Ca lacătul ce nu se mai descuie

când ai nevoie şi-l înfrunţi febril,

în braţe te strângeam ca pe-o statuie

care ardea în simţul meu tactil.

 

Atâtea ţi-aş fi spus, dar ce cuvinte

puteam găsi – nevrând să mă divulg –

iscam tornade-n juru-mi, să ţii minte,

din mreaja îndoielii să te smulg.

 

Şi timpurile, ca-ntr-o odisee,

mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,

iar tu-mi eşti vis întăinuit sub cheie...

 

Cum să te pierd acum când te-am găsit?!