se gândesc prea mult
la scorburile lor

 
Cum visez eu

precum arborele
ce visează-n pustiu
glasul pădurii

precum piatra
ce visează pe albia râului secat
mângâierea apei

precum strada
ce visează paşii unor oameni
care n-au mai putut
să se-ntoarcă

precum floarea
ce visează într-un pahar cu apă
pământul din care-a fost
smulsă

precum cenuşa
ce visează pe aripi de vânt
focul din care
s-a desprins

precum steaua
ce visează să fie privită
de cineva care vrea
să-şi împlinească dorinţele

precum norul
ce visează să aibă
chipul celui care l-a creat

precum curcubeul
ce visează să dureze
mai mult decât o mirare

precum pâinea caldă
ce visează să ajungă
pe masa săracilor

precum fântâna
ce visează să răcorească
sufletul călătorului însetat

precum vulcanul
ce visează să acopere cu lavă
toate păcatele lumii

precum cartea
ce visează să fie deschisă
la pagina unde
sângerează cuvintele


Un mănunchi de metafore

chiar dacă viaţa înseamnă
o amintire aflată
în ştreangul iluziei
sau o ploaie care cade
fără milă
peste umbrele cuibărite
la sânul ierbii

chiar dacă la poarta
inimii mele
bate războiul
minţilor înguste
şi sunt nevoit
să-mi strâng aripile
la piept
în loc să zbor
peste întinderi
de pământ şi de ape

chiar dacă întunericul
loveşte cu copita
în temelia viselor
şi singura bucurie
a mării sunt stelele
căzătoare

chiar dacă luna-i
o lacrimă îngheţată
pe obrazul nopţii
iar munţii acoperiţi
de zăpadă
nu-şi pot înmuia
vârfurile în cerneala
cerului
pentru a rescrie
istoria lumii
 
chiar dacă sunt cine sunt
un om ordinar în mulţime

îi râd morţii în faţă
oferindu-i un mănunchi
de metafore

 
Trăirea veşniciei

eu am murit mai demult
de atunci am început
să-mi trăiesc
veşnicia

moartea ce va urma
e doar o clipire
când zborul meu
spre mult visatele depărtări
va atinge cu-o adiere blândă
chipul unei stele

mort şi viu
în acelaşi timp
şi nontimp
este poetul

trăieşte lucid
inconştient şi visând
totodată
iubeşte şi-l cheamă pe Dumnezeu
pentru sfinţirea clipei

inima lui
toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona
cu metafore

nu-l plângeţi pe poet
doar sărutaţi-i
mantia de cuvinte

poezia lui
e singura înviere
cu martori

 
Zbor cu aripi împrumutate de stele

noi am tăiat aripile sufletului
pentru a-l păstra mai aproape
pentru a-l învăţa să vorbească
să cânte, să scrie, să picteze
să sculpteze cu lacrimi
în marmura tristeţii

dar sufletul
poate şi el să zboare
când visăm
şi zboară cu aripi
împrumutate de stele

zboară departe
dincolo de întuneric
acolo unde iubirea
locuieşte într-un gând
nemuritor

un gând învăluit
în urzeala amintirilor
despre oameni

un gând ca o mare taină
pe care sufletul
ne-o spune în vise
fiindcă nu-i place
să se bucure
de unul singur

dar noi adesea
uităm ce visăm
sau nu înţelegem
sau suntem prea grăbiţi
să devorăm iluzii

 
Zeul imaginaţiei

Te priveam cum aţipeai şi regretam că nu te pot însoţi în visele tale. Deodată, un zeu de mărimea unui spiriduş ţi s-a aşezat cu grijă pe nas, şi-a lipit
genunchii de pomeţii tăi ridicaţi şi şi-a fixat vârful pantofilor în cele mai frumoase două gropiţe din univers, făcându-te să-mi zâmbeşti aşa cum nu-mi
zâmbiseşi vreodată. Apoi zeul a început să apese blând pe clapele genelor tale, generând un cântec care ne invita sufletele să ne părăsească trupurile şi să
danseze în jurul lămpii din odaie. Când m-am trezit, am găsit pe noptieră un poem semnat chiar de zeul imaginaţiei mele.


Ochelari pentru frumuseţe

Cred c-ar trebui să se inventeze ochelari prin care să-i vedem pe ceilalţi mai frumoşi decât sunt. Astfel, nu ne vom speria unii de alţii când ne vom întâlni
prima oară în afara Facebook-ului... Poate c-ar trebui să purtăm aceşti ochelari peste tot, chiar şi la noi în casă, atunci când vom lua masa în familie, după o
zi obositoare de Facebook. Poate c-ar trebui să-i purtăm şi când dormim, ca nu cumva, treziţi de un coşmar teribil, să ne vedem, pentru câteva secunde, aşa cum
suntem de fapt. Şi când te gândeşti că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa... Aloo, aloo, sper să nu-i puneţi şi lui Dumnezeu ochelari în icoane,
în cărţi, pe pereţi... Aloo, aloo...


Biletul de adio

Mă simt atât de mic în faţa frumuseţii tale... Privindu-ţi ochii cu atenţie, realizez că am în faţa mea două tuneluri cu pereţii superb coloraţi, iar la capătul
lor se află sufletul tău luminos, aşteptându-mă. Încerc să mă apropii de tine, dar lacrimile tale mă fac s-alerg pe loc... Într-un final, reuşesc să mă agăţ de
genele tale, dar ai pleoapele închise. Degeaba bat la poarta lor, degeaba spun cuvinte magice. Cortina a căzut, spectacolul s-a încheiat. Tu ai părăsit scena,
iar eu rămân cu amintirile mele şi cu biletul de adio.


Din instinct

ne-am născut goi
şi am primit
doar haina de doliu
a umbrei

iar noaptea
când haina umbrei
stă agăţată
în cuierul viselor
şi întunericul muşcă
din pâinea lunii

simţim cum ne pătrunde
frigul în oase
şi încercăm din instinct
să tragem plapuma
pământului
peste noi


Semne

câteodată ţi se aduce aminte
că totul are un scop
şi-o direcţie
de exemplu

când curcubeul
te lasă să întrezăreşti
puţin din frumuseţea
vieţii ce va urma

când visele par atât de reale
încât începi să plângi
în momentul trezirii

când stelele cad
ca nişte scrisori
în care ţi se spune
că vei ajunge în lumea
în care toate dorinţele
ţi se îndeplinesc

semnele sunt peste tot
oricât ar părea de banal
chiar şi cuvântul e un semn
că sufletul poetului şi Dumnezeu
se gândesc unul la celălalt
în acelaşi timp
dar fiecare mai are de făcut
o lucrare înainte
de marea lor întâlnire
pe falezele eternităţii

şi copiii care vin pe lume
reprezintă semnul
că încă mai este timp
pentru iubire şi mântuire
că încă mai există loc în ceruri
pentru eternul sărut al luminii

semnele sunt peste tot
un nor voios
o pădure alăptând veşnicia
la sânul ei verde
o apă care se-ntoarce
în propriul ei izvor
spunând o rugăciune
de mulţumire
pământului
un vânt ce mângâie
lanul de grâu
cu mâna lui invizibilă
o umbră adormită
de cântecul inimii
visând un trup de lumină
o mare în care lacrima
se simte în sfârşit împăcată
o floare care face dimineaţa
să plângă cu lacrimi mari de rouă
o pasăre care visează zburând
o carte care vorbeşte
pe limba morţilor
despre tainica lor
îmbrăţişare

semnele sunt
peste tot

 
Mai mult decât o simplă umbră

umbra
e visul care refuză
să moară
e visul care se umple
până la refuz
cu lacrimi
în care ne botezăm
singurătatea
e reinventarea unei iubiri
fără cuvinte
e orfelinatul unui suflet
părăsit de creier şi inimă
e masca sub care
se ascunde chipul unui zeu
îndrăgostit de vremelnicie
e universul redus
la dimensiunea unui om
care-şi caută jumătatea
printre astre
e cenuşa
pe care-o presărăm pe pământ
după incinerarea
trecutului


Tristeţea

ca un vis căzut
de la balconul inimii
e tristeţea

ca o oglindă
în care te priveşti
şi străinul din faţa ta
refuză să scoată
un cuvânt

ca un mormânt al tăcerii
în care ţi-au fost
îngropate de vii
bătăile inimii

ca o umbră care
îşi strânge bagajele
şi pleacă
lăsându-te singur

ca un paradis
care îşi pierde culorile
şi devine un teritoriu
obscur

ca o eclipsă totală
care acoperă ochiul speranţei
şi îţi lasă sufletul
în beznă

ca o casă părăsită
căreia nimeni
nu-i mai deschide
ferestrele
şi inhalezi mirosul
vechilor atingeri
peste care s-a depus
praful

ca o pânză de păianjen
în care ţi-au fost prinse
amintirile
şi moartea le suge sângele
puţin câte puţin
fără să le ucidă
ba mai mult de atât
le hrăneşte cu iluzii
pentru a le menţine apetisante
până la următorul
festin

am cunoscut tristeţea
atât de bine am cunoscut-o
încât nu o mai pot uita

îi ridic un templu
de metafore triste
şi mă rog la icoana ei
care are chipul de împrumut
al fericirii mele

mă rog să rămân conştient
pentru tot restul vieţii


Operă neterminată

dacă aş putea
să trăiesc un singur vis
din toate visele
pe care le-am avut
până acum aş alege tot viaţa

viaţa, această
melodie la care adaug
partitura inimii mele

viaţa, această statuie de sare
sculptată de plânsurile mele
deshidratate

viaţa, această
poezie la care adaug
cuvânt după cuvânt
pentru a umple golul
lăsat de plecarea
fiinţelor pe care le-am iubit

viaţa, această
pictură la care adaug
o pată de sânge şi las ca autograf
semnul crucii
 

Ostatecii durerii

n-ai dreptul să visezi
fără să ştii ce-i durerea
şi n-ai dreptul să fii fericit
fără să ştii ce-i moartea
iată lumea în care trăim

suntem ostatecii îmbrăcaţi
în uniforme ridate
care privesc frumuseţea
prin fereastra cu gratii
a rănii

umbra e doar o insectă
din celula singurătăţii
pe care-o înghiţim cu scârbă
pentru a ne potoli foamea

şi stăm la mila ploii
cu mâinile-ntinse printre gratii
sufletul e doar o fântână
otrăvită cu iluzii obscene
în care se îneacă speranţa

inima, neobosita inimă
bate cu disperare
la porţile nemuririi
şi nu primeşte
niciun răspuns

dragostea se spânzură
de o pleoapă
şi tot ce rămâne din ea
e lacrima pe care
o înghite pământul

 
Scenarii de evadare

între mine şi nemurire
zidul de netrecut al visului

iar eu aştept
să fiu executat
cu faţa la zid
de propria-mi umbră
care m-a găsit vinovat
de trădare!

mi se promite totuşi
că se va deschide
o uşă în zid
şi cei care m-au trimis
să lupt pe frontul vieţii
cu iluziile devoratoare
îmi vor recupera
trupul fără suflare

şi jur c-am tras
la foc automat
cu gloanţele
poemelor mele
până am rămas
fără muniţie

iluziile devoratoare
m-au încercuit
iar creierul meu
a proiectat
pe zidul de netrecut
al visului
scenarii de evadare

de unde să ştiu
că mi se va arunca peste zid
un nou set de muniţie?

 
Talent

talentul e talent,
chiar dacă scrii mai lent
sau dacă ai lucrat
la foc automat.

talentul e talent
şi este permanent
în cel care-a crezut
în EL, de la-nceput...

talentul e talent
şi este rezistent
în faţa celor răi
ce scuipă-n ochii tăi.

talentul e talent
şi este abundent
în sufletul curat
şi-n gândul luminat.

talentul e talent
şi nu e dependent
de gloata de lingăi
sau cea de nătărăi!

talentul e talent
şi prin comportament,
de-i jalnic e modest,
de-i falnic e protest.

talentul e talent
şi-l las, prin testament,
prin tot ce eu am scris
în viaţa mea vis.


Pădurea arsă

inima şi creierul
sunt cremenea şi amnarul
cu care mi-am aprins imaginaţia
dar imaginaţia mea
nu era o simplă bucată de iască
ci o pădure de gânduri în care iubirea
mă aştepta s-o fugăresc
o pădure care a fost
rapid cuprinsă de flăcări
obligându-mă să mă refugiez
pe malul unei lacrimi
şi-am aşteptat
şi am tot aşteptat
să iasă iubirea din flăcări
cu zâmbetul pe buze
să ne unim corpurile într-o corabie
şi să navigăm pe lacrimă
spre infinit
dar iubirea nu a venit
şi din toată imaginaţia mea
a rămas o tristeţe caldă şi fumegândă
ca o pădure arsă cu alte vise renăscând
din cenuşă



 Partea a II-a - După care vis să mă trezesc?

poeme din volume anterioare


Dorm într-o livadă de meri

poate că voi muri într-un vis
în care durerea nu doare
în care singurul coşmar
este viaţa

îmi vor rămâne
doar cele mai grele cuvinte
ca pietrele
pe fundul râului

dorm
într-o livadă
şi sunt pământul
visându-se iarbă
iarba visându-se floare
floarea visându-se măr

trăiesc în lacrima unui univers
aflat în lacrima unui univers şi mai mare
dorm până când mi se termină visele

poate că voi muri
în floare


Orfelinat celest

moto: dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet
şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea

nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil
şi oricât aş scotoci, nu i-aş găsi niciodată marginile.
sunt învăţat să cred că exist, iar dacă n-aş crede
n-aş mai exista…

supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
unele planete erau puse cu dichis,
altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriţi… de-a v-aţi ascunselea, surâdea
şi se năştea în cer o altă stea.

copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa
împreună cu altcineva,
o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.
plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea
o creatură ciudată, cu forme nedefinite, cu aripile zgribulite.

copilul se întreba … şi se tot întreba:
oare-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi,
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi, un trup şi o umbră?
celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va întoarce,
când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?

oare-aş putea face două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată,
o lume de oameni şi o lume de umbre,
trăind şi murind totodată?
oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze
lumi în care să trăiască, fără să graviteze
în jurul visului meu?


Mâncătorii de visuri

Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?

Trezeşte-te, copile,
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea,
încă nestinsă de alizeele dorului!

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.

Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre,
să încolţească seminţele noastre
însetate de iubire.

În depărtare aud cântecul fantomatic
al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.

Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Walhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
adulatorii prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,

Alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.

Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
O să ajungem să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel n-o să ne mai orbească
lumina de Paşte.

Vom inventa chiar şi maşina timpului
şi vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.

Îmi vine să m-arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni
şi prefer să scriu şi iar să scriu...


Viceversa

mă zbat între marginile aceluiaşi vis
lăsat în izbeliştea timpului
şi sper să aflu valoarea vieţii
cu mai multe necunoscute
mizând pe dreptatea unei iubiri
începute cu stângul

mă zbat între marginile aceluiaşi timp
lăsat în izbeliştea visului
şi sper să aflu valoarea unei necunoscute
cu mai multe vieţi
mizând pe stângăcia unei iubiri
începute cu dreptul

oricât m-aş zbate
între marginile acestei lumi dintre lumi
între marginile acestui vis dintre vise
între marginile acestui timp dintre timpuri
nu voi afla niciodată calea care mijloceşte
drumul către inima ta

asta pentru că singurul adevăr care mi se permite
este stângăcia inimii şi dreptatea crucii


Nunta de argint

mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite
şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit?
şi îmi răspund mirate, cu genele lipite:
noi suntem tot aicea, tu însă ai murit…

ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca?
de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după?
de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca
şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?

mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
şi ele mă întreabă… şi nu vreau să le mint;
de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,
voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.


Festina lente

năucitoare clipe, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente,
calvarul cu cocoaşă, copita de argint,
cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint,
cu fiecare scrâşnet un gând se domoleşte,
în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,
aceasta este viaţa, un vis: memento mori,
adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii…
la margine de cale doi oameni se iubesc,
privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrânesc…
nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară,
nu-mi place nici izbânda pe calea cea uşoară,
aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?
trăieşte altă viaţă sub altă carapace!
şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?
poteca spre vecie şi cea spre niciodată?
şi care dintre corpuri va arde-n crematoriu?
şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?
aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,
o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,
tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente!


Drumul oaselor, drumul nepoeţilor

mă întreb, ca de obicei, mă întreb
de care parte a morţii aş vrea să trăiesc
în care viaţă aş vrea să mă nasc
la vie après la vie ou la vie après la mort
în care laborator de vise
aş putea înjunghia
neputinţa?

nu ne merităm nici propria soartă
nu ne merităm nici propria umbră
nu ne merităm nici liniştea absenţei
iubirile noastre nu sunt decât nişte oaze
de singurătate-n vacarmul durerii

cum putem lupta împotriva zeilor
când în fiecare palmă se ridică un templu
al rugăciunii eterne?

cum putem trăi în oglinda
luminilor stinse?

în fiecare dimineaţă, la colţ de stradă
se deschide un magazin cu dorinţe
iubiri de închiriat
copii de adoptat

cineva anunţă ora închiderii
în care laborator de vise
aş putea înjunghia
neputinţa?


Vis cu azalee

încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee
prinsă de coama vântului
te iei la întrecere cu norii
în timp ce copacii se dezbracă
şi fac dragoste
pe covorul de frunze

lângă tine liniştea turbează
închizi ochii şi se aprind lumânările
nenăscute dorinţe tăinuiesc într-un zâmbet
te sărut la colţul gurii
petale sunt buzele tale
orice atingere este o pildă
despre iubire

boboci înfloresc pe cămaşa de noapte
încă te doresc de parcă nu te-aş fi avut niciodată
îmi revin amintiri din altă viaţă
mă întreb de ce îţi face timpul mătănii
iar eu îmbătrânesc
dansând cu fantome

sunt noctambul pe nesfârşita Cale Lactee
ploaia aplaudă la fereastră
când îţi scuturi
din părul tău cârlionţ
azalee

 
Orbirea trecătoare a visului

unii oameni se trezesc
cu mâinile îngheţate
bâjbâind pe întuneric
după ieşirea de smoală
prin care au intrat
în căutarea unui
suflet pereche
în căutarea unui
tărâm inocent
cu malurile scăldate
de lacrimile sincerităţii
iadul e în ceilalţi
iadul e în noi
iadul e pretutindeni
unde există minciună
să nu mai dăm vina pe Dumnezeu
pentru tot ce ni se întâmplă
binele şi răul sunt orbirea
trecătoare a visului


Fregata de cuvinte

viaţă, mă cucereşti
cu o altă iluzie despre tine însăţi
despletindu-şi visele
într-o frumoasă fregată de cuvinte
iar sufletul, acest bătrân marinar
aflat la timona ta
priveşte mereu înainte
către ţărmul unde pescăruşii
au devenit îngeri


Trepte

şi visul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu e vis
e o-mplinire-a gândului
într-un abis
e presimţirea vieţii noastre
viitoare

tot ce am scris
există şi va fi
răstălmăcit de mine-altcineva
nimic nu se va pierde
chiar de-aş vrea
căci şi cuvântul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu-i uitare

tot ce visez şi scriu
tot ce iubesc
sunt trepte către lumea
ce-o să fie
de m-a durut şi-am plâns
am redospit
în inimă şi-n suflet
veşnicie

iar de lumini şi umbre
m-au chemat
la hora lor de antice mistere
am tot dansat, am tot dansat, am tot dansat
ţinându-mi ochii sus către repere
către planete, stele, galaxii
acolo unde iarăşi
noi vom fi

 
După care vis să mă trezesc?

după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?

după visul în care
stelele par a fi
încercările creatorului
de a reda vederea
unui întuneric orb?

după visul în care
durerea palpită
ca un gând abandonat
în neant
iar eu încerc să-mi chem
gândul înapoi
pentru a învinge durerea
prin cuvânt?

după visul în care adevărata iubire
începe cu lacrimi vărsate
pe altarul singurătăţii?

după visul în care
săruturile tremură ca nişte frunze
în bătaia vântului uitării
iar umbrele fug în toate direcţiile
de frica unei îmbrăţişări?

după visul în care
unii oameni ridică statui
alţii le dărâmă
dar prea puţini reuşesc
să le readucă la viaţă?

după visul în care
apa de ploaie se rupe
la naşterea curcubeului
iar noi ne privim chipul
îmbătrânit în bălţi?

după visul în care
te scufunzi în propria suferinţă
pentru a găsi o perlă născută
dintr-un fir de nimic
o poezie pe care nimeni
nu o mai poartă
ca amuletă de protecţie
noroc şi nemurire?

spune-mi tu, celălalt eu
al celeilalte lumi
pe care o port pe umerii
de Atlas al zădărniciei

după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?


Respiraţia umbrei

umbra trăieşte
jumătate din viaţă
în afara omului
iar cealaltă jumătate
în interiorul lui
respirând
vise

 
Onoarea de a muri în visul cel mai frumos

există şi învieri triste
sunt cele care ne trezesc
din visele
cele mai frumoase
ale nopţilor

ce bine-ar fi
dac-am putea alege visul
în care să murim
definitiv!

şi ce simplu!

dar marele maestru al viselor
nu crede că merităm
această onoare
fără luptă
şi ne mai dă vise
pe care să le visăm
cu ochii deschişi
în toiul zilei

vise care trec
pe lângă noi la o distanţă
suficient de mică încât
să mai sperăm
la viitoare atingeri

vise care ne ridică
ochii spre cer
încât să credem
că zborul este şi al nostru
nu numai al păsărilor

dacă visele acestea
nu se vor a fi împlinite
dacă ne pierdeam curajul
şi motivaţia de a fi
nu vom avea onoarea
de a muri în visele
cele mai frumoase
ale nopţilor

vom muri
bălăcindu-ne în vieţile
noastre călduţe
în urma unei crize
de identitate


La o răscruce de vise

mi-am întâlnit sufletul pereche
la o răscruce de vise
el râdea cu un ochi
imaginându-şi
nişte clipe promise
dar cu celălalt ochi plângea
şi nu se oprea
fiindcă visul meu
nu era deloc aşa cum el
îşi dorea
nu era la fel de cuminte
şi avea prea multe
aripi de cuvinte
cu toate acestea
sufletul meu pereche
mă chema, mă striga
de visul meu
cu braţele sale lungi se agăţa
şi nu mă lăsa să merg înainte
făcându-mă să mă opintesc
din cuvinte
ce-i de făcut, mi-am zis
ce-i de făcut?
şi sufletului meu pereche
pe plac i-am făcut
l-am îmbrăţişat
cu toată dragostea
l-am îmbrăţişat
şi am simţit miros
de carte veche
mirosul meu preferat
din copilărie
când citeam
şi pe toţi eroii
din poveşti îi iubeam
apoi l-am sărutat
cu grijă pe pleoape
şi lui i-a plăcut
atât de mult... atât de mult
încât inima lui Dumnezeu puteam
în el s-o ascult
iar el s-a ghemuit
la pieptul meu
a spus două cuvinte
care însemnau
şi pentru el
şi pentru mine:
tot înainte!


Monumentul visătorilor

cu o singură
deschidere de pleoape
am îmbătrânit şi am pierdut
totul

din mine a mai rămas
doar amintirea unui vis
care se oglindeşte
în fântâna limpede
a dimineţii

aş mai avea
o singură dorinţă
le spun ochilor mei
ca două monede de plumb
aruncate pe fundul
fântânii

vreau cuvântul
să lupt până la capăt
cu iluzia vieţii!
vreau ca în această
ruină a visului

să construiesc un monument
pentru toţi visătorii!

vreau să urc până în vârful
acestui monument
să-mi eliberez fiinţa
într-un ultim zbor de Icar!
să mă ardă dragostea creatorului
până la ultima celulă!

apoi să fiu în armonie
cu iarba şi vastele întinderi
de pământ
un fir din cenuşa mea
s-ajungă pretutindeni

să fiu biografia florilor
lăcrimând
şi seva arborelui care luptă
cu propria sa umbră
până la ultima frunză
care atinge cerul

vreau să cicatrizez
toate rănile
oprind sângerarea
singurei lumi
care ne-a mai rămas!


Secundar

cu ochii deschişi mă visez într-o lume
în care fiecare om este o rotiţă
din pântecul marelui timp
în care fiecare cuvânt
este măsurat cu precizie
de bătăile inimii mele

cu ochii închişi mă trezesc într-o lume
în care fiecare om este un suflu
din pântecul marelui vid
în care fiecare iubire
este măsurată cu precizie
de liniştea absenţei


Autoportret cu ochii închişi

odată cu oamenii mor şi ideile măreţe
moare şi gloria lumii
vanitatea rămâne o zdreanţă
cu care orbii se şterg de lacrimi

ce fericit sunt când vine o poezie la mine
aşa ca un înger ce-şi caută aripile
printre cuvintele mele!

aşa ca o doamnă tăcută şi frumoasă
iubindu-mă departe de ochii lumii

aşa ca între două vieţi, ca între două
pete de sânge, ca între două şoapte
ca între două vise…

aşa ca într-un autoportret
cu ochii închişi

 
Şamanul timpului

La limita dintre deznădejde şi disperare,
dintre strigăt şi scâncet,
îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei,
privind cum nisipul înalţă
piramida tăcerii.

Pe marginile destinului lacom
îmi ţes pânză de rouă,
clipă eternă de dimineaţă
suspendată
între şoaptele inimii.

Sub aripile de ceară ale nostalgiei
îmi îngrămădesc amintirile,
le păstrez pentru ziua în care
sufletul îmi va cerşi
ultimul zbor către stele.

Pe toate potecile gândului
îmi caut neţărmurita fericire,
viaţa mea e un vis
strivit de trecerea
timpului.


Inimă cu perucă

cuvintele sunt decoraţii obţinute
în războaiele minţii
şi fiecare-şi construieşte-o legendă
în jurul propriului nume
şi fiecare-şi dă întâlnire cu moartea
cel puţin o dată în viaţă
rupând o legătură romantică de lungă durată
cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte
şi ochii lui Dumnezeu care sunt peste tot
şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă
şi cauţi soluţii inovatoare
să te ascunzi mai bine în tine
până şi inima ta poartă perucă
până şi pentru călătoria din vise
ai nevoie de ghid


Casa de la marginea apei

dacă n-ar fi vântul şi valurile
de-o frumuseţe tragică
sau luciul pe care barca îl tulbură
doar cât să-l răsfeţe
dacă n-ar fi stuful
la buzele căruia peştii bătrâni
aşteaptă nada pescarului
dacă n-ar fi femeia
care-şi ridică bluza încet
de cealaltă parte a lacrimii
lăsând privirii doar semnul din naştere
ca o hartă spre inima ei
dacă n-ar fi casa de la marginea apei
cu pereţii proaspăt văruiţi
în culoarea celor patru anotimpuri
de singurătate
dacă n-ar fi toate acestea
la ce-aş mai visa?


Omul păianjen

să te agăţi de un gând ca de un colac de salvare
atunci când toate apele cresc şi cerul
are culoarea înecului

să te agăţi de proiecţia eului
ce-ţi întinde o mână
din dimensiunea iluziei veşnice

şi să nu ştii cine salvează pe cine

să fii omul păianjen agăţat de razele soarelui
prinzând în culori rogvaiv
speranţele oamenilor
şi lacrimile creatorului aflat
în stare de faliment
de la atâtea vieţi neprofitabile

să nu-ţi trezeşti păsările din tine
te vor lăsa fără anotimpuri
şi inima ta va rămâne
doar un cuib părăsit

să fii un gardian al spiralei
din capcana viselor


Îngeri cu maturizare forţată

până la urmă
tot la aceleaşi compromisuri ajungem
îngeri cu maturizare forţată
rătăcind prin lumi virtuale
în căutarea unui dram de tandreţe
fericirea, o lacrimă
prohibită de zei

gesturi mecanice
impozit pe cuvintele spuse din inimă
chirie pentru lumea pe care-o ducem în spate
nu mai contează nimic
doar legea şi ordinea
chiar dacă sufletul nostru venetic
cerşeşte în haosul cărnii

ne ascundem speriaţi
visăm cu deşteptătorul la tâmplă
jurnal personal cu tristeţi şi angoase

până la urmă...


Neant cu lentile de contact

prin lacrimi tragem de timp în faţa zădărniciei
visele sunt doar nişte monede de schimb
aruncate de zei în palmele cerşetorilor
mutilaţi de amintiri

pe eşafodul dimineţii
ne ghilotinăm şansa unui nou început
şi iată-ne singuri într-o lume
în care speranţa cu aripi de ceară
s-a prăpădit pe stâncile abrupte ale inimii

nici umbrele nu mai leagă prietenii
ne îmbrăţişăm spasmodic absenţele
în faţa neantului cu lentile de contact


Visând nemurirea

stau cu mintea la pândă, cu rana deschisă
ca o floare carnivoră
cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu
să se-mbogăţească de sensuri
iar eu, lacom, le-nchid printre vintre
visând nemurirea
dar cum să rezist, cuvintele strigă-lovesc
îşi cer înapoi libertatea
mă lupt cu preţul vieţii, mă lupt
fie-i pagina uşoară poemului
pe care tocmai l-am ucis


Acest frumos blestem

De ce viaţa ta hârtiei albe se vinde mereu?
(Daniel Corbu)

dar cât mă doare singurătatea asta
în criză de idei, într-un spaţiu isteric
în care tot ce poţi face este să dormi
şi să visezi că eşti Lazăr refuzând învierea
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
ah, muza, amazoană lăsându-şi sânul
să crească o-cro-ti-tor peste obrazul meu
când mi se zbate ochiul a primejdie
ah, copiii pământului deschizându-şi
gurile cu dinţi de lapte amestecat cu sânge
ah, privirile de vin roşu ale singurătăţii sfidând absolutul
construind piramide din blocuri de ceaţă
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
piscuri pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată
ape răzvrătite de propria curgere
întorcându-se în propriul izvor
secătuit de dor
priveşte-mi linia vieţii
Charon se plimbă pe marele canal al Veneţiei
lacrimi, fără lacrimi suntem doar nişte bulgări
aşteptând rostogolirea

suntem doar nişte cifre aşteptând pe cineva să ne-adune
pentru a fi mai multe guri înfometate
suntem doar nişte fire de cânepă într-un război de ţesut

şi mă repet şi de ce mă repet repetând repetiţiile
pentru nişte metri pătraţi de viaţă eternă
cu gura plină de ţărână
dintre toţi regii lumii
un singur rege a stăpânit cerul
şi mă-ntreb: de ce tocmai mie mi-e dat
să fiu regele deşertăciunii?


Partea a III-a - Aforisme despre Vis

1. Visăm cu deşteptătorul la tâmplă.

2. Dacă îţi mai aduci aminte de lucrurile frumoase din trecut, îţi prelungeşti viaţa cu o visare.

3. Visele pe care le uităm, sufletul şi le aduce aminte. Atunci apar cuvintele şi noi ne odihnim în ele.

4. Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.

5. Visul – locomotiva cu aburi a somnului veşnic, oprind la staţiile zilelor în care admirăm lumea nimănui.

6. Nimic nu este interzis visătorului, dar lumea aceasta nu este un vis, ci întreruperea lui.

7. Visele mele sunt o amorţire de cuvinte, călătoria dorinţelor într-un labirint de iluzii…

8. Ce este mai trist ca visul în care tot ce visezi va rămâne visare?

9. Visul – firul ariadnic prin labirintul minţii...

10. Poate că voi muri într-un vis în care durerea nu doare, în care singurul coşmar este viaţa.

11. Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr.

12. Plonjez în apele limpezi ale visului meu prin care se văd toate pietrele filozofale.

13. Aş vrea să visez, dar visul revarsă prin genele zilei chiar ultima farsă...

14. Iertate fie-ne visele, căci ele sunt singura noastră abatere de la predestinaţie!

15. Visele sunt diguri pentru lacrimi neplânse.

16. Visul ne-nvaţă că nu există decât un singur paradis fără coşmaruri.

17. Trăim în secolul vitezei. Chiar şi-n vis suntem mitraliaţi de secunde.

18. Visul nostru e dezmorţirea de aripi a îngerilor care ne veghează.

19. Ne depăşim limitele doar atunci când visăm. Numai atunci nu ne aparţinem, fiind parte a unui univers pe care nu simţim nevoia să-l înţelegem.

20. Înainte de a se topi în palmă, fulgul de zăpadă a visat să ajungă bulgăre.

21. Visele sunt doar nişte monede de schimb aruncate de zei în palmele cerşetorilor mutilaţi de amintiri.

22. Până şi pentru călătoria din vise avem nevoie de ghid.

23. Universul e noaptea care precede veşnicia. Deocamdată visăm.

24. Visul e o rană întunecată care supurează iluzii.

25. Visul celor mai mulţi oameni este să aibă tot şi să nu facă nimic. Nici Dumnezeu nu şi-a permis un asemenea lux.

26. Visele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu reclamele publicitare ale unui neant cu diagonala cât cerul.

27. Şi visul e o treaptă care ne duce către-un loc ce nu e vis. E o-mplinire-a gândului într-un abis, e presimţirea vieţii noastre viitoare.

28. Binele şi răul sunt orbirea trecătoare a visului.

29. Eu nu mă predau viselor, eu le cuceresc cu întreaga mea oştire de cuvinte!

30. Aşa cum valurile mării trasează zilnic graniţa dintre apă şi pământ, aşa şi visele noastre trasează zilnic graniţa dintre eternitate şi efemeritate.

31. Sunt pagini pe care le rupem singuri din cartea vieţii noastre, pagini pe care Dumnezeu le reciclează şi ni le înapoiază ca visuri.

32. Întreaga noastră viaţă atârnă de un vis, aşa cum lacrima atârnă de genele ochiului care s-a deschis pentru a înfrunta realitatea.

33. Oare chipurile străine ale oamenilor din vis nu sunt, de fapt, chipurile oamenilor care au încercat să ne spună ceva important în viaţa reală, ceva
adresat sufletului, dar noi am trecut pe lângă aceşti oameni cu ochii închişi, rugându-ne să-i uităm cât mai repede, astfel încât micul nostru univers să rămână
neschimbat?

34. Visele sunt genele false ale nemuririi.

35. Visele nu sunt decât nişte ferestre aburite pe care ne desenăm amintirile şi speranţele. Iar dintre toate visele, unul singur ne oferă şi flori
îngheţate.

36. Ce este visul? Un film al nemuririi developat de suflet în camera obscură a minţii.

37. În fiecare vis suntem injectaţi cu antidot pentru nefericire.

38. Visul e un vas fantomă din care sufletele celor plecaţi nu mai pot să coboare.

39. Cât trăieşti, tot ce face parte din tine... visează.

40. Chiar şi visul visează să nu mai fie doar un vis.

41. Visele sunt pâinea noastră cea de toate zilele şi de toate nopţile.

42. Fiecare zi este un examen al vieţii, iar visul este medalia de absolvire pe care o primim la lăsarea nopţii.

43. Şi visele se pot despleti cu gesturi graţioase şi cuvinte şoptite, aşa cum se despletesc sălciile peste ape limpezi.

44. Poate că am fost alungaţi dintr-un vis fiindcă am deschis ochii şi am muşcat din fructul interzis crescut pe creanga unei galaxii.

45. Visul e o mare adâncă, plină de epavele amintirilor în care ne căutăm pierdutele chipuri.

46. Visul e o mare adâncă în care sufletul e o bulă de aer care călătoreşte spre suprafaţă, pentru a umple cerul.

47. Cea mai frumoasă călătorie din care ne putem întoarce cu cineva de mână este visul cu ochii deschişi.

48. Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.

49. Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.

50. Noaptea cea mai lungă urmează după amurgul amintirilor. Apoi vom renaşte din cenuşa unui vis.
 

 

Aprecieri selective din perioada 2009-2017 despre poeziile lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):
 
« Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. (…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Volumul acesta (v. Cer fără scări), altminteri întâmpinat auratic de Ana Blandiana şi Jacques Bouchard, dar şi prefaţat de Ştefan Borbély, poartă în sine armătura unor texte seducătoare, atinse de marca unui gnosticism paradigmatic, multe poeme adeverind, iarăşi, că există şi o deconstrucţie a postmodernismului (pe temeiul conceptului lansat de Brian McHale) în măsura în care conştientizăm că există în combustiile lumii doar poezia asigurând „necurmata mişcare”, cum zicea filosoful. Am intuit, astfel, un timp al poeziei lui Ionuţ Caragea, un eden al jubilaţiilor când abolirea memoriei nu înseamnă decât o palidă desferecare din formele unei inadaptări, atitudinea ludică poate fi un alt mit al genezei, iar morbideţea devine ea însăşi elegie în spectacolul vestigiilor narcisiste ale fiinţei. E, aici, o adăpostire cumva deliberat dadaistă a eului sub cupola marelui circ în care sunt amestecate voit realul şi irealul, marota indecibilului şi superficiile unui pretins hiperbolizant proiect al „omului care scrie”, insul definind, singur, tot dramatismul lumii, fundamentat, desigur, pe iubire. (...) Cartea lui Ionuţ Caragea îl fixează mai bine pe autor în preajma podiumului care-i aşteaptă încă şi pe ceilalţi candidaţi. Deocamdată zona aceasta e liniştită, iar criticul sastisit ar putea scrie doar „cronica unor disperări”. Noi suntem, însă, extrem de siguri: lecturată atent, cartea aceasta minunată de poezie contemporană românească ne mântuie pe toţi. » (Prof. Dr. Ionel BOTA, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« …Dar pentru un poet ”neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă” e un semn că încrederea în virtuţile izbăvitoare ale poeziei e încă intactă. Ionuţ Caragea îşi subliniază, dar îşi şi pune în valoare această inocenţă formativă (…) În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot. (…) De la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în revista Familia, 2015)
 
« „Douămiistul” Ionuţ Caragea, cu o biografie şi evoluţie spectaculoase, este deja un nume consacrat, considerat de unii chiar lider de generaţie, ca poet, prozator, eseist, autor de aforisme, cu peste treizeci de volume... (...) Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.” (...) În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l-au supus volatilizării. Cât îl priveşte pe Ionuţ Caragea, el îşi îngăduie chiar să experimenteze/să se joace, profitabil, precum în amplul poem, de concentrată formulă polemică Analfabetism literar (pamflet), construit din catrene-dublet care se derulează, alfabetic, numai din cuvinte care încep cu o singură literă. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)
 
« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. (…) Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. » (Daniel CORBU, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ceea ce mi se pare întru totul de remarcat, ca un fapt pozitiv al acestor creaţii lirice este, înainte de toate, limpezimea exprimării, a expresiei artistice, fără a se exersa în tot felul de artificii prozodice, cum obişnuiesc mulţi dintre mai tinerii noştri confraţi, considerând că o metaforică mai contorsionată poate da impresia unei mai profunde gândiri. Nu. Dimpotrivă, Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i-au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. (...) Avem aici o autentică profesiune de credinţă, a creatorului, a poetului care îşi vede astfel rezultatul demersului încorporat structural firii.  (...) Sunt versuri epigramatice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi maxime, totul ca într-o amplă decantare de înţelesuri existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei, după cum se exprima cândva într-un interviu. Volumul Cenuşa din abis se recomandă de la sine ca o pledoarie pentru destinul poeziei de azi („poezia supravieţuieşte”), pentru nevoia de poezie, la drept vorbind, în… viaţa noastră cea de toate zilele. » (Prof. Univ. Dr. Constantin CUBLEŞAN, în prefaţa volumului "Cenuşa din abis", 2018)
 
« Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiinţa clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. (…) Poeziile lui Ionuţ Caragea articulează un univers plasat sub semnul cunoaşterii şi al reprezentării, poetul asumându-şi fără emfază inutilă rolul celui care adună identităţi într-o macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva”. » (Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM, în revista Feed Back, 2017)
 
« Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. (...) Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert. (...) Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. (...)  Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti. » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în revista Observatorul din Toronto, 2011)
 
« Ajuns astăzi la vârsta maturităţii creatoare, Ionuţ Caragea (care a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1975) are o operă împlinită, în linii mari, configurată, dar cel mai valoros şi mai reprezentativ volum al său rămâne Mesaj către ultimul om de pe Pământ (Ed. „Fides”, 2017), titlu inspirat şi plin de profunde şi tulburătoare semnificaţii, amplu poem sociogonic şi apocaliptic, dar nu de o tonalitate sumbră şi deprimantă, dimpotrivă, tonifiantă şi plină de speranţă, pe tema „ultimului om” sau a „omului postistoric” (…) Volumul  se  constituie  într-o  construcţie  unitară, alcătuită dintr-o serie de poeme de mai mică întindere, dar legate între ele sub raport tematic şi stilistic şi este departe de a se transforma într-o misologie, pentru că nu are un conţinut deprimant, cu tot dramatismul existenţei, pe care poetul nu-l ocoleşte, dimpotrivă, îl accentuează; nu are, cu alte cuvinte, o reprezentare idilică şi edulcorantă asupra vieţii. Filosofia „ultimului om” derivă din cea a Arhetipului şi o întâlnim şi la Eminescu, în Sărmanul Dionis: „În om e un şir de oameni”. Este filosofia „firului filogenetic”. La I. Caragea, eul liric este dublu. Penultimul om, care nu poate fi decât istoric, i se adresează ultimului om, care este şi istoric şi postistoric. Volumul lui I. Caragea are la bază o „concepţie orfică” şi acesta este cel mai important lucru, pentru că orfismul exprimă esenţa poeziei, sinteza muzicii cu verbul. Orfeu, care îşi acompania versurile la harfă şi cu muzica lui îmblânzea fiarele şi cobora întreaga natură într-o vrajă extatică, reprezintă prototipul Poetului dintotdeauna, iar orfismul constituie condiţia primordială a lirismului. Orfismul este o doctrină soteriologică, o doctrină a salvării prin poezie. (…) Acest sens soteriologic, al salvării prin poezie, străbate şi volumul lui I. Caragea. Acesta este mesajul orfic pe care penultimul om – poetul, vrea să-l transmită ultimului om de pe pământ. (…) Poemele sunt scrise în vers liber. Nu au rimă, dar au ritm. Deci, nu sunt lipsite complet de muzicalitate, spre a se îndeplini condiţia primordială a orfismului. (…) Titlul: Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant este o admirabilă definiţie metaforică a poeziei. Această poezie este dedicată lui G. Călinescu, cu un citat în care ilustrul critic îi deplângea pe creatorii care îşi trăiesc gloria posterităţii încă din timpul vieţii, deşi incomparabilul nostru magistru şi-a trăit, încă din viaţă, propria-i legendă. Replica poetului este cum nu se poate mai sinceră şi concludentă: „eu nu voi muri niciodată”.  La puţini poeţi am întâlnit o credinţă la fel de puternică a salvării prin poezie, ca la I. Caragea, care mărturiseşte că nu poate trăi fără poezie. (…) Poezia este numită „respiraţie divină”. Prin poezie, „Dumnezeu reinventează lumea”. I. Caragea este un antinietzscheian convins. Unul dintre poemele sale se intitulează chiar „Dumnezeu nu e mort”. (…) Respingându-l pe Nietzsche, înseamnă că poetul acceptă transcendenţa. Nu întâmplător, Maria-Ana Tupan, în docta sa prefaţă, îl numeşte „un mesager al ordinii transcendente”. I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie. (...) Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în revista Scrisul românesc, 2017)
 
« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea… » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)
 
« Ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale (...) Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei. » (Corneliu LEU, în revista Port@Leu, 2009)
 
« Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului şi receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri. (…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului şi al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, construit destul de mult pe internet, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe lamă de bisturiu, cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propria moarte când în sângele lui se porneşte Jihadul, aşa cum reiese dintr-o poezie a sa. (…) Totul pare dezarticulat în poezia lui Ionuţ Caragea, un univers amorf, format din antimaterie, iar el trudeşte să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare... » (Emilian MARCU, în revista Convorbiri literare, 2011)
 
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civicã în alertã. Versurile sale au în egală măsurã sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trãită la temperatura marilor caractere. » (Victoria MILESCU, în revista Sud, 2017)
 
« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el –, natural, în cultura scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în postmodern. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. » (Prof. Dr. Ioan F. POP, în revista Steaua, 2015)
 
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. » (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)
 
« Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
 
« Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-şi atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-un limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase. (...) Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. Ordinea naturii e, ca şi în celebrul experiment cu picătura de cerneală al lui David Bohm, ordinea extrinsecă, o realizare aleatorie a unui model informaţional (ordine intrinsecă). Deşi revelaţia modelului implicat al unei realităţi în spaţiul liric e poate o sugestie a educaţiei de fizician electronist, imaginile sunt împrumutate din inventarul mito-poetic al unei minţi cultivate estetic. Nu în universul empiric vom descoperi adevărurile salvatoare ale omenirii, ci în interiorul propriei noastre umanităţi definite prin rostire profetică. (...) În ciuda figuraţiei biblice, prelucrate şi de Melville, rostirea profetică are în poezia lui Ionuţ Caragea un sens semiotic. Poezia îndeplineşte o dublă funcţie: eliberându-ne de „hic et nunc”, ea îngăduie, pe de o parte, recuperarea şi „salvarea” (în limbajul computerelor) trecutului, iar, pe de alta, crearea unei matrice de posibile realizări viitoare prin lecturile diverşilor cititori. (...) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: “poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.”” » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)
 
« O nestemată barocă, se poate spune despre cel mai recent volum de versuri al lui Ionuţ Caragea, umbra – ca metaforă – fiind tema ale cărei variaţiuni o desfac precum un evantai, sau aşa cum pulverizează atmosfera vaporoasă lumina sinteză în curcubeu. E o poezie a deducerii lumii din absenţă, un exerciţiu amintind de Heraclit, care încerca să gândească soarele ascunzându-l vederii. Lumina înţelegerii este extrasă din contrariul ei, deşi farmecul baroc al universului imaginar e dat, nu de pozitivul epifaniei, ca în poezia incarnaţionistă, ci de implozia, de infinita scindare interioară sau punere în abis a unei imagini ambivalente. (...) Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Feedback, 2016)
 
« Mesaj către ultimul om de pe Pământ, de Ionuţ Caragea, este, ca şi prototipul acestui subgen tematic, Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville, o viziune apocaliptică în versuri, uimitor de asemănătoare precedentului francez prin frescele moralizate ale unei vieţi sociale decăzute şi prin sugestiile mesianice. Cuplul Omegare şi Syderie, care, prin puritate, jertfă de sine şi iubire, răscumpără păcatul originar al lui Adam şi Eva, pare recompus aici într-un imn al iubirii ca revelaţie a uranicului şi perpetuare în timp. Ca şi în sonetele shakespeariene, continuitatea prin generaţii are însă un corolar mai puternic: dedublarea autorului în poet, nemurirea prin poezie. (…) Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime şi Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie. Dacă trupul se va risipi în atomi, în cosmos, în schimb, poemul e ca o cometă care poate călători în lumile de gând ale generaţiilor viitoare. (…) Departe de a profeţi sfârşitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existenţa unei societăţi şi îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Mesaj către ultimul om de pe Pământ", 2017)
 
« Spre deosebire de colegii de generaţie, Ionuţ Caragea nu practică în mod deliberat şi ca semn de recunoaştere intertextualitatea, devenirea sa atipică şi originalitatea părându-i atuurile cele mai importante într-un inventar al calităţilor personale, dar darul înnăscut pentru exerciţiul tiparelor prozodice este, fără îndoială, dublat de o cultură literar-lingvistică ce-i îngăduie inteligente reflecţii asupra naturii limbajului şi capacitatea de a practica un tip de discurs după toate regulile generice. (...) Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, el ar descoperi canale comunicante cu reţeaua de profunzime a acelui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. Ionuţ Caragea se doreşte şi el un eu exponenţial, un Eu la pătrat, un tensor de energie capabil să se ridice pentru a întâlni câtul operaţiunii inverse prin care Dumnezeu este redus la sfinţi – ”rădăcina divinităţii”. Această matematică insolită ar face posibil barbilianul joc secund prin care poetul imită creaţia divină a universului material pe care îl întoarnă în spiritualitate. Deşi practică dezinvolt tipare prozodice clasice, ritm şi rimă, Ionuţ Caragea nu îşi priveşte poemele ca pe nişte forme fixe, de sine stătătoare. Textul e doar o partitură ce îşi aşteaptă interpretul, deoarece doar în actul lecturii se înfiinţează (ipostaziază) ce a fost scris. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)