Când l-am întrebat pe
prietenul meu Adrian despre biografie, mi-a răspuns că poeziile lui spun
totul despre el. Mi-a precizat doar că s-a născut la data de 4 iulie 1986,
de ziua Americii.
Pe el îl ştiam de ceva vreme, de pe atunci când şi pe mine muza Alexandra mă
biciuia cu dragostea ei şi scriam în neştire. Tristețea noastră, coroborată
cu pasiunea pentru sport, eu cu rugbyul şi el cu fotbalul, ne-a adus de
câteva ori faţă în faţă, în lumea virtuală. Acolo am avut chiar ocazia de a
face un text împreună, Gând oximoron, publicat de altfel în primul meu volum.
Am apreciat mereu oamenii care atunci când suferă îşi descoperă latura
creativă. Așa cum descria Cioran cu atâta acurateţe, a fi liric este un dar
de la Dumnezeu, dar este şi un supliciu. Iar la o vârstă, cu toţii avem
această tendinţă de a ne exterioriza prin scris, chiar dacă nu toţi ajungem
să păşim pe urmele marilor scriitori.
Adrian va rămâne poetul Georgianei. La fel cum şi eu voi rămâne poetul
tuturor femeilor pe care le-am iubit sau le voi iubi. Dragostea lui Adrian a
triumfat prin scris. A devenit eternă. Aş fi vrut ca el să ajungă mai mult
decât poetul Georgianei, să îmbătrânească frumos lângă muzele și himerele
sale, însă drumul lui a fost foarte foarte scurt. Ne-a părăsit subit,
lăsându-ne cu un mare gol în suflet. Adio, Adrian Diniș!