« Home
 

Aprecieri despre citatele şi aforismele din volumele lui Ionuţ Caragea (recenzii integrale sau fragmente, autori în ordine alfabetică)

Linkuri pentru recenziile integrale, aprecierile sau articolele din diverse publicaţii: (apasă aici)

 

 
« Creaţia aforistică cuprinde citate şi aforisme din perioada 2006 – 2015, un florilegiu al gândirii sale, numit: „Sindromul nemuririi”, cuprins în antologia „În aşteptarea păsării”. Aceste cugetări, înrudite cu poezia, reflectă fundamentul credinţei şi logicii al acestui poet extraordinar. Plimbându-se lejer pe o plajă întinsă, de la zenit la nadir, aforismele sunt aşezate alfabetic şi cuprind principalele categorii filozofice sau sociale: Adevărul (Ionuţ Caragea susţine că „Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ”), Aforismul, Ajutorul, Amintirea, Arta, Ateismul, Bătrâneţea, Blestemul, Bogăţia, Cartea, Călătoria, Conştiinţa, Creaţia, Crucea, Cunoaşterea, Cuvântul (multe definiţii aforistice, la Ionuţ Caragea – tot ce înseamnă cuvânt poate deveni Poezie!!), Destinul, Dorinţa, Dragostea (fără îndoială, cele mai multe aforisme), Dreptatea, Dumnezeu, Durerea, Femeia, Fericirea, Iisus, Infinitul, Inima, Inspiraţia, dar şi Internetul, Înţelepciunea, Labirintul, Lacrima, Nemurirea. Foarte multe aforisme au în centru Omul în diferitele sale ipostaze, dar şi Poetul şi Poezia pentru că, aici, Ionuţ Caragea este în elementul lui. O atenţie deosebită a dat şi Singurătăţii, Speranţei, Suferinţei, Sufletului, Timpului, Veşniciei, Vieţii, Zborului şi altor concepte şi categorii. Spre toate acestea se apleacă în universul său reflexiv atât de promiţător şi chiar ispititor, pentru ca ochii noştri să privească, dar şi să vadă, urechile noastre să asculte, dar şi să audă, simţurile noastre să pipăie, dar să şi simtă, mintea să se trezească şi să coboare în inimă, ca-n Rugăciunea Inimii, şi să ne alegem cu fructul esenţei de spirit care este gândirea aforistică, îndeosebi cea rânduită poetic. Profunde şi sintetice, pe cât de simple pe atât de adânci, aceste aforisme sunt rod al experienţei de viaţă, al lecturilor asidue, al imaginaţiei poetice. Fie şi pentru faptul că le-a notat şi le-a scris pe hârtie, Ionuţ Caragea are un merit deosebit pentru că oferă cititorului o oază de confort spiritual, de gândire creştină, etică şi morală a omului şi creatorului. Autorul încă mai crede că poezia şi aforismul pot salva lumea, conform conceptului dostoievskian: „Trăiesc cu speranţa că poezia şi aforismul mai au puterea să salveze suflete rătăcitoare atunci când nimeni nu mai are timp pentru lectura unui roman de calitate”. Determinat până la îndârjire, autorul a depus o muncă minuţioasă şi rodnică în alegerea temelor aforistice, în gruparea lor şi în editarea a patru volume de aforisme: Dicţionarul suferinţei fiind chiar în două volume, în anii 2008 şi 2010; Întreita suferinţă în 2011 şi Delir cu tremurături de gânduri în 2013. Se poate observa după titlul volumelor că suferinţa este apanajul poetului. Este starea lui de graţie. „Naturelul” său. Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică. Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete. Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii. Limbajul aforistic nu e căutat dinadins, ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din « generaţia Google », al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie. Şi dacă alţi tineri creatori sau autori cu « cazier poetic » bat monedă la nesfârşit pe amor cu toate ingredientele sale, la Ionuţ Caragea sentimentul iubirii este înălţat la cote de sublimitate pentru că e conştient că derivă din Iubirea Divină. Iată ce spune Ionuţ Caragea despre Adevăr: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”. Pe cine nu preocupă destinul şi cine nu doreşte să afle cine este? Toţi poeţii şi filozofii şi-au pus aceste întrebări. Că au aflat răspunsuri sau nu, e greu de presupus. Oricum, răspunsurile sunt nemulţumitoare pentru că nu putem pătrunde cu mintea aceste taine, decât poate, în clipa din urmă, ori în lumea de dincolo. Important este să meditezi din când în când asupra acestor lucruri. Şi Ionuţ Caragea o face în chip original pentru că reflecţiile lui sunt rezultatul experienţelor multiple de viaţă, nimic nu e superfluu, gratuit, lejer, fără discernământ. „Suntem născuţi să fim căutători de comori printre tainele acestei vieţi”. Ferice de cine le şi găseşte! Şi ce frumos spune Ionuţ: „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”. Panseurile despre dragoste sunt remarcabile prin ideatica lor: „Dragostea este un pod de flori între inimi”; „Dragostea este unicul perpetuum mobile”; „Dragostea este o ghilotină cu aripi”; „Suntem contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut”; „Sărutul e cursul de predare a unei limbi străine”„Să nu-ţi trezeşti păsările din tine. Te vor lăsa fără anotimpuri şi inima ta va rămâne doar un cuib părăsit”; „Ceva din mine caută ceva din tine. Bine că există iubirea”; „Dragostea este focul mocnit pe care aruncăm din când în când câte o speranţă… ca pe un lemn putred”; „Dragostea este o fata morgana într-o deşertăciune carnală”; „Pentru poarta unui sărut nu există nici încuietoare, nici cheie”; „Ce zei şi-ar vinde locul pe ultima noastră îmbrăţişare?”„Nu ne simţim niciodată acasă până când nu locuim în inima celuilalt”„În faţa dragostei până şi cerul cade în genunchi”; „Orice iubire începe în cheia sol”. Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine. De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrintit al pământului. Despre Dumnezeu, Ionuţ Caragea se pronunţă cu maximă reverenţă: „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu nu-ţi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrăţişările lor, strângerile de mână, dar mai ales privirile…”; „Dumnezeu este prisăcarul stelelor”. Tânărul autor Ionuţ Caragea a făcut din durere, suferinţă şi tristeţe un suport liric care i-a dat putere să lupte mai departe şi să învingă. Nu este om care să nu le fi întâlnit şi experimentat, dar puţini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevărat remarcabil să ştii să faci din durere o cauză bună, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit, pentru câştigarea unui suflet: „Durerea este investiţia cea mai de preţ din buzunarele întâmplărilor zilnice”; „Suferinţa este ştreangul cu care se spânzură iluziile”; „Suferinţa este îndemn la cunoaştere”. Poetul Jose Marti spunea: „Dintr-o rană mai cumplită / iese versul mai frumos”. Durerea, suferinţa, lacrima constituie apanajul poetului, bagajul lui pe care trebuie să-l poarte întreaga viaţă. Nimeni nu e scutit de acestea pentru că ele fac parte din fiinţa fiecăruia: „Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice”. Nici în privinţa fericirii şi a speranţei, Ionuţ Caragea nu este mai puţin părtaş: „Nu vă sfiiţi să iubiţi frumosul, fericirea e pe gratis”; „Speranţele nu poposesc niciodată în cuibul orelor precise”; „Singurul defect al fericirii este că nu apare niciodată atunci când o căutăm”; ”Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine”; „Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri…”. Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi care, plin de curaj, bate la porţile nemuririi. Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România, dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dicţionarul suferinţei” şi celelalte volume de aforisme ne demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile. Nebunia este un subiect delicat, abordat frecvent de autori pentru taina pe care o conţine. Un strop de nebunie există în cea mai echilibrată minte. Ea este un soi de înţelepciune întoarsă cu spatele. Important e să nu se extindă şi să nu degenereze: „Nebunia este războiul dintre două armate cu acelaşi comandant. Geniul este cel care negociază pacea…”; „Nu purta războaiele minţii cu cei care fac risipă de vorbe…”; „Nu ne dovedim niciodată inteligenţa detestând-o pe-a altora”; „Gândurile mele, circumferinţa unui trunchi de copac despletindu-şi seva într-o coroană de vise…” Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte… le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. Iată ce spune autorul despre Lumină şi întuneric: „Întunericul este paradisul cu luminile stinse în care oamenii-şi strigă pe nedrept izgonirea”; „Umbra este un câine cu limba tăiată”; „Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare, probabil că aş rătăci printre stele…”; „Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului”; „Cum putem trăi în oglinda luminilor stinse?” Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspăt şi de uimitor încât te copleşeşte la simpla citire. Apoi te adânceşte-n meditaţie şi-n contemplarea adevărurilor vieţii la care, poate te-ai gândit, dar nu le-ai formulat niciodată, iar acum le regăseşti spuse de buzele altcuiva. Iată meditaţiile lui despre moarte: „Moartea nu cerşeşte niciodată”; „Moartea, traficant de nisip în spaţiul îngust al clepsidrei”; „Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul”; „Graţioasă, moartea se plimbă ca o lebădă neagră”; „Moartea este singurul geniu în mânuirea timpului bumerang”; „Moartea îmi imită dragostea cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa cu o clipire”; „Ce îi lipseşte morţii mai mult decât să fie mamă?”; „Moartea este un miriapod celest ce se plimbă pe capetele noastre plecate”; „Numai mergând către moarte, omul rămâne fidel naşterii sale…”. Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane. Centrul universului, se ştie, este Omul. Ca să fii moralist, trebuie să ai însă capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de naturalist, de ecologist, de sociolog şi de fin analist. Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute te aşteaptă la orice colţ. E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize. Despre om şi umanitate, Ionuţ Caragea are următoarele gânduri: „Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal”; „Omul este un fluture rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul Umbrelor”. Şi, în sfârşit, despre terenul pe care se mişcă cel mai lejer, Poezia, Ionuţ Caragea are următoarele descoperiri: „Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte”; „Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori”; „Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii”; „Poezia este dragostea. Odată ce iubeşti… vei iubi pentru totdeauna”; „Eu, poezeul cuvântului, creez poezia”; „Viaţa se ceartă în versuri cu moartea”; „O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricât de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă”; „Mulţi vorbesc din suflet, dar niciunul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet”; „Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet”; „Existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie”; „Prin poet Dumnezeu reinventează lumea” ş.a. Sunt atâtea înţelesuri în meditaţiile aforistice ale lui Ionuţ Caragea că nu-ţi ajung clipele ca să le desluşeşti! Cu toate că se declară copilul născut pe Google, Cartea reprezintă pentru Ionuţ Caragea suportul cel mai solid, reazemul care i-a sprijinit tâmpla, umărul, mâna şi inima, aşa cum mărturiseşte: „Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii cartea ne va face cu adevărat fericiţi…”; iar despre Poet spune: „Poetul tot poet rămâne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o patrie, bătând în pieptul unui copil”, ceea ce mi se pare foarte adevărat. Citindu-l cu atenţie, îmi regăsesc propriile gânduri şi propriile imagini pe care nu am avut ocazia să le materializez în cuvinte. Să fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care străvede prin semenul său cum îi palpită inima atunci când se-ntâlneşte cu Poezia? De o savoare aparte sunt paradoxurile poetice şi revelaţiile, care sunt scurte blitz-uri cu caracter axiomatic. „Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde îi îngropi cadavrul”; „Suntem prea buni şi avem prea mult de oferit pentru a ne gândi la un univers limitat”; „Unii mai degrabă învârt lumea pe degete decât să împartă infinitul cu persoana iubită”; „Curtea de justiţie este singurul loc în care se sfidează legile universului…”; „Logica este arta prin care ne dovedim încăpăţânarea în faţa miracolelor”; „Libertatea totală este cancerul oricărei societăţi”; „Ura este pasiunea celor în criză de timp”; „Pământul este moştenirea tuturor clipelor de tăcere…”; „Filosofia este un os după care aleargă toţi câinii istoriei”; „Cineva a preschimbat apa în vin, dar ne-mbătăm cu apă chioară…”; „Dragostea se reciclează, sufletul se vinde, păcatele se cumpără…”. Despre categoriile filozofice timp, efemer, nemurire, vârstă, eternitate, Ionuţ Caragea spune: „Cu cât sunt mai mulţi oameni pe Pământ, cu atât timpul se consumă mai repede…”; Bătrâneţea este marea artă a existenţei născută în urma războiului cu timpul”; „Viitorul este religia celor curioşi”; „Timpul – marele maestru al deghizării…”; „Amintirile sunt epave pe fundul mărilor interioare”; „Tăcerea este un ritual de împerechere cu eternitatea”; „Dreptul la nemurire începe cu prima durere”. Trupul şi sufletul – două categorii inseparabile, sunt şi ele subiect de meditaţie pentru poet, dar şi de definire şi desluşire a sensului acestora, atât pentru sine, în primul rând, cât şi pentru ceilalţi: „Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul… ca pe un etern adio”; „Dragostea este cordonul ombilical dintre fiinţă şi suflet.”; „Sufletul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu”; „Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi”; „Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet” ş.a. Singurătatea, viaţa, visul, alte trei categorii care sunt în atenţia poetului Ionuţ Caragea: „Când te pierzi în pustiul singurătăţii, unica scăpare este să te regăseşti pe tine însuţi”; „Viaţa-i un plâns cu sughiţuri”; „Viaţa este o mirare între două ascunderi”; „Viaţa este un sevraj între două doze de moarte”; „Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr”; „Până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid…”. Selecţia de faţă se înscrie între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie. Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, ne oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat dintotdeauna mintea umană: naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul etc. Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului pe care degete nevăzute alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice. Unitatea omului ca entitate în sine nu poate fi sfărâmată însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte. Anecdotica suferinţei nu se putea să nu-l atragă pe poetul Ionuţ Caragea. Indiferent de starea lui trecută, prezentă sau viitoare, om fiind, el nu este scutit de anumite manifestări ale suferinţei. Însăşi depărtarea de casă poate isca motive de tristeţe şi de dureroasă melancolie. Colocviile lui Ionuţ Caragea cu propriul înger ori cu propria conştiinţă sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sinele, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp de câteva decenii, pe care cititorii – speologi le află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea. Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare. Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta, rodesc cel mai frumos fruct: Iubirea! Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă. Ultima parte a antologiei „În aşteptarea Păsării” este destinată aprecierilor despre opera aforistică şi poetică a acestui original autor. Sunt fragmente din recenzii, aşezate tot în ordine alfabetică. În întregul ei, această antologie este o izbândă a minţii şi sufletului, o lucrare de referinţă semnificând un prag, un corolar al creaţiilor sale de până acum. În aşteptarea unei alte „Păsări” care să-l poarte pe Înălţimile Poeziei, semnându-i biletul de trecere spre nemurirea la care acced spiritele alese, Ionuţ Caragea îşi continuă demersul poetic meditativ pentru care a trăit până acum. » (Cezarina ADAMESCU, în revista Observatorul din Toronto, 2010, şi în volumul "Pasărea măiastră a cuvântului poetic", editura Fides, 2016)
 
« Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare. Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie. O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula  aforistică "Fiat lux!" a iluminat Universul, prin două cuvinte. » (Valeriu BUTULESCU, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Aforismul lui Caragea este caracterizat ca fiind poetic, cu utilizarea pe scară largă a instrumentului de metaforă: "Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore." » (Fabrizio CARAMAGNA, în Antologia aforismului românesc contemporan, Editura Genesi, Torino, 2013)
 
« Pe “poetul născut pe Google” l-am cunoscut pe Facebook. Mi-au atras atenţia citatele sale despre viaţă care arătau o intuiţie fantastică în sesizarea diverselor nuanţe ale vieţii, dublată de un talent ieşit din comun. Curioasă cum sunt din fire, am căutat să aflu cine este Ionuţ Caragea şi imediat am ajuns la situl personal unde am plonjat de-a dreptul într-o mare de cuvinte învolburate, încărcate cu emoţii puternice, cuvinte de foc şi sânge, venite parcă direct din inima sângerândă şi fierbinte a omenirii. » (Daniela DENEANU, în revista Viaţa Pozitivă, 2014)
 
« Dacă gândul ne-ar conduce pe drumurile bătătorite ale unui Marcus Aurelius, Michel de Montaigne (panseurile sale), ale unui Schopenhauer, Nietzsche (în Ştiinţa voioasă, de ex.), sau Emil Cioran (să spunem, în Silogismele amărăciunii) – am avea o imagine destul de clară despre aforism în general. La toţi aceştia, aforismul reprezintă o cale scurtă pentru iniţierea unei reflexivităţi ce se consumă destul de repede. Iar mesajul reprezintă o încadrare fragmentară a unor adevăruri arhicunoscute prin mijloace foarte accesibile. Gândul (sau reflexivitatea) nu are rolul decât acela de a statua o situaţie de obicei eufemistică. A formula într-o frază o situaţie, revine, în aforismul tradiţional, la a re-formula eufemistic acea situaţie într-un limbaj fie mai uşor, fie mai dificil de decriptat – în funcţie de ceea ce vrea să comunice autorul. Atunci când autorul îşi doreşte să închidă cu vălul misterului acea situaţie – va efectua o încifrare semantică. Iar atunci când va dori să lămurească lucrurile – totul va fi exprimat în mod explicit-direct. Aforismul de totdeauna, deci, este unul şi accesibil, dar, uneori, şi unul „sibilinic”. În ceea ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, aforismele sale sunt caracterizate în primul rând de acea structură ce-i transformă cadrele interne în unele maleabile; cursivitatea metaforelor este una ce le alimentează pe acestea, determinându-le să se inspire unele din altele în chiar unitatea aceluiaşi aforism. Însă ceea ce este cel mai notabil lucru este faptul că aforismele sale degajă un aer de prospeţime inconfundabil şi în acelaşi timp unic. Nici spiritul sintetic, dar nici spiritul abstractizării (să spunem prin simpla generalizare) nu egalează – deşi sunt prezente – acest „simţ” al prospeţimii. Apare aici un efect surprinzător-plăcut; iar imaginaţia, şi nu neapărat gândul, este aceea căreia i se dă frâu liber. „Conceptele” – aşa cum nu te-ai fi aşteptat – sunt ultimele care ar putea să explice conţinutul lecturii; mai degrabă imaginile te invadează cu acea „spusă pentru totdeauna”. Este, aşadar, pusă în joc o veritabilă imagosofie. Pe de altă parte, o altă impresie ce te cucereşte este aceea care degajă în toate direcţiile o mulţumire şi o linişte sufletească de o nuanţă aparte. Căci, de multe ori, aforismul, în formula clasică, închide în el un potenţial de frământare chinuitoare manifestată şi de autor, dar şi de lector. Ori, la Ionuţ Caragea nu vom întâlni acest impediment. Dimpotrivă: serenitate, lumină, calm, hotărâre, simplitate, libertate şi acea cuminţenie şi cumpătare – atât de greu de realizat în literatură (căci aceasta e brăzdată de la un capăt la altul de legea nescrisă a intrigii – mărturia unei suspiciuni din care însăşi literatura şi marea literatură iau naştere). Numai că, la Ionuţ Caragea, acest aspect – cel puţin în aforismele sale – este eludat. Şi e de notat încă faptul că la capitolul aforism iese cu mai mare exactitate în faţă aspiraţia autorului pentru înţelepciune. Filosofia poate fi tributară neliniştii metafizice; înţelepciunea e mereu împăcată cu ea însăşi. A oferi citate din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea este un lucru aproape imposibil. Pentru că nu ştii ce să alegi. Toate gândurile sale sunt preţioase, egal de frumoase şi adevărate. Ţi se pare că, dacă ai cita o propoziţie, cealaltă de lângă ea, s-ar supăra şi s-ar face foc de invidie. De la un capăt la altul, aforismele autorului nostru respiră acelaşi aer de inteligenţă sclipitoare, de subţirime a observaţiei, de claritate a tonului implicat în auto-interogaţie, o străvezime profetică a semnificaţiilor – care creează conexiuni secrete concentrice... Substanţiala aşezare pe jilţul înţelepciunii nu este, în cazul autorului nostru, un motiv de a se considera singular, important sau „indispensabil”. Modestia frecventată este şi garanţia că adevărurile descoperite nu vor răni, nu vor produce iremediabilul – care este efectul secundar imediat al violării misterului... Adevărurile lui Ionuţ Caragea planează pe deasupra gravităţii pretenţioase – nu fără o sentenţiozitate preţioasă, după cum am mai arătat în acest volum -, descoperind un mod sprinţar de a se face prezente: adierea unei călduri joviale; a unui salut prietenos; fără nici o alură de superioritate arogantă sau severitate a orgoliului – în uzul expresiei... Pline de verva unor lumi în miniatură, aforismele lui Ionuţ Caragea îşi depăşesc propriile lor margini, căci sensurile, de multe ori, irizează în toate direcţiile, creionează raze şi înţelesuri înrădăcinate adânc în solul fertil al micilor sau marilor revelaţii ale reflecţiei de totdeauna. A rescrie mereu traseul pe cărările bătătorite ale gândirii este, pentru fiecare dintre vremi, obligaţia primă a scriitorului. Căci numai scriitorul este îndeajuns de sensibil să vadă schimbările ce se petrec în „locurile comune” ale epocii sale. Ocupând locul Sibilei, scriitorul nu trebuie să exprime viitorul în formule clare, ci doar să-l aproximeze în ghicituri, să-l deschidă prin simple aluzii. Restul se va produce de la sine... Trebuie să notez un sentiment interesant ce mi l-a prilejuit lectura aforismelor lui Ionuţ: sentimentul că spiritul lui (să-i spunem poetic – ca să nu ne încurcăm) îşi creează siaje şi comunică prin şi cu toate regiunile ontologice. Şi asta se întâmplă exact în miezul „construirii” sau „facerii” gândurilor (aforismelor) sale. Pare că înţelepciunea acestor gânduri trebuie să pătrundă tot ceea ce întâlneşte în cale; ca şi cum înţelepciunea gândurilor sale s-ar propaga ca o undă radio. Revenind: ce înţelegem prin regiuni ontologice? Toate „etajele” realităţii: fie că e vorba de regnul mineral (elementele din filosofia presocratică: pământ, apă, aer, foc), vegetal, animal, omenesc, interuman (un exemplu ar putea consta în intersubiectivitatea monadologică a lui Husserl), ceresc (îngerii – căci angelologia a fost explorată deja îndeajuns şi este, printre altele, şi la modă) sau supraceresc (Dumnezeirea). De la stâncă la pământ, şi până la oameni, îngeri şi Dumnezeu – există vase comunicante care asigură transferul necesar a toate prin toate, pentru a se realiza acea osmoză continuă care este însăşi Viaţa. Iar omul (poetul) se poate racorda – atât cât îi ajută sensibilitatea – la acest „circuit” cosmic (ceea ce am sugerat prin unda radio). Astfel el va fi „filtrul” prin care toate trec unele prin altele, şi, în acelaşi timp, el poate înţelege rosturile tuturor acestor „etaje”. Iar atunci când îşi exprimă poezia, poetul vorbeşte despre ordinea cum toate se perindă prin faţa ochilor săi. Nici mai mult, nici mai puţin – el devine mijlocitorul, mediul propice pentru manifestarea cosmosului în conştiinţa sa. Aceasta (conştiinţa) este ca o oglindă care vede în luciul său toate câte se arată. Şi apoi notează pe hârtie ceea ce s-a văzut, ca şi cum oglinda ar trebui mereu „ştearsă cu buretele” - pentru a găzdui mereu celelalte „imagini” care urmează, care stau la rând. În înţelesul pe care l-am dat acestei „racordări” la cosmos, aforismele lui Ionuţ Caragea reprezintă un edificiu pe cât de frecventabil, pe atât de original. Nu ştiu la câţi poeţi sau gânditori aş putea întrevedea aceste lucruri… Cu toate că am menţionat că este greu de citat din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea, o vom face, chiar şi numai pentru a ne edifica puţin. Mai întâi vom spune că recitirea aforismelor este obligatorie, atunci când îţi doreşti să te apropii mai bine de mesaj. Numai recitind apar adevăratele valenţe ale unei cogitaţii bine puse la punct. Şi cu cât se poate reciti un text, fără ca prospeţimea lui să dispară, cu atât textul respectiv este mai valoros... Urmând parcă dâra prin care necunoscutul încearcă să devină el însuşi subiect de discuţie, spontaneitatea aforismelor ne surprinde întotdeauna plăcut. Vom da mai întâi citatele şi apoi vom comenta. „Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.” – Nostalgia este o modalitate sentimentală de o delicateţe aparte: ea nu poate avea decât aripi de ceară, căci, precum în cazul lui Icar, ea comportă mari riscuri. Nostalgia deţine un grad mare de periculozitate, căci e forma subiectivă care sensibilizează în cea mai mare măsură sufletul. Greutatea care apasă pe sufletul nostalgic e transformată de poet într-o modalitate riscantă de a plonja cu aripi de ceară deasupra unui prezent aproape imposibil de conceput. Iar faptul că sufletul nostalgic este străbătut de amintiri ridică amintirea la rangul de metodă prin care singura cale destinală posibilă este aceea de a te separa de lume şi de a-ţi ridica privirea către stele... „Între fericirea pierdută şi fericirea regăsită e adeseori distanţă de-o amintire” – A fi fericit nu e neapărat o chestiune de a celebra prezentul ferice – fericirea poate veni şi din năpădirea unor amintiri frumoase, ba chiar din năpădirea unor amintiri urâte: semn că posibilităţile sufletului uman sunt oarecum neţărmurite – sau măcar necondiţionate de prezent. Omul, chiar dacă nu dispune de o fericire clădită pe prezent, are ocazia de a explora trecutul până când acesta îşi instalează în conştiinţă propriile forme de a secreta endorfine. Pentru a gusta fericirea, nimic nu e mai devreme sau mai târziu: ceea ce prezentul nu poate aduce, va aduce amintirea, căci şi amintirea e o formă de a determina clipa punctuală. Iar aceasta e o chestiune de libertate, dacă nu chiar de graţie divină... „Ateismul – ipocrizia de lux a scepticilor.” – Omul, oricât ar vrea să nege existenţa lui Dumnezeu, nu o poate face decât în mod ipocrit: şi nu cinstit. Un om cinstit nu poate nega acea Ordine din care el ştie că face parte. De aceea a găsit moftul de a-l nega pe Dumnezeu – singura metodă de a-şi exprima interioritatea diformă. Simpla poziţionare sceptică este de ajuns pentru a se complace în ideea lui fixă, care îi ţine loc de convingere religioasă. De cele mai multe ori este suficient să-ţi lipsească o trăsătură de caracter pentru ca iadul tău interior să-şi crească copiii în imediata ta vecinătate... „Nu mi-a fost teamă să cred că există ceva mai mult decât mine şi tocmai de aceea voi iubi necuprinsul începând cu atingerea ta.” – Iubirea adevărată îi deschide omului un apetit perceptiv aproape cosmic. Şi nu numai atât: îi deschide o abilitate prin care înţelege că singurătatea absolută e imposibilă. Chiar dacă omul nu găseşte iubirea omenească, el va găsi iubirea cea revărsată peste tot în jurul lui: o formă de atracţie cosmică care-şi împrăştie sămânţa peste tot în fiinţa umană. Astfel ea poate suporta transformări nu numai prin erosul propriu-zis, ci şi printr-un eros monumental în care sufletul uman este angrenat cât se poate de concret. De aceea, de multe ori, omul simte că este un simplu „filtru” între un interior şi un exterior prin care trec toate energiile creatoare – fie ele de sorginte umană, mundană sau divină. Faptul că un „necuprins” poate exista în percepţia umană nu înseamnă decât că între finit şi infinit este întotdeauna o punte de legătură; şi dacă finitul este o formă de determinare a infinitului, atunci infinitul nu numi că devine conceptibil, dar va fi impus şi cu titlu de obligatoriu. Acolo unde infinitul şi finitul se întâlnesc, Clipa punctuală conţine în ea toată desfăşurarea succesivă istorică. Concentrat într-o succesiune, punctul îşi etalează nuanţele, dar rămâne, cu toate acestea, prins în instantaneitatea lui nemanifestă. Ceea ce nu este istorie (timp) este eternitate (deci Clipă). Iar faptul că poetul a gustat din Clipă: „nu mi-a fost teamă să cred că există ceva mai mult decât mine” (respectiv ceva mai mult decât „eul finit”), va însemna că el va face experienţa infinitului („necuprinsul”). Nu neapărat scufundarea în iubire – e aici important -: e de ajuns simpla emoţie a „atingerii”... „Trenul copilăriei trece şi nu opreşte decât la vămile cerului...” – Copilăria nu mai este accesibilă decât dacă-i concedem un caracter de lume paralelă în care mai putem explora doar dacă dispunem de însuşiri serafice. Dacă nu suntem translucizi astfel încât să experimentăm „vămile cerului”, copilăria este de negăsit. O stare de spirit care nu este suficient de pură nu ne va permite niciodată să mai urcăm în „trenul copilăriei”. Orice amintire am gusta, dacă sufletul nostru nu este permeabil la subtilitatea „cerului”, atunci copilăria ne va deveni un tărâm interzis. Căci copilul nu are încă o istorie a sa care să-l apese. Numai omul mare are o istorie care îl poartă de colo-colo, promiţându-i de fiecare dată un drum mai scurt către fericire. Copilul, neavând ce să aleagă şi nici o conştiinţă care să-i dicteze, trăieşte într-un prezent pur şi simplu fără evenimente notabile. Iar viaţa fără evenimente e locul unde timpul stă în loc: însuşi grădina raiului... „Ştim prea puţin pentru a fi zei şi prea mult pentru a fi oameni.” – Omul se găseşte în interfaţa dintre animalitate şi regnul divin. Pentru a fi muritor, i-ar ajunge tot ce ştie; şi pentru a fi nemuritor, îi lipseşte o anume cunoaştere. Mereu cu gândul că şi-a depăşit animalitatea, el este mulţumit de sine. Iar cu gândul că aripile lui nu-l ajută să zboare, regretă neapartenenţa la Olimp... „Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.” – Poetul este întotdeauna acela care îşi face ordine în suflet până la precizia de a-l transforma pe acesta într-o pânză imaculată pe care – pictor fiind – va impregna materia plasmatică a sincerităţilor sale, sub forma concretă a cuvintelor. De aceea, cuvintele sale au o viaţă în plus: aceea care le face vii: apartenenţa la destinul subiectivităţii creatoare. Este ceea ce se spune şi mai jos: „Tot ce văd, tot ce ating... sunt cuvinte pline de viaţă.” „Discreţia este adeseori o invitaţie către spectaculozitate.” – Este un gând care exprimă într-un fel legea compensării: pentru a păstra o taină este nevoie ca aceasta să fie hrănită cu jocul spectaculos al aparenţelor. Ca şi când strălucirile tuturor culorilor ţi-ar lua ochii, ai nevoie de tot felul de zorzoane pentru a putea mima inesenţialul. Şi cu cât ceea ce vrei să ascunzi este mai important, cu atât energia necesară acestui lucru devine mai hotărât spectaculară. Simplu spus: se exprimă aici legea compensaţiei... „Dragostea levitează într-un univers imaginar în care suntem totul şi nimic.” – Dragostea este poate singurul sentiment care deţine cel mai bine „cheia” indeterminării: ea poate fi totul (atunci când iubeşti şi eşti iubit), şi poate fi nimic (atunci când iubeşti şi nu eşti iubit). Pe de-o parte, dragostea e izbândă, pe de alta, înfrângere. Dar faptul că există aceste două posibilităţi: că poţi fi, pe de-o parte, fericit, şi, pe de alta, nefericit – devine neliniştitor. Simpla posibilitate a ratării în dragoste anulează orice gând pozitiv, aruncând dragostea în indeterminarea despre care vorbeam. Atunci când a iubi poate fi un risc, cerurile se întunecă; viaţa însăşi nu mai poate suporta calificative; prăpastia e aproape... „Iubirea apare când Dumnezeu se priveşte cu două chipuri în aceeaşi oglindă.” – Este pusă în discuţie o problemă sensibilă: a privi în oglindă până când vezi în chipul tău chipul celei iubite, fiind valabil şi inversul - este nu numai o posibilitate, ci şi o realitate în mijlocul unei iubiri adevărate. Dacă în chipul tău nu citeşti trăsăturile iubitei înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. Şi nu neapărat e vorba de o oglindă reală. De multe ori te poţi surprinde că priveşti chiar cu ochii celei iubite, ca şi cum ea ţi-ar străjui însăşi privirea – pe dinlăuntrul acesteia. Sau ca şi cum ar gândi cu gândurile tale. Sau ca şi cum tu ai gândi cu gândurile ei. Faptul că ubicuitatea (căci despre acest concept este vorba) este deplin prezentă garantează prezenţa divinităţii undeva la mijloc... „Sunt prisăcarul iubirilor din altă galaxie.” – Ca şi cum legea atracţiei universale ar fi totuna cu legea erotică, poetul se închipuie un „prisăcar” printre harnice albine sub formă de stele – ale unor galaxii îndepărtate. Doar privind stelele, erosul care permite însăşi această extensie a privirii ce leagă, erotic, galaxie de galaxie – devine activ concret. Iar poetul, plin de o iubire cosmică, se închipuie un soi de „prisăcar” ce adună în privire „mierea” stelară a cerului nesfârşit. Faptul că stelele pâlpâie pe bolta înstelată – este înţeles ca roitul albinelor. Ce poate fi mai frumos?! Desigur, exemplele ar putea continua şi mai mult. Ele ocupă un volum considerabil în opera autorului nostru. Noi, credem, nu am făcut decât să stârnim interesul. Oricine va încerca această lectură se va îmbogăţi negreşit... În altă ordine de idei, la fel precum în poezia sa, şi în aforisme, se simte aerul unui gest, aş spune, fondator. Parcă n-ar mai conta ce s-a scris până atunci. Parcă prezentul ar fi încărcat cu o greutate, cu o responsabilitate absolut importantă. Cu un gest expres, parcă ar trebui să abandonăm predecesorii şi să ne concentrăm atenţia pe adevăruri care, între timp, s-ar fi schimbat. Parcă istoria, care este încărcată de înţelepciune, ar trebui uitată sau, cel mult, reciclată, pentru a avea o imagine mai convenabilă asupra a ceea ce trebuie luat azi în considerare. Degeaba avem experienţele trecute în faţă. Trebuie căutată o atitudine specifică unor alte conjuncturi care nu mai cadrează cu trecutul. De aceea, simplitatea expusă în aforisme capătă acel iz de gest fondator – despre care vorbeam. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi promotor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmînd exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Patria-mamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale. » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Ionuţ Caragea, poetul născut pe Google, tinde să devină scriitor total şi năvalnic. În doar opt ani, a publicat 30 de volume de: poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, spiritualitate. „Sindromul nemuririi” este un volum de citate şi aforisme. Textele nu sunt grupate pe teme, ci alfabetic, sub forma unui dicţionar... intermitent. Experienţa autorului în acest domeniu este evidentă, cu toate că nu a fost deloc uşor: „Câte cuvinte am sărutat până la glezna unei metafore!”. Conceptele, majoritatea definiţii, se coagulează disciplinat şi operativ. În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Dragostea este „oceanul fără ţărm”, „iubirea – râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor”, „amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.” Ce mai aflăm? Că „eşti zeu numai în lumea pe care o creezi singur.”, iar „credinţa şlefuieşte miracole”. Importantă este doar arta pentru că reprezintă „modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.” Peste tot gânduri adânci, îmbrăcate în haine strălucitoare. Combinaţii lexicale inedite croşetate cu siguranţă de maestru. Ici-colo câte un loc comun, ca un respiro. Umorul nu este obligatoriu, dar când există, prinde bine.  » (Vasile GHICA, în revista Boema, 2015)
 
« Aforistica românească contemporană a înregistrat în ultimele două decenii o evoluţie demnă de toată lauda, peisajul literaturii sapienţiale româneşti îmbogăţindu-se cu nume noi, cu rezonanţă aparte, sper, în viitor. Nici nu se putea altfel. Paradoxurile lumii contemporane româneşti au îmbrăcat forme atât de diverse şi de şocante, încât gândirea aforistică are şi va avea un larg teren de inspiraţie şi de afirmare. Două nume mi-au reţinut în mod deosebit atenţia: Valeriu Butulescu şi Ionuţ Caragea. Despre activitatea primului, ca polonist cu ştate vechi, intenţionez de mai multă vreme să scriu un eseu. Pe Ionuţ Caragea l-am inclus cu multă generozitate şi preţuire în Cartea înţelepciunii universale, apărută recent la eLiteratura, tocmai pentru definiţiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente. Nu ştiu ce vârstă are, dar aforistul, de pildă, subliniază cu mare înţelegere valoarea senectuţii, precizând că Dumnezeu s-ar fi născut bătrân. Aviz tinerilor, aş spune... Mi-a dovedit, totodată, că este un creştin adevărat, care vede în cruce ”un pansament pe faţa pământului”. Nu-i puţin lucru.... Mai mult, pentru acest individ sensibil: ”oamenii se despart, dar nu se uită”. Sper să îl pot cunoaşte mai bine, deoarece am înţeles că are o inimă de stâncă, despre care spune că ”nu va înceta niciodată să bată”. O geană de speranţă şi pentru mine. De aceea am şi tras cu ochiul la el, pentru ”a-i săgeta de invidie inima”, mai ales că a dat o definiţie mai bună decât Tagore lacrimii - testament al unui îndrăgostit. Întrebarea care se pune este: cum face ”dacă de pudoare se rătăceşte în sălbăticia femeii”? Tare mi-aş mai dori.... » (Nicolae MAREŞ, în revista Boema, 2015)
 
« Lucian Blaga spunea că aforismul ar trebui să fie: „o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Dorindu-și sau nu, în ipostaza respectivă s-a postat, în cele 333 de aforisme ale sale, Ionuț Caragea, autorul florilegiului de față. Fiecare gând al său și toate împreună răspund cu brio la această cerință formulată de gânditorul din Lancrăm. Pentru că, în definițiile aforistului-poet Caragea, găsim încercări reușite în folosirea de genuri proxime și diferențe specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate încă. În aceste încercări, autorul nu abuzează de paradoxuri şi nu recurge la preţiozităţi inutile. Adevărul pur, cel gol-goluț, este pentru tânărul, dar încercatul aforist din Oradea, cea mai reușită metaforă. Și continuând această idee, el ajunge prin judecăți încrucișate neașteptate, la concluzii metafizice nemaiîntâlnite, la noi paradigme: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”. Găsim în expresia de mai sus o enumerare de judecăți implicite și explicite definitorii, conducând toate la un loc la o îmbinare fericită de termeni sau de categorii, primordială fiind forța sugestivă degajată. La fel în următoarea aserțiune în care bătrânul Homo Faber, forţat de lumea tehnologizată, ajunge să se nască pe Google, autoizolându-se, şi astfel, „Adesea, adevărul vieţii e ascuns în lacrima omului singur”. Fiecare aforism din această carte ni se înfățișează ca un ram ori ca o frunză. Mai multe la un loc, acestea formează un copac, uneori extrem de viguros, ca din povești, plin de roadele gândirii. Cartea întreagă este ca o pădure plină de miracole din care n-am mai vrea să ieșim. Subliniez încă de la început că în formulările sale, Ionuț Caragea ține seama de regulile lui Descartes și Pascal, în sensul că nu definește concepte neclare și nu apelează la termeni insuficient precizați: „Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire”. Într-un anumit sens m-am apropiat de autor, deoarece și eu, în aforismele mele, am spus: „Sunt ziceri adevărate și neadevărate. Cele din urmă n-au viață lungă”, întrucât „Nimic nu-i mai durabil decât gândul exprimat drept și frumos”. (Nicolae Mareș - manuscris). În general, genul proxim și diferența specifică întâlnite la Caragea au o variabilitate surprinzătoare, ceea ce îi conferă aforismului său caracterul insolit, neașteptat. Profet al propriei aneantizări, scriitorul lucrează precum anticii, cu slove demult șlefuite, știut fiind că până și Sfântul Petru a procedat la fel. Sfântului i se atribuie dictonul că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (I. 4.8). De aici irizează şi zicerea împământenită în literatura română, sub condeiul lui Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Apropiindu-se de înțelepciuni biblice, Ionuț Caragea este convins că destinul îi este „o clipă eternă de dimineață suspendată între șoaptele inimii”. Afirmația de mai sus ne arată ce vână puternică de poet are aforistul în cugetările sale, un alt exemplu fiind cugetările pe tema celui mai nobil sentiment: „Dragostea – oceanul fără ţărm”; „Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercând să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului” sau „De multe ori, iubirea este iluzia unei flori căreia i-am smuls toate petalele, cu propriile noastre gânduri negative, când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise”. Smerenia cu care cugetătorul vorbește despre Dumnezeu este pilduitoare: „Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine”; „Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce”; „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Dumnezeu stropeşte pânza dimineţii cu rouă. Este divină lui semnătură.”; „Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.” Gândurile despre inimă au în aforistica lui Caragea o încărcătură romantică pe care numai la Mickiewicz am mai întâlnit-o: „Centrul de greutate al oamenilor se află în inima lor”; „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”; „Inima de stâncă nu încetează niciodată sa bată”. Aducându-şi aminte, departe de casă, că limba română este Patria sa (precum spunea şi Nichita Stănescu), autorul ne mărturiseşte: „Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil”. În multe din aforismele sale, autorul nu fuge de realitățile cotidiene din exilul creator în care a trăit un crâmpei de viaţă sau din Patria-mamă în care se întoarce nerisipitor, mai ales atunci când definește „libertatea totală”, care pentru el este „cancerul oricărei societăți.” Simte, la nivelul empatic, suferinţa oamenilor pe care îi definește drept „crucile vii dintre cer şi pământ”, fiindcă şi el, poetul, este la rândul lui, „pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister”, având „ciocul încovoiat spre propria inimă”. Cele 333 de cugetări și aforisme ale poetului Ionuț Caragea sunt, până la urmă, nu numai un mic compendiu de cuvinte înțelepte, ci și o radiografie lirică din care nu lipsesc multe trăiri profunde ale unui contemporan care ne invită la introspecţie şi sublimare. » (Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Multe din aforisme se caracterizează prin maximă concentrare şi metafore deosebite care dau propoziţiilor o puternică expresivitate... Plusurile în ceea ce priveşte construcţia şi expresia sunt mult mai multe şi cu putere de convingere. Le amintesc: simetria şi paralelismul, jocul de cuvinte, rime interioare, frânturi de versuri, definiţii metaforice, metafore (în special verbale). » (Ionel POPA, în revista Jurnalul literar, 2009)