« Home
 
Ionuţ Caragea - "Flori din părul veşniciei" (Citate din opera poetică şi aforisme)
 
 

Aprecieri despre aforismele lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
În 2019, editura Fides a publicat un nou volum semnat de Ionuţ Caragea. Volumul se numeşte "Flori din părul veşniciei", are 84 de pagini şi conţine 365 de citate şi aforisme scrise de autor în intervalul 2017-2019. Cartea are o copertă realizată de artistul Vlad Turburea. Citatele şi aforismele sunt numerotate şi încadrate într-un chenar special. La sfârşitul cărţii se găsesc câteva referinţe critice care aparţin scriitorilor Cezarina Adamescu, Valeriu Butulescu, Marius Chelaru, Theodor Codreanu, Remus Foltoş, Constantin Frosin, Vasile Ghica, Nicolae Mareş, Maria-Ana Tupan, Lucian Velea. Pentru comenzi: Librărie.net sau editura Fides (editura_fides@yahoo.fr).
 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuț Caragea s‑a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanța. Din 2012 trăiește la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societății Poeților Francezi, membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalitățile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuț Caragea este un poet care onorează România și literatura europeană.
Deține numeroase premii naționale sau internaționale pentru poezie, aforisme, critică literară și proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeților Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins cu premiul „François‑Victor Hugo”, volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul „Mompezat”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut o diplomă de onoare. Alte trei premii au fost acordate de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”.
În 2021, primește premiul "Genius" pentru poezie și aforisme din partea fundației Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărți. Este considerat de critica literară românească unul dintre liderii generației poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici și originali scriitori de care dispune în prezent România.
Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuț Caragea este unul dintre cei mai înzestrați creatori ai ultimelor generații și cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
 
1.                  Oamenii cu aripi mângâie cerul cu zborul, oamenii fără aripi îl zgârie cu ciocul!
 
2.                  Lacrima singurătăţii spală trupul neînsufleţit al iubirii preschimbate în umbră.
 
3.                  Cuvintele sunt degetele blânde cu care mângâiem tâmplele amintirilor.
 
4.                  Poezia este o pasăre gângurind la ferestrele inimilor cu obloanele trase.
 
5.                  Rănile adânci ale poetului sângerează fluvii de nemărginire.
 
6.                  Poetul este un vulcan care fumează pipa păcii cu cerul.
 
7.                  Umbrele, aceste pisici negre care sunt gata oricând să renunţe la stăpânii lor!
 
8.                  Poezia este un cortegiu de metafore peste vechile manuscrise ale singurătăţii.
 
9.                  Gândul lui Dumnezeu se întâlneşte cu gândul omului într-o lacrimă.
 
10.              Amintirile sunt mânăstiri îngropate în adâncul minţii. Acolo sufletul citeşte acatiste.
 
11.              Trecutul e aripa rănită pe care nu mai poţi s-o ridici.
 
12.              Trecutul e clopotul care şi-a înghiţit limba.
 
13.              Trecutul e plaja întinsă plină de amintiri care s-au aruncat precum lemingii de pe faleza înaltă a inimii.
 
14.              Trecutul e calul cu piciorul rupt căruia trebuie să-i curmi suferinţa, dar ochii săi blânzi şi familiari îţi îngreunează decizia.
 
15.              Trecutul e podeaua putredă peste care trebuie să păşeşti cu grijă, ca nu cumva să cazi şi să rămâi imobil în bezna memoriei.
 
16.              Trecutul e fereastra cu zăbrele care te opresc să trăieşti din nou copilăria.
 
17.              Poetul îşi caută metafora printre ruinele trecutului.
 
18.              Amintirea foşneşte ca o piele de şarpe mângâiată de vânt.
 
19.              Amintirea foşneşte ca o frunză uscată, nevoind să se desprindă de ramul prin care seva încă mai curge.
 
20.              Amintirea foşneşte ca o haină ruptă peticită cu vise şi cu firul unei vieţi mult prea scurte.
 
21.              Amintirea foşneşte ca un cearceaf sub care freamătă fantoma unei iubiri de neuitat.
 
22.              Amintirea foşneşte ca un lan de grâu prin care aleargă neobosit copilul din noi.
 
23.              Amintirea e o geană unduită care foşneşte ca trestia pe malul lacrimii.
 
24.              Amintirea foşneşte ca o mătase care nu lasă sufletul să devină fluture.
 
25.              Cuvintele sunt ca nişte sirene ce-şi limpezesc părul în lacrimi de singurătate, visând să fie privite atinse, iubite, înţelese.
 
26.              Speranţa este o lacrimă exilată în tăcerea umbrei.
 
27.              Inima poartă un mănunchi de chei care s-au rupt în încuietorile tuturor întrebărilor.
 
28.              Poetul e chirurgul care ajută noaptea să nască prin cezariană o minune de poezie.
 
29.              Poetul e pasărea care uneşte cerul şi pământul, purtând o oază de fericire în cioc, furată din vastul ocean al deşertăciunii.
 
30.              Trecutul e mâna pierdută în accidentul nefericit cu nume de viaţă.
 
31.              Poetul e un inorog de hârtie care scrijeleşte cu cornul pe retina orbilor.
 
32.              Umbra cântă la harfa ridurilor un cântec premonitoriu...
 
33.              Inima este o floare în părul veşniciei.
 
34.              Cuvântul e o cometă care perforează timpanele galaxiilor.
 
35.              Viaţa este un vârtej de secunde care atrage corabia trupului spre adâncul abisului.
 
36.              Dorul e firul de aur care ne salvează din labirintul iluziilor.
 
37.              Ochii sunt două lampioane care poartă flacăra dragostei către necunoscut.
 
38.              Viaţa este un clopot răsturnat tras de funia umbrei.
 
39.              Poezia este o floare în părul copiilor noştri.
 
40.              Soarele trece ca o locomotivă, iar norii îl urmează ca nişte vagoane de marfă pline cu vise pe care nu le vom trăi niciodată.
 
41.              Lacrimile sunt amorsă pentru albul tâmplelor.
 
42.              Un vers e ca o cale ferată. Lipindu-ţi urechea de el, auzi cum vine trenul unei iubiri care te va lua şi te va duce departe, dincolo de nori, dincolo de asfinţit, dincolo de vămile cerului.
 
43.              Greutatea vieţii cade mai întâi pe umerii munţilor.
 
44.              Şi inima e un munte care plânge.
 
45.              Dorul aşteaptă în sălciile plângătoare ale poemelor şi cântă precum mierla.
 
46.              Poezia este un cântec la harpa amintirilor.
 
47.              Cât trăieşti, tot ce face parte din tine... visează.
 
48.              Chiar şi visul visează să nu mai fie doar un vis.
 
49.              Visele sunt pâinea noastră cea de toate zilele şi de toate nopţile.
 
50.              Fiecare zi este un examen al vieţii, iar visul este medalia de absolvire pe care o primim la lăsarea nopţii.
 
51.              Unele amintiri sunt ca nişte animale blânde, aflate în stare de hibernare. Ele se hrănesc din propria lor grăsime, din propriul lor sentiment.
 
52.              Suferinţa din dragoste e ca un pian dezacordat, e ca o pasăre separată de stol, e ca o floare care nu-şi mai întoarce privirea la soare, e ca ecoul unui adio care sună repetitiv în urechi, e ca o lacrimă care cade pe altarul sufletului precum o picătură chinezească.
 
53.              Amintirile umezite de lacrimi se usucă pe sfoara de rufe întinsă între două inimi.
 
54.              Şi visele se pot despleti cu gesturi graţioase şi cuvinte şoptite, aşa cum se despletesc sălciile peste ape limpezi.
 
55.              Să ne atingem aşa cum aripa unei păsări mângâie cerul, fără să-i rănească stelele.
 
56.              Pământul e ca un şniţel pe care-l batem cu miliardele de ciocane ale forfotei noastre continue.
 
57.              Pământul varsă lacrimi albastre şi supurează umbre, bolnav fiind de la atâta moarte ingurgitată.
 
58.              Pământul are vise magmatice care se înalţă până la nori.
 
59.              Pământul sărută cerul cu căldură, dar rămâne cu buzele îngheţate.
 
60.              Pământul are pielea brăzdată de biciul invizibil al timpului.
 
61.              Pământul îşi donează sângele unor creaturi de metal care-i distrug pădurile şi liniştea somnului.
 
62.              Pământul îşi ridică pumnalele de stâncă în aer, ameninţând nimicul să stea departe de viaţa care îi ţine de urât.
 
63.              Pământul e o floare fără petale... pierdută-n furtuni cosmice.
 
64.              Hârtia este mormântul unui copac necunoscut care împrumută numele unui poet încă-n viaţă. Sfântul copac ia prin moarte asupra sa toate păcatele unui poet pe care nici nu-l cunoaşte.
 
65.              Viaţa este întinderea vastă a unui vis în care meditează doar umbrele.
 
66.              Cuvântul e dalta cu care poetul sculptează chipul lui Dumnezeu în inima de piatră a lumii.
 
67.              Statuile care lăcrimează aşteaptă să bată clopotul sângelui.
 
68.              Poetul e un alter-ego ţinut în viaţă de maşinăria viselor.
 
69.              Poezia este corabia unui vis care navighează pe infinitatea unei lacrimi.
 
70.              Visul şi realitatea sunt două flori răsărite din acelaşi bulb, iar noi, precum fluturii şi albinele, zburăm de la una la cealaltă, hrănindu-ne cu nectarul şi polenul lor.
 
71.              Zăpada e un confeti al frigului care sărbătoreşte victoria asupra culorilor calde.
 
72.              Poate că am fost alungaţi dintr-un vis fiindcă am deschis ochii şi am muşcat din fructul interzis crescut pe creanga unei galaxii.
 
73.              Poetul se scăldă într-o lacrimă, înotând printre nuferii amintirilor.
 
74.              Fericirea e un vis în care evadăm în fiecare noapte, după ce ne eliberăm din lanţurile umbrei.
 
75.              Visul e o mare adâncă, plină de epavele amintirilor în care ne căutăm pierdutele chipuri.
 
76.              Visul e o mare adâncă în care sufletul e o bulă de aer care călătoreşte spre suprafaţă, pentru a umple cerul.
 
77.              Umbra e aripă rănită a morţii pe care-o vindecăm cu lacrimi amare.
 
78.              Noaptea e un mormânt în care stelele au fost îngropate de vii.
 
79.              Durerile sunt păsări înfometate care ciugulesc din propria noastră existenţă.
 
80.              Oasele sunt pergamente nedesfăcute.
 
81.              Poetul foloseşte veninul şarpelui ca medicament pentru muşcătura iubirii.
 
82.              Lacrima strigă după fosta sa viaţă în care s-a abţinut să nu curgă.
 
83.              În poet se naşte cântecul care îngenunchează şi sărută crucea singurătăţii.
 
84.              Nimicnicia ne căută amprentele în baza de date a tuturor atingerilor, pentru a ne spune că suntem vinovaţi de iubire.
 
85.              Luna este o lacrimă îngheţată pe obrazul nopţii.
 
86.              Poezia este singura înviere cu martori.
 
87.              Întunericul loveşte cu copita în temelia viselor.
 
88.              Viaţa este o amintire aflată în ştreangul iluziei.
 
89.              Munţii acoperiţi de zăpadă nu-şi pot înmuia vârfurile în cerneala cerului, pentru a rescrie istoria lumii.
 
90.              Orice carte visează să fie deschisă la pagina unde sângerează cuvintele.
 
91.              Unii oameni aşteaptă timpul să-i aşeze acolo unde le este locul, poetul aşază timpul în locul nemuririi sale.
 
92.              Sufletul zboară cu aripi împrumutate de stele.
 
93.              Curcubeul te lasă să întrezăreşti puţin din frumuseţea vieţii ce va urma.
 
94.              Tristeţea e un vis căzut de la balconul inimii.
 
95.              Tristeţea e un mormânt al tăcerii în care ţi-au fost îngropate de vii bătăile inimii.
 
96.              Tristeţea e un paradis care-şi pierde culorile şi devine un teritoriu obscur.
 
97.              Iubirea este un vis întrupat într-o pasăre călătorind spre cuibul altor inimi, o pasăre care moare adesea în desişul unor arbori ce se gândesc prea mult la scorburile lor.
 
98.              Oamenii sunt ostatecii îmbrăcaţi în uniforme ridate care privesc frumuseţea prin fereastra cu gratii a rănii.
 
99.              Umbra e doar o insectă din celula singurătăţii pe care-o înghiţim cu scârbă pentru a ne potoli foamea.
 
100.          Speranţa se îneacă în fântâna sufletului otrăvită cu iluzii obscene.
 
101.          Când dragostea se spânzură de o pleoapă, tot ce rămâne din ea e lacrima pe care o înghite pământul.
 
102.          Umbra e o haină care pe timpul nopţii stă agăţată în cuierul viselor.
 
103.          Viaţa este o melodie neterminată la care omul adaugă partitura inimii sale.
 
104.          Viaţa este pictura neterminată la care omul adaugă o pată de sânge şi lasă ca autograf semnul crucii.
 
105.          Dacă te afli sub o cascadă, nu te aştepta să te-atingă doar o picătură.
 
106.          Amintirile sunt metafore cu ochii mijiţi între realitate şi vis.
 
107.          O doză de ridicol există în toate minunile.
 
108.          Fumul viselor se amestecă precum fumul lumânărilor cu care se pomenesc viii şi morţii.
 
109.          Fumul viselor e un duh care împlineşte doar dorinţele umbrei.
 
110.          Visele noastre sunt o excepţie de la regula trecerii în uitare.
 
111.          Ceea ce nu vine la timp nu e niciodată mântuire.
 
112.          Moartea e ultima mască pe care-o purtăm, o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei, o mască pe care timpul o dezleagă după ultimul dans cu amintirile. Poetul este singurul care zgârie această ultimă mască cu bisturiul cuvintelor sale, căutând un zâmbet luminos care să-i arate calea prin negura minciunii şi-a prefăcătoriei.
 
113.          Râul sângelui se varsă-n abis, luând cu el toate frunzele amintirilor.
 
114.          Orice arbore din pustiu visează glasul pădurii.
 
115.          Orice piatră de pe albia râului secat visează mângâierea apei.
 
116.          Orice floare dintr-un pahar visează pământul din care a fost smulsă.
 
117.          Orice fir de cenuşa visează pe aripi de vânt focul din care s-a desprins.
 
118.          Orice stea visează să fie privită de cineva care vrea să-i fie împlinite dorinţele.
 
119.          Orice nor visează să aibă chipul celui care l-a creat.
 
120.          Orice curcubeu visează să dureze mai mult decât o mirare.
 
121.          Orice pâine caldă visează să ajungă pe masa săracilor.
 
122.          Orice fântână visează să răcorească sufletul călătorului însetat.
 
123.          Orice vulcan visează să acopere cu lavă toate păcatele lumii.
 
124.          Orice ploaie ucide umbrele cuibărite la sânul ierbii.
 
125.          Singura bucurie a mării sunt stelele căzătoare.
 
126.          Eu am murit mai demult. De atunci am început să-mi trăiesc veşnicia.
 
127.          Poetul este mort şi viu în acelaşi timp şi nontimp.
 
128.          Poetul trăieşte lucid, inconştient şi visând totodată.
 
129.          Poetul îl cheamă de Dumnezeu pentru sfinţirea clipei.
 
130.          Inima poetului toacă viaţa mărunt pentru a o asezona cu metafore.
 
131.          Sufletul sculptează cu lacrimi în marmura tristeţii.
 
132.          Pădurea alăptează veşnicia la sânul ei verde.
 
133.          Umbra adormită de cântecul inimii visează un trup de lumină.
 
134.          Umbra e visul care refuză să moară.
 
135.          Umbra e visul care se umple până la refuz cu lacrimi în care ne botezăm singurătatea.
 
136.          Umbra e reinventarea unei iubiri fără cuvinte.
 
137.          Umbra e orfelinatul unui suflet părăsit de creier şi inimă.
 
138.          Umbra e masca sub care se ascunde  chipul unui zeu îndrăgostit de vremelnicie.
 
139.          Umbra e universul redus la dimensiunea unui om care-şi caută jumătatea printre astre.
 
140.          Umbra e cenuşa pe care-o presărăm pe pământ după incinerarea trecutului.
 
141.          Tristeţea e o eclipsă totală care acoperă ochiul speranţei şi îţi lasă sufletul în beznă.
 
142.          Tristeţea e o casă părăsită căreia nimeni nu-i mai deschide ferestrele şi inhalezi mirosul vechilor atingeri peste care s-a depus praful.
 
143.          Tristeţea e o pânză de păianjen în care ţi-au fost prinse amintirile şi moartea le suge sângele puţin câte puţin, fără să le ucidă. Ba mai mult de atât, le hrăneşte cu iluzii pentru a le menţine apetisante până la următorul festin.
 
144.          Inima şi creierul sunt cremenea şi amnarul cu care ne aprindem imaginaţia.
 
145.          Luna e moneda care nu vrea să ne cadă în palmă atunci când cerşim cu ochii întredeschişi la răspântia viselor noastre lunatice.
 
146.          Luna e fructul interzis care încă mai poartă urma muşcăturii care ne-a alungat din paradis.
 
147.          Doar umbra îi validează poetului certificatul de renaştere.
 
148.          Pixul poetului lasă urme albastre pe hârtie, de parcă cerul ar păşi pe zăpadă.
 
149.          Hârtia - un sol mănos în care încolţesc vechile amintiri.
 
150.          Fiecare bătaie de inimă e zgomotul unui pui de pasăre care cade din cuib.
 
151.          Între un vis cu ochii deschişi şi-un vis cu ochii închişi, umbra se târăşte pe pământ căutându-şi originea.
 
152.          În războiul dintre a fost şi va fi, doar poetul mai iese din tranşeea iluziei, recuperându-şi amintirile aflate în stare de agonie. Apoi se prăbuşeşte în el însuşi, ca într-un cimitir fără cruci, desăvârşind tăcerea.
 
153.          Iubirea poetului e un imens continent scufundat în sânge, lăsând la suprafaţă doar rana - o insulă pe care naufragiază oamenii singuri.
 
154.          Norul e o pagină albă pe care vântul doreşte să-şi scrie autobiografia.
 
155.          Umbra e o ladă de zestre plină cu gânduri.
 
156.          Luna  este oglinda misterioasă în care umanitatea îşi caută faţa nevăzută.
157.          Luna este o insulă de lumină înconjurată de oceanul nopţii.
 
158.          Luna este o floare ale cărei petale au fost smulse de nişte zei în delir.
 
159.          Poetul e un câine flămând care îşi dezgroapă vechile amintiri.
 
160.          Poezia există şi fără ajutorul cuvintelor. Poetul doar o face mai umană.
 
161.          Nu toate poemele ajung să trăiască în lumea aceasta. Sunt şi poeme care dispar înainte de a fi botezate de lacrimi pe hârtie, sunt şi poeme care n-au apucat să-şi privească autorii şi cititorii drept în ochi.
 
162.          Un poem nenăscut e o şoaptă care amuţeşte într-o pădure de gânduri, e o scânteie care se stinge în vastul întuneric, e un vis căruia i-au fost retezate aripile înainte să înveţe ce-i zborul împlinirii.
 
163.          Poetul are două amante: singurătatea şi umbra. În rest, slujeşte unui singur stăpân pentru a-şi întreţine iluziile.
 
164.          Visul e o floare de noapte, dar, uneori, se deschide şi ziua.
 
165.          Dragostea e un vis înflorit în părul speranţei.
 
166.          Veşnicia are părul despletit în nopţi fără hotare.
 
167.          Poezia îi cade poetului în palmă ca o floare ruptă din cer.
 
168.          Sufletul peticeşte un cer sfâşiat de gânduri şi iluzii rebele.
 
169.          Drumul spre nemurire are culorile creioanelor cu care ne-am desenat copilăria.
 
170.          Dragostea e un vis trecut printre genele dimineţii.
 
171.           Amintirile sunt flori cu petale de foc care muşcă din trupul poetului, resuscitându-i cuvintele.
 
172.          Tristeţea-i o mare scurgere de lacrimi printre flori adormite.
 
173.          Luna e oglinda în care fericirea şi-a îngropat chipul.
 
174.          Visul e o corabie care îşi aruncă ancora în sângele poetului, aşteptându-i sufletul să se îmbarce pentru o nouă călătorie.
 
175.          Proştii-s mulţi! Iar dacă îi pui la socoteală şi pe cei care-i condamnă, sunt şi mai mulţi!
 
176.          E bine, ca poet, să rămâi prieten cu cineva care nu iubeşte poezia? Da, e mai sănătos. Majoritatea celor care iubesc poezia, o iubesc numai pe cea scrisă de ei înşişi.
 
177.          Ne împlinim visele prin partea din noi care refuză tirania realităţii.
 
178.          În orice linişte plânge un zeu. Născut sau nenăscut.
 
179.          Când eşti inspirat, orice cuvânt are mărimea universului şi greutatea sufletului.
 
180.          Uneori sunt suficiente nişte cuvinte cheie pentru a deschide porţile universului. Trebuie însă să le roteşti bine cu gândul în yalele minţii.
 
181.          Dumnezeu e perla după care te scufunzi în propria lacrimă. Uneori e cuvânt, alteori e tăcere.
 
182.          Dumnezeu nu se dă în spectacol. Nu are loc de măscăricii acestei lumi.
 
183.          Omului fără casă, nu-i poate arde decât inima.
 
184.          În mod normal, zgomotul înseamnă viaţă. Dar şi doamnei moarte îi clănţănesc dinţii... De frig, de singurătate, de prea multă tăcere.
 
185.          Nu poţi pune o lacrimă într-un tablou dacă nu îi dai puţină culoare. Chiar şi absenţa are culoarea unei umbre.
 
186.          Poetul e o lacrimă dezlănţuită, care face valuri pe tărâmul umbrelor.
 
187.          Nebunia e cel mai bun dansator al minţii. Numai un nebun poate ţine pasul cu Dumnezeu.
 
188.          Cu o singură muşcătură, Eva a eliberat timpul din măr. Şi timpul a început să devoreze lumea întreagă.
 
189.          Bisturiul lucidităţii are mânerul încrustat cu lacrimi diamantine.
 
190.          Se spune că istoria e scrisă de învingători. Deci şi poetul, care îşi scrie istoria amintirilor, e tot un învingător. Dar nu în ochii oamenilor, ci în ochii lui Dumnezeu. Fiindcă el îşi învinge suferinţa fără ajutorul oamenilor.
 
191.          Veşnicul întuneric e îndrăgostit de efemeritate şi o imită în limita posibilităţilor sale - umbra.
 
192.          Cu siguranţă că moartea e o femeie bătrână. Altfel, cinci zile pe lună, ar fi avut alte treburi.
 
193.          Lumea este un punct sub semnul întrebării. Iar semnul întrebării, un infinit care şi-a întors privirea către punct.
 
194.          Macazul inimii încearcă să ne schimbe destinul, dar tot pe liniile din palmă mergem cu privirea.
 
195.          Nimicul îşi soarbe cafeaua printr-o gaură neagră.
 
196.          Şi frunza este o pasăre călătoare care se întoarce pe ram. Numai că ea călătoreşte prin pământ, rămânând fără aripi.
 
197.          Când femeia începe să dea din coadă, nu imită câinele, ci şarpele cu clopoţei.
 
198.          Sufletul - o frunză invizibilă pe care se odihneşte o lacrimă, visându-i culoarea.
 
199.          Există păduri care cresc chiar şi după ce le moare pământul.
 
200.          Dragostea este ceva chimic, care poate vindeca chiar şi cancerul urii. O chimioterapie cu efecte secundare extrem de plăcute.
 
201.          Şi copacul este o pasăre. O pasăre căreia pământul i-a interzis zborul, trăgând cu dinţii de rădăcinile sale.
 
202.          Între om şi Dumnezeu e distanţă de-o lacrimă. Pe malul lacrimii, o barcă fără rame aşteaptă adierea sufletului.
 
203.          Dumnezeu ne-a băgat pe toţi în ceaţa zorilor dinaintea învierii...
 
204.          Viaţă liniştită, vise molcome. Viaţă tumultoasă, vise năvalnice.
 
205.          Ce paradox! Viteza muzicii trece prin melcul urechii.
 
206.          Poetul este un hoţ de vise. Vise furate de la zei pe care le dăruieşte oamenilor.
 
207.          Sunt profund, dar mai profund decât mine este abisul în care îmi caut sufletul.
 
208.          Un stol de păsări obosite a poposit pe malul unei mări albe. Poetul l-a prins în capcana iluziei sale.
 
209.          Omul a fost creat din suflarea lui Dumnezeu şi a devenit cel mai bun avocat al diavolului.
 
210.          Cineva a spart o clepsidră şi încearcă să recupereze nisipul. Lumea noastră e un fir de nisip.
 
211.          Şi poezia e giulgiul unui mântuitor.
 
212.          Omenirea este o pagină ruptă de Dumnezeu din cartea visurilor sale. O pagină pe care şi-a vărsat cafeaua cu stele.
 
213.          Lacrima - o mare în miniatură în care se scufundă corăbiile amintirilor.
 
214.          Se mişcă flacăra lumânării. E ultimul dans al sufletului cu lumina.
 
215.          Caleaşca visului e trasă de doi armăsari: viaţa şi moartea.
 
216.          Visul e arca amintirilor.
 
217.          Umbra este ruina unei catedrale în care întunericul a încercat să ne zidească de vii. Ne-au eliberat visele.
 
218.          Omul e lacrima care a curs din ochiul eternului vis.
 
219.          Umbra e un câine de tracţiune din rasa Cerber.
 
220.          Fiecare zi aduce o altă umbră pe teritoriul iluziei noastre.
 
221.          Inspiraţia nu dă teme pentru acasă, te învaţă din mers!
 
222.          Omul acoperă rănile pământului cu cruci, sufletul le acoperă cu flori.
 
223.          Oamenii au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Numai că oamenii, după chipul şi asemănarea măştilor pe care le poartă, l-au recreat pe Dumnezeu.
 
224.          Omenia, fără discernământ, duce la orbirea completă a minţii.
 
225.          Fiecare bătaie de inimă este un vot la referendumul pentru aprobarea veşniciei.
 
226.          Dacă dansezi cu umbra, n-o privi în ochi. Rişti să fii aneantizat.
 
227.          Veşnicia este o monedă cu două feţe: efemeritatea şi visul. Moartea este o simplă oprire pe cant.
 
228.          Se zice că fericirea adevărată e dincolo. O inimă împăiată cu vise neîmplinite.
 
229.          Rătăcim prin lanul de gânduri, purtând o cunună de vise.
 
230.          Gândul are aripi de veşnicie. El te poartă acolo unde timpul nu poate ajunge.
 
231.          Gândul - un râu care trece prin defileul uitării.
 
232.          Clipele noastre de fericire sunt flori aruncate de-o veşnicie dansând pe eşichierul universului.
 
233.          Omul trist intră adesea în greva tăcerii şi numai inima lui e spărgătoare de grevă.
 
234.          Dragostea e oarbă, dar jonglează bine cu inimile care bat puternic.
 
235.          Inspiraţia - cenuşiul deşert în care, după o ploaie de lacrimi, înfloreşte sufletul.
 
236.          În palma mea strânsă, îmi ţin sufletul. O verighetă de fum protejată de rafalele timpului.
 
237.          Nici măcar pasărea care atinge cerul cu aripile şi scrutează lumea cu văzul ei ascuţit nu are cunoştinţele orbului vierme.
 
238.          Sufletul e vizitiul care loveşte cuvintele cu biciul sângelui.
 
239.          Pământul şi cerul sunt singurii fraţi de cruce pe care poetul îi recunoaşte prin poezia sa.
 
240.          Răsăritul aprinde ţigara, apusul o stinge. Veşnicia trage fumul în piept, iar noi îngroşăm scrumul.
 
241.          Sunt un om care întoarce obrazul şi tace. Prima palmă de pământ am primit-o de la viaţă, a doua o primesc de la moarte.
 
242.          Izvorul îşi visează marea şi curge, sufletul îşi visează nemurirea şi plânge.
 
243.          Omul vizionează zilnic o piesă de teatru. Apoi se urcă în caleaşca visului şi se întoarce acasă.
 
244.          Unii comercianţi cumpără pene de păsări domestice pentru perne de calitate. Cândva, şi dracul a făcut la fel, numai că el a cumpărat pene direct de la oamenii înaripaţi.
 
245.          Există monştri pe care trebuie să-i laşi să te-nghită, pentru a le sfârteca mai apoi măruntaiele. Din păcate, unii dintre noi se lasă înghiţiţi de monştri doar pentru a deveni excremente.
 
246.          Lacrimile care întârzie să curgă învaţă de la suflet secretul artelor divine.
 
247.          Roua - lacrimile pe care pământul le înapoiază cerului.
 
248.          Dumnezeu, privindu-se-n oglindă, spuse: m-am plictisit! Chipul din oglindă răspunse: şi eu, las-o să muşte!
 
249.          Nu vă impacientaţi! În ţara noastră, chiar şi umorul va ajunge în totalitate negru...
 
250.          Când am deschis o singură fereastră, fie că a fost inima, fie că a fost mintea, am fost fericit. Când le-am deschis pe-amândouă, m-a tras curentul...
 
251.          Viaţa - un etern palimpsest. Rescris cu patimă, distorsionat de lacrimă.
 
252.          Un om mediocru poate învinge un geniu la capitolul celebritate. Îl învinge prin maimuţăreală, atrăgând simpatia mulţimii.
 
253.          Umbra dezrobită de cătuşele ierbii încearcă să prindă ultimul tren al apusului.
 
254.          Lacrima - o pasăre cu inimă de foc şi aripi de cenuşă.
 
255.          Sufletul este o pasăre călătoare captivă într-o colivie de sânge. O pasăre care vrea să-şi întindă aripile în nemărginitul vis, o pasăre care ciuguleşte lumina şi soarbe muzica astrelor printre zăbrele.
 
256.          Din punctul de vedere al umbrei, învierea e doar o întoarcere în luminosul exil.
 
257.          Mândria crede că poate face doi paşi înainte, fără să facă un pas înapoi. Tocmai de aceea bate pasul pe loc, adâncind groapa.
 
258.          Sufletul e o flamură albă care, într-un final, se depune pe ochi.
 
259.          Fluviul inspiraţiei are izvorul în cosmos. Dar are şi afluenţi plini de sânge.
 
260.          Nemurirea este un dans al viselor, pe muzica valurilor cosmice.
 
261.          Umbra - pansamentul negru pentru rănile prin care ţâşneşte lumina.
 
262.          Frunza: foşnet verde şi foşnet uscat. Omul: glas viu şi foşnet de carte.
 
263.          Arta nu este o amânare a morţii, ci o modelare a infinitului.
 
264.          Umbra - o barcă de salvare în marea singurătăţii, căutând ţărmul viselor populate de îngeri.
 
265.          Lumea noastră e doar o piesă de puzzle dintr-un vis infinit.
 
266.          Umbra e un alt fel de vis, creat după chipul şi asemănarea noastră.
 
267.          Conflictul cu răul din tine te poate însănătoşi. Conflictul cu răul din lume te poate înnebuni.
 
268.          Putem zbura numai după ce carnea se spovedeşte sufletului.
 
269.          Lacrima - parfumul inodor al vechilor amintiri. Capătă miros numai la atingerea hârtiei. Miros de poezie, detectat de al şaselea simţ.
 
270.          Trăieşte clipa, dar cinsteşte-o cu tăcere! Altfel, vei rata prima notă din simfonia nemuririi...
 
271.          Iluzia este o floare cu petale de fum.
 
272.          Orice fulger e o coardă desprinsă din harpa cerului.
 
273.          Pentru ochii lui Dumnezeu, e bine să fim împreună. Pentru gândurile sale, e bine să fim singuri.
 
274.          Între un gând neîmpărtăşit şi un cuvânt scris, o iubire arzând şi o lacrimă sfredelind platoşa fricii.
 
275.          Nemurirea mi-a trimis o scrisoare. Sigiliul scrisorii e propria-mi umbră.
 
276.          Toamna are un "râs" colorat. Dar nu e râsul ei.
 
277.          Umbra - o fâşie de zid din casa de altădată.
 
278.          Fericirea se ascunde după perdeaua unei frunze moarte.
 
279.          Când suferi, destinul are o singură formă, cea a lacrimii. Restul formelor sunt ca norii care se destramă în aer.
 
280.          De ce bate inima? Fiindcă sare coarda timpului.
 
281.          Umbra e pionul care se va transforma în regină. Dar cât mai are de mers, o pătrăţică sau şase?
 
282.          Singurătatea este mai sănătoasă decât o prietenie în care a încolţit suspiciunea.
 
283.          Omul distruge tot ce atinge. Chiar şi umbra agonizează sub stratul de smog.
 
284.          Visele noastre sunt stropi din cascada nemuririi.
 
285.          E inutil să lungeşti o poezie când poezia respiră printr-un singur vers.
 
286.          În lacrima muntelui se oglindesc chipul pădurii şi chipul nemărginirii.
 
287.          S-a aprins o lumină în cartierul viselor. Poezia se pregăteşte pentru călătoria într-o lume nouă.
 
288.          Sufletul e florăria de pe strada sângelui.
 
289.          Dragostea e picătura care dă culoare unui ocean de vise.
 
290.          În oceanul literaturii, caracatiţa varsă cerneală cu nemiluita fiindcă nu vrea ca peştişorul de aur să fie prins de pescarul amator.
 
291.          De ce frunzele toamnei sunt roşii? Fiindcă o dată pe an, arborii visează să fie oameni, să le curgă şi lor sângele prin vine. Dar de ce unele frunze sunt galbene? Fiindcă alţi arbori visează culoarea zeilor, tinereţea şi nemurirea divină.
 
292.          Cei care ne conduc din umbră ne strâng într-o menghină cu două fălci. Una e religia, cealaltă e politica. Nu e de mirare că ni se îngustează gândirea.
 
293.           Ochii cerului se deschid şi din pământ.
 
294.          În numele lacrimii, al zâmbetului şi-al sfintei clipe, nemărginit te iubesc!
 
295.          Chiar şi-n piatra de pe suflet se poate ascunde un diamant.
 
296.          Conştiinţa - un ochi care se deschide în abisul interior, căutând izvorul lacrimii.
 
297.          Fericirea e un tren care întârzie preţ de câteva lacrimi în gările amintirilor.
 
298.          În intimitate cu cerul, lacrima devine sfânta cerneală ce scrie pe pagina imaculată a sufletului.
 
299.          O singură batistă poate şterge toate lacrimile umanităţii: cerul.
 
300.          Sufletul e singura oglindă în care putem privi concomitent trecutul, prezentul şi viitorul.
 
301.          Suntem atât de mărunţi şi totuşi, pe talerul existenţei, o lacrimă cântăreşte cât tot universul.
 
302.          Poezia: o insulă născută din încleştarea dintre apă şi foc. Apa lacrimii şi focul inimii.
 
303.          Adevărul care triumfă este întotdeauna mai rănit decât minciuna care pierde. De aceea oanenii preferă să împrumute măştile minciunii, folosindu-le ca scuturi.
 
304.          Ipocritul te mângâie cu vorba şi te asasinează cu gândul. Singura modalitate de a scăpa de perfidul său atac este să apelezi la magia albă a unui surâs.
 
305.          Din părul veşniciei cad şi flori iubitoare de frig: fulgii de nea.
 
306.          Paradisul - un tablou al fericirii veşnice agăţat de cuiele răstignirii.
 
307.          Toate lacrimile ies din pământ. Unele schimbă faţa oamenilor, altele schimbă faţa aşezărilor omeneşti.
 
308.           Poezia e ca o lebădă care se apropie de mal. Unii îi admiră frumuseţea, alţii îi aruncă o bucată de pâine, dar foarte puţini îi înţeleg cântecul.
 
309.          În mod normal, cuvintele unei poezii ar trebui să fie albe, fiindcă sunt ghiocei ai sufletului care ies de sub zăpadă neagră a singurătăţii.
 
310.          Culegem flori frumoase prin clipiri şi le sădim zâmbind în amintiri. Dar fără solul lor se ofilesc şi-n amintiri doar dorurile cresc.
 
311.          Trăim în secolul vitezei... Ce păcat că poeziile au mai mult de două rânduri!
 
312.          Când mă întreabă cineva câţi bani am făcut cu cărţile mele, răspunsul meu e următorul: tu câţi bani ai făcut cu copiii tăi?
 
313.          "Caută şi vei găsi" se referă la adâncirea în propriul Sine, nu la îmbulzitul în magazine.
 
314.          Paradisul există şi pe pământ. E spaţiul intim dintre palmele rugăciunii.
 
315.          Fericirea cu drag te cuprinde, când îl alungi din cap pe "depinde".
 
316.          Inima este cea mai fascinantă dintre catedrale. Rezistă la miliarde de cutremure şi are patru adăposturi anti-ură pentru suflet.
 
317.          Lacrima - un strop din râul suferinţei aruncat pe malurile veşniciei.
 
318.          Veşnicia - o clipă împământenită, înălţându-şi crucea spre cer.
 
319.          Cel ce devine poet moare şi învie înainte de moartea sa omenească, renăscând din cenuşa unor amintiri devastatoare. Apoi îşi îngrijeşte singur mormântul de hârtie, pregătindu-se pentru o veşnicie în compania cuvintelor pe care le scrie şi le însufleţeşte.
 
320.          Dorul oferă conjunctura favorabilă pentru a scrie poezie, cu excepţia dorului de a scrie poezie, care duce frecvent la masacrarea foii de hârtie.
 
321.          Poetul nu este o fiinţă modestă, nu are cum să fie. Dar pentru a-şi continua evoluţia, trebuie să acorde prioritate luptei cu impuritatea din el însuşi. Prostia lumii e invincibilă.
 
322.          Puternicul simţ al intuiţiei nu este suficient pentru a ajunge departe. Mai trebuie să-ţi pui şi întreaga fiinţă în mişcare.
 
323.          Fericirea - o formă de adaptare a visului etern la efemeritatea spectaculoasă a clipei.
 
324.          Cu palma brăzdată a clipei cântăresc universul.
 
325.          Într-o lacrimă se îneacă toate corăbiile iubirii. Dar inima continuă să tragă la rame în  profunzimea sângelui.
 
326.          Frânturi din sufletul meu stau ghemuite în lacrimi, visându-şi aripile.
 
327.          Nici zeii nu le pot avea pe toate. Dovada este că unii dintre ei şi-au dorit să fie oameni.
 
328.          O lacrimă îşi face loc în pacea altui suflet.
 
329.          Din plenitudinea universului s-a scurs o picătură de incertitudine: OMUL.
 
330.          Sufletul admiră anotimpurile iubirii din casa de la marginea lacrimii neplânse.
 
331.          Un stol de păsări: un vers desprins din poezia naturii, căutând mâna celui care l-a scris.
 
332.          Poezia - un măr dulce rămas în pomul îngheţat al timpului, pe care însuşi Dumnezeu te ispiteşte să-l muşti.
 
333.          Adevărata poezie e o cascadă curgând în străfundul tăcerii. Poeţii primesc doar stropi de apă sfinţită.
 
334.          Un poet îşi sărbătoreşte naşterea în fiecare poem, un om îşi sărbătoreşte naşterea doar o dată pe an.
 
335.          Amintirile - flori pe trepte care duc spre niciunde.
 
336.          O frunză lipită de fereastră: o palmă care nu şi-a dăruit mângâierea.
 
337.          Poezia - un mugur într-o livadă de gânduri, visând să se dezvolte pe hârtie.
 
338.          Monştrii sunt mai periculoşi decât animalele. Ei nu te rănesc, nu te sfâşie, dar te iau prin surprindere şi te înghit cât ai clipi. Iar odată cu tine înghit şi cerul spre care ţi-ai îndreptat reveria.
 
339.          Atunci când au loc cutremurele, în adâncuri se eliberează presiuni. Oamenii sunt mereu la mila nevăzutelor plăci tectonice, dar ei trăiesc cu iluzia că stăpânesc pământul. Aşa e şi în politică.
 
340.          Perdelele le-am inventat pentru a reduce lumina din încăperi sau pentru a fi mai puţin loiali divinităţii?
 
341.          N-am încredere în filosofi. Filosofia lor e o religie stufoasă, un cumul de frustrări explicate exhaustiv-neempiric. Iubesc poeţii fiindcă sunt inspiraţi, fiindcă religia lor se compune din sentimente trăite, din lacrimi şi muze. Şi totuşi, am un sentiment de îndoială în ce mă priveşte. Ce sunt când nu sunt poet? Un filosof sau un imbecil? Să gândesc sau să mă las pradă sublimei consternaţii?
 
342.          De ce oamenii superficiali sunt "fericiţi"? Fiindcă ei nu jertfesc niciun gând întunericului, pentru a înţelege cu adevărat lumina.
 
343.          Să-l inviţi pe Dumnezeu la un dialog în gândurile tale libere înseamnă mai mult decât să-ţi jertfeşti întreaga libertate pe altarul unei religii.
 
344.          Ne naştem cu o aripă grea ca plumbul şi o aripă uşoară ca aerul. Una scrijeleşte pământul, cealaltă mângâie cerul. Zburăm doar atunci când ne cade aripa grea şi sufletul ne dăruieşte a doua aripă uşoară.
 
345.          Poate că cerul e doar o pasăre albastră sub aripile căreia aşteptăm zborul.
 
346.          Înainte de a fi culese, admirate şi mirosite, florile au strâns în cupa lor lacrimile cerului.
 
347.          Oamenii adoră focurile de artificii, dar numai scânteia din interior fecundează întunericul.
 
348.          Omul nu se trage din maimuţă, ci din păpuşă. Şi-a tăiat singur firele, râvnind să ajungă şi el păpuşar.
 
349.          De ce păsările îşi lasă penele să cadă? Fiindcă numai poeţii pot transcrie poezia cerului.
 
350.          Poetul e cel mai bun traducător. Propriul său "eu" devine "tu".
 
351.          Paradisul poetului: o vastă câmpie albă pe care galopează amintiri pursânge.
 
352.          Poezia este giulgiul amintirilor înviate.
 
353.          Niciun răsărit n-a luminat chipul umbrei, niciun apus n-a întunecat chipul adevăratei iubiri.
 
354.          Umbra e pupila unui ochi fără odihnă care priveşte fără să-i pese cum ni se scurge lacrima.
 
355.          Existenţa? Căutarea aripilor în labirintul sângelui.
 
356.          Într-un colţ al sufletului meu va fi mereu iarnă. Şi oamenii de zăpadă merită un paradis.
 
357.          Poezia e o corabie plutind pe o lacrimă scăpată din ochiul încercatului suflet.
 
358.          Mă-nchin doar sufletului. Şi-n inimă, cutia bisericii sale, îmi pun cel mai preţios gând: te iubesc!
 
359.          Poetul este un îmblânzitor fără teamă. Îşi lasă inima să bată pe limba întunericului, între dinţii lui de coşmar.
 
360.          Poezia e zborul unei mierle ce şi-a cântat iubirea pierdută pe ramul sângelui.
 
361.          Şi umbra, ce e umbra? O pasăre mută care-şi înfige ghearele-n noi, încercând să ne elibereze de cătuşele ierbii.
 
362.          Reflecţia e un pelerinaj către templul din adâncuri, templul în care se află singura icoană făcătoare de minuni.
 
363.          Omule, fericirea ta şi-a pierdut o aripă-n umbră şi o aripă-n vis. Acum are două palme de piatră în care scobesc lacrimile, de dorul ochilor care în urma lor s-au închis.
 
364.          În noi se află morile care macină timpul. Iubirea se luptă cu bătrâneţea morilor de sânge, iar sufletul se luptă cu bătrâneţea morilor de vânt.
 
365.          Pe toţi ne înghite peştele mare. E viaţa care ne va scuipa pe falezele eternităţii, acolo unde înfloresc toate visele frumoase, acolo unde vom afla că mânia noastră pe Dumnezeu nu a fost dreaptă. 
 
Aprecieri selective din perioada 2010-2019 despre aforismele lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):
 
« Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii. Limbajul aforistic nu e căutat dinadins, ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din « generaţia Google », al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie. (...) Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine. De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrintit al pământului. (...) Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi care, plin de curaj, bate la porţile nemuririi. Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România, dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dicţionarul suferinţei” şi celelalte volume de aforisme ne demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile. (...) Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte… le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. (...) Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspăt şi de uimitor încât te copleşeşte la simpla citire. Apoi te adânceşte-n meditaţie şi-n contemplarea adevărurilor vieţii la care, poate te-ai gândit, dar nu le-ai formulat niciodată, iar acum le regăseşti spuse de buzele altcuiva... » (Cezarina ADAMESCU, în revista Observatorul din Toronto, 2010, şi în volumul "Pasărea măiastră a cuvântului poetic", editura Fides, 2016)
 
« Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare. Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie. O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula  aforistică "Fiat lux!" a iluminat Universul, prin două cuvinte.» (Valeriu BUTULESCU, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Ionuţ Caragea nu caută să fie un tip "comod" prin problematică/ tematică şi maniera în care le abordează, indiferent de domeniul în care păşeşte. Ştie şi să folosească noile mijloace de promovare oferite de net, şi face asta cu insistenţă şi încredere în ceea ce scrie. Şi astea, iarăşi, pot face să nu fie, uneori, privit ca un tip "comod". Dar este felul lui de a fi, în căutarea, în esenţă, a unui mod de a vedea cât mai limpede "adevărul", căruia îi caută înţelesul, că ne referim la sufletul său, la scris, la viaţă, la oameni, la... De altfel, spune că "nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ". Dar, pe de altă parte, "cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele... încercând să-şi atingă scopul". Aşadar, am putea spune şi că e o carte despre Ionuţ Caragea, un autor care şi-a croit un loc şi un drum al său, şi felul lui de a gândi şi a fi. » (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, 2018)
 
« Altminteri, particularitatea gândurilor exprimate de autor este aceea de fidelă raportare la definiţia aforismului, în sens blagian. (...) Aforismele despre adevăr sunt primul semn al trecerii lui Ionuţ Caragea din paradigma postmodernistă (care neagă sau ocultează adevărul) în cea transmodernă, recuperatoare, amintind de atitudinea lui Eminescu faţă de adevăr, atât în poezie (vezi Criticilor mei), în cugetări (Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul e stăpânul nostru.), cât şi în tot ce a scris. Pentru Ionuţ Caragea, cum am văzut, ecuaţia adevăr-metaforă intră în chiar definiţia aforismului şi a poeziei, a fiinţei însăşi: „Adevărul – sufletul rezidual al gândurilor abisale.” Adevăr e ceea ce-i neprefăcut (stângăcie, o numeşte poetul), e cel de pe cruce: „Singurul adevăr care mi se permite – stângăcia inimii şi dreptatea crucii.” Adevărul migrează în cuvinte şi în dragoste: „Dragostea nu are nevoie de cuvinte însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.” Şi: „Dragostea – fata morgana din deşertăciunea carnală.” Voi mai ilustra puritatea aforistică a textelor lui Ionuţ Caragea cu alte câteva exemple: Dumnezeu – prisăcarul stelelor; Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul; Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri; Lacrimile – roua infinitului; Poeţii – piscurile pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată; Poezia e plânset dublu rafinat; Umbra este cea dintâi cruce răsărită din pământ. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)
 
« În ceea ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, aforismele sale sunt caracterizate în primul rând de acea structură ce-i transformă cadrele interne în unele maleabile; cursivitatea metaforelor este una ce le alimentează pe acestea, determinându-le să se inspire unele din altele în chiar unitatea aceluiaşi aforism. Însă ceea ce este cel mai notabil lucru este faptul că aforismele sale degajă un aer de prospeţime inconfundabil şi în acelaşi timp unic. Nici spiritul sintetic, dar nici spiritul abstractizării (să spunem prin simpla generalizare) nu egalează – deşi sunt prezente – acest „simţ” al prospeţimii. Apare aici un efect surprinzător-plăcut; iar imaginaţia, şi nu neapărat gândul, este aceea căreia i se dă frâu liber. „Conceptele” – aşa cum nu te-ai fi aşteptat – sunt ultimele care ar putea să explice conţinutul lecturii; mai degrabă imaginile te invadează cu acea „spusă pentru totdeauna”. Este, aşadar, pusă în joc o veritabilă imagosofie. Pe de altă parte, o altă impresie ce te cucereşte este aceea care degajă în toate direcţiile o mulţumire şi o linişte sufletească de o nuanţă aparte. Căci, de multe ori, aforismul, în formula clasică, închide în el un potenţial de frământare chinuitoare manifestată şi de autor, dar şi de lector. Ori, la Ionuţ Caragea nu vom întâlni acest impediment. Dimpotrivă: serenitate, lumină, calm, hotărâre, simplitate, libertate şi acea cuminţenie şi cumpătare – atât de greu de realizat în literatură (căci aceasta e brăzdată de la un capăt la altul de legea nescrisă a intrigii – mărturia unei suspiciuni din care însăşi literatura şi marea literatură iau naştere). Numai că, la Ionuţ Caragea, acest aspect – cel puţin în aforismele sale – este eludat. Şi e de notat încă faptul că la capitolul aforism iese cu mai mare exactitate în faţă aspiraţia autorului pentru înţelepciune. Filosofia poate fi tributară neliniştii metafizice; înţelepciunea e mereu împăcată cu ea însăşi. A oferi citate din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea este un lucru aproape imposibil. Pentru că nu ştii ce să alegi. Toate gândurile sale sunt preţioase, egal de frumoase şi adevărate. Ţi se pare că, dacă ai cita o propoziţie, cealaltă de lângă ea, s-ar supăra şi s-ar face foc de invidie. De la un capăt la altul, aforismele autorului nostru respiră acelaşi aer de inteligenţă sclipitoare, de subţirime a observaţiei, de claritate a tonului implicat în auto-interogaţie, o străvezime profetică a semnificaţiilor – care creează conexiuni secrete concentrice... Substanţiala aşezare pe jilţul înţelepciunii nu este, în cazul autorului nostru, un motiv de a se considera singular, important sau „indispensabil”. Modestia frecventată este şi garanţia că adevărurile descoperite nu vor răni, nu vor produce iremediabilul – care este efectul secundar imediat al violării misterului... Adevărurile lui Ionuţ Caragea planează pe deasupra gravităţii pretenţioase – nu fără o sentenţiozitate preţioasă, după cum am mai arătat în acest volum -, descoperind un mod sprinţar de a se face prezente: adierea unei călduri joviale; a unui salut prietenos; fără nici o alură de superioritate arogantă sau severitate a orgoliului – în uzul expresiei... Pline de verva unor lumi în miniatură, aforismele lui Ionuţ Caragea îşi depăşesc propriile lor margini, căci sensurile, de multe ori, irizează în toate direcţiile, creionează raze şi înţelesuri înrădăcinate adânc în solul fertil al micilor sau marilor revelaţii ale reflecţiei de totdeauna... » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi promotor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmînd exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Patria-mamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale. » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Ionuţ Caragea, poetul născut pe Google, tinde să devină scriitor total şi năvalnic. În doar opt ani, a publicat 30 de volume de: poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, spiritualitate. „Sindromul nemuririi” este un volum de citate şi aforisme. Textele nu sunt grupate pe teme, ci alfabetic, sub forma unui dicţionar... intermitent. Experienţa autorului în acest domeniu este evidentă, cu toate că nu a fost deloc uşor: „Câte cuvinte am sărutat până la glezna unei metafore!”. Conceptele, majoritatea definiţii, se coagulează disciplinat şi operativ. În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Dragostea este „oceanul fără ţărm”, „iubirea – râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor”, „amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.” Ce mai aflăm? Că „eşti zeu numai în lumea pe care o creezi singur.”, iar „credinţa şlefuieşte miracole”. Importantă este doar arta pentru că reprezintă „modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.” Peste tot gânduri adânci, îmbrăcate în haine strălucitoare. Combinaţii lexicale inedite croşetate cu siguranţă de maestru. Ici-colo câte un loc comun, ca un respiro. Umorul nu este obligatoriu, dar când există, prinde bine.  » (Vasile GHICA, în revista Boema, 2015)
 
« Aforistica românească contemporană a înregistrat în ultimele două decenii o evoluţie demnă de toată lauda, peisajul literaturii sapienţiale româneşti îmbogăţindu-se cu nume noi, cu rezonanţă aparte, sper, în viitor. Nici nu se putea altfel. Paradoxurile lumii contemporane româneşti au îmbrăcat forme atât de diverse şi de şocante, încât gândirea aforistică are şi va avea un larg teren de inspiraţie şi de afirmare. Două nume mi-au reţinut în mod deosebit atenţia: Valeriu Butulescu şi Ionuţ Caragea. Despre activitatea primului, ca polonist cu ştate vechi, intenţionez de mai multă vreme să scriu un eseu. Pe Ionuţ Caragea l-am inclus cu multă generozitate şi preţuire în Cartea înţelepciunii universale, apărută recent la eLiteratura, tocmai pentru definiţiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente. Nu ştiu ce vârstă are, dar aforistul, de pildă, subliniază cu mare înţelegere valoarea senectuţii, precizând că Dumnezeu s-ar fi născut bătrân. Aviz tinerilor, aş spune... Mi-a dovedit, totodată, că este un creştin adevărat, care vede în cruce ”un pansament pe faţa pământului”. Nu-i puţin lucru.... Mai mult, pentru acest individ sensibil: ”oamenii se despart, dar nu se uită”. Sper să îl pot cunoaşte mai bine, deoarece am înţeles că are o inimă de stâncă, despre care spune că ”nu va înceta niciodată să bată”. O geană de speranţă şi pentru mine. De aceea am şi tras cu ochiul la el, pentru ”a-i săgeta de invidie inima”, mai ales că a dat o definiţie mai bună decât Tagore lacrimii - testament al unui îndrăgostit. Întrebarea care se pune este: cum face ”dacă de pudoare se rătăceşte în sălbăticia femeii”? Tare mi-aş mai dori.... » (Nicolae MAREŞ, în revista Boema, 2015)
 
 « Lucian Blaga spunea că aforismul ar trebui să fie: „o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Dorindu-şi sau nu, în ipostaza respectivă s-a postat, în cele 333 de aforisme ale sale, Ionuţ Caragea, autorul florilegiului de faţă. Fiecare gând al său şi toate împreună răspund cu brio la această cerinţă formulată de gânditorul din Lancrăm. Pentru că, în definiţiile aforistului-poet Caragea, găsim încercări reuşite în folosirea de genuri proxime şi diferenţe specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate încă. În aceste încercări, autorul nu abuzează de paradoxuri şi nu recurge la preţiozităţi inutile. Adevărul pur, cel gol-goluţ, este pentru tânărul, dar încercatul aforist din Oradea, cea mai reuşită metaforă. Şi continuând această idee, el ajunge prin judecăţi încrucişate neaşteptate, la concluzii metafizice nemaiîntâlnite, la noi paradigme. (...) Subliniez încă de la început că în formulările sale, Ionuţ Caragea ţine seama de regulile lui Descartes şi Pascal, în sensul că nu defineşte concepte neclare şi nu apelează la termeni insuficient precizaţi: „Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire”. Într-un anumit sens m-am apropiat de autor, deoarece şi eu, în aforismele mele, am spus: „Sunt ziceri adevărate şi neadevărate. Cele din urmă n-au viaţă lungă”, întrucât „Nimic nu-i mai durabil decât gândul exprimat drept şi frumos”. (Nicolae Mareş - manuscris). În general, genul proxim şi diferenţa specifică întâlnite la Caragea au o variabilitate surprinzătoare, ceea ce îi conferă aforismului său caracterul insolit, neaşteptat. Profet al propriei aneantizări, scriitorul lucrează precum anticii, cu slove demult şlefuite, ştiut fiind că până şi Sfântul Petru a procedat la fel. Sfântului i se atribuie dictonul că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (I. 4.8). De aici irizează şi zicerea împământenită în literatura română, sub condeiul lui Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Apropiindu-se de înţelepciuni biblice, Ionuţ Caragea este convins că destinul îi este „o clipă eternă de dimineaţă suspendată între şoaptele inimii”. Afirmaţia de mai sus ne arată ce vână puternică de poet are aforistul în cugetările sale. (...) Cele 333 de cugetări şi aforisme ale poetului Ionuţ Caragea sunt, până la urmă, nu numai un mic compendiu de cuvinte înţelepte, ci şi o radiografie lirică din care nu lipsesc multe trăiri profunde ale unui contemporan care ne invită la introspecţie şi sublimare. » (Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Nu se pot parafraza aceste perle de gând, nu de genul didactic-sentenţios, ci ca exerciţii revelatorii de adevăruri anterior ignorate, cel mai adesea, prin recurs la paradox: Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul. Ca şi în poeme, este afirmată terapia maladiilor sufletului prin artă: Cărţile necitite sunt cele mai triste morminte. Atâtea vieţi, atâtea pilde, atâtea mistere de folos nimănui, în timp ce oamenii caută doar un ascunziş mai bun înlăuntrul propriilor ruine în care să-şi depoziteze frica, neputinţele şi alte înjositoare secrete. Limbajului literar i se acordă un loc privilegiat între arte, deoarece dubla sa articulare, precum logosul Noului Testament, dă viaţă: Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă? Deşi se poate spune că discursul sapienţial e deasupra vremurilor, cugetătorul nu poate eluda influenţa celui mai influent curent filosofic al veacului, existenţialismul. Valoarea unui om nu este dată de statutul său social, ci de proiectul realizat în ordinea culturii: Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur. Chiar şi această lume e însă stratificată. Superioară celei create de homo faber sau aspirând spre relaţii sociale armonioase, este aceea în care discursul sapienţial introduce ordine, semănând Cuvântului biblic prin care a fost cosmicizat haosul: Cu mâinile tale poţi construi un mic paradis, cu dragostea ta îl poţi umple cu oameni. Dar ca să nu devină totul un haos, ai nevoie de cuvinte înţelepte. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)
 
« Pentru un privitor ocazional, este ceva ce intrigă la jocul de rugby. Pe de o parte, jucătorii au o energie şi o bucurie aparte de a participa la confruntări. Pe de altă parte, n-ai cum să nu te gândeşti că este un sport dur, în care durerile sunt frecvente. Aşa că ajungi să te întrebi dacă plăcerea jocului merită acest preţ. Când afli că poetul şi aforistul Ionuţ Caragea a fost rugbist, chiar unul profesionist, apare o oarecare nedumerire. Cum se potriveşte sensibilitatea poetică cu un sport atât de bărbătesc?! Dar citindu-i creaţiile, ajungi să înţelegi că simte profund cum se împletesc bucuria şi suferinţa. Ambele sunt parte din existenţă şi, dacă înţelegi asta, eliberarea de teama suferinţei, acceptarea ei ca pe un fapt, face ca viaţa să capete energie. Exact ca într-o partidă de rugby. În cultura mexicană, viaţa şi moartea sunt feţe ale aceleiaşi monede, prezente în egală măsură. Moartea este privită în ochi, făcută prieten într-un mod paradoxal, viu. Tot aşa, Ionuţ Caragea este prieten cu suferinţa, din care şi-a făcut muză. Dar nu pentru a se plânge, ci pentru a-i crea veşminte poetice şi pentru a dansa cu ea cuprins de o paradoxală bucurie. Aforistica lui Ionuţ Caragea este una serioasă. Cuvintele atârnă greu pe pagină, dar poetica cu care sunt împletite le dă aripi. De fapt, aforismele sale sunt fie micropoeme, fie puncte de plecare pentru posibile poeme. » (Lucian VELEA, în prefaţa volumului "Roua infinitului", Ed. Digital Unicorn, 2019)