câţi dintre noi îşi vor putea supravieţui

fără a simţi împietrirea inimii ca pe o aripă retezată

şi câţi se vor întoarce în Dumnezeu după ce vor fi rămas singuri

cu stingerea în univers?

(„şi am auzit cum venea

era noapte

jumătate de cer în miere neagră

jumătate în lapte de bivoliţă şi cânta cu jumătate de gură

şi plângea cu jumătate de inimă

iar cu cealaltă jumătate râdea

eu i-am zis că nu e bine să faci aluat pentru speranţe

din două jumătăţi de adevăr,

visul începe din ezitare şi haos

dar după avalanşă se preface în iluzia de a fi viu fără încetare

pe jumătate înviat din moartea cea gustoasă

pe jumătate viu-înmurit prin viaţa fără de scădere

iară viu fumuriu fără întoarcere înseamnă pe jumătate îndumnezeit

dar pe jumătate adormit încremenit în trufia eternităţii

şi am auzit cum venea.

era noapte

când scade fumul de pe copaci

aripile cădeau peste mine şi mă acopereau

şi cântam cu jumătate din fiinţă ca să nu mă dau bătută

dar cu jumătate de inimă străbăteam ca un laser lighioana

şi o legam

în jurul stâlpului nopţii

şi o răpuneam cu focul fluid

îngenunchind în faţa hoitului de semne dezvrăjit.

chestia e că viaţa este această corida cu două jumătăţi de adevăr

când absoarbe două jumătăţi de iluzie

în aceeaşi nesătulă singurătate

deghizată în lighioană fără contur.

ea se năpusteşte întreagă asupra ta şi te rupe de tine

sătulă apoi te lasă să priveşti adormirea părţilor tale vii

în nuferi şi amestecarea fiinţei tale cu stele ce scad“)

ceea ce se stinge în noi e iubirea văzută cu ochii lighioanei

există imagini prin care privirea trece

până ajunge la cuvânt

la fel cum un puţ străbate pământul

până dă de apă.

dar există imagini prin care nimic nu trece

topologii tăcute

voci care nu se aud

privirea se reflectă pe zidul din retina celui ce nu vede

şi i se întoarce în inimă ca un ghimpe letal

(„am văzut cu ochii mei cum lighioana mă înşfăca de ceafă

şi mă izbea de lumină albastră până cand orbeam

scufundându-mă din nou în noapte până la capăt

şi toate astea de câteva ori

iar la sfârşit eram un prunc învelit în cuvinte vii

cum carnea cu fascie de novă a celui renăscut“)

cuvintele ca nişte lipitori ce nu se dezlipesc de mine

când singurul duşman este timpul ce mi s-a dat