« Home

 

Ionuţ Caragea - "M-am născut pe Google" (selecţie revizuită)

 

 

Poemele de mai jos au fost incluse şi în antologia "În aşteptarea păsării"

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Download
 
Doamne,
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hârtie
s-a înfiripat un link între cer şi pământ
prin care mă hrăneam, prin care te downloadam
poezie
 
am învăţat să iau totul de la început
primul cuvânt a fost amintire
 
nu trebuia să construiesc
un alt turn Babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vânt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă, o iubire
care m-a făcut mai Om  decât sfânt
 
prefer să rămân toiagul tău, Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decât să mă dărâme
cuvinte de dragul cuvintelor
 
pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger
 
 
M-am născut pe Google
          
m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească
 
degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament
 
mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie
declanşată de nevoia oamenilor
de a privi dincolo de nihilism
 
m-am născut pe o pagină de istorie
care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
transpusă în milioane de pixeli
 
am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
să nu mai spuneţi niciodată
că Dumnezeu este orb
 
 
Degetele mele pianotează uşor la fereastră
 
Degetele mele pianotează uşor pe formele ei
Compun simfonia atingerilor
Amprente în opus major
Orice iubire începe
În cheia sol
 
Vântul bate la fereastră
Trezeşte-te!
Iubirea ta se află la trei ore de zbor
Într-un cuib te aşteaptă
Fii pasăre!
 
Degetele mele pianotează uşor la fereastră
Azi oare aerul este mai greu decât sufletul meu?
Curaj! Îmi spune Soarele şi-mi întinde o rază
Curaj! Îmi spun şi eu şi m-arunc zmeu
 
Ce vreme înşelătoare...
Plouă
Pământul moale
Sufletul greu
Degetele mele pianotează uşor timpul
Şi iarba-ncolţeşte din creştetul meu
 
Pe retină îşi face cuib
Umbra unei păsări
De pradă
 
Azi pe fruntea mea
Pianotează Dumnezeu
 
 
Şarpele de aer
 
Doamne, sufletul meu, şarpe de aer
trăind în grotele plămânilor
mă ispiteşte să muşc din fructele cunoaşterii
corpul meu, livadă de mere
fiecare centimetru pătrat
dorinţe şi iar dorinţe
mâinile mele sunt sentinţe ale plăcerii
dar ştiu că undeva, cineva
acolo jos mă iubeşte
fratele meu
pământul
 
este la fel ca azimutul
locul în care se întâlnesc meridianele noastre -
păcatele şi lucrurile sfinte - suntem oameni
trăim după reguli şi murim fără
eliberaţi de tot ceea ce ne defineşte ca fiinţe
şarpele de aer călătoreşte dintr-un corp
într-altul, plămânii sunt case de toleranţă
camere zugrăvite cu sânge
 
Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa
de la o moarte la alta,  scheletul rămâne
acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte
toţi ceilalţi care vor urma vor şti
că am acelaşi număr de oase
aceeaşi istorie a mortului
rămas singur pe lumea
cealaltă
 
 
Profeţia omului-fluture
 
Dumnezeu mi-a agăţat viaţa-n cruce
atât cât să pot duce în spate
lumea
 
dar crucea asta de piatră
mă trage-n adâncul
râului Styx
 
în timp ce din cer plouă cu bolovani
peste casa mea fără ferestre
acoperiş din flori
 
arde mocnit focul dorinţelor
sufletul meu iese pe horn
rămâne scheletul
casei părăsite
 
Dumnezeu mi-a agăţat viaţa-n cruce
atât cât să pot duce în spate
profeţia omului-fluture
 
rămas în coconul viselor nesfârşite
un înger care se naşte captiv
ca o lumină pe coridorul
umbrelor
 
 
Conspiraţia îngerilor
 
în jungla cuvintelor
mai întâi am învăţat să fiu OM
dar ca orice naiv
visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră
să fiu pasăre sau nor
aşa încât am încercat să zbor
şi m-am lovit cu fruntea
de lespezile negre
 
am trăit o viaţă într-un infern de beton
de cald îmi va ţine o casă de lemn
în care vor îmbătrâni oasele
 
cât de moale este pământul
sub tălpile goale
iar acolo sus, departe
stelele sunt lacrimile sfinţilor
condamnaţi la tăcere
 
vieţile sunt mistere
tăinuite de conspiraţia îngerilor
curcubeul este brâul lui Dumnezeu
care strânge suflete
între lumină şi întuneric
 
nu mi-am imaginat niciodată umbrele
îngeri păzitori
îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire
 
nu mi-am imaginat niciodată Soarele
un călău cu lacrimi de crocodil
care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor
la malul unei mări oarecare
plină de culoarea ochilor mei
 
 
Eutanasia îngerului meu
 
sunt plămădit
din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus
priviţi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate
fantomă alimentată de singurătate
în colivia oaselor este închisă o inimă
ce bate la poartă fără niciun răspuns
inima este şi vie şi moartă
pe jumătate înşelată
de propriul ecou
 
te simt dincolo de imaginaţie
dar mă aflu într-un timp fără spaţiu şi într-un spaţiu acronic
(i se mai spune gaură neagră şi vreau să atrag
toată materia ta)
secundele dansează striptease în faţa plăcerilor carnale
cerşesc infinitului începutul sfârşitului
vreau să fiu Om aşa cum simt eu Omul
să trăiesc printre culori
şi nu printre cuvinte născute din euforia
de visuri şi speranţe alb-negru
 
palmele astea ar fi trebuit să fie porţi către alte vieţi
degetele astea menghină
ar fi trebuit să fie aripi sau muguri
celulele mele sunt spori care vor parazita universul
ce mică-i lumea când te cuprinde
colapsul iubirii
prăbuşirea tuturor zeilor
în caverna omului primitiv
 
cerul capotează
toate stelele rămân plate pe o stradă pe care-am fost celebri
sfinţii au chipul cioplit în marmura albă şi rece
eu mă închin la nişte rămăşite din lut
seamănă cu nişte figurine
cu sânii tăi aduc şi cu buzele tale
(unde eşti, coloana mea vertebrală este infinită
şi plină de sevă)
îmi pot creşte frunze pe fruntea Lunii
sau rădăcini în inima Pământului
pot fi vântul sau gândul
şi-n lacrimă te pot scălda, să fii nemuritoare
 
aminteşte-ţi ce am simţit, îngerul meu
cea mai frumoasă clipă de sinceritate
săgetându-mi sufletul dezvelit de iertare
un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice
condamnat la dorinţă
mai exist?
 
 
Disconnect
 
şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
 
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
 
mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu sau pur şi simplu vorbărie
 
în timp ce poezia este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte
 
sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină
 
ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte, femeie
 
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază suflete
 
dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
 
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut
acolo unde te doare cel mai tare
să-ţi arăt cât de mult te iubesc
 
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care să mă spovedesc
 
 
De la o vreme port ochelari
 
de la o vreme port ochelari
pentru a fi mai aproape de tine
 
atâtea tentative nereuşite de sinucidere
pe o foaie de hârtie
 
de-aş putea să-mi schimb viaţa
iubind o radieră
 
de-aş putea să opresc timpul
în lacrima unei batiste
 
merg desculţ şi umbra îmi gâdilă tălpile
îmi cresc flori în palme
 
merg cu haina descheiată
nu mai încap în mine de atâta dragoste
 
scormonesc pământul cu un baston
poate-mi voi găsi liniştea
 
de la o vreme port ochelari
şi ochelarii mă poartă spre alte chipuri în oglindă
 
atâtea tentative nereuşite de a trăi
într-o lume de vise coşmarul unei vieţi
 
de-aş putea să-mi scurtez viaţa
iubind o nenorocită de boală
 
de-aş putea să-mi scuip sângele
în ochii timpului
 
merg la întâmplare
pe aceeaşi linie dreaptă
 
cu picioarele împleticite
cu noduri la şireturi
 
cu palmele încrucişate
adorm în braţele singurătăţii
 
 
Plâng corzile femeii-liră
 
stau şi gândesc
cum pot să fiu fără să fiu atras de tine?
să-ţi scriu? să te privesc? să-ţi cânt?
şi până când?
 
plâng corzile femeii-liră
şi plâng şi eu
o lacrimă se scurge în pământ
pot fi doar vântul ce iubeşte
necuvântător
 
pot fi doar ceea ce nu poate fi mai greu de-atât
un nor plutind între miracol
şi deznodământ
 
închipuirea unui trist artist ce mi te ţine-n braţe
rugându-se la zeul crud să nu mai fie un Orfeu
şi tu să nu mai fii un fum
Euridice
 
închipuirea unui sfânt
rugându-se la Dumnezeu să fie Om
să te iubească şi să îţi moară molcom
la picioare
 
plâng corzile femeii-liră şi mă doare
de fiecare dată plâng şi eu
 
între pământ şi cer
destinul nostru
curcubeu
 
 
Aripi de peşti
 
iubito,
m-ai învins şi mă declar iubit
zâmbeşti filigran la colţul gurii de aur
 
vântul îţi bate în pânze valuri te poartă
departe ia-mă cu tine arată-mi
cum se înşală o moarte
 
vârful corabiei taie marginea lumii în două
dâra de spumă rămâne ultima noastră
durere cerul ne-aduce solie din răsărituri
o rază noaptea sfârşită cu bine
soarele încă veghează
 
liniştea ne înconjoară vântul îşi trage suflarea
doarme şi marea bătrână noi ne vom spune
poveşti ţărmul nu se mai vede zarea scurtată
cu mâna unde se-ascunde furtuna   
poate în aripi de peşti
 
 
Câte lacrimi...
 
Câte lacrimi se adună pe o pânză de păianjen
Câte stele căzătoare pe o boltă palatină
Câte nopţi cu strungăreaţă
Câte vise inutile
Câte zile...
 
Câte lacrimi se preling pe un fir de păpădie
Câte zâmbete se-ascund într-un răsărit de soare
Câte curcubeie terne
Câte umbre infertile
Câte zile...
 
Câte lacrimi se adună într-o mare mult prea mică
Câte valuri se sugrumă pe nisipul prea fierbinte
Câte umbre-aşteaptă paşii
Câte file după file
Câte zile...
 
 
Taxa pe celebritate
 
ai luat totul cu tine
să fii sigur că îţi va ţine de cald
în urma ta rămân doar cuvintele
şi factura pentru întreţinere
pe care ceilalţi o plătesc
cu vârf şi îndesat
la cimitirul      
vesel
 
ai lăsat moştenire sufletul
bântuit de amprente
incizia dragostei
în unitate
de timp
 
corpul poartă certificat
de garanţie
prescris
 
viaţa este o comedie
cu urmări tragice
aşa că mai bine
să luăm lucrurile
în serios
să ne plătim
taxa pentru intrarea
în paradis
 
să ne prăpădim de râs
 
 
Tunelul morţii
 
trec zilele
gravând dureri cuneiforme
fiecare gest îmi dezvăluie
neputinţa
 
privesc
umbre istovite
imprimate prea adânc în lumină
prin gând îmi trece un copil
crescut la periferia
memoriei
 
paşi zigzagaţi
în coridorul sinistru al clipelor
un înger şomer îmi numără coastele
săbii încovoiate
spre sine
 
de trei ori zidită
flacăra candelei
pe retină
 
 
Lăsaţi-mă să-mi termin poezia
 
sunt convins că pot ajunge dincolo
în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor
şi creionul meu magic
poezie, deschide-te şi lasă-mă să intru
în tărâmul tău de vis
sufletul meu este cheia cuvintelor
suferinţa mea este calea
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
să-mi aştern destinul aşa cum doresc
să rămână mărturie
pentru cei care mă citesc
pentru cei care vor să-mi fie prieteni
sau pentru cei care au uitat să iubească
un prilej să mă urască pe veci
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
ea este casa în care mă voi odihni
mormântul la care-mi vor plânge copiii
rugăciunea către bunul Dumnezeu
ea îmi este fericirea
şi exilul
 
 
Sunt clona umbrei mele
 
cât de departe-i palatul vieţilor anonime
Omul, metamorfoza fără de-nţeles
între două lumi sinonime
 
am învăţat să mor mai frumos
dragostea persistă în tăcere
transmite reverberaţii
de durere
 
coşmarul tinereţii
îmbătrânirea lentă
ceea ce nu mă ucide
mă face sclav al durerii
 
sunt clona umbrei mele
ne-mbrăţişăm în jocuri de cuvinte simple
ne-ascundem în jocuri de lumini
şi de imagini succesive
 
şi cui i-ar păsa de umbra întemniţată de un soare hain
fără de tine razele sunt muguri de zăpadă ce-mi zgârie retina
faţa de pernă încă mai păstrează la colţ un zâmbet
şi acostez la ţărmul viselor
 
nu există lege în ceea ce priveşte direcţia timpului
nu există lege în ceea ce priveşte amorul
suntem născuţi din aceeaşi ţărână
praf aruncat în ochii existenţei
 
lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori
te pierd printre ecouri rupte de cadenţă
diforme gânduri exorcizând
tăcerea
 
suntem suflete pierdute
ca florile-n oceane
de furtuni
 
 
Labirint
 
la intrare
mergi de-a buşilea
curând viaţa va pune biciul pe tine
şi o vei lua la fugă
în acest labirint
cu o singură
ieşire
 
eşti obosit
probabil te-ai născut aşa
destinul te urmăreşte
bătăile inimii te dau de gol
iar respiraţiile
sunt repetiţii pentru ultima scenă
în care-ţi vei da sufletul
 
 
Poemul porcului
 
bunicul omora porcul, plângeam
dar ştiam că porcul îmi va ţine de foame
cu o seară înainte porcul îşi făcea cruce cu copita
un porc credincios
se ruga Dumnezeului său:
Doamne, iartă-mi păcatele
am mâncat ca un porc
m-am purtat ca un porc
am trăit murdar ca un porc
am făcut totul albie de porci
dacă se poate, Doamne
aş vrea ca pe lumea cealaltă
să fiu Om
 
 
Bate vântul, îţi este frig şi tuşeşti
 
nu vei uita, mama ta întindea rufe pe sârmă
au rămas doar cârligele din întreaga familie
şi-au luat cu toţii hainele, au plecat
fără să lase nici măcar
un petec
 
bate vântul
grija adânceşte o urmă
 
nu vei uita, tatăl tău croitor lua măsuri
îţi spunea că unele haine sunt mai trainice decât omul
îţi făcea şi buzunare pentru turtă dulce
tu te-ntrebai
 
cu ce au greşit
cei care vor purta haine?
 
te uiţi la oameni, se iubesc, ce frumos!
hainele neputincioase stau în cuier şi privesc
 
nu vei uita, mama ta întindea rufe pe sârmă
te-nvăţa să te speli de păcate
ai rămas singur
anii trec, cârligele se adună
 
bate vântul
îţi este frig şi tuşeşti
 
 
Cea mai veche meserie din lume

este aceea de gropar
singurul care nu rămâne niciodată şomer
singurul care primeşte de pomană în fiecare zi
singurul care-i dă de mâncare lui Cerber

groparul este şi vesel şi trist când moare un om
pentru el moartea a devenit o rutină
iar viaţa o înlănţuire de morţi

într-o zi a venit la gropar o femeie
şi a încercat să-l ispitească
în ziua de post
voia să înveţe ceva meserie
să îngroape bărbaţii de vii

stau şi mă întreb
de ce oare viaţa şi moartea
sunt femei îmbrăcate în straie de cruce
iar ionuţ este un copilandru
orfan de Dumnezeu Tatăl
 
 
The page cannot be displayed

mă simt ca acasă
în faţa unei ferestre
vedere cu faţa la tine
timpul trece fără să-mi pese

câteodată mă rog la Dumnezeu
să primesc un e-mail cu locurile
în care pot descoperi
fericirea

tot ce-a mai rămas între noi
este spaţiul acesta infinit
world wide web
vinoacasă
com
 
 
Sentiment accesibil
 
m-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii
m-aţi căutat peste tot şi eram pretutindeni
în adâncul fiinţei mele
bineînţeles, drumul cel mai scurt este cel mai dureros
un pumnal înfipt între coaste
răstignirea adevărului absolut
nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa
şi să te poarte pe valuri
nu aştepta atingerea mea drept mântuire
târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei
de bună voie şi nesilit de nimeni
lasă credinţa să te doboare şi vei afla nemurirea
m-am născut pe Google şi am învăţat
să merg cu privirea prin casele oamenilor
trăim la distanţă, ne iubim la distanţă
şi când ne apropiem uităm cine suntem 
m-am născut pe Google pe înţelesul tuturor
aveţi la îndemână un sentiment accesibil
nu-i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă
ochii mei sunt albaştri şi se-nchid
din senin
 
 
Dicţionarul suferinţei

Coşmar
Pseudonimul unui carnaval nocturn
Junghi
Răcnet întemniţat de zeul taciturn
Moarte
Ultima filă citită dintr-o carte
Urmă
Mormântul pasului grăbit
Umbră
Tot ce-ţi rămâne după ce-ai iubit
Uitare
Un loc în care treci subit
Lacrimă
Testamentul unui îndrăgostit
Vers
Cuvinte gravitând în propriul univers
Om
Cea mai mică particulă dintr-un atom
Eu
Încă mai cred în bunul Dumnezeu