« Prima pagină

 

Biografie

    M-am născut pe data de pe data de 04.04.2001, în oraşul Oradea (Bihor, România), unde locuiesc acum. Termin ciclul primar şi ciclul gimnazial în cadrul Şcolii Generale Nr. 11 Oradea (2008-2016). Pe urmă (2016-2020), înscris la profilul de filologie bilingv, intensiv engleză, în cadrul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” Oradea, urmez studiile liceale. Din 2021, sunt student al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane (Universitatea din Oradea), obţinându-mi diploma de licenţă în anul 2024, în psihologie. Din 2024 până în prezent, urmez studiile masterale, în cadrul aceleiaşi facultăţi, pe parte de psihologie clinică (anul I).
    Ca autor, preocupat în special de poezie, autodidact, cu o experienţă, în momentul redactării acestei biografii, de aproximativ cinci ani, nu pot spune foarte multe, din cauza unei activităţi literare modeste, unica mea contribuţie datând de pe vremea liceului, când am apărut în revista şcolii (Ritmuri Incandescente, ian. 2020) cu o poezie, intitulată Angel (de inspiraţie coşbuciană), şi cu o recenzie de carte (Ferma Animalelor, George Orwell).
    Alte aspecte demne de menţionat ar fi motivul pentru care scriu şi predilecţia pentru formele fixe. Scriu dintr-un motiv destul de simplu: m-am întrebat dacă pot să trăiesc fără să scriu, aşa cum sugera Rilke în scrisorile sale, şi am realizat că nu. Legat de formele fixe, mă folosesc de ele deoarece le văd potenţialul eliberator, care, în teorie, ar trebui să reconecteze omul cu natura. Aceasta ar fi reţeta: natura este Dumnezeu, cea mai apropiată ştiinţă de Dumnezeu este matematica (limbajul suprem), forma artistică cea mai apropiată de matematică este muzica, iar poezia s-a născut din muzică. Astfel, formele fixe, prezervând esenţa muzicală a poeziei, pe fondul unei tradiţii multiseculare, au capacitatea, când sunt bine mânuite, de a-şi imersa atât autorul, cât şi cititorul în fluxul originar (sincer, echilibrat, eufonic).
 

  *Citirea unei poezii: o masă modestă, îndestulătoare în măsura cantităţii de sentiment care i-a condimentat cuvintele. — Rareş Gireadă



Crochiu

O verigă stă
La capătul unui lanţ,
Cu plus sau minus.


Lui Francisco de Goya

Pe zidul casei pensula se pleacă,
Prin tonuri mohorâte şi gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-neacă
O tragică istorisire-oricui.
Povestea îl găseşte în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care-nvălurarea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-nalt i se îndreaptă,
C-un gest stăruitor din ochi făcut,
Oglindă de talazuri ce aşteaptă
Să-i piară crezul, cât mai e avut.
Pierdut, urcând pe scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.


Trioletul unei seri

O pană-aprinsă s-a lăsat pe blocuri,
Pierdută de un Phoenix într-o seară.
„Ia, domnule, ce curioase jocuri:
O pană-aprinsă s-a lăsat pe blocuri!”,
Mai comenta şi lumea pe alocuri,
În timp ce focul începea să-i piară.
O pană-aprinsă s-a lăsat pe blocuri,
Pierdută de un Phoenix într-o seară.


Primirea lui Asclepio

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munţi şi dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfăţişare.

Şi-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolţilor învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,
De printre aştri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păşi pe glie,
De idolul acelei vieţi deşarte,
Cu şerpi culeşi să o refacă vie.
 

Simplegade

Părând c-aşteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca nişte pumni stâncoşi,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloşi.

Acolo stau de veacuri, din timpuri cunoscute
Curenţilor cu suflu de vechi navigatori,
Zdrobiţi sub cerul aspru al palmelor crescute
În taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.


Prevăzând apusul

Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne.
Iar în adâncu-i, hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-şi vor prelinge.

Aproape înecată-n văi nocturne,
Încet, în freamăt casa mă va-mpinge.
Şi când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne.

Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturaleţe a luminii,
Se va găsi ca-n mine întristarea

Să doară mai puţin decât toţi spinii
Din sfântul ce-şi primeşte ridicarea:
S-adorm uşor, cu liniştea grădinii...


Trioletul cozii de păun

Păunul duce-n coada-i somptuoasă
O veghe albăstrie, siderală.
Pătruns de aura cea mângâioasă,
Păunul duce-n coada-i somptuoasă
Privelişti dintr-o lume radioasă,
Pe care le ridică plin de fală.
Păunul duce-n coada-i somptuoasă
O veghe albăstrie, siderală.


Treceri în paşi temporali

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expiraţii
Ce cu şuier îi urmează sorţii unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă-n asfinţitul cu striaţii.

Între veşnicele datini, ce ne suflă în neştire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morţii-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce îşi pierde din albire.

Se-ntrevede cum aşteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din linişti fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Şi amar recită cânturi ale zilelor caduce.


Rondelul urcării spre înţelepţire

Urcând pe drumul spre înţelepţire,
Pe pâlpâiri de rugă şi sudori,
Îţi lasă paşii, rupţi de-nlănţuire,
Blajine urme cu răsad de zori.

Iar umbletul albit de însorire
Mai repede în tine îl cobori,
Urcând pe drumul spre înţelepţire,
Pe pâlpâiri de rugă şi sudori.

Când frica lasă ceaţa ei subţire
Asupra ta de repetate ori,
Din cer te-ndrumă goarna unui Mire
Să mergi adânc în hăul de comori,
Urcând pe drumul spre înţelepţire.


Crochiu II

pomii troieniţi
rodesc ţurţuri în grădini —
zori de făurar