« Home

 

Ionuţ Caragea - "Guru amnezic" (selecţie revizuită)

 

 

Poemele de mai jos au fost incluse şi în antologia "În aşteptarea păsării"

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Ademenire
 
flori în jurul casei
fântâna mereu descoperită
 
în grădină, pe masa albă
un evantai şi o pereche de cărţi
 
ascultă foşnetul ierbii
leagănul de lemn
plânsul subţiat
de închiderea pleoapei
umbra apropiindu-se-ncet
ca o ghilotină
cu aripi
 
ce îi lipseşte morţii mai mult
decât să fie mamă?
să-şi mângâie copilul
cu ochii stinşi
cu tăcerea solemnă
şi zâmbetul
nesculptat de vremelnicie
 
 
Cuvântul în faţa căruia oamenii mor
 
există cuvântul în faţa căruia oamenii mor
fără să plângă, fără să-i doară
oamenii, pur şi simplu, mor
 
dar ce cuvânt e acela
şi cât de mult îşi doresc
unii oameni să-l ştie !
 
doar moartea
îl ţine ascuns în privire
unii oameni, pur şi simplu, îngheaţă
 
aş vrea să aflu cuvântul
fără să mor
să-l scriu în secret
pe o pagină albă
 
atât de albă încât cuvântul
să fie-nghiţit de viu
să moară în măruntaiele albului
 
apoi să dorm liniştit
cu capul în braţele iubitei mele
să dorm liniştit
 
 
Este o clipă de liniştită durere
 
este o clipă de liniştită durere
păsări dorm
departe
prin spuma nopţii
umbre
pleacă la drum
 
scrumul
luminează reavăn pământul
huruit de plămâni
 
ziua apasă
umeri lăsaţi
gânduri
            dragoste
                        gânduri
 
un copil
priveşte apusul
cineva îl trage de mână
 
este o clipă de liniştită durere
păsări dorm
departe
la porţile caselor
umbre
        dragoste
                    umbre
 
 
Ecoul absurdului
 
sufăr de foamea altora
durerile şi supărările lor
eşecuri, deziluzii, drumuri neterminate
speranţe rămase datoare trecutului
apusuri îmbibate în otrava neagră a viselor
sufăr de neputinţa altora
boli netratate la timp
singurătate pe patul lui Procust
 
aceleaşi metode de sinucidere
şi viaţa merge înainte ca un câine
cu limba scoasă
 
sufăr de stres şi promisiuni
de dragul promisiunii
atingeri, respingeri, zboruri frânte, căderi
calcule peste calcule şi din nou de la capăt
acelaşi episod al naşterii premature
aceleaşi maturizări forţate, aceleaşi crime premeditate
trilogia destinului, aceleaşi instrucţiuni
de folosire a semenilor pe post de cobai:
hrăneşte, creşte, ucide…
 
 
Guru amnezic
 
secundele s-au adunat într-o sectă
condusă de un guru
amnezic
 
traficant de nisip
în spaţiul îngust
al clepsidrei
 
secundele s-au adunat
ca morţii-n cimitir
aşteptând numărătoarea
inversă
 
degeaba
 
o nouă istorie începe
istoria clepsidrei
pe jumătate plină
de lăcomia unui guru
amnezic
 
 
Ferocitatea cuvântului
 
cine suntem cu adevărat...
să ne răspundă oglinzile, să ne interpretăm visele
să ne citim în palme
să ne oprim la marginea apelor
să ne confesăm prietenilor imaginari
 
să călătorim departe
departe de orice urmă de-ndoială
să admirăm orizontul
să privim în prăpastia
înfometării
 
în acest timp cu defrişări masive de memorie
cu umbre păgubitoare şi prejudecăţi
în acest timp cu ipotecă pe trup
şi datorie pe suflet
cuvântul, da, cuvântul
umblă cu ferocitate prin lume
scăpat din lesa divinei tragedii
 
 
Singurul geniu
 
moartea este singurul geniu
în mânuirea timpului
bumerang
 
coasă pe grumazul destinului
semn de întrebare
la sfârşitul unei propoziţii
 
vampir sorbind lumina spaţiilor înguste
şi transpiraţia celor înlănţuiţi în rut
 
sfidând gravitaţia cu zboruri înalte sau umbre
filtrând aerul alveolelor pulmonare
 
şi aerul fiecărui cavou
plin de umezeală
şi mirosuri apocaliptice
 
moartea este singurul geniu
în mânuirea cuvântului
călătorind de la ventriculul stâng
până la marginea universului
 
moartea este singurul geniu
în umplerea tuturor spaţiilor goale
dintre oameni şi îngeri
dintre cer şi pământ
dintre stele şi găurile negre
dintre toate lucrurile văzute
şi nevăzute
 
 
Punctul pe i
 
ei nu credeau nimic din ce spunea
sau poate că le era teamă
astfel au pus punctul pe i
 
drumul era lung
printre sunete stridente
toate priveau punctul şi se mirau de mărimea lui
i avea spatele curbat, adesea punctul cădea
mulţimea de sunete striga:
- i, tu nu eşti fiul cuvântului!
iar i cu punctul la picioare
părea un tragic semn de întrebare
de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule?
niciun răspuns
şi iar îşi ridica punctul deasupra capului
privea pentru o clipă cerul
apoi pământul...
 
până la urmă i ajunse pe vârful consoanei g
i cu braţele larg deschise
i cu buzele amare rostind aceeaşi întrebare
de ce? de ce m-ai părăsit cuvântule?
niciun răspuns
 
un vânt nebun venit de niciunde
nori negri şi lacrimile cuvântului căzute din cer
 
i cel fără de suflet
în giulgiul paginii albe
acoperită de grele coperţi
 
dar i
a dispărut fără urmă
soldaţii de carton l-au căutat peste tot
 
i a mai apărut o vreme
doar celor apropiaţi
spunându-le
să creadă mereu în cuvânt
şi în fiul cuvântului
şi în iubirea
cu punctul pe i
 
 
O patrie şi un mormânt
 
trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legământ;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sânge sfânt.
 
trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atâtea versuri răstignit.
 
trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plânsul dorului de mamă,  
ca roua unei dimineţi.
 
trăiesc cu ochii şi cu gândul
la ce a fost şi ce va fi;         
trăiesc, când se termină rândul,
pe firul unei agonii.
 
trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor;  
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?
 
 
Îngeri mincinoşi
 
au murit cuvintele
hoituri stau întinse la marginea drumului
plouă, sufletul resemnat aşteaptă finalul
viaţa îşi leapădă karma
ca o piele de şarpe
să crezi în metamorfoze, să crezi adevăruri
spuse de dragul minciunii
 
să fii cu totul alt om, pe jumătate străin
pe jumătate de pe altă planetă
să huruire ceva în tine ca o moară stricată
inima să-şi achite nota de plată şi cine semnează?
umbra ţi-e martor şi cine semnează?
să vină îngerii de vată de zahăr
să vină îngerii de zăpadă
să vină îngerii pur sânge diluat
în minciună
 
 
Îngeri cu maturizare forţată
 
până la urmă
tot la aceleaşi compromisuri ajungem
îngeri cu maturizare forţată
rătăcind prin lumi virtuale
în căutarea unui dram de tandreţe
fericirea, o lacrimă
prohibită de zei
 
gesturi mecanice
impozit pe cuvintele spuse din inimă
chirie pentru lumea pe care-o ducem în spate
nu mai contează nimic
doar legea şi ordinea
chiar dacă sufletul nostru venetic
cerşeşte în haosul cărnii
 
ne ascundem speriaţi
visăm cu deşteptătorul la tâmplă
jurnal personal cu tristeţi şi angoase
 
până la urmă...
 
 
Visând nemurirea
 
stau cu mintea la pândă, cu rana deschisă
ca o floare carnivoră
cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu
să se-mbogăţească de sensuri
iar eu, lacom, le-nchid printre vintre
visând nemurirea
dar cum să rezist, cuvintele strigă-lovesc
îşi cer înapoi libertatea
mă lupt cu preţul vieţii, mă lupt
fie-i pagina uşoară poemului
pe care tocmai l-am ucis
 
 
Poemul meu ca un tren
 
poemul meu ca un tren pe firul epic
metafore-pilde şi cuvinte curioase
cu locuri la geam
 
poemul meu ca un tren personal
oamenii se urcă, împart o bucată de vreme
zâmbesc şi coboară uneori cu speranţa
că poate se vor mai întâlni
 
poemul meu ce nu mai apare
îndrăgostiţii privesc întruna la ceas
probabil se gândesc
că n-am să mai scriu despre trenuri
şi aceasta este ultima şansă
să cutreiere lumea
din mersul imaginaţiei mele
 
poemul meu ca un tren al întoarcerii
un bătrân întrebând controlorul
de oraşul acela mic dintre munţi
de prima sa dragoste
 
poemul meu
... î n d e p ă r t â n d u – s e
destin şerpuind prin orizontul lacom
şi totuşi, nimic nu este pierdut
mai există trenuri rapide
ce trec prin vămile cerului
 
şi eu, cel care unge roţile cuvintelor grele
cel care aşază şinele
pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri
 
poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe
accelerează neobosit
 
şi eu, cel care se opreşte mirat
la ţărmul unei eternităţi fără trenuri...
 
 
Niciodată nu luăm moartea în serios
 
niciodată nu luăm moartea în serios
această prezenţă invizibilă
care ne locuieşte în fiecare clipă
 
oricât de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor
 
ajungem să credem că singura iubire
a fost să ne doară ceva
un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise
 
niciodată nu luăm moartea în serios
fiorul acela ce trece prin şira spinării
ca o cădere în gol în propriul vis
în clipa aceea când atingem pământul
şi totul se cutremură
chiar şi pământul dinlăuntru
 
mergem încolonaţi, oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
suntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru
 
 
Osmoza rănilor
 
suntem vânători cu lasouri de sânge
contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut
jongleri cu inimi de cârpă
 
suntem iubiri ignifuge
ne retragem comozi în saltele pufoase
şi vărsăm lacrimi de crocodil
pentru reîncarnarea pasiunilor dure
zei captivi în lagărul
perpetuării
 
noi staruri crescute
în leagănul civilizaţiei
corupte
 
timpul se bâlbâie
ceasul biologic o ia mereu înainte
liniştea supurează
emoţia cangrenează la încheieturi
dorinţa rupe braţele
inimii nude
 
ne plimbăm din trup în trup
ca prin camerele unui labirint
fără ieşire
 
suntem şi iar suntem
aceeaşi ritmicitate sub dictatul ruinei
aceeaşi repetiţie a verbului suntem
 
 
Supoziţii
 
e viaţa şi subiect şi predicat,
e punctul o cădere de cortină
şi noi suntem cuvinte de duzină,
mergând pe-un curs firesc... premeditat.
 
e viaţa şi adverb şi complement,
e verbu-n care cercul se închide
şi noi suntem mirarea ce desfide
fatalitatea timpului prezent.
 
e viaţa substantiv şi atribut,
e numeral, pronume şi articol
şi noi suntem în viaţă... ce ridicol!
le ducem grija celor ce-au trecut.
 
e viaţa adjectiv şi epitet,
conjuncţii, interjecţii, prepoziţii...,
iar noi suntem pe pagini supoziţii
ce se transpun cu sânge de poet.  
 
 
Epave pe fundul mărilor interioare
 
te scufunzi în neant
şi ieşi mereu la suprafaţă
cu peştele alunecos
în ciocul lung şi încovoiat
 
pasăre invizibilă
enigmatic mesager al cuvântului
cine sunt eu
dacă tu încetezi să exişti?
 
printre vorace
creaturi ale fluviului sânge
îmi caut amintirile mele
epave pe fundul mărilor
interioare
 
 
Ceai verde cu aromă de nemurire
 
stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
războaiele minţii se opresc şi-ncepe
olimpiada gândurilor bune
în mansarda inimii mele oamenii
se-nghesuie şi se iubesc
 
în trupul meu se înalţă case, se aprind lumini
pe aceleaşi drumuri de sânge
vin veştile bune şi veştile rele
la ferestrele ochilor mei îndrăgostiţii îşi fac semn cu mâna
la urechile mele tinereţea e un cântec de-adio
 
stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
astăzi se naşte poetul, în văzul lumii indiferente
punctul se luptă cu virgula
poemul se luptă cu sfârşitul poemului
totul este repetitiv, doar durerile
coboară până la rădăcinile umbrei
 
în palmele mele drumurile vieţii sunt mai adânci
dar mai scurte, din când în când
se intersectează cu cele ale prietenilor
ne cunoaştem destinele doar dintr-un salut
 
stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
oamenii se grăbesc, păsările negre se rotesc
pe cerul gurii mele
un copil plânge în mijlocul
mansardei pustii
 
 
Sensul vieţii
 
inima mea
pioneză pe harta lumii
lumea nu va cădea de pe zidul ridicat
între abis şi-nălţare
 
sufletul meu
şarpe de aer strecurându-se
printre umbre speriate
umbre răstălmăcind
necuprinsul
 
viaţa
doar o mirare
între două ascunderi
 
mâinile mele
drumuri mai aproape de sânge
 
graţioasă moartea se plimbă
ca o lebădă neagră
 
ochii mei şi lumina
ce nu se vede pe sine
umbra cocoşată de atâta povară
ochii mei şi lumina
ce nu se vede pe sine
 
 
În sângele meu se porneşte Jihadul
 
unde sunteţi voi, cuvintelor, miracol al înfăptuirii
zadarnic este tronul acesta
peste împărăţia nimicului!
 
nicio pasăre oarbă, niciun gând răscolit de tandreţe
nicio umbră levitând peste zăpezile veşnice
nicio jertfă adusă monstrului sacru
cerber la porţile visului
 
unde sunteţi voi, elegii ale morţii
zadarnice căutări
prin amneziile timpului !
 
unde eşti, tu, fiară descătuşată
înger imponderabil, noapte feerică
ego transcendental, lumină izbăvitoare
 
unde eşti, tu, muză cu clopoţei
paing pe globul meu ocular
 
chiar acum, în sângele meu
se porneşte Jihadul!
 
 
Charon, rătăcitorul Charon
 
plutind undeva deasupra imaginaţiei
moartea îşi ancorează o boală
în carnea mea, în sângele meu, în diviziunea celulei
 
eu trec dintr-o lume în alta
ca vâsla prin ape mânat de Charon
 
speranţa mea e speranţa
copil orfan al incertitudinii
aruncat la pubela acestei lumi
dogmatice
 
valurile se împotrivesc
purtând o parte din mine la maluri
 
voi fi sunetul mării
prin cochilii de scoici şi de melci
 
firul de nisip şi perla
ce o porţi între sâni
 
între pământul apelor tale şi cerul gurii tale
voi fi o bătaie de inimă
 
vom împărţi timpul în veşnicii egale
vom trage o linie peste care vom trece iubind
 
 
Şi câte cuvinte degeaba s-au spus
 
multe locuri pustii au rămas
nu le-am călcat
multe pietre m-au strigat pe nume
nu le-am răspuns
 
noaptea stau întins, privesc cerul
multe stele ard fără urmă
 
câţi oameni
au trecut prin viaţa mea
câte întâmplări
vesele, triste
câte gânduri
s-au spus
 
aduc ofrandă
misterului
lacom, îmi cere
tot mai multe cuvinte
 
r e p e d e
 
multe locuri pustii au rămas
nu le-am călcat
multe pietre m-au strigat pe nume
nu le-am răspuns
 
 
Marele maestru al binelui
 
suntem prea buni şi avem prea mult de oferit
pentru a ne gândi la un univers limitat
 
însă e atât de greu să fii
marele maestru al binelui
când poţi alege cu uşurinţă să fii
dorinţa nimănui, credinţa nimănui, speranţa nimănui
v i s u l         n i m ă n u i
şi cel mai tragic să fii
iubirea nimănui
 
căci mai degrabă învârţi lumea pe degete
decât să împarţi infinitul cu un om
 
 
Poezeul cuvântului
 
eu creez poezia
mai întâi în imaginaţia mea
ruptă din coasta unui gând
apoi în măruntaiele mele
amestecată cu sânge şi durere
apoi născută pe gură
ca un fluture ieşit din stomac
eu
            poezeul cuvântului
creez
            poezia
 
 
Abandonat
 
pledez vinovat în faţa singurătăţii
eliberând măştile una câte una
 
ecoul ultimului cuvânt e dur
mai dur decât cuvântul în sine
 
liniştea cu scrupule de femeie
îmi intră încet prin piele
inoculând amintiri
 
iată-mă
abandonat prin circumvoluţiuni
în oraşul copilăriei
străzile sunt aceleaşi
casele vechi au fost înlocuite de altele noi
smochinul bunicilor
înfloreşte în ochiul meu stâng
 
fără lacrimi, fără regrete
ofrandă e gândul acesta viu
într-un ritual al uitării
 
moartea îmi imită dragostea
cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa
cu o clipire
 
timpul îşi trece ultima caravană
prin pustiul alb
 
 
Distanţa dintre iubire şi oameni
 
distanţa dintre iubire şi oameni
se măsoară cu linia vieţii
cu gustul amar de ieri
şi urlet de iarbă strivită
cu frunze rămase pe drumuri
şi crengi agăţate de haine
cu gropi în obraji şi pietre
însetate de cuvinte
 
 
Inimă umplută cu paie
 
omul a descoperit focul
şi gustul răzbunării
 
a filosofat despre a fi sau a nu fi
a jurat iubire veşnică
şi a scotocit prin morminte
 
a pus trofee peste trofee
iar în mijlocul piramidei de capete
a ascuns o inimă
umplută cu paie
 
în caz de va exista un potop
sau cel puţin un curios
să salveze cumva
aparenţele
 
 
Timp coagulat
 
je me recherche et ne sais si je brûle
ou si le froid se cache sous ma cendre” - Robert Sabatier
 
prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deşertul carnal
înflorind civilizaţii după civilizaţii
la fiece rană
 
prin sângele meu se îneacă toate corăbiile
cu sclavi ucişi de loviturile inimii
rămân doar catargele-nalte
pentru odihna îngerilor
 
prin sângele meu sunt lăsate mesaje
de la o boală la alta
de la o celulă la alta
moartea-şi aruncă plasele
poate va prinde peştele gras
 
prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deşertul carnal
umbra plănuieşte un asasinat
 
 
Alfabetul de oase al morţii
 
coperţile din piele le atingem
şi ne declarăm mulţumiţi
 
paginile din noi rămân necitite
şi ajungem în biblioteca pământului
devoraţi de viermii atotştiutori
 
rămânem alfabetul de oase
pe care urmaşii îl pronunţă cu frică
atâta frică încât
de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei
nu vor învăţa să spună mamă
pe limba morţilor
nu vor învăţa să spună tată
pe limba lui Dumnezeu
 
tot ce au făcut pe parcursul atâtor civilizaţii
a fost să înveţe să meargă
ca mai apoi să fugă
într-o cursă de obstacole peste cruci
şi gropi cu nisip golit din clepsidre
 
vine o vreme când zeul singurătăţii
coboară din paradisul cuvintelor suspendate
răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet
şi mai vine o vreme
când vrei să dai foc tuturor cărţilor
să priveşti o lacrimă cum curge pe obrazul
unui copil şi să-i oferi sufletul tău
ca o batistă curată
 
 
Dimineţi încornorate
 
am învăţat să trăiesc privind umbra
când moartea din spatele acestui călău fără chip
se pregătea să lovească...
 
mă feream întotdeauna la timp
ascultam cântecul de seară al păsărilor
şi plonjam în apele limpezi ale visului meu
pe fundul cărora
se vedeau toate pietrele filozofale
 
însă dimineţile încornorate
rânjeau mereu cu dinţii lor de ou
cu gălbenuş stricat
 
 
Umbră ajunsă cu cuţitul la os
 
timpul se măsoară de la un cuvânt la altul
între cuvinte viaţa este la fel ca mortarul
astfel se înălţă zidul dintre omul singur şi restul lumii
din când în când se ridică poarta grea
şi trec caravanele foamei
 
o atmosferă apăsătoare
ca şi cum cineva ar pune impozit pe suflet
respiraţii din ce în ce mai greu de plătit
sângele trimis să inspecteze terenul
umbra ajunsă cu cuţitul la os
 
şi totuşi dragostea mai are puterea să coboare
pe un vis înnădit din cearceafuri
sub privirea indiferentă a lunii
apoi aleargă aşa de nebună
fără să ştie că toate drumurile duc
la cazinoul inimii
 
acolo unde frumoasa doamnă îmbrăcată în negru
joacă aceleaşi numere norocoase
între orele patru şi cinci
 
 
Monumentul umbrelor
 
cât timp au aşteptat cu ţărâna îmbrăcată pe dos
deşirând ochi cu ochi şi rădăcină cu rădăcină
firul de iarbă
captive într-o închisoare de arbori şi flori
sevă au curs neîncetat
pentru atingerea zborului
 
prin urme ne-au învăţat liniştea
furând ploilor înţelepciunea căderii
şi din fântâni ne-au lăsat să gustăm fericirea
cât să mai trecem o dată pe lângă inima
de piatră, inima lor
 
ne-am şters frunţile
am mers mai departe şi au început
să vorbească despre plecări fără întoarceri
nimeni nu varsă o lacrimă
la monumentul umbrelor
 
 
Casa cuvintelor
 
numai poetul ştie câtă singurătate
este în casa cuvintelor sale
atunci când păşeşte pe scări
sau merge prin holuri întunecoase
şi muzele sale zâmbesc
în portrete simandicoase
 
numai poetul ştie cât frig
este în casa cuvintelor sale
atunci când inima i se strânge într-o poemă
şi aşteaptă sosirea cititorilor
aşa cum aşteaptă primăvara
 
numai poetul ştie câtă dragoste
este în casa cuvintelor sale
atunci când crengile bat în ferestre şi razele
Soarelui timid înaintează prin istoria prafului
acolo, din acel sâmbure de lumină
încolţeşte iluzia
 
numai poetul ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea coboară prin vise
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
 
 
/?
 
la marginea visului
se găsesc cele mai frumoase momente
amintiri
cu lumini şi umbre
într-un mozaic de culori evanescente
 
fragilitatea fiinţei mi-o sprijin
de-un mare semn de întrebare:
 
oare teama de vid
e mai adâncă
decât vidul din mine?
 
ca într-un puţ fără fund
mă scufund şi vreau să ating
încă o dată, cu vârful picioarelor
consistenţa materiei
 
la gura timpului liniar
sângele meu
se varsă într-o mare de linişte
 
 
Anticipez o mişcare
 
scrisul este impredictibil şi rece
se hrăneşte cu timp
şi cunoaştere
 
îl privesc şerpuind prin infinitul alb
şi-mi cobor urmăritorul condei
 
dacă încerc să anticipez o mişcare
se-nalţă şi îşi scuipă veninul
drept în ochii mei
orbindu-mă pentru o vreme


S
evraj între două doze de moarte

parfum cu extract de cuvinte
prima zăpadă a neliniştii
nopţi cenzurate
călătorii îndepărtate pe
spinările vidului
elogii ale absenţei
ne cultivăm speranţa
în fiecare închipuire
şi căutăm soluţii
pentru neîmplinire
viaţa este doar un sevraj
între două doze de moarte