Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăişul viu al vorbei şi-al privirii
Pe gardul clipei vagi mă
răstigneşte.
Să fug, să strig, din mult prea plinul firii,
Să mă ascund de ura ce sporeşte ?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte,
Să mă arunc în lama primenirii ?
Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aş tăia în carne de poem.
Un pas mai mult şi zborul se decide.
Sfârşeşte frica de un surd blestem
Şi-o poartă către mine se deschide. Să nu mă tem ! Deloc. Să nu
mă tem !