« Home

 

Ionuţ Caragea - "Poezii de dragoste" (selecţie revizuită)

 

 

Poemele de mai jos au fost incluse şi în antologia "În aşteptarea păsării"

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Voi da Pământul înapoi un minut
 
la buzele mării am învăţat să sărut
şi totul în jur a rămas amuţit un minut
m-am învârtit pe călcâie
până când picioarele mi-au luat foc
dorinţe, dorinţe
ce nu voiau nicicum să dispară
fugeai, fugeam cu Soarele-n zenit
gelos, Pământul şi mai cu zor s-a rotit
să nu ne vadă, în plină zi, regăsirea
 
desenam inimi pe toate urmele
mesaje, pasaje, vestale, piedestale
le săgetam şi sângele curgea-n pocale
mă îmbătam ca musca de oţet, agale
 
paşii îmi sfârâiau pe nisipul fierbinte
făceam doi metri înapoi şi unul înainte
corpul meu întreg parcă era o torţă
dar mă ţinea pe loc nemaivăzuta forţă
întindeam degetele ca un balaur cu zece capete
Soarele, nepăsător
începea spre alte ţinuturi să scapete
---
îmi doresc să ne mai întâlnim o dată
aşa cum merităm
şi cum visăm:
la buzele mării am învăţat să sărut
chiar acum voi da Pământul
înapoi un minut
 
 
Femeia doarme
 
după ce iubeşti femeia
priveşte-o cum doarme
în locul acela numai al ei
ascultă ce amintirile-ţi spun
nu încerca şi visurile să i le iei
 
rendez-vous între suflete la jumătatea distanţei
aripi de înger ce învăluie gâtul lebedei
noaptea se-ncruntă de atâta tăcere
stele răsar din strălucitoare idei
 
după ce iubeşti femeia
această făptură minunată ce-ţi hrăneşte imaginaţia
să îi închini poeme de dragoste
să nu mai rătăceşti pe lăturalnice alei
 
femeia doarme
cât este de frumoasă
fără să-i ceri
fără să speri
e pur şi simplu totul
la îndemâna noastră
să nu-i mai rupeţi gâtul lebedei
 
  
În inima oraşului
 
În inima oraşului
Blocurile păreau nişte imense lumânări
Care celebrau căderea nopţii de mozaic
Pe arterele nepătrunse de vise
 
Eu şi femeia din lacrimi
Ne desfăşuram viaţa
În faţa marelui ecran celest
Undeva în arcuirea Lunii
 
Ne confesam gândurile clandestine
Timpul ne era dator cu o întâlnire
În care să schimbăm lumea
După bunul plac
 
Voiam să o invit la cină
Să fie martora sentimentelor mele
Privirea unuia să fie mângâierea celuilalt
Să flirtăm într-un carnaval de cuvinte
Şi să ajungem poeţi
Cu acte în regulă
 
În palmele mele
Într-o iarnă feerică
Băteau două inimi
Într-un glob de cristal
 
  
Vis cu azalee
 
încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee
prinsă de coama vântului
te iei la întrecere cu norii
în timp ce copacii se dezbracă
şi fac dragoste
pe covorul de frunze
 
lângă tine liniştea turbează
închizi ochii şi se aprind lumânările
nenăscute dorinţe tăinuiesc într-un zâmbet
te sărut la colţul gurii
petale sunt buzele tale
orice atingere este o pildă
despre iubire
 
boboci înfloresc pe cămaşa de noapte
încă te doresc de parcă nu te-aş fi avut niciodată
îmi revin amintiri din altă viaţă
mă întreb de ce îţi face timpul mătănii
iar eu îmbătrânesc
dansând cu fantome
 
sunt noctambul pe nesfârşita Cale Lactee
ploaia aplaudă la fereastră
când îţi scuturi
din părul tău cârlionţ
azalee
 
  
Îndrăgostit de cursă lungă
 
Pe urmele paşilor tăi am învăţat s-ascult
Trecerea timpului
Am alergat apoi strângându-mi sufletu-ntre dinţi
Erai departe şi m-am rugat să te urmez
Chiar şi la capătul Pământului
 
Poate că cineva a vrut să cred
Că-n fiinţa ta se află o inimă necercetată
Acesta-i unicul şi cel mai preţios trofeu
Ce niciodată n-a reuşit
În palmaresul vieţii
Să-mi ajungă
 
Tu mai exişti?
Măcar acolo unde himerele abundă?
Măcar acolo unde gândul zboară?
Mă voi preface-n prinţ zvârlugă
Din calea mea până şi melcii o vor lua la fugă
Te voi salva pentru a nu ştiu câta oară
 
Pe trupul tău săruturile vor fi o cărare de foc
Îmbrăţişările te vor subţia la mijloc
Privirile vor iscodi tresăriri
Şoaptele îţi vor zidi amintiri
 
Tu mai exişti?
Poate că Dumnezeu a vrut să fiu
Îndrăgostit de cursă lungă
 
 
Phantom limb
 
şi chiar dacă mă întorceam
îmbrăţişările mele nu te mai puteau cuprinde
erai atât de aproape şi dureros de străină
îmi deschideam zadarnic buzele
ferestre prin care trebuia să pătrundă
aerul proaspăt al dimineţii
sufletul tău
 
mă spânzuram cu firul de telefon
legătura noastră cea mai frecventă
în preajma mea te voiam
să fiu un amorezat naiv
să te mângâi cu şoapte
 
acum locuiesc într-o cameră
cu pardoseala mozaic de săruturi
încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea
dansez aşa de nebun
ţi-am dedicat o carte şi ce folos
această eternitate de cuvinte
 
poza ta îmi aruncă o privire ciudată
ca o plasă în care-mi prind ochii paşnici
pielea îmi este acum un eşichier al durerii
amprentele fac rocade
oasele macină faină de oase
cerul gurii mele cerne cerneală direct
în stomacul meu înfometat
de fluturii tăi
gândurile mele celibatare
sunt distrase de râsetele convulsive
ale absenţei
 
 
Am rupt o foaie de hârtie...
 
dintr-un caiet
dintr-un oarecare caiet
am rupt o foaie de hârtie
după ce am lăsat-o plină de semne
am strâns-o în palme cu ură
şi mi-am îndreptat privirea spre coş
şi parcă...
şi parcă ceva
ca un foşnet de frunze
ca strigătul unui copac trecut
prin nu ştiu câte fierăstraie şi prese
şi parcă ceva îmi spunea
să nu mă grăbesc
şi-atunci… am desfăcut încet-încet
acel cocoloş de hârtie
şi... înăuntru
iubita mea stătea
cu capu-ntre genunchi
şi plângea
 
 
Avea părul lins
 
blonda avea părul lins, cărare şi ochii luminiş în pădure
voiam s-o îmbrăţişez, dar merita mai mult de atât
stăteam locului, să nu mă fure
să ascult cum zâmbeşte
şi-mi spune fără cuvinte
o poveste scrisă cu mult înainte
 
era blajin chipul său cel rotund
îmi spunea părul să nu-l tund
s-aştept să vină iarăşi primăvara 
să fim acoperiţi de frunze
şi să foşnească săruturi purtate de vânt
 
să ne iubim ca doi vlăstari
înmugurind copiii mari
să ne iubim şi să ne strângem tandru de tulpini
şi-apoi să prindem rădăcini
 
aş fi vrut să o cred, măcar un cuvânt
pune-ţi o dorinţă, mi-a spus, şi-ţi voi arăta cine sunt
 
aş vrea să fiu viforul şi să te culc la pământ
să porţi părul fără agrafă şi să plouă cu nasturi
să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt
şi pe cearşaf sufletul meu praf
să se umezească
 
e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri?
a întins degetele şi frunzele-au început să danseze
mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini
nu am crezut niciodată-n minuni
şi am rugat-o s-apropie
Luceafărul de Lună
 
plângeam şi blonda cu părul lins mă ţinea de mână
mergeam pe o cărare către luminiş
plângeam şi plâng şi-mi pare rău
ca m-am trezit dintr-un vis
din care nu m-aş trezi niciodată
 
 
Iubita mea, Eva, pe care-am cunoscut-o astă-toamnă
 
toamna-i număra frunzele, dezvelindu-i trupul sângeriu
pe Eva am întâlnit-o la culesul merelor pădureţe
m-am îndrăgostit instantaneu când am văzut-o
muşcând din miezul cărnos al fructului
înghiţeam şi eu în sec
mărul lui Adam
 
mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte
la prima atingere am simţit cum foşneşte
din cap până-n picioare
săruturile mele tiptile îi făceau seva să curgă
mestecam uşor coaja înmiresmată
sudoarea ei avea gustul
siropului de mere
 
mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte
încercam să-i ghicesc în palmă cât vom fi împreună
uite, vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi
aici sunt două pliuri
vom avea doi băieţi
după aceea, cu voia lui Dumnezeu, alte miliarde
de gânduri de iubire
prinzând viaţă
în pântecul fiicelor tale
hrănindu-se
din laptele sânilor ionatani...
 
toamna a trecut, culesul merelor la fel
Eva, cea pe care o ştiam…
era rece ca gheaţa
frunzele-i ace îmi însângerau
buzele
 
mă iubeşte, nu mă iubeşte,
mă iubeşte, iubesc;
 
totul a fost doar un vis îngeresc
 
 
Glezna unei metafore
 
nu vrei să mă cauţi prin sertarele
unei aduceri aminte
scrisorile în care-ţi spuneam
de străzile încurcate cu alţi trecători
scrisorile în care-ţi spuneam
de iedera timpului
umbrind ferestrele viselor
nu vrei să ştii cine sunt
şi câte flori în poeme ţi-am dat
şi câte virgule am şters între aşteptările noastre
şi câte cuvinte am sărutat
până la glezna unei metafore...
 
 
Nopţi albe

vom face dragoste în rime
îmbrăţişate
încrucişate
până când toate nopţile
vor fi albe
 
 
Căutându-te
 
departe şi mult prea departe
iluzii în carcera timpului
atâtea forme ale absenţei
îmi bat la porţile
închiderii-n sine
 
departe şi mult prea departe
eternitatea deja a trecut
în Care de foc
lăsând în urmă pulberea de stele
spre care privesc mereu
căutându-te
 
 
Inima mea ca o pasăre oarbă
 
îmi ţin inima-n pumni ca pe o pasăre oarbă
tu trebuie să ghiceşti în care-o ascund
şi va fi pe vecie a ta
 
nu ai nevoie de colivie, lasă fereastra deschisă
las-o să bată din aripi, nu-ţi fie frică
nu va pleca
 
inima mea îţi repetă
ca un papagal orb
 
pentru poarta unui sărut
nu există nici încuietoare
nici cheie
 
tu îmi laşi inima flămândă
să moară de singurătate
stând într-un picior
 
e primăvară iarăşi
o altă pasăre venind de departe
îşi face cuib în sufletul meu
şi orbeşte
 
 
Mă voi întoarce
 
şi uneori tristeţea mă amuză
şi liniştit mă pierd în vraja
unui cântec...
 
te voi iubi prin lipsa mea
prin neatingerile mele
prin tăcerea mea
prin tot ce este
incomensurabil
 
timpul înghite în sec
moartea îşi roade unghiile
tu eşti floare pe altarul cuvântului
între cer şi pământ
 
şi chiar fără să-mi dau seama
în cuvintele mele
se mai ascundea o poezie
aşa cum de obicei
în cuvintele mele
se ascund poezii
rareori părăsite
de muză
 
şi uneori tristeţea mă amuză
şi liniştit mă pierd în vraja
unui cântec...
 
  
Fata din tablou
 
cuvintele se loveau de zidul plângerii
ploaia se lovea nebună de geam
te iubeam cu vocea mea trăsnet
cu sufletul meu furtună
te iubeam
 
îţi doreai soarele şi pe strada ta
să ieşi afară şi să aprinzi tacticos o ţigară
să mergi liniştită şi să te laşi privită
să fie lumea la picioarele tale
 
cuvintele se loveau de zidul plângerii
ploaia se lovea nebună de geam
treisuteşaizecişicincidezilepean
cu vocea mea trăsnet
cu sufletul meu furtună
te iubeam
 
 
Iartă-mă, iubeşte-mă
 
când eram mic…
voiam să mă fac Dumnezeu
dar nu bănuiam
cât de greu este să rămâi Om
atunci când eşti singur
 
zile şi nopţi, nopţi şi zile
au trecut peste tine, copile
când sunt mare…
nu am idee
cum să iubesc
o femeie
 
îi scriu c-o doresc
am zidit-o în muză
însă greşesc
vocea mea mă trădează
vocea mea o acuză
îmi răstignesc într-o poemă cuvântul
şi o iubesc tăcut ca şi vântul
ce-ntoarce pagini şi lasă iubiri
în paragini
 
când eram mic…
voiam să mă fac Dumnezeu
dar nu bănuiam
cât de greu este să rămâi Om
atunci când eşti singur
 
 
În altă viaţă am fost un râu
 
în altă viaţă am fost un râu
iubita mea era o salcie
cu dragostea despletită
câteodată frunzele ei
îmi acopereau trupul
câteodată se închidea în sine şi plângea
adesea o mângâiam unduitor
 
într-o zi iubita mea a plecat
în căruţa unui lemnar
în locul ei
pe un ciot
se odihnea adesea
o codobatură
 
eram furios şi pentru o vreme
n-am mai privit malurile
până când o femeie necunoscută
privind prin mine pietrele
a vrut să afle rostul pământului
şi s-a lăsat să cadă
ca o pană de codobatură
ca o frunză de salcie
 
a plutit o vreme
cât m-au ţinut braţele
apoi am sărutat-o
şi a rămas în voia mării
 
deseori iubita mea cântă
la miez de noapte
vrăjeşte pescarii
 
iar eu întind degetele
prin siajul bărcilor
 
 
Conjugă verbul…
 
am făcut exerciţii pe maculator
liniuţe şi bastonaşe
apoi am ajuns să silabisesc
cuvântul  iu  bi  re
însă lipsea ceva:
ne  mu  ri  re
şi cineva a vrut să m-ajute
m-a mângâiat şi mi-a spus:
 
„conjugă verbul a muri”
 
dar eu am fost egoist
recunosc
nu m-am gândit
decât la moartea mea
fără să-mi pese că undeva
în lumea aceasta
mă aştepta sufletul pereche
 
 
Coloana infinită
 
acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea: 
o nouă aventură în fiecare zi.
 
nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,
mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,  
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.
 
promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.
 
şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,
din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.
 
 
Clopote de întuneric
 
mă caut în interiorul acestui poem
ca pe un secret îngropat de mult timp
şi mă pierd în propriile mele amintiri
într-un labirint fără ieşire
 
dar ceva se aude
o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate
iubirea mă salvează
cu paşi timizi spre noi întrebări
chiar dacă oglinzile m-au minţit mereu
chiar dacă păsările negre
mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre
 
cât voi fi
nu voi înceta să cred în iubire
acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul
rememorând infinitul
 
în timp ce moartea rămâne doar o legendă
a celui ce trebuia să fiu demult
când am trăit noaptea cu spaimă
şi incertitudine
când au bătut clopotele de întuneric
 
atunci speranţa m-a scos cu aripa ei albă
din zgura judecăţii de apoi
 
 
Album

mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale
cuminte într-un dormitor de catifea
soarele somnoros legăna sub sprâncene
o lacrimă

aveam o viaţă minunată
cortinele în jurul patului
unicul film cu happy-end
actori îndrăgostiţi mizându-şi viaţa
pe ultimul sărut
nimic nu mai conta
nici mâine, nici poimâine

ce voiaj minunat
exploratorii atingerilor staţionate
prin gările trupurilor fremătânde
accelerând prin tuneluri
spre alte lumi în care ploua mereu

voiam să te cer de nevastă în fiecare zi
dar nu cred că te meritam îndeajuns
m-am mulţumit să fiu
dragul tău, iubitul tău
tu mi-ai dăruit tot ce-mi lipsea
inima ta

trăim a doua tinereţe
în faţa unui teanc
de poze