Psalmul apei
« Prima pagină
 
Atât de tare cred  în destin şi în soartă
Cum pe oasele mele e carnea mea,
Nu pot să beau nici un pahar cu apă
Fără  să simt urme de paşi în ea.
 
Simt dungile tălpii cuiva în pahare
Cum simt viermii în carne, şi ei, lunguieţi,
Aceste dungi din tălpi sunt sforile cu care
Îmi vor lăsa în groapă sicriul, să vedeţi
 
Cu câtă poftă beau această apă
Divin de înfectată de păşit,
Simt unghia cui a păţit, crescând şi o aud
Şi-n setea mea ca un hârciog,  tunel ea şi-a scobit.
 
Dar beau cu sete-acestă apă,
În oul piciorului cui a păşit
E oul ce-mpinge lopata spre groapă,
Apa ploii numai e bună de păşit.
 
Şi scap din mână tot ce am
Acvatica sete mă-mpinge spre-un dedesubt ultim
Al fiinţei mele ce coboară-n trunchi.
Şi dacă paharul se sparge,
Cioburile cad în genunchi.