« Home

 

Ionuţ Caragea - "Patria la care mă întorc" (selecţie revizuită)

 

 

Poemele de mai jos au fost incluse şi în antologia "În aşteptarea păsării"

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Închis pe dinafară
 
când îmi lipsesc cuvintele
împrumut un pic din tristeţea
celui pe care-l citesc
chiar şi când sunt obosit
împrumut un pic din somnul lui
apoi trăiesc de pe o zi pe alta
cu gândul la datoriile acumulate
dar nimeni nu vine să mă-ntrebe nimic
se aude doar un clinchet
din spatele unei uşi
curios mă apropii
şi mă privesc prin gaura cheii
 
 
Muguri
 
de la abatorul cărţilor
se auzeau strigăte puternice
poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos
până curgea tot sângele
apoi se vindeau la kilogram
cu ştampila unui inspector
de la asociaţia vânzătorilor de carne
acesta îşi invita prietenii la un pahar de viaţă veşnică
vorbind despre necesitatea traducerii crimei
în cât mai multe jargoane
patriei voiau să-i scoată limba
şi să o dea cu împrumutul
amatorilor de senzaţii tari
nu puteam să stau ca alţii cu pixu-ntre dinţi
gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină
am ucis animalul din mine
îndrăznesc să scriu despre primul arbore
plantat în paradis
îmi cresc muguri
pe şira spinării
 
 
Rugă ultimului poem
 
îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alţi cititori
sau de alte poeme
 
(chiar nu ştiaţi că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)
 
îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învăţat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învăţat să râdă
când simţea numai durere
cum l-am certat şi i-am tăiat din porţia de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare, să caute esenţa lucrurilor, să guste viaţa
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferinţelor)
 
îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci şi şase de ani
cu umbrele, cu spaima, cu celălalt eu
şi nici acum nu ştiu dacă am pierdut
dacă am învins, dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
ţinând inima pe post de spadă şi scut)
 
îmi citesc ultimul poem
şi-l rog să le spună
şi celorlalţi
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite
 
îmi citesc ulti…
 
 
Tenere ogni speranza voi ch’entrate
 
mult prea departe de aproape
şi mult prea aproape de nimic
cineva a creat timpul şi m-am închinat lui
trecut, prezent, viitor
treimea fricii de eternitate
 
am iubit zeii de sticlă
(şi eu după chipul şi asemănarea lor)
ah, dacă frumuseţea ar fi putut
să oprească timpul în loc…
 
…aş fi dorit să fiu o femeie
neasemuit de frumoasă
în zidul manolic al ochilor celorlalţi
aş fi dorit să mor
 
dar dragostea care trebuia
să-mi iasă pe gură
a devenit piatră
mi-am legat-o de gât
şi m-am aruncat în propriul meu sânge
ştiam că nimeni nu este profet
în inima lui
 
în zadar am aşteptat înţelepciunea
primăvara veşnică
a cuvintelor sale
am cugetat… deci m-am scufundat adânc
tot mai adânc şi fără colac de salvare
adevărul a ieşit la suprafaţă
sufletul rezidual
al gândurilor abisale
 
cât despre aduceri-aminte
tenere ogni speranza voi ch’entrate
sexul este singurul infern accesibil
cu drum de întoarcere
 
 
Regii nimicurilor
 
chiar şi peste o sută de ani
oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viaţa mea nici nu contează
stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum îşi plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
împărţit frăţeşte cu umbra
poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea
poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nicio tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie înseşi
dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc
 
 
Corabia amintirilor
 
închide ochii
vezi cât de departe poţi ajunge
şi nu te gândi la întoarcere
 
lasă-i pe ceilalţi să plece
din ei înşişi
ca dintr-o cameră mortuară
plină cu iubiri de ocazie
lasă-i să fie cuvinte de amăgit
singurătatea şi întunericul
lasă-i să construiască monumente ale erosului
pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi
ei nu ştiu ce este iubirea
 
aşadar, închide ochii
renunţă la cuvinte
urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa
şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior
vei ajunge departe, pe ţărmul unei lumi
în care toate iubirile tale
se vor întrupa şi vor trăi veşnic
 
 
Protestul umbrei
 
Nu-mi mai vorbeşti ca înainte.
Sper, însă, că mă asculţi…
Te-am iubit şi ţi-am făcut pe plac -
m-am mişcat cum ai vrut!
Acum îmbătrânesc, numărându-ţi firele albe, ridurile;
tu şi toţi ceilalţi dinaintea ta
v-aţi sfătuit cu cine nu trebuie…
Sau, poate, v-aţi închis pe dinăuntru.
Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere,
dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită
o rudă întunecată -
ştie, ea, un leac pentru boala ta:
cui pe cui se scoate, nu?
Şi muţenia pe muţenie…
 
 
Înger cu reportofon
 
Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
 
 
Singurătate în apnee
 
am nevoie de singurătate ca de aer
să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi
să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi
chiar acum fac respiraţie
gură la gură cu umbrele
intru în voi
până la refuzul apneei
miraţi-vă
cât sunt de singur
ca un abur în faţa
sărutului vostru
cubist
 
 
Poemul dintotdeauna
 
acest poem nu a început nicicând
şi nu se va sfârşi
el este dintotdeauna
a aşteptat ca începutul şi sfârşitul meu să coexiste
în aceeaşi clipă de singurătate absolută
a aşteptat ca începutul şi sfârşitul meu să coexiste
el este dintotdeauna
şi nu se va sfârşi
acest poem nu a început nicicând
 
 
Arta de a şti
 
sunt câteva lucruri pe care trebuie
să ţi le spun despre lume
în primul rând: nu ştii nimic
în al doilea rând: nu ştii nimic
în al treilea rând: e mai bine că nu ştii nimic
trebuie să crezi şi atât
şi nu mă refer la zei
bănci sau reclame publicitare
mă refer la tine însuţi
la visele tale, la puterea ta creatoare
 
îmi vei spune că oamenii au dreptul să ştie
eu îţi spun că adevărul
te face sclavul unui alt adevăr
răspunsurile nasc alte întrebări cu răspunsuri
pregătite dinainte de naştere
până şi durerile sunt programate
să te doară până la un punct
care aduce maxim profit
apoi să ţi se spună în faţă respectuos
ne pare rău, nu mai putem face nimic
pentru dumneavoastră
 
da, ştiu, oamenii au ajuns să se iubească
în doi timpi şi trei mişcări
viaţa a devenit un atentat la pudoare
superba moarte a celor pregătiţi să moară împăcaţi
a fost plagiată prin odioase crime
bună ziua, faceţi cunoştinţă cu apocalipsa
 
sunt câteva lucruri pe care trebuie
să ţi le spun despre tine
în primul rând: ştiu multe despre tine
în al doilea rând: ştiu multe despre tine
în al treilea rând: ştiu mai mult
decât ştii tu despre tine
şi mai ştiu că îţi este frică de mine
pentru că ştiu
inima ta a devenit o sală de aşteptare
pentru trenuri de marfă scumpă
pentru că ştiu
tăcerea ta a devenit un avocat al perversiunii
 
dar nu mă poţi opri
sunt cuvântul ascuns cu grijă
la temelia trezirii
sunt explozia întârziată a fericirii
degeaba te ascunzi
degeaba îţi pui măşti
fiecare om are un călcâi al lui Ahile
şi acela este iubirea
 
 
Răspuns unui poet mâhnit
 
Regele Snowdon către Daniel Corbu
 
te citeşte cine trebuie
cine este pregătit să te citească
acesta este planul celui care scrie destinele noastre
cu pana de înger
te-ai născut în viitor
o să mai dureze ceva până când
ceilalţi te vor ajunge din urmă
bucură-te că mai sunt şi alţii ca tine
propovăduind a doua religie a lumii
şi bucură-te că mai sunt cititori care pricep
mesajul bunului singuratic
mergi prin lume cu bocceluţa de poeme
şi oferă-le oamenilor pilde şi metafore
ca şi cum le-ai oferi flori
apoi stai în faţa oglinzii
încă mai poţi să înşeli timpul
cu un surâs
 
 
Noaptea în care moartea a închis ochii
 
chiar şi fără să vadă
ochiul meu poate plânge
chiar şi fără să vadă
aşa cum plânge mâna mamei
pe ochiul de lână
aşa cum plânge
vino acasă, rătăcitorule
ţi-am împletit dragostea
mâinilor tale îngheţate
vino acasă
 
acum este noaptea
în care moartea a închis ochii
totul e viu şi negru ca singurătatea
cu trup alunecos şi rece
lenevind la focul inimii
cu burta plină de amintiri
 
dar eu încă mai sper
îmi deschid ochiul în acoperişul minţii
şi aştept să ningă cu polen albastru
din irişii lui Dumnezeu
 
 
N-aş vrea să ştii
 
n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu
o lacrimă este de ajuns să distrugă
un castel de nisip
n-aş vrea să ştii că Icar este zborul
frântprescurtat
al primului meu arhetip
 
am renunţat la tot pentru tine
n-am în bagaje
decât dor de iubire
şi nişte bandajehârtii
am renunţat la o lume mai bună
întorcându-mi obrazul
celor care vor scuipa
şi repetat vor lovi
 
n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea
de a lupta, de a crede şi de a trăi
n-aş vrea să ştii şi totuşi
îţi spun toate acestea
nu sunt omul de piatră
sau prefăcutul
care te poate minţi
 
 
Iubirea ne execută silit
 
sunt oameni care flirtează toată viaţa
şi oameni care iubesc toată viaţa
unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze
ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri
eu am ales să fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în miracole
fără să cer nimănui nimic în schimb
 
în lumea în care trăiesc
dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul
câţi îşi mai amintesc
de clipele frumoase petrecute împreună
câţi mai au dragoste de oferit
la cumpăna dintre ani
şi câţi se joacă de-a iubirea
executând silit victimele
focurilor sacre?
 
ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă
să fim ca ei
să nu ajungem iubiri şi praf
pe catafalcuri
 
 
Harachiri cu săgeata lui Cupidon
 
toate drumurile duc la tine
acesta este destinul şi totuşi
mulţi au spus că este prea frumos
pentru a fi adevărat
 
astfel apar primele întrebări
primele supoziţii
şi nu mai sunt sigur dacă totul
este o minciună inventată de alţii
sau de propria mea îndoială
aduceţi-mi o dovadă, un cuvânt, orice
aş vrea să ştiu pe cine trebuie
să ucid cu sânge rece
să mă eliberez de spaima eşecului
 
inima strigă, se bate cu pumnii în piept
îşi rupe cămaşa, îşi face harachiri
cu săgeata lui Cupidon
inima asta îmi aparţine
sau este o pasăre care a migrat
din paradisul placentei în infernul
cald al cărnii mele irepetabile?
mamă, de ce m-ai născut
înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor?
 
poate că un test va face diferenţa, mi-am spus
să fiu altcineva, să fiu glacial
să privesc totul din exterior ca un judecător
dar testele sunt menite să distrugă încrederea
iubirea nu are nevoie de teste, ci de fapte
 
şi singurul lucru care ne ţine împreună
este că tu eşti patria cuvintelor mele
şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva
să exişti, draga mea Nicoleta
 
Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă şi-n sac
în care sac mă întreb, în cel al lacrimilor
nu sunt decât suferinţe
în buzunare doar chei de deschis uşile
bordelului cotidian
iubirea este un sac fără fund
în care ne aruncăm speranţele
ca pe nişte haine murdare
sperând mai apoi să ne crească
pene de înger
să fim fericiţi fredonând cântece
de amăgit nemurirea
 
 
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
 
chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi
 
chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
la colţul lunii
 
chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
şi rugăciunea eternă
de mulţumire
 
 
Adulmecând osul
 
„singurătatea naşte monştri“
monştrii nu pot fi îmblânziţi decât de îngeri
dar îngerul meu tace
şi-mi suge sufletul ca un vampir
nu-i mai ajunge
în curând voi fi un mormânt
profanat de propria umbră
 
orice tristeţe are o consolare amară
oglinzile nu mor niciodată
îşi schimbă stăpânul la fiecare privire
doar eu stau ca un câine în faţa unui străin
adulmecând osul
 
 
Ce facem cu restul de iubire?
 
să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi
 
dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne
 
cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc, ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi
 
ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând, plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară
 
ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină
 
ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?
 
 
Groparul orb
 
începutul poemului
este întocmai ca răsăritul
iar pagină albă
o mare misterioasă
care mă cheamă-n adâncuri
dar umbra mă ţine de mână
- nu te duce încă, lasă primul val
să se izbească de stâncă
 
şi stânca seamănă cu inima mea
o aşchie înfiptă în toracele timpului
 
un vas fantomă şi salva
de puncte de suspensie
spărgând liniştea
 
sfârşitul poemului
este întocmai ca noaptea cea mai lungă
de care nu vrei să te desparţi
în care nu vrei să adormi de teama
necunoscutului
 
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt
doar păsările mai poartă în tril
amintirea poemului
 
 
Zbor deasupra unui cuib de hamburgeri
 
din întreg stadionul se auzea doar inima lui
se antrenase de nenumărate ori
dar nu trecuse niciodată în competiţii
peste propria sa înălţime
se încurajă
îşi potrivi paşii
şi se desprinse de sol
corpul său se undui
pluti pentru două secunde
şi ateriză direct în rugăciune
de mulţumire
spectatorii spuneau că fusese
o săritură modestă
continuau să-şi bea berea
şi să-şi înfulece hamburgerii
fără să înţeleagă
ce se întâmplă cu adevărat
 
 
Totul sau nimic
 
eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort
în locul acţiunii necesare
în locul riscului pe care îndrăgostiţii
şi-l asumă întotdeauna
 
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi fie frică de despărţire, singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente, probabilităţi
sau blânde tranziţii
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine
doar pentru a demonstra celorlalţi
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control şi manipulare
 
totul sau nimic înseamnă
instinct, intuiţie, stare de graţie
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
şi ore care se scurg în câteva clipe
şi multe amintiri care rămân
mărturie incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune
să crezi şi să nu renunţi niciodată
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
alături de omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
toată frica şi pesimismul
să alergi după cineva şi să i te oferi
ÎNTRUTOTUL
 
şi chiar dacă vei fi rănit
să accepţi durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
iubeşte Dumnezeu
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
nici Dumnezeu nu renunţă la tine
şi îţi va da într-un final
ceea ce meriţi
 
 
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
este prea frumoasă prea sinceră
îmi seamănă prea mult
în gândire şi gesturi
nu mi-a greşit cu nimic
m-a iubit aşa cum sunt
a vrut să fie doar a mea şi atât
 
îmi strâng fericirea la piept
îi ascult vorbele calde şi inima ei
cum bate numai şi numai pentru mine
îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare
cu lacrimi de soare
însingurat în apus
 
iubind fericirea am îmblânzit
până şi moartea
pisica neagră ce împinge ghemul
de lână albastră prin univers
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
nici mâine, nici poimâine
nicicând
 
 
Vino, tată, şi repară drumurile
 
sunt drumuri care merg către stele
drumuri care coboară-n infern
şi drumuri pe care tatăl meu
le-a făcut pentru oameni
 
dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată
cu toţii se miră de gropile care apar 
odată cu trecerea timpului
 
vino, tată, şi repară drumurile
te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini
te aşteaptă maşina de piatră
te aşteaptă vagonul, te aşteaptă fadroma
te aşteaptă asfaltul încins şi betonul
 
dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă
pe un drum plin de gropi
pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire
 
 
Patria la care mă întorc
 
fără să fie mai mare de un chip de om
patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei
apa vie şi izvorul tuturor
raţiunilor umane
 
Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-şi părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă
 
vorbesc cu patria în gând
şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări
patria la care mă întorc
este femeia pe care o iubesc
 
 
Dezlegare la cântec

deşi mi-e foame
voi scrie un poem cât o zi de post
iată smerenia mea astăzi
când doar rostirea numelui tău
îmi dă dezlegare
să mă desprind de catargul
cuvântului…