Eterna suferinta din dragoste! Intr-o lume in care
exista probleme mai grave ca amorul-terorismul,
incalzirea planetara, foametea sau SIDA, ne mai putem permite sa suferim din
dragoste? Ar trebui sa relativizam ca sa diminuam durerea? E mai grav si mai
dureros sa-ti moara un copil,
sa te trezesti cu o boala incurabila, sa-ti arda casa, etc, etc... am
incercat si acest gen de exercitiu... dar strangerea de inima a ramas la
aceeasi intensitate... se spune ca timpul le rezolva pe toate si din
experienta proprie stiu ca e foarte adevarat...dar pina se vor estompa amintirile proaspetei si
esuatei povesti de dragoste, ai prefera sa fii alt personaj, sa-ti iesi din
propria ta piele, sa-ti abandonezi temporar eul, oricat l-ai iubi ! Practic,
te-ai abandona tu pe tine...
atunci te mai intrebi, cum sa-ti fie altii fideli, daca tu nu poti sa fii
alaturi de tine insuti in momentele dificile ale vietii. Nimanui nu-i plac oamenii slabi, asa ca are o
logica faptul ca toata societatea trambiteaza cultul omului puternic, stapan
pe propria lui viata, designerul propriei vieti, care gaseste solutii in loc
de lamentari! Teoretic e
posibil...insa mai trebuie pus si
in practica!
Cu toate ca poate parea putin ridicol si poate chiar desuet, suferintele
dragostei au trecut pe la toti... sau ma rog, poate ca Don Juanii si Don
Juanitele au mai scapat... daca nu cumva ei au acest calvar un perpetuum
mobile...
Dar te poti programa sa nu mai ai acest gen de slabiciune - suferinta
din dragoste? De ce trebuie ca noi oamenii sa fim atat de complecsi,
sensibili si imprevizibili? Daca
deschizi radioul si asculti o melodie... sa te mai linistesti... toate
versurile iti readuc pe tapet chinurile... “te-am iubit, dar tu m-ai
parasit “, “nu mai spera, totul e sfarsit “ si alte combinatii de cuvinte
otravitoare ! Noroc ca pisica nu are acelasi limbaj cu al
nostru, ca n-as mai avea nici macar acest ultim refugiu. Asa, tacerea
motanului, combinata cu
tumbele lui, ma mentin pe linia de plutire.
In fine, incerc sa dau un sens durerii mele... imi spun ca fara aceasta
lovitura, acum nu ma apucam de scris si asta ma mai linisteste pe moment,
intrezaresc contururile succesului, ma vad deja povestind lumii intregi ca “
totul a pornit de la o “peine d’amour” si uite
la ce s-a ajuns... adevarate opere literare ! Dar
cand iau in calcul si varianta ca nici vorba de talent...care sa duca la opere literare adevarate, replonjez
in solutia concentrata de durere...care ma arde si-mi sfaraie sufletul ca si cum acidul
sulfuric arde totul in calea lui...
Daca mi s-ar intampla ceva iesit din comun, poate ca mi-ar anestezia
starea de rau - incerc sa inlocuiesc obsesivele cuvinte “durere “, “
suferinta “, pe care acum, ca recitesc textul, le simt suparator de
frecvente. Ceva iesit din comun... nu pot sa definesc ce... dar totusi mai
am puterea sa sper... ca un semn divin ma va face sa-mi recastig zambetul...