« Home

 

Ionuţ Caragea - "Donator universal" (selecţie revizuită)

 

 

Poemele de mai jos au fost incluse şi în antologia "În aşteptarea păsării"

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Christ îmbătrânit
 
te întrebi de ce te atrage bărbatul acela
cu părul albit şi mâinile aspre
de unde are toate acele semne pe trup
vrei să-i fii camarad de arme şi scut
pe drumul gropit spre necunoscut
vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea
vrei să-ţi fie drept pildă
şi să-ţi vorbească cu duh
vrei să priveşti lumea din ochii săi
începutul şi sfârşitul
apocalipsa fiecărei secunde
desferecarea celuilalt eu
vrei să-i amâni condamnarea
purtându-i toată durerea în pântecul greu
cu vârsta se-aşază gloria pe faţă
însă cununa de spini este numai a lui
 
tu ştii, femeie, prin mine bărbatul acela
îşi face marea lucrare
mă ţine de mână şi mă poartă prin lume
îi arde de glume şi-mi spune:
nu fi trist, în sufletul tău se-nalţă un munte
în inima ta renaşte un Christ
cu plete cărunte
 
 
A doua cădere a regelui Snowdon
 
uneori cred că toate zilele sunt la fel de meschine
iubesc doar aceste nopţi văduvite de Soare
încercând să-mi ghicesc singur în palme
apropierea de Moarte
 
fii demn, îmi spun, şi luptă cu neputinţa
de a tăcea, te iubesc, ai răbdare
dragostea este o fiară
care stă toată viaţa la pândă
te ucide atunci când iubeşti cel mai tare
lasă călăul invizibil
să-ţi înfigă suliţa sub coaste
lasă durerile să fie amare
învaţă să trăieşti fără speranţă
lasă uimirea să-ţi ghilotineze
toate semnele de întrebare
mergi fachir cu picioarele goale 
pe focul durerilor mistuitoare
cu inima atârnând ca o batistă murdară
lasă tâmplele să-ţi fie cărunte
pune-ţi singur coroana pe frunte
chiar dacă spinii au nevoie de sânge
nu te culca pe laurii unor idei biruitoare
în sufletul tău se prăvăleşte un munte
în corpul tău inima mugeşte iertare
rege al împărăţiei de cuvinte aldine
profanator de morminte în care
sunt adormite regine
  
 
Strigătul mut
 
strigătul meu
va avea ecou într-o altă lume
de care mă desparte doar o viaţă
închinată pământului
strigătul unei păsări
cu aripa frântă
strigătul unui copac
iubit doar cărbune
strigătul unui soldat
pe câmpul de luptă
strigătul unui val
cu spume la gură
strigătul mut
cu arma la tâmplă
strigătul unui clopot
spânzurat de o funie
strigătul soarelui
nedorind să apună
strigătul inimii
într-o tăcere comună
strigătul meu
va avea ecou într-o altă lume
de care mă desparte doar o viaţă
închinată pământului
 
 
Afară din suflet
 
„am ales viciile pentru a fi fericit”
 
iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată
 
îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer
 
plămânii
spitalul iubirilor
înnebunite
după gratii de oase
 
inima
bătrână toxicomană
cerşind o ţigară
 
lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor
către paradisul celor
care cultivă iluzii
 
să trag un fum
să mă dau afară
din suflet
 
 
Donator universal
 
pe tine, Iisuse
nu te-am întrebat niciodată
ce grupă sanguină ai?
tu cel care ne îmbeţi
pe toţi, iar noi
te mai lungim cu apă
în loc să te cinstim cu rugăciuni
şi dreptate
şi te mai întreb şi pe tine
înger păzitor şi tălmaci
ce limbă vorbesc oamenii
după ce trec de cârmaci?
până la cer sunt doar sfinţii
cu limbi ascuţite
şi mulţi credincioşi
numărându-şi
arginţii
eu cred, Iisuse
că tu ai grupa
zero infinit
 
 
Fără carnet
 
eu conduc lumea
nu lumea mă conduce pe mine...
însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer?
în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito
doar un poet rătăcind
pe o stradă mustind de iubire
am valizele pline
cu poeme pentru lumea cealaltă
asta e crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire
inima îmi tresaltă
când mă priveşti cu ochii aceia
tulburător de căprui
dar tu eşti o femeie în floare
cuvântul te ofileşte
lacrima nu-ţi ţine de sete
sunt un profet anonim şi mă port fără plete
am valizele pline cu poeme pentru lumea cealaltă
în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito
doar trenuri care spre tine se-ndreaptă şi pleacă
lăsând în urmă tăcutele şine
privindu-se rece
 
 
Supravieţuim jocului
 
timpului…
nu-i tremură niciodată mâinile
îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre
ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa
numai mie îmi tremură mâinile
când încerc să mă rad
îmi zic mereu, astăzi trebuie să fiu mai frumos
poate mă întâlnesc cu sublimul
mă îmbrac cu acelaşi costum de haine
pe care îl port de-o viaţă, cuvântul meu
merg pe stradă râzând
poate că mă voi pierde în această forfotă 
şi timpul mă va scăpa din privire
însă oamenii se întorc la casele lor
rămân singur în faţa destinului
mâinile-mi tremură iubire
supravieţuiesc jocului în care lumea se-ascunde
după fiecare apus, mâinile-mi tremură
închinăciune către tine
cel care m-a învăţat să trăiesc după regula
că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine
în care mă nasc, în care trăiesc, în care mor
 
 
Dorm într-o livadă de meri
 
poate că voi muri într-un vis
în care durerea nu doare
în care singurul coşmar
este viaţa
 
îmi vor rămâne
doar cele mai grele cuvinte
ca pietrele
pe fundul râului
 
dorm
într-o livadă
şi sunt pământul
visându-se iarbă
iarba visându-se floare
floarea visându-se măr
 
trăiesc în lacrima unui univers
aflat în lacrima unui univers şi mai mare
dorm până când mi se termină visele
 
poate că voi muri
în floare
 
 
Sub talpa unui pantof
 
oameni şi oameni
ne întâlnim pe stradă
fără să ne mai aducem aminte vreodată
şi totuşi te gândeşti că Dumnezeu este capabil
să ne asculte pe toţi
să ne privească, să ne iubească
iar noi, cel mai bine, ştim să uităm
mergem indiferenţi
cu mâinile în buzunare
pe drumul nostru împrejmuit de ziduri înalte
din toată lumea asta atât de mare
am ales să ne privim în oglindă
să ni se usuce oasele într-o cutie de chibrituri
sângele s-a învechit îndeajuns în cupa inimii mele
am hotărât să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă
am întins mâinile şi am strigat:
veniţi, treceţi prin mine!
m-au călcat în picioare
aşa am început să cutreier lumea
sub talpa unui pantof
 
 
Viceversa
 
mă zbat între marginile aceluiaşi vis
lăsat în izbeliştea timpului
şi sper să aflu valoarea vieţii
cu mai multe necunoscute
mizând pe dreptatea unei iubiri
începute cu stângul
 
mă zbat între marginile aceluiaşi timp
lăsat în izbeliştea visului
şi sper să aflu valoarea unei necunoscute
cu mai multe vieţi
mizând pe stângăcia unei iubiri
începute cu dreptul
 
oricât m-aş zbate
între marginile acestei lumi dintre lumi
între marginile acestui vis dintre vise
între marginile acestui timp dintre timpuri
nu voi afla niciodată calea care mijloceşte
drumul către inima ta
 
asta pentru că singurul adevăr care mi se permite
este stângăcia inimii şi dreptatea crucii
 
 
Prizonier
 
uneori urăsc lumea
pentru că există fără mine
uneori mă urăsc
pentru că exist fără lume
şi între aceste stări diforme ale existenţei
mă întreb cum este să iubeşti cu adevărat
lumea aceea care există fără lume
şi eul acela care există fără eu
ceea ce scriu este o poezie
ruptă din realitatea fantomatică
împrejmuită cu garduri înalte de sârmă ghimpată
zornăie din lanţuri neliniştea durerii
fiinţa mea aflată în pragul nebuniei
visând la ultimul zbor către lumea
de dincolo de lume
 
 
Secundar
 
cu ochii deschişi mă visez într-o lume
în care fiecare om este o rotiţă
din pântecul marelui timp
în care fiecare cuvânt
este măsurat cu precizie
de bătăile inimii mele
 
cu ochii închişi mă trezesc într-o lume
în care fiecare om este un suflu
din pântecul marelui vid
în care fiecare iubire
este măsurată cu precizie
de liniştea absenţei
 
 
Oameni rogvaiv

suntem dispersia luminii
în picăturile de sânge
radiaţii ale aceluiaşi
spectru divin
 
 
Ultimul zbor
 
voi lăsa lacrimile să curgă
şi nu va fi un secret
doar un plânset tăcut
ca înfrigurarea unei păsări bolnave
părăsită de stol
privind la ultima frunză
ca la o ultimă fărâmă de cuib
 
tu te duci departe, într-o lume
nevăzută de scrib
să-ţi desfaci aripile întunecate
şi ciocul diamantin
să culeagă stele
 
voi lăsa lacrimile să topească
ce a mai rămas din corpul meu
o particulă de infinit
suspendată între două voci
iubirea şi raţiunea iubirii
 
dragostea mi-a crescut în călcâi
o aripă ce mă săgeată
la fiecare pas
 
întotdeauna am crezut că speranţa
este o pasăre care nu uită
să se întoarcă acasă
 
 
Şahul etern
 
dacă Eu² = Dumnezeu
ce se întâmplă cu celălalt Eu?
 
celălalt Eu – fac o rocadă şi mat
cuvântul meu va rămâne stigmat
 
cum pot stârpi neputinţa din mine
să fiu stăpân pe vieţi şi destine?
 
cum pot s-accept următoarea greşeală
dacă celălalt Eu mă înşală?
 
Eu te iubesc, te iubesc, ştii prea bine
însă celălalt Eu te previne
 
şi când te scriu – te zidesc în poeme
celălalt Eu în van să blesteme
 
nu mai ucide, iubito, poetul
el e profetul, anahoretul
 
el te iubeşte, iubeşte-l şi du-te
să fiţi în faţa morţii – redute
 
să fiţi regină şi rege-mpreună
şahul etern – iubirea nebună!
 
 
Genus irritabile vatum
 
prima mea naştere a fost cu voia mea
urlam acestei lumi care urma să mă înveţe să sufăr
că limba mea are două tăişuri
şi-am dat de ştire duşmancei mele de moarte
şi primul meu urlet a fost cel mai cumplit
cât toată tăcerea pe care urma să o urlu
la a doua mea naştere
când urletul meu amuţit de atâta urlet
m-a învăţat să urlu în mine
din toate celulele mele să izbucnească
un urlet tăcut
m-am născut poet fără voia mea
se întrebau toţi de unde ştiu atâtea lucruri
de unde le scot de parcă aş fi un inventator
un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte
eram posedat de urletul meu tăcut
ca o tăcere urlândă, ca liniştea pietrei în jar
aveam atâta căldură latentă, atâta iubire
care mă rodea ca un cancer
mi s-a reproşat că gândesc prea mult
că sunt prea plin de mine, că mă cred genial
eu exist prin toate formele subzidirii mele
n-am nevoie de ceilalţi
pentru a înălţa alte temple în mine
n-am nevoie de alţi zei care să mă-nveţe
să respir acelaşi aer, să vorbesc aceeaşi limbă
cu două tăişuri, poate că tot ce doresc este să găsesc
femeia aceea sălbatic de frumoasă
posedată de un urlet tăcut  
 
 
Dintr-un singur gând
 
este atâta poezie în jurul meu
încât niciodată nu voi avea timp să o scriu
tot ce văd, tot ce ating
sunt cuvinte pline de viaţă
iar foaia de hârtie
este cimitirul alb
în care îmi îngrop deseori
amintirile
este atâta poezie în jurul meu
încât pixul se împotriveşte să scrie
trebuie să moară ceva în mine
trebuie să pierd ceva la care
am ţinut foarte mult
voi ucide întreaga lume
dintr-un singur gând
îmi va curge o singură lacrimă
este atâta moarte în jurul meu
şi atât de multă viaţă
în această poezie!
 
 
Femeia universală
 
vine o vreme când toate iubirile mor
rămâi o insulă pustie
într-o mare de oameni
vine o vreme când toţi oamenii mor
rămâi o insulă pustie
într-o mare moartă
 
vine o vreme când te-ntrebi care ţi-e rolul
în acest calvar infinit al pustiului
te-ntrebi de ce atingerea noastră se preface
în moarte
 
de ce de ce de ce de ce de ce
femeia nu-şi închide copiii în pântec
să creştem miliarde de oameni
într-o singură femeie
UNIVERSALĂ
 
de ce trebuie să se reverse apa facerii
peste pământul avid de sânge
de ce moartea asta stearpă
nu naşte morţi deja primeniţi de soartă
 
să-i alăpteze cu întuneric
să ne lase să ne scăldăm în lumină
până ne vom curăţa
de toate păcatele
Evei
 
 
Iluzia perfectă
 
tentaţia este pretutindeni
tentaţia viciului sau a morţii
şi dragostea, da, dragostea, care doarme
înlăuntrul nostru
ca o femeie bătrână îmbrăcată în negru
şi timpul, un cancer
care nu dă niciodată înapoi
 
n-am nicio idee despre dorinţa asta
care şerpuieşte spre tine
lepădându-şi cămaşa
 
tentaţia este pretutindeni
tentaţia păcatului carnal
războiul pe care l-am pierdut
de prea multe ori
fără să numărăm răniţii
 
singura victorie este să regăsim nirvana
când cele doua făpturi desăvârşesc
iluzia perfectă
a celui dintâi cuvânt
 
 
Lumea tenebrelor
 
Tenebrele
Marea problemă a acestei planete
O lume invizibilă
Care se mişcă impredictibil şi constant
În jurul nostru
Este blestemul unei generaţii
Care închide porţi
Tenebre încăpăţânate să tragă cu dinţii
De copilul din noi
De bărbatul copil, de femeia copil
 
Suntem studiul continuu
Al disecţiei pe propriul creier
Sub protecţia unei iubiri iluzorii
Avem un discipol în fiecare dintre noi
Eul raportat la celălalt Eu
Mergând pe firul fragil dintre viaţa închipuită
Şi viaţa pe care-o visăm infinită
Un destin între credinţă şi negarea totală
 
Tenebrele, manifestarea directă
A fricii de necunoscut
 
 
Ultima poezie
 
vrei să ştii cine eşti?
încearcă să renunţi la lucrurile care te amăgesc
singur cu tine însuţi, drumeţ în calea gândurilor negre
păsări oarbe izbindu-se de zidul pe care l-ai pus
între cunoaştere şi frică
vrei să ştii cine eşti?
încearcă să numeri până la zece
anii care ţi-au mai rămas de trăit
sau lunile… sau zilele
încearcă să afli cu puterile tale
în câte inimi se ascunde iubirea
 
numai atunci cuvintele
unui rătăcitor pot fi
ultima sa poezie
 
 
Războiul clonelor

Mi-ai clonat fiinţa
Mi-ai clonat sentimentele
Mi-ai clonat gândurile
Mi-ai clonat clona
Suntem peste şase miliarde de clone
Născute din acelaşi cuvânt
Purtând acelaşi război
De menţinere a propriei
Identităţi