« Home

Ionuţ Caragea - "Iubirea mea abisală" (poeme)
 
 
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
La editura FIDES din Iaşi a apărut în 2019 volumul de poeme "Iubirea mea abisală" (84 de pagini, 52 de poeme, coperta de Vlad Turburea), semnat de Ionuţ Caragea. Volumul a fost publicat inițial în Franța (în limba franceză, la editura Stellamaris din Brest, traducere de Amalia Achard), fiind elogiat de academicianul Giovanni Dotoli în revista “Revue européenne de recherches sur la poésie” din Paris. Giovanni Dotoli este una dintre personalităţile uriaşe ale Francofoniei, deţinător al Marelui Premiu al Academiei Franceze, ofiţer al Legiunii de Onoare şi comandor al Ordinului Palmelor Academice. Ulterior, volumul a câştigat premiul pentru poezie François-Victor Hugo oferit de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa. Pentru comenzi: editura Fides (editura_fides@yahoo.fr). Pentru volume semnate de autor: ionut.caragea@gmail.com
 
 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s‑a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc.
 
A debutat în anul 2006, la Editura Stef din Iaşi, cu volumul de versuri Delirium Tremens. Este publicat în limba italiană, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). În iunie 2012 câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional Naji Naaman din Liban cu aforisme din volumul Dicţionarul suferinţei (Editura Fides, Iaşi, 2008), traduse în limba franceză de Prof. univ. dr. Constantin Frosin. Este publicat în antologia premiilor literare Naji Naaman 2012 în trei limbi: română, franceză şi arabă. Este inclus de Nicolae Mareş în Cartea înţelepciunii universale. Maxime şi cugetări din literatura universală (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014). Este publicat, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Digital Unicorn, Constanţa, 2016), iar în 2017 este unul dintre cei 40 de autori incluşi în a doua ediţie a aceleiaşi antologii. Participă în 2017, la Tecuci, la Festivalul Internaţional al Aforismului pentru românii de pretutindeni, câştigând premiul special „Mihai Pauliuc”. La al doilea festival, desfăşurat tot la Tecuci în 2018 şi închinat Centenarului Marii Uniri, câştigă marele premiu şi trofeul „Sapiens Piroboridava”. Este inclus în ambele antologii ale festivalului. Promovează aforismul românesc în Franţa, fiind coordonator principal al antologiei Aphorismes roumains d’aujourd’hui, editura Stellamaris, 2019.
 
A mai fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, critică literară şi proză scurtă. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost numit Poetul născut pe Google, după numele volumului M‑am născut pe Google (Editura Stef, Iaşi, 2007). În 2012 i‑a fost publicată, sub pseudonimul Snowdon King, traducerea în limba engleză a romanului science‑fiction Uezen, la editura americană Wildside Press. Între 20018‑2019 publică la editura Stellamaris din Brest (Franţa) două volume de poeme (Mon amour abyssal, Une étincelle dans le couloir des ombres) şi un volum de aforisme (Aphorismes jaillis de l’écume des flots). Pentru volumul Mon amour abyssal, Ionuţ Caragea a fost distins cu premiul pentru poezie „François‑Victor Hugo”, oferit de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa.
 
În perioada 2003‑2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându‑şi cariera de rugbist începută în România. În acelaşi timp şi‑a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ a realizat în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A doua antologie a văzut lumina tiparului în 2015.
 
Se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord‑american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe site‑ul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro), fondator al cenaclului literar internaţional Prietenii Poeziei şi redactor‑şef al revistei ASLRQ.
 
În februarie 2012 se întoarce în România şi se stabileşte la Oradea. La Oradea deschide în 2018 o filială a cenaclului Prietenii Poeziei, manifestările literare ale cenaclului fiind intitulate „Punţi peste Crişuri”.
 
A publicat peste 40 de cărţi. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro

 

Moto şi Poeme din volum:
 
„Le mulţumesc tuturor celor care mă apreciază şi mă citesc, le mulţumesc criticilor şi scriitorilor care mi-au dat credit, le mulţumesc prietenilor şi membrilor familiei mele pentru susţinere.“
 
Ionuţ Caragea
 
 
Corabia amintirilor
 
închide ochii
vezi cât de departe poţi ajunge
şi nu te gândi la întoarcere
 
lasă-i pe ceilalţi să plece
din ei înşişi
ca dintr-o cameră mortuară
plină cu iubiri de ocazie
lasă-i să fie cuvinte de amăgit
singurătatea şi întunericul
lasă-i să construiască monumente ale erosului
pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi
ei nu ştiu ce este iubirea
 
aşadar, închide ochii, renunţă la cuvinte
urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa
şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior
vei ajunge departe, pe ţărmul unei lumi
în care toate iubirile tale
se vor întrupa şi vor trăi veşnic
 
 
Abisul metempsihozei
 
cea dintâi lacrimă
a singurătăţii
spală trupul neînsufleţit
al iubirii
preschimbate
în umbră
 
cuvintele sunt
ca nişte degete blânde
cu care mângâi
tâmplele amintirilor
 
singurătatea
şi nesfârşita ei
senzaţie de frig
şi veşnica întrebare
fără răspuns
 
de ce?
de ce?
 
rătăcesc
prin abisul metempsihozei
fără să ştiu cine sunt
fără să ştiu
unde trebuie
să-mi ancorez sufletul
 
mă cert cu Dumnezeu
împărţind clipa
ca un codru de pâine
şi sunt mereu flămând
de imperiala sa revelaţie
 
vino înapoi şi binecuvântează-mă
cu prezenţa
cu miracolul poeziei
calcă-mă în picioare cu perfecţiunea
şi sădeşte-mi curcubeul
în inimă
 
încoronează-mi nefericirea
cu laurii unui sărut
fantomatic
 
fă-mă să-mi umplu absenţa
a ceea ce sunt
 
 
Refuz să dorm
 
refuz să dorm
refuz să mă predau
visului
mă întorc cu faţa spre lume
şi din cenuşa amintirilor
dau naştere unui poem
o pasăre gângurind
la ferestrele inimilor
cu obloanele trase
 
refuz să dorm
plutesc pe propria expiraţie
până la buzele unei
iubiri amuţite
şi fac cuib de vrăji şoptite
pentru suflete amare
 
refuz să dorm
stau înlănţuit
de stânca nopţii
răsărită din lacrima întunericului
şi-mi hrănesc poemul
cu propriul meu ficat
pentru a da de veste oamenilor
că speranţa încă n-a murit
 
refuz să dorm
şi rănile mele adânci
sângerează fluvii
de nemărginire
 
refuz să dorm
stau cu gura întredeschisă
şi mi se revarsă sufletul în cascade
semăn pe câmpiile Căii Lactee
flori şi spice de lumină
 
refuz să dorm
îmi plimb palma
prin părul despletit
al unei comete
ia-mă cu tine, iubeşte-mă
fericeşte-mă
du-mă la marginea universului
să-mi cunosc creatorul
fiindcă şi el
refuză să doarmă
 
îşi oferă sufletul
necontenit
 
 
Calmul aşteptării
 
să ai calmul aşteptării
ştiind că poezia
oricum va veni
să-ţi mângâie tâmplele
singurătăţii
 
să fii ca un vulcan
fumând liniştit
pipa păcii
cu cerul
sau ca un deşert
în care anotimpul verde
durează câteva clipe
de inspiraţie
înlăcrimată
 
să nu te grăbeşti niciunde
în căutarea cuvintelor
să nu scrii rime de dragul rimei
şi nici metafore de dragul
metaforei
să nu-ţi fie frică
de tăcerea abisului
acolo se coc pâinile agape
ale celor mai profunde
înţelesuri
 
să ai calmul aşteptării
să fii ca o insulă
care-şi oferă cuibul
păsărilor cu aripi
de foc celest
 
să fii ca o cutie poştală
în care scrisorile sunt puse
de stelele căzătoare
sau de poştaşul curcubeu
trimis de însuşi
Dumnezeu
 
să ai calmul aşteptării
ca şi cum poezia
ar fi ultima picătură
de nemurire din paharul
pe care nu te-nduri
să-l bei până la fund
 
fiindcă lumea
este încă a ta
 
 
Zidul plângerii interioare
 
Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă de el.
 
 
Înger cu reportofon
 
Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
 
 
Regii nimicurilor
 
chiar şi peste o sută de ani
oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viaţa mea nici nu contează
stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum îşi plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
împărţit frăţeşte cu umbra
poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea
poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nicio tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie înseşi
dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc
 
 
Groparul orb
 
începutul poemului
este întocmai ca răsăritul
iar pagină albă
o mare misterioasă
care mă cheamă-n adâncuri
dar umbra mă ţine de mână
- nu te duce încă, lasă primul val
să se izbească de stâncă
 
şi stânca seamănă cu inima mea
o aşchie înfiptă în toracele timpului
 
un vas fantomă şi salva
de puncte de suspensie
spărgând liniştea
 
sfârşitul poemului
este întocmai ca noaptea cea mai lungă
de care nu vrei să te desparţi
în care nu vrei să adormi de teama
necunoscutului
 
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt
doar păsările mai poartă în tril
amintirea poemului
 
 
Antifonez pereţii inimii
 
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit
 
toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
adevărului ultim
 
pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi, mă întorc pe o parte
un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii
 
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic
 
 
Aisberg în derivă
 
Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul ochilor. Sufletul meu se topeşte şi lasă în urmă o dâră de melancolie, precum o stea căzătoare. Mă ţin strâns de sufletul meu cât încă mai călătoreşte, cât încă mai poate să vadă lumea. Apoi ne vom ciocni amândoi de o corabie plină cu umbre, piraţi fără chip ai necunoscutului. Ne vom ciocni…
 
 
Avatarul ultimului cuvânt
 
las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilaţi las poemele să adulmece moartea neverosimilă mereu prea departe şi totuşi atât de aproape las poemele să fie avatarele fiinţelor închise în inimă şi în creier las poemele să mă împartă tuturor aşa cum Iisus împărţea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe  care nu mai pot să o plâng cine să înţeleagă că poemele sunt viaţa pe care am trăit-o visând sufletul meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...
 
 
Pe braţul unei spirale
 
lucrurile în care credem
sunt peste tot
precum sufletul în tot ceea ce mişcă
precum Dumnezeu odihnindu-se
în orice moleculă
în orice atom
şi noi, la rândul nostru
suntem peste tot
chiar acum ne mişcăm
pe braţul unei spirale
 
visele pe care le uităm
sufletul şi le aduce aminte
atunci apar cuvintele
şi noi ne odihnim în ele
precum Dumnezeu în orice moleculă
în orice atom
cuvintele, la rândul lor, se mişcă
pe braţul unei spirale
cu centrul în inimă
 
 
Canibalism liric
 
îmi ţin poemul în mine
la fel cum îmi ţin respiraţia
îl simt zbătându-se
lovindu-se de toţi pereţii
căutând o rană prin care să iasă
să devoreze liniştea şi albul
dar nu
rănile s-au închis
din nevoia mea de a fi cu altcineva
mai presus de cuvinte şi alte metafore
fără trup şi fără atingeri
 
ajunge cu iluziile
încerc să uit, încerc să ignor
poemul urlă, cuvintele sale înfometate
încep ca nişte fiare
să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele
îşi sfâşie carnea neagră
îşi beau sângele
în inima mea este un cimitir de cuvinte
în ficat, în intestine, în creier
peste tot sunt cuvinte
hrănindu-se cu resturi de cuvinte
cu măduva silabelor
scuipând oasele vocalelor şi consoanelor
 
ultimul cuvânt îşi linge rănile
şi se aşază la pândă
foamea îi roade stomacul
începe să alerge de nebun după fantomele
altor cuvinte
prin ochiul stâng, prin ochiul drept
până la timpane, printre dinţi
ajunge pe vârful limbii
amar şi negru
îmi vine să-l scuip, dar ştiu...
acest cuvânt este sfârşitul
îl înghit, nu spun nimic nimănui
 
 
Primul pas spre eternitate
 
şi iată-mă plecat spre eternitate
ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă
la o aruncătură de stea
primul pas este cel mai dificil
este viaţa
ca zborul între două oglinzi
separate de timp
este viaţa
ca râul ce izvorăşte din inima mea
şi curge prin capilarele acestui univers
cu ochi galactici
este viaţa
ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea
să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe
este viaţa
ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei
zigzagaţi de dureri şi ispite
este viaţa
ca visul unor alte emisfere cerebrale
captive în dimensiunea misterului
este viaţa
ca poemul acesta ce se hrăneşte
cu propriile mele cuvinte
distorsionate
de gravitaţia albului
 
 
Trebuia să trec şi prin asta
 
într-o zi voiam să plec definitiv
dar îmi era frică de anumite lucruri
nu voiam ca nimeni să sufere din cauza mea
chiar dacă s-ar fi obişnuit repede cu ideea
că nu mai exist
nu voiam să pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer
chiar dacă nu credeam în rai şi infern
aşa cum fusesem învăţat de copil
 
într-o zi voiam să plec definitiv
fără să spun nimic, fără să las vreo urmă
fără să perpetuez specia, fără să realizez ceva măreţ
de care să-şi aducă alţii aminte
oricum ştiam că totul se uită, că totul e distrugere
că nimic nu contează, că pulberea pământului
în care se odihnesc oasele
va fi absorbită  de gurile negre şi flămânde
ale universului
 
într-o zi s-a întâmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gând fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzute
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului, a durerii, ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvârşesc creaţia
şi mai mult de atât, să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe
 
 
Dumnezeu în stare latentă
 
nu există drog mai puternic decât creaţia
sentimentul acela când pluteşti
şi lumea întreagă este la picioarele tale
când ceea ce gândeşti capătă sens şi se conectează
prin flux luminos
cu restul gândurilor din univers
când orice lucru, oricât de neînsemnat părea înainte
devine o nouă descoperire, un nou adevăr
privit din toate unghiurile percepţiei
drogul acesta nu se prizează, nu se injectează
nu se bea pahar cu pahar
şi nu se învaţă
drogul acesta există dintotdeauna în tine
îţi curge prin vene
respiră odată cu tine, iubeşte odată cu tine
este Dumnezeu în stare latentă
 
 
Dacă şi niciodată dacă...
 
dacă greşeşti, îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău
dacă eşti trist, îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă
dacă întâlneşti un străin pe stradă
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs
dacă îţi mai aduci aminte
de lucrurile frumoase din trecut
îţi prelungeşti viaţa cu o visare
dacă ai încredere în oameni
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe
dacă ţii la prieteni
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână
şi o vorbă spusă din suflet
dacă ai speranţă, îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate
dacă eşti conştient că totul este posibil
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună
dacă eşti credincios, îţi prelungeşti viaţa
cu un crez şi o rugăciune
dacă ai căzut, îţi prelungeşti viaţa
ridicându-te din nou
dacă te loveşti de un zid
îţi prelungeşti viaţa imaginându-ţi o uşă
imaginându-ţi un zbor
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa
cu o altă viaţă
dacă eşti poet, îţi prelungeşti viaţa
cu fiecare cuvânt
dacă şi niciodată dacă...
 
 
Sunt clona umbrei mele
 
cât de departe-i palatul vieţilor anonime
Omul, metamorfoza fără de-nţeles
între două lumi sinonime
 
am învăţat să mor mai frumos
dragostea persistă în tăcere
transmite reverberaţii
de durere
 
coşmarul tinereţii
îmbătrânirea lentă
ceea ce nu mă ucide
mă face sclav al durerii
 
sunt clona umbrei mele
ne-mbrăţişăm în jocuri de cuvinte simple
ne-ascundem în jocuri de lumini
şi de imagini succesive
 
şi cui i-ar păsa de umbra întemniţată de un soare hain
fără de tine razele sunt muguri de zăpadă ce-mi zgârie retina
faţa de pernă încă mai păstrează la colţ un zâmbet
şi acostez la ţărmul viselor
 
nu există lege în ceea ce priveşte direcţia timpului
nu există lege în ceea ce priveşte amorul
suntem născuţi din aceeaşi ţărână
praf aruncat în ochii existenţei
 
lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori
te pierd printre ecouri rupte de cadenţă
diforme gânduri exorcizând
tăcerea
 
suntem suflete pierdute
ca florile-n oceane
de furtuni 
 
 
Omul păianjen
 
să te agăţi de un gând ca de un colac de salvare
atunci când toate apele cresc şi cerul
are culoarea înecului
 
să te agăţi de proiecţia eului
ce-ţi întinde o mână
din dimensiunea iluziei veşnice
 
şi să nu ştii cine salvează pe cine
 
să fii omul păianjen agăţat de razele soarelui
prinzând în culori rogvaiv
speranţele oamenilor
şi lacrimile creatorului aflat
în stare de faliment
de la atâtea vieţi neprofitabile
 
să nu-ţi trezeşti păsările din tine
te vor lăsa fără anotimpuri
şi inima ta va rămâne
doar un cuib părăsit
 
să fii un gardian al spiralei
din capcana viselor
 
 
Aureola unui sfânt
 
încep să-mi placă lucrurile amare
şi mă gândesc la viaţă ca la un sâmbure de migdală
pus în pământ şi acoperit cu grijă
poate, cine ştie, va răsări o plantă cu frunzele ovale
ca şi chipul tău trist şi albinele
se vor hrăni din flori
 
pielea ta nu mai întreabă atingerile mele
şi nici inimile noastre nu mai stau la taifas
moartea a coborât peste lume ca un strat de brumă
îmi beau cafeaua, păsările au plecat, au luat cu ele
toate întrebările, îngerii obosesc uneori
de atâtea drumuri şi nu se întorc
 
limba mi se obişnuieşte cu gustul tutunului
zilnic îmi cumpăr porţia de otravă
şi fac repetiţii pentru eternitate
fumul stă deasupra mea
precum o aureolă
şi se risipeşte
 
 
Iubirea ne execută silit
 
sunt oameni care flirtează toată viaţa
şi oameni care iubesc toată viaţa
unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze
ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri
eu am ales să fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în miracole
fără să cer nimănui nimic în schimb
 
în lumea în care trăiesc
dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul
câţi îşi mai amintesc
de clipele frumoase petrecute împreună
câţi mai au dragoste de oferit
la cumpăna dintre ani
şi câţi se joacă de-a iubirea
executând silit victimele
focurilor sacre?
 
ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă
să fim ca ei
să nu ajungem iubiri şi praf
pe catafalcuri
 
 
Marea singurătate a zborului
 
adevărata lume este a celor singuri
ştii şi totuşi te pierzi în mulţime
mergi lovindu-i cu umerii
pe toţi ceilalţi
şi nimeni nu-şi ridică
perechea ascunsă de aripi
poate că lumea este toată a ta
a celui rătăcit printre oameni
şi cine să zboare
şi cine ştie calea
spre marea singurătate a zborului?
 
 
Tu eşti tu?
 
ce este mai tragic să uiţi
ultima dată când ai făcut dragoste
sau ultima dată când ai făcut dragoste
cu o poezie?
 
fără să vorbesc de minciuna pe care
ai trăit-o încât ai ajuns
să crezi cu disperare în ea
 
formele amăgitoare
cuvintele mulate perfect pe obsesii
timpul care muşcă din carne
ca un câine turbat
 
ce poţi ţine minte?
pipăitul sau gustul?
ochii sau bătăile inimii?
vocea?
 
ea a fost prima femeie din viaţa ta?
el a fost primul bărbat?
 
ea a fost poezia ta?
ele au fost cuvintele tale?
 
tu eşti tu
venind din ce direcţie?
 
 
Abandonat
 
pledez vinovat în faţa singurătăţii
eliberând măştile una câte una
 
ecoul ultimului cuvânt e dur
mai dur decât cuvântul în sine
 
liniştea cu scrupule de femeie
îmi intră încet prin piele
inoculând amintiri
 
iată-mă
abandonat prin circumvoluţiuni
în oraşul copilăriei
străzile sunt aceleaşi
casele vechi au fost înlocuite de altele noi
smochinul bunicilor
înfloreşte în ochiul meu stâng
 
fără lacrimi, fără regrete
ofrandă e gândul acesta viu
într-un ritual al uitării
 
moartea îmi imită dragostea
cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa
cu o clipire
 
timpul îşi trece ultima caravană
prin pustiul alb
 
 
Casa cuvintelor
 
numai poetul ştie câtă singurătate
este în casa cuvintelor sale
atunci când păşeşte pe scări
sau merge prin holuri întunecoase
şi muzele sale zâmbesc
în portrete simandicoase
 
numai poetul ştie cât frig
este în casa cuvintelor sale
atunci când inima i se strânge într-o poemă
şi aşteaptă sosirea cititorilor
aşa cum aşteaptă primăvara
 
numai poetul ştie câtă dragoste
este în casa cuvintelor sale
atunci când crengile bat în ferestre şi razele
Soarelui timid înaintează prin istoria prafului
acolo, din acel sâmbure de lumină
încolţeşte iluzia
 
numai poetul ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea coboară prin vise
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
 
 
Phantom limb
 
şi chiar dacă mă întorceam
îmbrăţişările mele nu te mai puteau cuprinde
erai atât de aproape şi dureros de străină
îmi deschideam zadarnic buzele
ferestre prin care trebuia să pătrundă
aerul proaspăt al dimineţii
sufletul tău
 
mă spânzuram cu firul de telefon
legătura noastră cea mai frecventă
în preajma mea te voiam
să fiu un amorezat naiv
să te mângâi cu şoapte
 
acum locuiesc într-o cameră
cu pardoseala mozaic de săruturi
încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea
dansez aşa de nebun
ţi-am dedicat o carte şi ce folos
această eternitate de cuvinte
 
poza ta îmi aruncă o privire ciudată
ca o plasă în care-mi prind ochii paşnici
pielea îmi este acum un eşichier al durerii
amprentele fac rocade
oasele macină faină de oase
cerul gurii mele cerne cerneală direct
în stomacul meu înfometat de fluturii tăi
gândurile mele celibatare
sunt distrase de râsetele convulsive
ale absenţei
 
 
Genus irritabile vatum
 
prima mea naştere a fost cu voia mea
urlam acestei lumi care urma să mă înveţe să sufăr
că limba mea are două tăişuri
şi-am dat de ştire duşmancei mele de moarte
şi primul meu urlet a fost cel mai cumplit
cât toată tăcerea pe care urma să o urlu
la a doua mea naştere
când urletul meu amuţit de atâta urlet
m-a învăţat să urlu în mine
din toate celulele mele să izbucnească
un urlet tăcut
m-am născut poet fără voia mea
se întrebau toţi de unde ştiu atâtea lucruri
de unde le scot de parcă aş fi un inventator
un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte
eram posedat de urletul meu tăcut
ca o tăcere urlândă, ca liniştea pietrei în jar
aveam atâta căldură latentă, atâta iubire
care mă rodea ca un cancer
mi s-a reproşat că gândesc prea mult
că sunt prea plin de mine, că mă cred genial
eu exist prin toate formele subzidirii mele
n-am nevoie de ceilalţi
pentru a înălţa alte temple în mine
n-am nevoie de alţi zei care să mă-nveţe
să respir acelaşi aer, să vorbesc aceeaşi limbă
cu două tăişuri, poate că tot ce doresc este să găsesc
femeia aceea sălbatic de frumoasă
posedată de un urlet tăcut  
 
 
Glezna unei metafore
 
nu vrei să mă cauţi prin sertarele
unei aduceri aminte
scrisorile în care-ţi spuneam
de străzile încurcate cu alţi trecători
scrisorile în care-ţi spuneam
de iedera timpului
umbrind ferestrele viselor
nu vrei să ştii cine sunt
şi câte flori în poeme ţi-am dat
şi câte virgule am şters între aşteptările noastre
şi câte cuvinte am sărutat
până la glezna unei metafore...
 
 
Biletul de adio
 
Mă simt atât de mic în faţa frumuseţii tale... Privindu-ţi ochii cu atenţie, realizez că am în faţa mea două tuneluri cu pereţii superb coloraţi, iar la capătul lor se află sufletul tău luminos, aşteptându-mă. Încerc să mă apropii de tine, dar lacrimile tale mă fac s-alerg pe loc... Într-un final, reuşesc să mă agăţ de genele tale, dar ai pleoapele închise. Degeaba bat la poarta lor, degeaba spun cuvinte magice. Cortina a căzut, spectacolul s-a încheiat. Tu ai părăsit scena, iar eu rămân cu amintirile mele şi cu biletul de adio.
 
 
Căutându-te
 
departe şi mult prea departe
iluzii în carcera timpului
atâtea forme ale absenţei
îmi bat la porţile
închiderii-n sine
 
departe şi mult prea departe
eternitatea deja a trecut
în Care de foc
lăsând în urmă pulberea de stele
spre care privesc mereu
căutându-te
 
 
Ahab şi colţul de stea
 
a rămas în mine
un colţ de stea
nedevorat de umbre
un colţ de stea căzătoare
pe fundul mării însângerate
un colţ de stea
transformat
într-o balenă ucigaşă
care înghite cele mai frumoase
închipuiri
iar gândul meu
ca un Ahab obsedat
de cunoaşterea absolută
sondează adâncimile
cu harponul agăţat
de frânghia pleoapei
 
ţărmurile se-ndepărtează
sunt doar eu şi colţul de stea
transformat într-o balenă ucigaşă
 
chiar acum
mi s-a zbătut ochiul a primejdie
amintindu-mi
că singura constantă din viaţa mea
este moartea
şi singura fericire
 
este eterna
eterna căutare
a unui colţ de stea
 
 
Lumânare
 
între a fi şi a nu fi
am ales poezia
ea este lumânarea
pe care mi-o ţin singur
sperând să-mi călăuzească paşii în întuneric
 
de la distanţă
oamenii văd doar o flacără care pâlpâie
dar lumânarea se scurtează
şi-mi pregăteşte un cavou de ceară
 
lumânarea
cel mai fidel cititor
care se citeşte pe sine
autodevorându-se
şi cel mai priceput
îmblânzitor de umbre
care devine la rându-i
o umbră neputincioasă
 
între a fi şi a nu fi
nu-mi pot pune nicio dorinţă
fiindcă mi-aş stinge singur lumânarea
pot doar să sculptez himere în ceară
himere cu viaţă efemeră
iubindu-mă cu limba de moarte a flăcării
 
între a fi şi a nu fi
sufletul meu e un fum negru
care pictează pe tavan
o icoană fără chip
 
 
În inima oraşului
 
În inima oraşului
Blocurile păreau nişte imense lumânări
Care celebrau căderea nopţii de mozaic
Pe arterele nepătrunse de vise
 
Eu şi femeia din lacrimi
Ne desfăşuram viaţa
În faţa marelui ecran celest
Undeva în arcuirea Lunii
 
Ne confesam gândurile clandestine
Timpul ne era dator cu o întâlnire
În care să schimbăm lumea
După bunul plac
 
Voiam să o invit la cină
Să fie martora sentimentelor mele
Privirea unuia să fie mângâierea celuilalt
Să flirtăm într-un carnaval de cuvinte
Şi să ajungem poeţi
Cu acte în regulă
 
În palmele mele
Într-o iarnă feerică
Băteau două inimi
Într-un glob de cristal
 
 
Ultimul zbor
 
voi lăsa lacrimile să curgă
şi nu va fi un secret
doar un plânset tăcut
ca înfrigurarea unei păsări bolnave
părăsită de stol
privind la ultima frunză
ca la o ultimă fărâmă de cuib
 
tu te duci departe, într-o lume
nevăzută de scrib
să-ţi desfaci aripile întunecate
şi ciocul diamantin
să culeagă stele
 
voi lăsa lacrimile să topească
ce a mai rămas din corpul meu
o particulă de infinit
suspendată între două voci
iubirea şi raţiunea iubirii
 
dragostea mi-a crescut în călcâi
o aripă ce mă săgetează
la fiecare pas
 
întotdeauna am crezut că speranţa
este o pasăre care nu uită
să se întoarcă acasă
 
 
Ce facem cu restul de iubire?
 
să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi
 
dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne
 
cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc, ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi
 
ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând, plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară
 
ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină
 
ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?
 
 
La o răscruce de vise
 
mi-am întâlnit sufletul pereche
la o răscruce de vise
el râdea cu un ochi
imaginându-şi
nişte clipe promise
dar cu celălalt ochi plângea
şi nu se oprea
fiindcă visul meu
nu era deloc aşa cum el
îşi dorea
nu era la fel de cuminte
şi avea prea multe
aripi de cuvinte
cu toate acestea
sufletul meu pereche
mă chema, mă striga
de visul meu
cu braţele sale lungi se agăţa
şi nu mă lăsa să merg înainte
făcându-mă să mă opintesc
din cuvinte
ce-i de făcut, mi-am zis
ce-i de făcut?
şi sufletului meu pereche
pe plac i-am făcut
l-am îmbrăţişat
cu toată dragostea
l-am îmbrăţişat
şi am simţit miros
de carte veche
mirosul meu preferat
din copilărie
când citeam
şi pe toţi eroii
din poveşti îi iubeam
apoi l-am sărutat
cu grijă pe pleoape
şi lui i-a plăcut
atât de mult... atât de mult
încât inima lui Dumnezeu puteam
în el s-o ascult
iar el s-a ghemuit
la pieptul meu
a spus două cuvinte
care însemnau
şi pentru el
şi pentru mine:
tot înainte!
 
 
Phoenix
 
să fii om
ca să meriţi un nume de pasăre
să fii lacrimă şi foc
ca să meriţi un nume de pasăre
să fii moarte şi înviere
ca să meriţi un nume de pasăre
să fii zbor deasupra pietrelor
când piatra grea pe suflet te apasă
ca să meriţi un nume de pasăre
 
să fii ciocul încovoiat spre propria inimă
aripa care urcă şi aripa care coboară
să fii strigătul sfredelind în cruce şi-n abis
să fii lacrima mortis curgând
pe chipul zeului de ceară
să fii cuvântul clocit
de trei sute şaizeci şi cinci de zile
de aşteptări ale unui miracol
devastator cu epicentrul în inimă
ca să meriţi, ca să meriţi, ca să meriţi
un nume de pasăre
 
pasăre eliberată
din aurul negru al versului
pasăre arzând ca tatuajul soarelui
pe retină
şi ca flacăra candelei
pe pielea de reptilă
a întunericului cuibărit
în circumvoluţii
 
pasăre gata să unească
cerul şi pământul
purtând o oază de fericire în cioc
furată din vastul ocean
al deşertăciunii
 
pasăre cu ochi de lună plină
şi ochi de galaxie
pasăre care zboară
ca o cometă prin
eoni de singurătate
pasăre ca un ecou
de cuvinte nemângâiate
pasăre ca un motto
pasăre ca un epitaf
pe aceeaşi pagină
a existenţei
 
pasăre care îi îngăduie omului
să poarte un nume de pasăre...
 
 
O minune de poezie
 
nu am răbdare până la vise
sunt chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie
 
poezia o ţin în palme
până când noaptea îmi face
vrăji de somn spunându-mi
să fiu liniştit
poezia va fi alăptată până dimineaţa
cu praf de stele amestecat
cu lacrimi de iubire
 
mă trezesc îngrijorat
poezia este picătura de rouă
pe frunzele unei flori care se deschide
surâzând ca o tânără femeie
picătura cade, se uneşte cu o altă picătură
şi noul firicel de apă este absorbit
de rădăcina copacului
care mă cheamă să-i ţin de urât
 
copacul ştie că nu mai are mult de trăit
îl întreb ce şi-ar dori să fie:
pat, masă, scaun, vioară?
iar el îmi spune că poezia
plânge în venele sale şi prin gura frunzelor
se roagă să renască-n hârtie
odată cu lacrima poetului
când mâna neputincioasă
nu va găsi cuvintele
 
o poezie ca o pasăre
cu aripile desfăcute
aşteptând sufletul cald
să o ridice la ceruri
aşa cum focul ridică
un lampion
 
să devină una
cu noaptea
 
 
Inima mea ca o pasăre oarbă
 
îmi ţin inima-n pumni ca pe o pasăre oarbă
tu trebuie să ghiceşti în care-o ascund
şi va fi pe vecie a ta
 
nu ai nevoie de colivie, lasă fereastra deschisă
las-o să bată din aripi, nu-ţi fie frică
nu va pleca
 
inima mea îţi repetă
ca un papagal orb
 
pentru poarta unui sărut
nu există nici încuietoare
nici cheie
 
tu îmi laşi inima flămândă
să moară de singurătate
stând într-un picior
 
e primăvară iarăşi
o altă pasăre venind de departe
îşi face cuib în sufletul meu
şi orbeşte
 
 
Fata din tablou
 
cuvintele se loveau de zidul plângerii
ploaia se lovea nebună de geam
te iubeam cu vocea mea trăsnet
cu sufletul meu furtună
te iubeam
 
îţi doreai soarele şi pe strada ta
să ieşi afară şi să aprinzi tacticos o ţigară
să mergi liniştită şi să te laşi privită
să fie lumea la picioarele tale
 
cuvintele se loveau de zidul plângerii
ploaia se lovea nebună de geam
treisuteşaizecişicincidezilepean
cu vocea mea trăsnet
cu sufletul meu furtună
te iubeam
 
 
Mă voi întoarce
 
şi uneori tristeţea mă amuză
şi liniştit mă pierd în vraja
unui cântec...
 
te voi iubi prin lipsa mea
prin neatingerile mele
prin tăcerea mea
prin tot ce este
incomensurabil
 
timpul înghite în sec
moartea îşi roade unghiile
tu eşti floare pe altarul cuvântului
între cer şi pământ
 
şi chiar fără să-mi dau seama
în cuvintele mele
se mai ascundea o poezie
aşa cum de obicei
în cuvintele mele
se ascund poezii
rareori părăsite
de muză
 
şi uneori tristeţea mă amuză
şi liniştit mă pierd în vraja
unui cântec...
 
 
Dezlegare la o nouă viaţă
 
prin tine, poezie, am fost dezlegat
şi am fost lăsat să merg în lume
prin tine am fost lăsat
să râd şi să iubesc
A L T F E L
un râs ca un soare de primăvară
şi o iubire abisală
viaţa mea dinainte
a trecut repede
şi am învăţat prea puţin
până când lacrima şi durerea
s-au contopit într-un sentiment
mai clar, mai dur şi mai ascuţit
ca orice cristal
un sentiment care m-a ajutat
să tai adânc în frici, în prejudecăţi
şi-n oglinda mincinoasă
care mă împiedica
să-mi privesc adevăratul chip
primit înainte de naştere
chipul sufletului meu
iar acum
în cinstea fratelui meu
care a înviat din morţi
şi în cei treizeci de ani
cât a mai trăit pe pământ
nu a râs decât o singură dată
când lutul a furat
lutul
voi invoca
tăcerea
 
 
Zeul imaginaţiei
 
Te priveam cum aţipeai şi regretam că nu te pot însoţi în visele tale. Deodată, un zeu de mărimea unui spiriduş ţi s-a aşezat cu grijă pe nas, şi-a lipit genunchii de pomeţii tăi ridicaţi şi şi-a fixat vârful pantofilor în cele mai frumoase două gropiţe din univers, făcându-te să-mi zâmbeşti aşa cum nu-mi zâmbiseşi vreodată. Apoi zeul a început să apese blând pe clapele genelor tale, generând un cântec care ne invita sufletele să ne părăsească trupurile şi să danseze în jurul lămpii din odaie. Când m-am trezit, am găsit pe noptieră un poem semnat chiar de zeul imaginaţiei mele.
 
 
Ochelari pentru frumuseţe
 
Cred c-ar trebui să se inventeze ochelari prin care să-i vedem pe ceilalţi mai frumoşi decât sunt. Astfel, nu ne vom speria unii de alţii când ne vom întâlni prima oară în afara Facebook-ului... Poate c-ar trebui să purtăm aceşti ochelari peste tot, chiar şi la noi în casă, atunci când vom lua masa în familie, după o zi obositoare de Facebook. Poate c-ar trebui să-i purtăm şi când dormim, ca nu cumva, treziţi de un coşmar teribil, să ne vedem, pentru câteva secunde, aşa cum suntem de fapt. Şi când te gândeşti că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa... Aloo, aloo, sper să nu-i puneţi şi lui Dumnezeu ochelari în icoane, în cărţi, pe pereţi... Aloo, aloo...
 
 
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
este prea frumoasă prea sinceră
îmi seamănă prea mult
în gândire şi gesturi
nu mi-a greşit cu nimic
m-a iubit aşa cum sunt
a vrut să fie doar a mea şi atât
 
îmi strâng fericirea la piept
îi ascult vorbele calde şi inima ei
cum bate numai şi numai pentru mine
îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare
cu lacrimi de soare
însingurat în apus
 
iubind fericirea am îmblânzit
până şi moartea
pisica neagră ce împinge ghemul
de lână albastră prin univers
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
nici mâine, nici poimâine
nicicând
 
 
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
 
chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi
 
chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
la colţul lunii
 
chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
şi rugăciunea eternă
de mulţumire
 
 
Totul sau nimic
 
eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort
în locul acţiunii necesare
în locul riscului pe care îndrăgostiţii
şi-l asumă întotdeauna
 
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi fie frică de despărţire, singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente, probabilităţi
sau blânde tranziţii
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine
doar pentru a le demonstra celorlalţi
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control şi manipulare
 
totul sau nimic înseamnă
instinct, intuiţie, stare de graţie
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
şi ore care se scurg în câteva clipe
şi multe amintiri care rămân
mărturia incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune
să crezi şi să nu renunţi niciodată
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
împreună cu omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
toată frica şi pesimismul
să alergi după cineva şi să i te oferi
ÎNTRUTOTUL
 
şi chiar dacă vei fi rănit
să accepţi durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
iubeşte Dumnezeu
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
nici Dumnezeu nu renunţă la tine
şi îţi va da într-un final
ceea ce meriţi
 
 
Casa de la marginea apei
 
dacă n-ar fi vântul şi valurile
de-o frumuseţe tragică
sau luciul pe care barca îl tulbură
doar cât să-l răsfeţe
dacă n-ar fi stuful
la buzele căruia peştii bătrâni
aşteaptă nada pescarului
dacă n-ar fi femeia
care-şi ridică bluza încet
de cealaltă parte a lacrimii
lăsând privirii doar semnul din naştere
ca o hartă spre inima ei
dacă n-ar fi casa de la marginea apei
cu pereţii proaspăt văruiţi
în culoarea celor patru anotimpuri
de singurătate
dacă n-ar fi toate acestea
la ce-aş mai visa?
 
 
Femeia doarme
 
după ce iubeşti femeia
priveşte-o cum doarme
în locul acela numai al ei
ascultă ce amintirile-ţi spun
nu încerca şi visurile să i le iei
 
rendez-vous între suflete la jumătatea distanţei
aripi de înger ce învăluie gâtul lebedei
noaptea se-ncruntă de atâta tăcere
stele răsar din strălucitoare idei
 
după ce iubeşti femeia
această făptură minunată ce-ţi hrăneşte imaginaţia
să îi închini poeme de dragoste
să nu mai rătăceşti pe lăturalnice alei
 
femeia doarme
cât este de frumoasă
fără să-i ceri
fără să speri
e pur şi simplu totul
la îndemâna noastră
să nu-i mai rupeţi gâtul lebedei
 
 
Clopote de întuneric
 
mă caut în interiorul acestui poem
ca pe un secret îngropat de mult timp
şi mă pierd în propriile mele amintiri
într-un labirint fără ieşire
 
dar ceva se aude
o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate
iubirea mă salvează
cu paşi timizi spre noi întrebări
chiar dacă oglinzile m-au minţit mereu
chiar dacă păsările negre
mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre
 
cât voi fi
nu voi înceta să cred în iubire
acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul
rememorând infinitul
 
în timp ce moartea rămâne doar o legendă
a celui ce trebuia să fiu demult
când am trăit noaptea cu spaimă
şi incertitudine
când au bătut clopotele de întuneric
 
atunci speranţa m-a scos cu aripa ei albă
din zgura judecăţii de apoi
 
 
Mă predau cerului

culcat la pământ
cu braţele-ntinse
mă predau cerului
 
acolo sus
o pasăre se roteşte-n cercuri largi
desenând infinitul
 
şi totuşi parcă-mi lipseşte
înveşnicirea unei femei
 
culcat la pământ
cu braţele-ntinse
să mă predau ochilor ei
 
 
Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu, pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care ajunsesem să le tratez
cu indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele
pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia
cu metaforele nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false
pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata
să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem
al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi
în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu
 
Aprecieri selective din perioada 2009-2019 despre poeziile lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):
 
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. » (Ana BLANDIANA, în cuvântul înainte al volumului „Cer fără scări“, 2014)
 
« …Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgo­lios, cu o retorică lirică şi autoscopic‑eseistică pe măsură. (…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creş­tină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în prefaţa volu­mului „Cer fără scări“, 2014 şi în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în prefaţa volumului „Ascultă‑ţi gândul şi împlineşte‑ţi visele“, 2016 şi în revista Familia, 2015)
 
« Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.“ (…) În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l‑au supus volatilizării. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)
 
« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. (…) Un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. (…) Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într‑o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. » (Daniel CORBU, în prefaţa volumului „Negru sacerdot“, 2008, în revista Feed Back, 2013, pe coperta volumului „Festina lente“, 2014 şi în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ionuţ Caragea, lider de necontestat al generaţiei sale poetice, a reuşit să ne ofere încă o memorabilă carte. Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deşi paradoxul îşi are rolul său), poezia sa menţine în metafizic un spectacol fiinţial cu totul şi cu totul magnetic. » (Daniel CORBU, în prefaţa volumului „Despletirea viselor“, 2018)
 
« Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i‑au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. (…) Sunt versuri epigra­matice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi maxime, totul ca într‑o amplă decantare de înţelesuri existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei… » (Prof. Univ. Dr. Constantin CUBLEŞAN, în prefaţa volumului „Cenuşa din abis“, 2018 şi în revista Boema, 2018)
 
« Ionuţ Caragea este un poet adevărat, unul dintre cei care onorează România şi literatura europeană. Poezia lui este o minunată călătorie a memoriei şi a angajamentului. Toate temele pe care le scoate în evidenţă vizează marea chestiune a fiinţei în lume. A fost definit drept „un atlet al poeziei“. Într-adevăr, este un lucrător asiduu al cuvântului, cuvânt care, în poemele sale, devine energia vieţii într-o lume închisă pe care poetul vrea s-o deschidă. Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita posibilului, oferind omului adevăratul sens al existenţei. O estetică a angajamentului în imensitate, plecând de la un punct, patria sa proiectată în lume. În această antologie, Ionuţ Caragea devine mai intim. El face o anchetă în liniştea iubirii, ca apoi să exclame ca un soldat al vorbei. Misterul femeii şi misterul vieţii se intersectează. Răul se risipeşte. Poezia înfăptuieşte un miracol: deschide inima care iubeşte. » (Acad. Giovanni Dotoli, în Revue européenne de recherches sur la poésie, Franţa, Paris, 2018, fragment tradus de Amalia Achard)
 
« Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiina clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. » (Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM, în revista Feed Back, 2017)
 
« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000, este plonjorul care pescuieşte perlele sufletului său sau ale celorlalţi… Nu rar se întâmplă să plonjeze în ape tulburi, pentru a descâlci adevărul. (…) El nu-şi abandonează niciodată, precum laşul, sarcina ce lasă urme… » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în revista ASLRQ, 2019, fragment tradus de Amalia Achard)
 
« Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri care au o severi­tate opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea a lui Emil Cioran. (…) În poezia lui Ionuţ Caragea, fiinţa umană, în aspiraţia sa spre absolut, este împărţită între două postu­lări: calea intelectuală şi cea senzuală, adică contemplaţia apolinică şi modul de viaţă dionisiac. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în revista Le Littéraire, Franţa, 2015, fragment tradus pe Wikipedia)
 
« În această carte dragostea şi angoasa creează mişcarea perpetuă a lui „aici“ şi „în altă parte“, a frumuseţii de azi şi a terorii din trecut. Rămâne de văzut ce va face autorul cu astfel de locuri. Între iad şi paradis, el, desigur, şi-a făcut propria alegere. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în prefaţa volumului Mon amour abyssal, fragment tradus pe Citatepedia.ro)
 
« Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie, ce ne aminteşte de celebrele versuri ale lui Al. Philippide: „M‑atârn de tine, Poezie,/ Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea lumii/ Spre insula de veşnicie/ La capătul de dincolo al lumii./ Mă vei lăsa acolo singur/ Alături de toţi morţii lumii?“ (M‑atârn de tine, Poezie). Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în revista Scrisul românesc, 2017)
 
« Ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându‑şi registrul poetic asupra generaţiei sale… » (Corneliu LEU, în prefaţa volumului „Poezii de dragoste“, 2010 şi în revista Port@Leu, 2009)
 
« Ionuţ Caragea s‑a impus în lumea scriitorilor, dar şi a scrisului, situându‑se chiar în prima linie a generaţiei sale. » (Emilian MARCU, în revistele Convorbiri literare şi Feed Back, 2018)
 
« Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului şi al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit“. Chiar dacă „realitatea virtuală“, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului“. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte“ (splendid spus!). » (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)
 
« E direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a‑şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vie­ţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr‑o limbă într‑alta. Nu‑i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să‑l ţină energia propriei biografii şi resursele propriu­lui limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
 
« Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: „poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” » (Prof. Univ. Dr. Maria‑Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)