« Prima pagină

             Îmi amintesc perfect cum a început totul, de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc fiecare sentiment trăit, atât de bine, că le pot retrăi aproape încă o dată. Şi de câte ori nu le-am retrăit... Era de ajuns să vreau să mă culc într-o noapte mai devreme, din diferite raţiuni vis-à-vis de timpul perfect pentru lucru, raţiuni ce se modifică conjunctural pentru ca, rămânând sub pătură, în întuneric, să reîncep retrăirea stărilor şi a sentimentelor ce mă marcaseră, acestea fiind selectate, sau mai bine zis, acestea selectând timpul din care reîncepeau amintirile. Interesant este că, în timp, până şi sentimentele cele mai deprimante, cu toate că nu pierd nimic din fiorul pe care ţi-l induc, se îndulcesc într-o uşoară nostalgie pentru a face loc impresiilor plăcute, atrăgându-le parcă din ce în ce mai mult.

Când eşti departe de casă şi de prieteni, internetul devine brusc un mediu mai mult real decât virtual dar poate asta mi se întâmplă numai mie, de ce vorbesc în general? Doar am venit în Canada pentru că aşa am vrut, pentru că mi-a intrat mult prea bine în cap că trebuie să-mi fac studiile în străinătate şi asta pentru că sunt un snob de modă veche, sau poate pentru că am citit prea mulţi autori din perioada interbelică, în consecinţă, am hotărât să fac şi eu studii în limba franceză iar cum fizica nucleară este la putere în Canada... iată-mă ajuns şi pe continentul Nord American. Ştiam de la început că vor fi şi momente grele, că va trebui să mă despart de prieteni dar atât de greu cum îmi este acum, nu am crezut că poate fi. Dar cum spuneam, internetul a devenit brusc un loc de întâlnire cu prietenii din România şi cred că de aici mi se trag toate problemele prin care am trecut în ultima perioadă.

Nu era prima dată când plecam din ţară dar cu timpul, în loc să uit situaţia din ţară, am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la tot ce era legat de România şi astfel să-mi placă lucrurile pe care trăind acolo, nici nu le observam.

Masterul, după cum bănuiam, a fost un an de acomodare cu Montrealul şi cu limba franceză cu accent quebecois. Acomodare care nu a fost deloc uşoară, ci chiar mai grea decât aş fi vrut. Aşteptam să-mi fac mulţi prieteni şi cunoscuţi, să merg la multe petreceri şi baluri, la multe conferinţe şi cursuri dar, din toate acestea am avut parte doar de cursuri obişnuite şi câteva conferinţe interesante, nici vorbă de chefuri şi nu pentru că acestea nu ar fi fost dar eu auzeam mereu doar după ce acestea se consumaseră, din povestirile amicilor, lucru greu de suportat.

Fizica mi-a plăcut dintotdeauna. Asta a fost pasiunea mea de mic copil. Ţin minte şi acum cum am luat o enciclopedie Larousse pentru prima dată în mână, cum am răsfoit-o şi cum am rămas să mă uit la capitolul de fizică unde se explicau „Forţele fundamentale”. Faptul că fusesem lăsat să deschid una din cărţile acelea mari şi să mă pot uita singur prin ea, ce-i drept sub o subtilă supraveghere, mă făcea să simt o atracţie ciudată spre tot ce era în ea. Până să ajung în clasa întâi şi să dovedesc practic că pot citi, nu am avut voie să ating rafturile de sus ale bibliotecii, rafturi în care se refugiaseră cele mai valoroase cărţi pentru a scăpa de creioanele colorate. Ei, dulcegării siropoase... Nu am nici pe departe multe amintiri din acea perioadă, s-au şters cu buretele, de parcă nici n-ar fi fost. Pasiunea pentru fizică a crescut continuu iar acum, chiar şi după un master încărcat la maxim de studiu şi fără pic de distracţie, când am primit vestea că am fost acceptat la doctorat, alocându-mi-se şi o bursă substanţială, am uitat de toate neîmplinirile mele pe toate celelalte planuri şi am decis că mă voi retrage cu totul în studiul fizicii, pentru că ea îmi va da toate satisfacţiile şi bucuriile de care am nevoie. Dar asta este altă poveste.

Problemele sau declanşat odată ce am ajuns în Montréal şi am început masterul şi odată cu el greutăţi pe care nici nu le bănuiam, probleme noi, griji, mici bucurii şi alte asemenea. Dar de ce spun eu că nu bănuiam ce mă aşteaptă? Pentru că mă gândisem atât de mult la această etapă din viaţa mea, construisem atâtea scenarii, încât credeam că am epuizat toate variantele posibile, păstrând realismul situaţiei. Este de ajuns să deschid jurnalul, ca să-mi aduc aminte cum a început experienţa de student străin. La ce-ar fi bun un jurnal, decât să-ţi reamintească momentele mai interesante?

„Marţi 31.08

Am ajuns în Montreal!

În sfârşit, am făcut-o şi pe asta! Acum este prea târziu ca să mai dau înapoi. De fapt, pe asta mă şi bazam, dacă-mi aduc eu aminte... Am închis ochii şi am plecat, spunându-mi că mai bine mă pun în faţa faptului împlinit şi  după aceea văd eu cum mă descurc. Ei bine, dragul meu, uite că eşti în faţa faptului...împlinit.

După ceva peripeţii prin aeroport, mi-am recuperat toate bagajele şi am încercat să mă orientez puţin. Îmi strânsesem de pe internet toate datele posibile, găsisem şi fotografii de prin aeroport şi din oraş, aşa că a trebuit doar să recunosc locurile. Cu toate informaţiile mele, tot a trebuit să întreb până la urmă de două ori, pentru a nimeri la staţia de autobuz. De acolo a fost simplu să ajung în centrul oraşului iar străduţa pe care-mi rezervasem camera, am găsit-o relativ repede. O străduţă destul de circulată, la marginea Westmount-ului, cartier ce se remarca prin casele frumoase, grădinile extrem de bine îngrijite, abundenţa de flori, curăţenie, mici părculeţe pentru copii şi tot ce mai poţi găsi într-un cartier bogat. Strada te făcea să intri într-o lume aparte, dacă aveai şi dispoziţia necesară. Practic, era un tunel format din arţari imenşi, ce acum aveau nuanţe  incredibile, trecând de la roşu aprins, la galben sclipitor iar dacă te uitai în lateral, printre copaci, descopereai case ca în poveşti, micuţe, de stil victorian, ceea ce nu putea să te lase indiferent. Intuiţia mea de cercetaş, precum şi talentul înnăscut, m-au făcut să mă învârt în jurul blocului de câteva ori plimbând la braţ cele două geamantane imense. M-am zgârcit la treizeci de dolari, adică am refuzat să iau un taxi şi acum îmi este frică să nu am mâine febră musculară. Dar poate că nu m-au deranjat cel mai tare exerciţiile fizice cu valizele prin autobuze şi metrou, cât ideea că mi-am consumat energia, când ar fi trebuit să mi-o păstrez pentru mutat mobile prin apartament. Până să-mi aranjez totul prin cameră şi să fac puţin curat, s-a făcut deja noapte.

Acum e ora două dimineaţa şi trebuie să mă culc, pentru că mâine am prima zi de şcoală şi îmi este frică... Dacă stau puţin şi mă gândesc, nu ştiu de ce anume îmi este frică... Poate că de necunoscut, poate că de modul meu de a reacţiona, pe care îl cunosc deja atât de bine sau poate pentru că ştiu că eu trebuie să încep prost de fiecare dată, orice aş face, după care, recuperez... Dar nu mă mai gândesc! Pur şi simplu mă duc şi am să văd cum o să mă descurc şi gata.

De astăzi, începe o altă parte a vieţii mele. S-au schimbat foarte multe dintr-o dată. Sper că în bine. Am planuri mari şi sper sa le pot realiza.

Noapte bună, Tudore şi somn uşor, geniu nedescoperit al fizicii româneşti şi viitoare stea de nivel mondial, vânat de universităţi şi nelipsit al premiilor Nobel, destoinic fiu al fizicii cuantice...

He, he... Opreşte-te! Ai înnebunit cu totul! Gata, la culcare! Oricum, Dexter spunea chestia asta de zeci de ori mai bine ca tine. Nu ai nici o şansă să-l imiţi!

Miercuri 01.09

A trecut şi prima zi de şcoală... Prima impresia a fost bună şi asta pentru că m-am descurcat eu binişor. Am reuşit să descopăr sala de calculatoare, să-mi fac cartea de student, să merg la primul curs, să caut fără succes primele cărţi şi să încerc să citesc ceva, aşa cum va trebui să fac de acum înainte în fiecare zi. Am vorbit cu multă lume astăzi şi parcă am început să nu mă mai simt străin prin şcoală. Acum am întâlnit iarăşi sentimentul că fac parte din Universitatea aceea şi că pot intra acolo cu toată naturaleţea şi legitimitatea. Am întâlnit şi o româncă cu care am schimbat numere de telefoane şi sper să ne ajutăm între noi în timpul anului. Am reuşit să fac şi o copie a documentului cerut de cei cu bursa şi l-am trimis cu ultimul dolar pe care l-am avut. După primul curs, am rămas cu impresia că nu o să am timp să pregătesc tot ce trebuie să pregătesc pentru săptămâna viitoare, aşa că acum încerc să ascult o muzică bună şi să mă gândesc că nu o să am probleme mari, să îmi fac curaj şi să mă apuc de treabă, ca nu mai ţine. Camera pe care am aranjat-o, este perfectă. Îmi place aşa mult să stau în ea, s-a metamorfozat cu totul de când am aranjat puţina mobilă pe care am găsit-o. Sper să mă liniştesc şi să meargă totul bine, pentru că simt că s-a schimbat ceva şi pe deasupra, în bine. A venit şi colocatarul meu şi am descoperit că este unul din colegii pe care-i văzusem la primul curs. Rafael şi-a aranjat repede lucrurile în camera lui şi a avut timp să pregătească o tortilia, aşa ca la el în Mexic, ca să facem cunoştinţă mai bine. Rămâne de văzut cum o să convieţuim în acest apartament un an de zile.

Duminică 12.09

Nici nu mai ştiu de când nu am mai scris în jurnal... În ultimele două zile am citit câteva numere din „Canadian Nuclear Society Bulletin” şi am găsit chestii interesante. Asta aşa, pentru relaxare, pentru că în rest am avut de lucru, nu glumă!

Joia trecută am avut prima întâlnire de socializare, la care am fost foarte plăcut surprins. În organizare nu a fost nimic deosebit. O simplă sală de cursuri cu mesele date la perete, pe care se găseau nişte cipsuri şi sucuri relativ ieftine însă, atmosfera plăcută a fost creată de toţi cei care au venit acolo, masteranzi şi doctoranzi. Toată lumea vorbea cu toată lumea, toţi veniseră să se cunoască, aşa că te puteai adresa oricui, de parcă l-ai fi cunoscut de o grămadă de timp. Când discuţiile se aprinseseră deja, au venit şi câţiva profesori, care s-au amestecat printre studenţi în diferite grupuri de discuţii şi cu toate acestea, totul a mers în continuare la fel de firesc. În afară de câteva saluturi distrate din partea studenţilor, nu li s-a acordat nici un alt privilegiu, ba din contră, mi se pare că erau puţin ignoraţi şi marginalizaţi iar profesorii începuseră să fie puţin timoraţi şi să zâmbească forţat iar într-o altă etapă, când câte un student li se adresa, punându-le câte o întrebare banală, aceştia răspundeau cu atât de mult interes şi seriozitate că se putea distinge recunoştinţa în glasul lor. În România nu aş fi conceput aşa ceva sau poate lucrurile s-au schimbat - pentru că trebuie să se schimbe - dar eu îmi amintesc foarte bine cum erau înconjuraţi profesorii când îşi făceau apariţia printre studenţi! Mai că nu puteau să respire. Zeci de studenţi se uitau ca hipnotizaţi la câte un profesor, sorbindu-i fiecare cuvinţel. Şi atunci, cum să mă mai mir că profesorul în cauză începea cu aberaţii de genul: „Dragi studenţi, eu sunt o legendă vie...” şi asta nu cu mult după ce spusese, de la catedra amfiteatrului, în faţa întregului an: „Domnilor, vă rog să faceţi linişte, că îmi vine greu să gândesc...” Dar America de Nord este cu totul altceva şi în materie de profesori şi în materie de studenţi şi poate că asta scoate în evidenţă toate contrastele cu care eu încă nu m-am obişnuit.

Luni 20.09

A mai trecut o săptămână fără să pot scrie nimic... Ştiu dar nici nu am stat... Deloc. Distracţia a început în forţă şi eu trebuie să fac faţă situaţiei sau mai precis să mă adaptez la situaţia de aici. Am ajuns la concluzia că nu ar fi cel mai potrivit lucru să încep prin a critica programa, metodele de studiu şi de examinare. La capitolul cercetare, însă, aşteptările mi-au fost întrecute. O să revin la ce s-a mai întâmplat zilele astea dar acum am să povestesc despre cursul de astăzi. Am plecat la curs cu teama că o să păţesc cine ştie ce, sentiment care se trage de la semieşecul de astăzi în ceea ce priveşte pregătirea prelegerii de miercuri. Şi culmea, când credeam că nu o să fac nimic, am avut nişte mici rezultate, care m-au făcut să-mi mai revin. Am reuşit să mă afirm ca oaia neagră a grupei, luându-mă gura pe dinainte şi completând-o pe profesoară atunci când era mai nepotrivit, mai exact când îşi prezenta programa aleasă. Noua mea profesoară s-a oprit din expunere cu destul de mult calm, neascunzându-şi totuşi exasperarea, după care a ţinut să precizeze:

- M...da.... Oricum, la ora mea nu admit apucăturile elitiste şi nici intervenţiile demonstrativ culturale...

Şi cu asta, a crezut că-mi închide gura dar a făcut exact contrariul, pentru că toţi colegii au început să mă privească ca pe un individ plin de curaj şi determinare, care nu se supune aşa uşor şi care trebuie să aibă o replică sau un comentariu la ce spune profesorul, aşa că de acum mă simt obligat să am intervenţii „demonstrativ culturale”. Sper ca această nouă lumină în care m-am pus, să nu-mi aducă mari neplăceri.

Marţi 21.09

O zi nu chiar aşa bună... Nu prea, pentru că am avut de toate; şi bune şi rele... Rele, pentru că nu am putut să fac nimic pentru cursul care ar fi trebuit să mă intereseze cel mai mult şi astăzi, când m-am uitat mai bine pe programă, am văzut că era o dată limită pentru prezentarea unor rapoarte stupide... Am încercat să mai salvez ceva vorbind cu profesoara dar nu s-a putut face nimic. Şi poate că această corectitudine excesivă nu m-ar fi afectat cu nimic, dacă nu aş fi surprins zâmbetul ei de satisfacţie. Mi-a spus - şi pe bună dreptate - că nu poate să facă nimic. O cred şi eu. În locul ei şi eu aş fi făcut la fel, cu mingea asta ridicată la fileu. Cum ar fi putut s-o rateze? Nu o să schimbe regula pentru mine aşa că am din start o notă mai mică... Dar asta este! Partea bună e c-am vorbit după aceea cu colegii care asistaseră la discuţia de pe hol şi care acum, mă apreciază şi mai tare. Sunt un mic erou persecutat. Iar persecuţia asta vine să întărească în ochii lor şi ai mei, că ce am spus am spus bine şi că am avut dreptate. Şi totuşi exagerez, bineînţeles dar la ce ar fi bun jurnalul ăsta, dacă nu pentru asta?

Pe de altă parte, sunt puţin supărat. Am stări foarte proaste, în funcţie de cum merge cu învăţatul şi de cât timp mai am, în funcţie de ideile originale pe care le descopăr... Mă simt rău câteodată... Zic eu că mi-am făcut colegi şi amici dar practic nu am la cine să apelez, cu cine să vorbesc, cu cine să ies din casă şi asta mă influenţează. Câteva săptămâni am rezistat eu şi parcă uitasem de stările astea. Dar acum parcă iarăşi nu mai am încredere deloc în mine... Când nu sunt atent şi mă las furat de gânduri, ajung să îmi petrec toată seara scriind sau citind, numai şi numai să ies din stările acestea, că de învăţat nu se pune problema: e imposibil.

 În seara asta am fost pe la un coleg, în campus, pentru a-l ajuta cu un calculator iar aici am avut parte numai de agitaţie, ceea ce a contribuit la starea mea proastă de astăzi. Venisem la el cu o dispoziţie destul de bună în urma unor pagini citite şi înţelese, şi-am plecat de acolo complet fără nici un chef. Stările acestea sunt şi mai greu de suportat aici. Dacă eram acasă, dădeam un telefon, găseam eu cu cine să ies la o bere şi se rezolva. Mă duceam la un film, cumpăram o carte, găseam eu ceva să mă înveselească dar aici, cu banii pe care-i am, nu îmi permit mai nimic. Pot să scriu, că am linişte dacă-mi bag dopurile în urechi. Asta nu costă nimic dar nu merge mereu pentru că, dacă simt că aloc mai mult timp scrisului - chiar dacă găsesc idei interesante - şi nu îmi fac „temele”, asta mă deprimă şi mai mult. Poate că exact asta s-a întâmplat şi astăzi. Mâine trebuie să fac prezentarea unui proiect şi sper să fie cât de cât înţeleasă...

Printre picături, sper s-o văd şi pe blonda cea frumoasă...

Aha! Asta era, bibicule!... Blonde frumoase... Păi de ce nu spui aşa? Da, asta trebuie să fie.(Acum începe partea moralizatoare...) Scrisul este o chestie serioasă pe lângă vizionările mentale ale imaginilor întipărite în memorie despre o colegă, oricât de drăguţă ar fi... În situaţia dată şi în completare la lucrarea pe care trebuie s-o prezint şi de care nu sunt mulţumit în totalitate, mofturile încep să iasă la suprafaţă... Şi mai ştiu că dacă nu iese bine prezentarea, am să dau vina pe blondă şi pe gândurile mele puerile şi mai rău, dacă o să iasă bine cu prezentarea, o să îmi vină curajul şi cheful să intru în vorbă cu ea. Lasă că mă ştiu eu foarte bine! Aşa că oricum aş face, tot rău iese. Ce rămâne de făcut este să mi-o scot din cap imediat, ceea ce nu-i uşor deloc. Dar mai bine acum, când n-am început crizele. Chestiile cu „alchimia” creierului nu mai ţin, nu au ţinut de altfel decât o singură dată şi după aceea, nu au mai dat nici un rezultat. Pentru mine nu sunt explicaţii valabile sau mulţumitoare. Dacă eram chimist poate. Dar ca fizician... de renume internaţional.... Ha, ha...

Teza de doctorat! Da, asta-i scăparea. Poate o să dau o fugă şi pe la laborator şi... mai văd eu ce şi cum. Şi apoi mă apuc de scris. Dacă mă ia valul aici, am scăpat de toate problemele.

Cam atât pentru astăzi şi sper ca mâine să am ce scrie de bine în jurnal....

Duminică 17.10

Am terminat şi am trimis noua mea carte, care vrea să facă legătura între fizică şi miracol, un roman la care mă chinui de mai bine de trei ani.

Dimineaţă, adică la 5, când am terminat-o de corectat, am trimis-o acasă prin internet, bineînţeles. In noaptea care a urmat, nu am putut  să dorm, cu toate că eram extrem de obosit, aşa că gândurile au continuat să vină cu aceeaşi intensitate şi frecvenţă nelăsându-mă să dorm. Mi-am amintit cum a fost când am terminat prima carte, când am scos-o la imprimantă, cum am băgat-o într-un dosar şi am adormit cu capul pe ea. Cât de bucuros am fost atunci... Mi se părea că am intrat în rândul „scriitorilor”, chiar şi numai teoretic. Cu a doua carte am simţit acelaşi lucru, numai că diminuat. Poate pentru că a doua zi nu mai aveam cui să-i dau ce imprimasem şi să-i surprind toată uimirea şi emoţia. Şi nici nu era scoasă pe hârtie, ca să o pot simţi, ca să pot adormi cu capul pe ea. Cât de dormit cu capul pe calculator, nici nu poate fi vorba la ce zgomot poate să facă râşniţa asta şi pe deasupra sunt şi o multime de alte documente în el... Cum a fost, cum n-a fost, totuşi am simţit că acum am şansa unei confirmări a posibilităţii de a scrie beletristică, că de articole şi rapoarte, m-am săturat. Dacă acum se confirmă că pot scrie, voi continua. Dacă nu,... nu ştiu. Poate tot voi continua dar pentru mine. De dimineaţă, am trimis cartea la Anca, Simona, Laura, Monica, Iulică, Oana, Irina, Marina, Alina, Ana, Olimpia şi cam atât, dacă îmi aduc bine aminte. Ba nu, am mai trimis-o şi lui Ionuţ, care mi-a răspuns în engleză că îi pare rău dar nu are pe ce calculator s-o citească şi lui Călin, de la care mi s-a întors cu precizarea că nu a fost admisă, nu a mai avut loc în căsuţă.

Doar Laura mi-a răspuns în două rânduri, promiţându-mi că o s-o citească. În rest, nici o mişcare... Liniştea asta nu ştiu ce o să aducă... Poate este liniştea dinaintea furtunii..

Dar de acum, zarurile au fost aruncate. Eu am încredere în carte, pentru că finalul este interesant dar cine ştie...

Comentariile le voi trece în jurnal, ca să se lege între ele şi să pot avea o privire de ansamblu.

Vom vedea ce o să aducă ziua de mâine.

Astăzi am plecat la şcoală, copleşit de evenimentul care tocmai avusese loc - „lansarea cărţii” - şi cu toate că un principiu asumat în totalitate spune că, atunci când îmi este bine şi sunt bucuros, trebuie să păţesc ceva ca să mă trezesc, totul a mers bine. Ba chiar am făcut comentarii mediocre pe marginea subiectului la curs şi pentru asta, am fost primit foarte bine de domnul profesor.

În drum spre casă, am vorbit cu un coleg, care mi-a spus şi el că vorbesc bine franceza... Încep să cred că dacă cineva vrea să-ţi facă un compliment aici, îţi spune că vorbeşti bine franceza şi merge la sigur... Numai că pentru mine,...

Am început să fac primii paşi spre a descoperi sala de sport şi trebuie să mă învârt, ca să mă lipesc de o echipă de volei, cu care să mai fac ceva mişcare. Am trecut obiectivul în agendă, aşa că este pe jumătate realizat.

Cam atât pentru astăzi, că-i târziu. Acum trebuie să mă apuc de citit nişte recenzii pentru cursul de mâine.

Dar nu pot să închid jurnalul, fără să ataşez şi e-mail-ul de la Laura

:“M-ai şocat!!!

Am deschis calculatorul şi primul lucru care mi-a sărit în ochi, cartea ta.

Asta da, surpriză!!!

Cu titlul ăsta ce este?

Credeam că scrii despre ceva mai frivol... Sunt tare curioasă!

Te pup acum, am treabă...:) Am o carte de citit...:)”

Hm... Ceva mai frivol? Cum putea să aştepte de la mine ceva mai frivol? Ei dar prima dată s-o citească şi după aceea mai vedem comentariile...

Miercuri 20.10

Este a treia zi care trece fără să primesc nici un semn de la nimeni. Nimeni nu este entuziasmat, nimeni nu reacţionează aşa cum aş fi crezut eu. Am să mai aştept puţin până să declar falimentul dar deja îl întrezăresc...

Astăzi la şcoală a mers relativ prost... Adică iarăşi am avut intervenţii mediocre şi foarte apreciate. Sper să nu înceapă să fie regulă.

După ore, am fost la un bar din facultate împreună cu nişte colegi, cu Anna, mica franţuzoaică, tenismanul camerunez, Nathalie şi alţi câţiva. Discuţiile care s-au legat, nu au fost prea interesante, pentru că băieţii ăştia, profitând că nu mai erau la cursuri, au început să discute despre politică şi au discutat cu atâta înflăcărare, încât pe mine m-au plictisit îngrozitor şi în acelaşi timp m-au speriat, pentru că mi-am dat seama că nu sunt pasionat deloc de jocurile acestea, care ţin primele foi ale ziarelor şi provoacă discuţii extrem de pasionale pe la toate colţurile. Ce o să fie mai departe, habar n-am...

Acasă am venit cu o puternică stare de inconfort generalizat şi fără obiect... Acum mi-a mai trecut.

Am să-mi fac exerciţiile de forţă şi după aceea mă culc. Mâine trebuie să încep în forţă, să îmi fac raportul de lectură. Nu mai ţine!

Joi 21.10

Zi de citit, întreruptă doar de o mică plimbare până la universitate, pentru a discuta cu o asistentă despre lucrarea pe care trebuie s-o fac... Discuţia a fost interesantă şi am primit o grămadă de sfaturi, pe care sper să le pot aplica.

Dar nu aici vroiam să ajung... Mă enervează starea în care sunt. Acum, după ce am recitit cartea, se mai simte puţin din starea pe care mi-o dădea, adică... îmi mai aduc aminte de limitele autoimpuse... Dar cui îi pasă? Până acum nu am primit nici un răspuns, ca dovadă că această carte nu are nici o trecere. Dacă m-aş lua după Bogdan, simplul fapt că o carte nu place la multă lume, e un semn bun. Dar dacă nu place la nimeni... asta nu mai este bine. De când am terminat lucrul la carte, parcă am intrat într-o altă stare... Mă asemăn cu puşcăriaşul ieşit din închisoare, care conştientizează cât de crudă este lume la care a visat atât şi doreşte să se întoarcă, pentru a avea reperele cu care se obişnuise. Ceva de genul ăsta se întâmplă şi cu mine. Acum, când ar trebui să mă bucur că am terminat cartea, mi se pare că toate visele mi s-au năruit. Cât scriam, aveam zile bune, zile proaste dar scriam! Şi puteam să visez că voi reuşi să captez atenţia dar acum... nu mai am nici măcar această speranţă, nu mai am nici măcar confortul moral că în toată nebunia şi platitudinea în care mă zbat, fac ceva bun... Mai sper totuşi în comentarii bune, cu toate că până acum... Liniştea asta m-a terminat! Din ce în ce mai des, adopt postura individului prost îmbrăcat, prost, urât şi în concluzie umil... Asta mă face să nu îmi mai doresc nimic, să merg fără să mă uit în jur şi asta îmi da cel puţin linişte, pentru că nu mă mai raportez la ceilalţi. Iar liniştea asta este poate, semnul că am găsit adevărul care mă cuprinde uneori.

Vineri 22.10

Văd că starea de seara trecută s-a accentuat... Poate că inconştient, tot mai aşteptam un răspuns şi cum nu a venit nimic, m-am întristat şi mai tare.

Spuneam în momentele poetice, că aş da şi această bucurie pentru a scrie bine. A fi nefericit, pentru a avea sursa de inspiraţie şi combustibil pentru scris... Dar acum, nu mai am nici măcar posibilitatea scrisului. Trebuie să se termine odată şi cu scrisul ăsta... Se pare că nu place la nimeni.

Complicată viaţă mai am... Este de ajuns  să mă uit puţin la colegii mei, să îmi dau seama de asta...  Complicată, plină de întorsături neaşteptate, decizii radicale, schimbări de direcţie, frământări, încercări, vise , mari speranţe... Dezamăgiri, multe dezamăgiri şi asta nu pentru mine - că pe mine nu mă pun la socoteală - ci pentru cei din jur, care privindu-mă, au rămas cu impresia că sunt înstare de ceva. Şi nu ştiu de ce îmi vine în minte că aceste rânduri vor fi citite vreodată de cineva şi că le va găsi interesate. Nu, dragul meu! Trebuie să renunţi până şi la gândul ăsta complet nefondat... Jurnalul va muri odată cu tine dacă nu cumva din întâmplare sau cine ştie din ce alte cauze, nu o să-l ştergi tu mai înainte.

Unii au treburi importante, au responsabilităţi şi sunt încadraţi în viaţa asta, Numai eu încerc să-mi caut locul şi încă nu am nici o idee unde pot să ajung... Ce ar fi mai bine pentru mine? Ce mi s-ar potrivi?

Poate cel mai bine ar fi să nu mă mai gândesc. Pur şi simplu să nu mă mai gândesc la nimic.

Îmi venise în gând să mă aşez în genunchi şi să mă rog dar cum pot să mă rog, când problemele mele sunt stupide, când nevoile mele sunt derizorii, mici smiorcăieli pe lângă ce trăiesc alţii, pe lângă dramele care se produc în lumea asta!... Eu sunt un mic ratat şi atât, care până una alta nu moare de foame... Cum aş putea să fiu disperat, să cer ceva? Îmi este jenă acum de problemele mele. Ce pot să fac? Şi cui îi pasă? Închidem ochii şi mergem înainte!

Luni 24.10

Astăzi s-a întâmplat o chestie mult prea simpatică ca să o ţin numai pentru mine.

Am fost cu nişte colegi la o conferinţă despre „Globalization et mondialisation”, unde a fost invitat profesorul Laidi foarte cunoscut în Franţa, care a scris multe cărţi în acest domeniu. Ştiind că voi merge la această conferinţă, am citit două din cărţile lui, care păreau mai bine cotate. Logica şi argumentaţia păreau bine structurate până când, am descoperit o frază care mi-a atras atenţia şi care suna cam aşa: "C'est pourquoi il ne faut considérer l'Etat ni comme un acteur de surplomb, ni comme un acteur comme les autres, mais comme un acteur fractal, qui serait simultanément l'expression du tout et une partie seulement de celui-ci. C'est cette ambivalence durable du rôle de l'Etat, que traduit  l'idée de gouvernance."

Întrebarea mea a plecat de la premisa că profesorul Laidi cunoştea în mare termenul de fractali şi vrea să clarifice dacă Statul are o dimensiune perpetuă, infinită, în cadrul Organizaţie Mondiale a Comerţului (OMC) şi a globalizării, în general. Profesorul a rămas puţin blocat, m-a întrebat prima dată dacă sunt matematician, după care, încurcat şi mai tare de răspunsul meu negativ, a încercat să dea o explicaţie care a lăsat clar să se înţeleagă că nu avea o idee completă despre termenul pe care îl folosise şi valenţele lui.

Mica încurcătură pe care a suferit-o profesorul Laidi, a fost o mare reuşita pentru profesorul titular din UdeM, care a ţinut să mă felicite după plecarea francezului.

Până la urmă, după această întâmplare, m-am ales cu porecla de Monsieur fractal...

În ceea ce priveşte cartea... Nu trebuie să mai adaug că nu mi-a scris nimeni, de parcă toţi s-au vorbit să îmi facă o farsă şi nu ştiu ce să fac… Să îi întreb, să nu ?..

Încă nu ştiu.

Marţi 26.10

 Am lucrat până la ora 3, dimineaţa iar la 7, la cât pusesem ceasul… nici că am putut să mă trezesc. La ora 8 fix, am deschis ochii şi după ce mi-am spus câteva vorbe de duh… am alergat spre şcoală şi culmea, am ajuns exact când intra lumea în clasă. Aşa noroc mai zic şi eu… Când nu mai speram să înţeleg nimic din ziua de astăzi, până la urmă a fost bine.

În rest... mă stresează faptul că nu găsesc nici un email în cutia poştală… De o săptămână de când le-am trimis cartea, nimeni dar absolut nimeni nu mi-a mai răspuns. Care este explicaţia şi cum o să se termine toată chestia asta… sunt tare curios. De câteva ori am pus mâna pe mouse pentru a o întreba pe Ancuţa ce se întâmplă dar am renunţat. Este mândria mea în joc, cum să întreb dacă nimeni nu mă bagă în seamă? Ar fi o dovadă de stupizenie să insist în a mi se răspunde la carte… Dar dacă ăsta este preţul plătit pentru linişte… atunci merită să mai scriu încă o carte…

Nu pot decât să mulţumesc pentru ce mi se întâmplă...

Vineri 12.11

Înainte de a începe să scriu, am privit ultimul rând de data trecută: «Nu pot decât să mulţumesc pentru ce mi se întâmplă» şi m-am întrebat ce oare am avut în cap când am scris aşa ceva! Singurul lucru care îmi lipseşte acum pentru a spune acelaşi lucru, este pofta de învăţat. Ziua de astăzi a trecut fără a face mare lucru… o vizită protocolară, puţină curăţenie, puţin somn şi cam atât. A şi statul cu cartea în faţă, era să uit amănuntul ăsta.

Ultimele două zile au fost învăluite într-o apatie de nedescris. Practic mergeam pe stradă şi mă întrebam ce ar trebui să am ca să fiu fericit, să îmi placă viaţa, să îmi facă plăcere să trăiesc şi nu găseam nici un răspuns. Nimic, de parcă … Nu ştiu ce să mai cred. Am câteodată nişte stări, de nu mă recunosc!

Tot ce ţine de carte, orice referire la ea, a început să mă enerveze. Şi ar fi bine să mă abţin să trimit mesaje în perioada asta, pentru că în situaţii de acest gen pot să fiu acid fără să vreau … Doar Ancuţa mi-a spus acum câteva zile că e-mail-ul meu a fost cel mai greu pe care l-a citit vreodată… Şi nu i-am scris cine ştie ce răutăţi… De data asta o să-mi calc pe inimă şi n-am să-i scriu Laurei, să nu mai facă nici un efort pentru a citi cartea, care cu siguranţă nu merită nimic…

Am învăţat un lucru din toată întâmplarea asta. Nu am să mai cer sfatul nimănui dar absolut nimănui, când am să mai termin vreo carte. Fiecare are treaba lui şi e firesc să n-o citească nimeni, la urma urmei de ce ar face-o?

….. Mi-au dispărut toate ideile… Nici nu mai ştiu ce vroiam să scriu când am deschis jurnalul… Poate că nu vroiam să scriu nimic, poate că doar vroiam să treacă timpul sau să… imprim o stare.

Am mare noroc cu îndrumătorul şi cu asistenţa lui, care îmi apreciază munca. Asta îmi mai dă curaj, că altfel, nu ştiu ce m-aş face!

Gata cu trăncăneala inutilă pe seara asta! Am să încerc să văd dacă mai pot face ceva acum. Ceva serios, de data asta.

Miercuri 17.11.2004

Astăzi a fost o zi grea… Durerea pe care am simţit-o în partea dreaptă a abdomenului şi slăbiciunea care m-a cuprins, amestecată cu refuzul doctorului român de a mă consulta, m-au făcut să mă simt insuportabil de slăbit şi deznădăjduit. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva trebuie să merg la urgenţe, dacă nu cumva am apendicită, dacă nu cumva pot păţi ceva grav. Parcă nu-mi mai merge nimic bine. De două săptămâni sunt slăbit, nu mai am poftă de mâncare, nu-mi mai trebuie nimic, nu-mi mai place nimic… Şi totuşi, de ce vorbesc aşa? Am primit de acasă opera fantastică a lui Eliade şi am început să recitesc Domnişoara Cristina. Chiar acum m-am ridicat din pat, puţin obosit puţin de atât citit. Este un lux să citesc acum din această carte dar cu atât mai mult mă fascinează. Nemâncatul, durerile amorţite acum, firul ameţitor al povestirii, parcă mă trag într-un vis real, parcă scriu prin vis, fără să-mi dau seama de ce se întâmplă cu mine. Citind din Eliade, îmi dau seama că nu voi putea scrie niciodată ca el, cu toate că mi-aş dori. Hmm… Văd că nu mă mai mulţumesc să pot citi operele lui, acum vreau să şi scriu ca el… De unde atâta tupeu, nici eu nu ştiu! Punându-mi această întrebare, iarăşi mă gândesc la ce am eu, ce aş putea să exploatez, ce pot face mai bine… Acum când sunt puţin deprimat, nu găsesc nici un răspuns iar la dorinţa mea de a fi ceva mai deosebit, de a face ceva, îmi răspund tot eu, amintindu-mi de ce mi-a scris mama, că este mândră de mine şi că simte că nu a trăit degeaba… Poate că ar trebui să îmi ajungă asta, poate că ar trebui să fiu mulţumit şi fericit, poate ăsta este scopul meu. Nu ştiu… Îmi fac planuri să scriu în continuare la noua carte şi aşa am să fac, cu toate că mi se pare că încă un personaj fizician, o să fie plicticos. Dar asta mi se pare interesant. Poate că voi face un experiment, poate ca o să scriu numai pentru mine. Vom vedea. Sper să nu pocnească nimic în mine în noaptea asta… M-am gândit astăzi mai serios la moarte, cum aş reacţiona, cum aş vedea lucrul ăsta… Dar poate este infantil… Cu siguranţă că e infantil şi prostesc. Ideea la care am ajuns, a fost că nu pot să-i necăjesc pe ai mei atât de mult, că trebuie să mă lupt şi să trec de toate problemele. Acelaşi spirit stupid de sacrificiu! Cu ajutorul lui am făcut cele mai mari tâmpenii până acum…

Am obosit… Stau nemişcat ca nu cumva să mai simt durerea, ca nu cumva să-mi stric buna dispoziţie câştigată brusc, ca nu cumva să-mi înfrâng credinţa.

Duminică 28.11

Aşa deci… Pe data de 17, eram «dezamăgit»… Ei bine a trecut ceva timp de atunci şi s-au întâmplat multe. Chiar dacă nu mă las eu dus repede la spital şi cu atât mai puţin la urgenţă, până la urmă a trebuit s-o fac. De data asta, însă, am ştiut unde să mă duc şi mai ales, ce mă aşteaptă. Prevăzător, mi-am luat un volum din operele fantastice ale lui Eliade şi am plecat la spital. În sala de aşteptare de la urgenţe am stat puţin comparativ cu cât se stă de obicei dar destul de mult încât să aibă timp Ionuţ să mă sune şi să mă ameţească cu cheful lui de vorbă. Eu nu puteam să stau bine în picioare şi el nu vroia să înţeleagă, aşa că a trebuit să-i spun direct şi cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Până nu a terminat ce a avut de spus, nu s-a lăsat. A urmat o noapte întreagă de analize şi in premieră absolută, am stat cu perfuzia în venă. O noapte întreagă am avut frisoane şi nişte stări îngrozitoare. După câteva zile am putut să lucrez, aşa că am făcut progrese la cele câteva lucrări pe care trebuie să le predau. De acum le-am învăţat pretenţiile profesorilor, aşa că nu mai am nici un stres. Oricum, orice ar fi, mergem înainte.

Acum am o stare ciudată de moleşeală, nu îmi vine să fac nimic, parcă nu mă pot mişca în voie… Dar oricum, nu se compară nici pe departe cu starea în care îmi venea să-mi fac testamentul…

De speranţe şi vise nici nu mai are sens să vorbesc, pentru că încep să pălească şi ele, de parcă nu mai am forţă nici să visez… Şi totuşi se spune că speranţa moare ultima…

            Ei, cam aşa îmi mergeau treburile, până când au început să se întâmple lucrurile ciudate de care vreau să pomenesc acum… E-mail-urile Laurei… Dacă nu erau ele, cine ştie, poate că nu se întâmpla nimic.

O zi obişnuită, care nu spunea nimic deosebit. Întors acasă, am deschis internetul pentru a-mi citi mesajele, încercând din răsputeri să-mi fac speranţe că voi găsi cine ştie ce mesaje, prin care să mi se aducă la cunoştinţă că ultima mea carte este citibilă. În căsuţa de e-mail era doar unul, de la Laura şi cum aşteptam mereu să găsesc nişte idei despre cartea mea şi nu numai atât, ci şi noutăţi din ţară, l-am deschis imediat.

Cunoscutul fond special de culoare albastră, caracteristici esenţiale ale mesajelor Laurei, mi-au apărut pe ecran.

«Am revenit din concediu.

Au fost zece zile în care am stat numai cu surioara mea şi cu îngeraşul.

Sunt înnebunită dupa el, e un încruntat şi un interesant, de mic.

Nu are figura clasică de copilaş.

Cred că are deja gânduri. Cuta lui orizontală de la baza nasului îmi spune multe.

Părinţii sunt extrem de obosiţi, pentru că micuţul nu doarme deloc şi se adaptează greu la mediul extern.

Si în plus, s-a născut şi răsfăţat.

Şi bietul, mai are şi colici!!

Sora-mea nu are timp de nimic şi chiar mi-a spus că nu a apucat să-ţi scrie, doar să-ţi trimită un mail cu nişte poze, la comun.

Eu nu mai zic, numai la ei am stat de dimineaţă până seara.

Incredibil câtă lume trebuie să se învârtă în jurul unui încruntat!

Să ştii că nu am apucat încă să citesc, ci doar să răsfoiesc manuscrisul, care a venit odată cu David…

Îmi pare rău, sunt curioasă, nerăbdătoare să-l citesc, să te descopăr şi pe tine – care te-ai dezvăluit atât de curajos şi ai depus atâta efort - şi să-ţi trimit feedback-ul.

Mai scrie-mi când mai poţi şi eu o să încerc să-mi fac timp să-ţi răspund, dacă micuţul David binevoieşte .

Nici prin propria mea casă nu prea mai stau. 

Laura»

După ce am citit mesajul, nu am putut să mă abţin să nu-i scriu. Şi după câteva rânduri de felicitări şi de încurajări pentru tot ceea ce face, pentru ajutorul pe care îl dă surorii sale, am trecut şi la ideea care mi se părea inacceptabilă: «sunt şi curioasă şi nerăbdătoare să-l citesc, să te descopăr şi pe tine – care te-ai dezvăluit atât de curajos şi ai depus atâta efort». Mă rog, efortul treacă - meargă dar chestia cu dezvăluitul, mă zgârie pe creier. De ce oare crede Laura că eu «m-am descoperit» în acea carte? Bine, pe de o parte te descoperi câte puţin în orice scrii dar… Aşa că, m-am apucat să-i răspund:

«Dragă Laura… Încep în acest mod convenţional, pentru că sunt puţin iritat… Sunt de acord că într-un fel sau altul m-am descoperit în acea carte. Bineînţeles că acolo sunt gândurile mele dar asta nu înseamnă că citeşti o autobiografie. De altfel, ar fi penibil din partea mea să scriu o autobiografie, când viaţa mea de până acum nu spune la nimeni nimic şi nici chiar mie nu-mi spune mare lucru. Îmi preţuiesc destul de mult timpul, pentru a nu-l pierde pe lucruri inutile. Dacă aş fi scris o autobiografie, cu siguranţă că nu ar fi fost interesantă deloc şi în al doilea rând, nu aş fi dat-o nimănui să o citească. Nu pot să mă compromit chiar aşa…

În altă ordine de idei, personajul principal al cărţii este înzestrat cu anumite calităţi, pe care eu mi le-aş fi dorit, e drept dar pe care nu le am. Astea sunt şi frumuseţea şi libertatea pe care ţi le dă scrisul: poţi să creezi un personaj cu toate calităţile care-ţi lipsesc ţie şi poţi să-l pui în situaţii în care tu nu ai nici o şansă să ajungi. Prin urmare, aş fi nedrept să-mi arog toate acele calităţi.

Şi mai este ceva… Mă crezi atât de impertinent, încât să scriu o carte despre mine, în care să descriu cât de frumos, inteligent şi spiritual sunt iar la urmă să afirm că am ajuns şi la iluminare?!

Te rog frumos… Măcar puţin respect…. Mai am şi eu o umbră de demnitate, pe lângă o imaginaţie bogată…»

După ce-am trimis e-mail-ul, am mai petrecut ceva timp gândindu-mă la întorsătura pe care o iau lucrurile. De ce oare cred ceilalţi, că eu am scris o autobiografie? Pe mama o înţeleg. Sunt şi întâmplări reale acolo, de la care am plecat pentru a avea un fir logic iar ea recunoscându-le, a luat totul ca fiind real. Şi tocmai pentru că a recunoscut acele întâmplări reale, nu mai pot să-i demonstrez că restul este ficţiune. Asta pot înţelege şi pot trăi cu această idee dar de ce ceilalţi, care până acum se reduc la Laura, cred că este o autobiografie, chiar fără să mă cunoască, fără să ştie nimic despre copilăria şi adolescenţa mea?

A doua zi primesc următorul răspuns.

Modest ca întotdeauna dar nu te mai cred!!!

Imaginaţia nu e singura ta calitate şi nu mă face să-ţi trimit un mail pe zi, ca să-ţi amintesc!!!

A-ţi scrie biografia, nu e deloc semn de impertinenţă. Este genul pe care-l iubesc cel mai mult, cel mai veridic şi cel mai plin de învăţăminte. CEL MAI.

Nu mi-ai mai spus nimic de colegi şi de doctorat.

Sora mea s-a simţit foarte rău azi dimineaţă, a clacat.

Si m-a sunat la şase dimineaţa să mă duc imediat la ea, că nu mai poate să se ţină pe picioare…

Eu cred că totul e de la oboseală iar mâine o iau pe sus şi  o plimb măcar ½ h Trebuie să iasă din mediul ăla…

Aştept şi de la tine mai multe veşti, te-ai zgârcit la vorbă.

Şi abia aştept să citesc manuscrisul.

Te pup .

Şi să ştii că ne e dor şi ne gândim la tine. Scrie-ne şi-i spun şi ei ce mai faci.

Colegele?????:)

Citind e-mail-ul ei, m-am simţit ca şi când am scris degeaba ultimul mesaj. Nici nu l-a luat în seamă. Pentru a o face să înţeleagă şi să nu mai facă asemenea comentarii, am să fiu mai dur de data asta. Nu se mai poate cu binişorul… Şi spunându-mi acestea, am început să-i scriu.

«Salutare, geniu mic! (Asta era formula standard de când, după nişte discuţii, mi-am dat seama că Laura avea într-adevăr, ceva genial în modul ei de a fi). Pentru început, aş vrea să-ţi spun că, dacă tu reuşeşti să mă faci pe mine să cred că am scris o autobiografie, atunci o să intri în istoria criticii literare şi totodată în cartea recordurilor, pentru că ai reuşit să faci un scriitor (aici exagerez puţin, făcându-mă scriitor dar o fac doar în interesul retoricii…) să recunoască până la urmă, că a scris fără să vrea, o autobiografie… Mă gândesc că ar fi tare interesant să scrii un roman şi să iasă o autobiografie...

Trimite-i salutări surorii tale şi sper să aud numai veşti bune de la voi. Ajut-o şi tu cât poţi acum, în momentele mai dificile. Totul o să fie bine, vă spun eu.

Ce mai fac?.. (Trebuie să recunosc că întrebarea asta e cea mai grea… Ce mai fac? Păi aş putea să scriu pagini întregi despre o singură zi şi poate o s-o fac odată, când o să am timp, atunci când o să mă mai întrebe simplu «ce mai faci?», Numai aşa, să se înveţe minte să mă întrebe ceva exact).

Uite, cu treburi, cu grijile şi frământările de zi cu zi… (De fapt ar fi simplu, pe de o parte, să-i scriu ce mai fac, că doar sunt în sesiune şi mai toată ziua citesc… Dar să nu mă pună mai apoi să-i spun ce citesc, că asta ar fi mai greu…)

Colegele?... (Îmm…. Ce să-i povestesc despre colegele mele? Că nu mă bagă nici una în seamă? Că nu îmi răspunde niciuna la scrisori, chiar şi atunci când mi-au promis că o s-o facă? Dar am nişte «colege» super drăguţe, mă refer la cele trei examene care se apropie, la cele trei cursuri de pe trimetrul ăsta, care mă vor necondiţionat şi nu fac mofturi deloc… Abia aşteaptă să mă sărute pasional, cu câte un F. Şi aşa mi-a venit ideea să-i scriu despre aceste „colege”. Ne mai amuzăm şi noi…)

„Acum, nu că vreau să mă dau mare dar am trei colege simpatice, nu yic nu, care se ţin de mine scai... Bănuiesc că ai să râzi acum... Dar aşa este. Nu ştiu exact cum s-a întâmplat... Adică ştiu, că doar eu am fost de vină, eu le-am ales într-un fel (aşa şi este, că doar eu am făcut alegerea cursurilor şi nu ştiu cum de m-am trezit cu cele mai grele posibile...) iar acum, uite că m-am pricopsit cu câte o întâlnire cu fiecare în parte, în fiecare săptămână. (Aşa şi era, pentru că aveam un curs pe săptămână la fiecare materie). Problema mai interesantă, este că trebuie să fac faţă la toate trei deodată... Şi nu-i uşor deloc...

Nu-ţi mai spun că s-au şi abonat fiecare pentru o întâlnire mai romantică (la examenele scrise, de sfârşit, mă refer dar lasă să ghicească singură…) şi atunci nu ştiu cum am să scap, sincer. Aşa, cu întâlnirile astea săptămânale mai merge… Mai un banc, mai o nuanţare, ce am mai citit, ce-am mai înţeles… Ştii şi tu cum este. Dar când o veni timpul pentru romantism, sincer nu ştiu ce-am să mă fac! Fiecare cu felul ei de a fi şi sunt trei, nu una!

Nu am crezut că o să ajung în situaţia asta vreodată dar uite şi tu...”

Peste o zi, fără nici o întârziere, când mă întorc de la şcoală, găsesc mesajul :

„Am înţeles că ai fost bolnav.

Şi n-ai spus nimic. !!!!

Îţi scrisesem un mail, că înţeleg că „les trois filles” se ţin după tine dar nu ştiu cum e cu programările.

Am vrut să mai scriu ceva şi în aşteptarea timpului disponibil, a rămas mail-ul necompletat şi netrimis.

Eu zic, în loc de programări, să o alegi pe cea mai serioasă şi să-i dai mână liberă.

Am vorbit ieri cu sora mea despre tine.

Zicea ca îi pare rău că nu mai apucă să-ţi scrie dar să nu crezi că nu se mai gândeşte la tine.

Ieri am dormit la ea, aşa ca nu prea am dormit. Te scoli de câte 3 ori pe noapte (major) şi total şi de alte câteva ori parţial, să-l mai legeni un pic, să-i aranjezi suzeta, să-l schimbi.

Nu seamănă cu Sis deloc, poate doar nasul. Dar voi, bărbaţii, nu vă pricepeţi la asemănări şi puteţi spune orice.

Ţi-am spus că m-am înscris la examenul de traducători şi că am dat o grămadă de bani.

Dau examenul în ianuarie şi nu am apucat să mă pregătesc deloc.

Mă gândesc cu teamă că nu-l iau.

Nici acasă nu prea mai ajung: serviciul şi Sis.

Ai grijă de tine şi mănâncă şi tu sănătos, zdravăn. Asta e cel mai important. Nu mult. Sănătos. Promiţi?

AŞA A ZIS SIS.

Hai, te pupăm. Îţi mai trimit poze.

După ce scap de examen, îţi trimit comentariile la manuscris.

P.S. Şi vezi cu fetele alea. Eu sunt pentru cea serioasă.

Doamne, aşa pe ocolite vorbeşti, că aş putea înţelege orice şi nimic.

Ce e cu fetele astea?

Ştiu una de alta sau le păcăleşti? Că nu-ţi stă în fire…

Aştept să mă informezi de chestii serioase, nu de aventuri.

Vedem. Baftă şi ţie!”

Mesajul pe care tocmai îl citisem, îmi clarifica ceva: Laura ori nu bănuieşte la ce mă refer eu ori vrea să mă facă să îi spun eu până la urmă... Dar mai mult ca sigur că nu şi-a dat seama. Distracţia începe să fie din ce în ce mai interesantă, mai ales că fiecare dintre noi vorbim de lucruri diferite... De răspuns, nu i-am răspuns imediat, cu toate că mesajele ei începeau să mă amuze din ce în ce mai tare, prin confuzia pe care o făcea dar peste câteva zile, când am prins un moment mai liber, m-am gândit să-i răspund.
Ei şi dacă tot nu mă crede ea în stare de cine ştie ce nebunii, atunci să mă exprim mai clar:

„Salutare, geniu mic!

(Pentru că nu-i scrisesem de ceva vreme, fiind în sesiune şi concentrându-mă exclusiv pe învăţat, a trebuit să încep prin a-mi cere scuze. )

Ştiu că este rândul meu să-ţi scriu dar nu am făcut-o până acum, pentru că am avut treabă cu fetele acelea de care ţi-am povestit. Pe una am dat-o gata (şi adevărul era că trecusem de primul examen cu bine) şi sper să rămână cu o impresie bună despre mine. Nu că aş mai vrea s-o mai întâlnesc, cu toate că acum mi-ar fi mult mai uşor să mă descurc cu ea, odată ce-i ştiu toate pretenţiile...

Mai mult, la despărţire i-am făcut cadou o carte de Eliade, ca să mă ţină minte măcar cu asta, dacă nu cu altele.

Pe 10, adică nu mâine ci poimâine, am întâlnire intimă cu alta şi se pare că asta este mai cu figuri... mă rog, sper să mă descurc...(al doilea examen din cele programate mi se părea mai dificil)

Ceea ce face obiectul acestui e-mail nu este să mă laud cu aventurile melea moroase, ci pur şi simplu ca sa-ţi arăt că încă mai sunt în stare să scriu. Trei fete deodată nu-i o bagatelă…

Cu examenul ce ai mai făcut?

Hai că te las acum pentru că sigur ai treabă, sau ai de citit, că te ştiu eu.

Baftă şi să ai o săptămână frumoasă în continuare!»

În loc să înceapă să bănuiască ceva, Laura credea din ce în ce mai mult în povestea mea, care era cât se poate de reală, de altfel.

Ea continua să-mi scrie:

Dragă Tudore,

Am râs de problemele pe care le ai. Nu ştii care!!

Dar inimioara??

Oricum, mi-e tare greu să te aşez în tabloul ăsta.

Tare greu. Dar îmi place că mi-ai scris chestiile astea.

Sunt mai curioasă cum e cartea (manuscrisul). Abia aştept să ajung la ea.

Să-mi povesteşti cum petreci sărbătorile.

Te pup.

P.S. Eliade e o metodă bună de a rămâne în amintirea bietelor fete.

Nu mai fi şi tu aşa de şmecher!!

Răspunsurile mă amuzau din ce în ce mai mult, odată ce lucrurile avansau şi se încurcau. Oricum, eu rămâneam fidel întâmplărilor, făcând doar o descriere exactă a evenimentelor...

„Ultimele două săptămâni au fost de groază, nu altceva. Fetele acelea de care îţi vorbeam, au avut pretenţia să vină una după alta. Este adevărat că nu au ştiut una de alta dar şi-au ales tare prost întâlnirile... Cum nu am avut dreptul la proteste, a trebuit să fac tot ce-i omenesc posibil, adică bărbăteşte posibil, mă rog... înţelegi ce vreau să spun, ca să fiu prospǎţel pentru fiecare. Ele se pare că nu au observat nimic dar numai eu ştiu prin ce emoţii am trecut! La urma, urmei era onoarea mea în joc, nu puteam să fac o figură proastă... Nu se cade aşa ceva, mai ales că m-au aşteptat aproape trei luni.(Un trimestru întreg...)

Întâmplarea face ca una dintre ele să mi se confeseze după, în momentele de relaxare totală, şi să-mi spună: Am ajuns la concluzia că eşti un băiat foarte inteligent, numai că mai ai de lucrat la limba franceză! În ultimul moment m-am abţinut să nu sar de pe scaun şi să-i strig cât de tare pot: " Cum îţi permiţi cucoană!? Eu, care..." dar după ce-am căutat câteva secunde nişte exemple, negăsindu-le, m-am abţinut... (Chiar aşa se întâmplase, o profesoară îmi spusese că făcusem o lucrare foarte bună dar că avusesem câteva greşeli de gramatică şi că dacă nu ar fi fost acestea, mi-ar fi dat nota maximă).

Nu ştiu dacă îţi poţi da seama ce faţă am făcut. De fapt, nu ştiu sigur nici eu dar ce pot să-ţi spun, este că am încercat din răsputeri să scot un zâmbet, oricât de chinuit dar nu am reuşit... Dinţii îmi erau prea incleştaţi...

Să-i spui unui bărbat, după trei ore..., că este inteligent, asta-i obraznicie! Îngrozitor!!!!

Mă întrebi dacă ştiu una de alta... Cum să ştie? Că doar nu am înnebunit! Şi oricum, dacă ar şti, tot degeaba, pentru că fiecare îşi vede interesul. Se pare totuşi că în final au ştiut una de alta şi chiar au schimbat nişte păreri între ele.(Şi chiar aşa fusese. Doi dintre profesori se întâlniseră şi printre altele, discutaseră şi de studentul român, lucru de care auzisem întâmplător).

Şi cu asta s-a terminat cu aventurile amoroase pe trimestrul ăsta.

Îţi urez un weekend superb, spor la treabă, pentru că ştiu că o să munceşti orice ai face şi spor la învăţat pentru examenul din ianuarie!

Laura, ameţită complet de „destăinuirile” mele, îmi trimite un mesaj printre rândurile căruia se putea citi şi puţină neîncredere, dezamăgire, ofensă dar şi curiozitate:

„Dragă Tudore,

Nu mai ştiu ce să mai cred despre tine...

Este adevărat că nu te cunosc foarte bine dar nu te credeam chiar aşa...

Refuz să cred tot ce mi-ai scris!

Eu sunt bine şi contrar bănuielilor tale, nu învăţ pentru examen ci citesc ce îmi place mie, mă relaxez.

Trebuie să recunosc că m-ai amuzat cu toate întâmplările tale dar ar mai fi ceva. Nu mi-ai spus nimic despre a treia fată. Ai pomenit doar de două dintre bietele fete înşelate... Îţi ţin pumnii!

Îţi mai scriu!”

Răspunsurile mele deveneau din ce în ce mai naturale şi mai fireşti, odată ce îmi creasem acest univers ce îmi oferea o mulţime de evenimente şi întâmplări, ce puteau fi povestite în aşa fel încât să se încadreze perfect în  tabloul care devenea pentru Laura din ce în ce mai ciudat.

„Salutare, geniu mic!

Tocmai începusem o lectură sforăitoare din "Le sacré et le profane" iar autorul nu cred că trebuie să-l mai menţionez, când am fost sesizat de calculatorul meu obosit, că am primit un mesaj. Când am văzut că este de la tine, am lăsat cartea din mână şi l-am deschis imediat.

Recunosc că am mizat pe faptul că am să te fac să râzi puţin, aşa că îmi consider misiunea îndeplinită şi scopul atins.

După câte ţi-am scris nu ştiu cum poti să îmi vorbeşti de "bietele fete". Mă rog, tu poţi să le spui cum vrei dar eu nu o să folosesc termenul ăsta pentru nimic în lume. Care biete fete, când au şters cu mine pe jos de nu m-am văzut, când... Mă rog... Dar nu vreau să întregesc tabloul care devine deja din ce în ce mai încărcat. (Şi adevărul era că mă simţeam frânt de oboseală şi începusem să număr zilele până la vacanţă. Deja nu mai conta nimic. Să scap de toate examenele onorabil şi gata!)

Nu ştiu dacă ai auzit dar la universităţile nord americane sunt societăţi secrete ale studenţilor. Secrete... Nu mai sunt ele în totalitate secrete, odată ce-am auzit şi eu de ele dar tot au rămas cu o influenţă şi cu o faimă anume, misterioasă şi ocultă. Există edificii speciale unde se întâlnesc aceste societăţi şi de asta poţi să îţi dai seama după semnele medievale care le ornează.

"Recrutările" nu ştiu pe ce bază se fac iar iniţierea este destul de lungă şi plină de obstacole. Problema este că niciodată în primul an de încercări, nu ştii ce ţi se întâmpla în mod obişnuit şi ce apare special pentru a te pune la încercare şi pentru a te forma. Toţi studenţii din anul întâi ştiu lucrul ăsta şi parcă toţi aşteaptă să li se întâmple câte ceva mai deosebit dar numai foarte puţini sunt aleşi. Se pare că şi profesorii sunt implicaţi puţin şi că dirijează şi supraveghează totul de la înălţime. (De ce am început să-i scriu Laurei toate lucrurile acestea, nu ştiu. Poate ca să fac tabloul din ce în ce mai complicat şi neverosimil... Pentru că mai era puţin şi se termina sesiunea şi ea trebuia să-şi dea seama despre ce îi tot vorbisem până atunci. Altfel, riscam să intru în vacanţă şi să rămân fără fapte reale şi mai mult decât atât, să-mi compromit imaginea onorabilă rămasă acasă. Asta în caz că nu ştia încă tot Bucureştiul că eu fac ravagii amoroase prin Montreal)

După toate câte mi s-au întâmplat... Nu vreau să fiu paranoic, dar... aş înclina să cred...

Eu eram băiat cuminte, mă ştii doar şi la locul meu, şi... Dar ce să-ţi mai spun, că doar mă cunoşi puţin. Ei bine, totul a fost la fel până când am intrat în şcoala asta stranie, cu clădiri imense dar cu nişte culoare strâmte, cu oameni deosebit de amabili, care în loc să te ajute, te pun să faci ceea ce vor ei...

Dar trebuie să uit! Şi repede pentru că dacă nu e rău de tot!...

Trei fete. Toate complicate, extrem de misterioase şi deosebit de frumoase, să se ia de mine!... E suspect şi eu în loc să-mi dau seama de la început... Dar unde mi-a fost mintea? Parcă şi tu mi-ai spus că nu mă crezi. Trebuia să-mi dau seama că nu e ceva firesc, că e ceva la mijloc, ceva ocult...

Ah, e cald în camera asta... parcă-ar fi un semn că am scris prea mult... Parcă nu mai pot să respir ...

E suspect, îţi spun...

Şi aşa cum au venit toate trei, tot aşa au dispărut deodată, lăsându-mă în beznă. (Absolut firesc, odată ce intrasem în vacanţă şi terminasem cu toate examenele...)

Ultimele zile au fost un fel de agonie... Eram liber şi nu mă mai simţeam bine în libertate... Aş fi dat orice să văd numai un semn că măcar am trecut de prima încercare dar nimic... Totul parcă îngheţase în jurul meu.

Ieri când am fost pe la şcoală să le urez, la cei care încă nu plecaseră, toate cele bune, nu am mai găsit pe nimeni.

Tot pavilionul imens, cu săli de clase şi birouri, cu amfiteatre şi săli de mese era gol. Complet gol. Demult îmi doream să fiu numai eu treaz într-o lume adormită dar am fost luat prin surprindere... Nu se mişca nimic, nu se auzea nimic. Culoarele înguste, pe care le ştiu atât de bine, acum erau diferite, adică nu se mai terminau...  Se terminau dar... undeva în întuneric şi  cine s-ar fi dus până acolo?

(povestirea asta halucinantă... cred că îmi era inspirată de ultimele lecturi, altă legătura nu pot să fac cu realitatea...)

La secretariat nu era nimeni dar calculatoarele erau pornite, chiar şi un stilou deschis uitat pe birou... Ciudat, tare ciudat...! Pentru un moment m-am gândit că se ascund toţi de mine şi mă aşteptam să apară de după o uşă, careva..

Dar de ce-ţi spun eu ce s-a întâmplat ieri, când nu ştiu ce se întâmplă astăzi...

Febră nu am, pentru că ştiu cum e să ai febră şi totuşi e prea cald. Am deschis toate geamurile şi tot nu s-a schimbat nimic, frigul de afară nu vrea să intre în camera mea... Şi nici nu visez, pentru că tastez, îmi simt degetele... Nu! De visat, nu visez!

Oricât ar încerca ei să mă facă să nu-ţi spun, tot am să-ţi spun, cu ultimele puteri, pentru că aşa vreau eu.

Am prins un fir, că vacanţa o să fie un fel de odihnă amestecată cu amnezie iar când va începe trimestrul al doilea o să întâlnesc alte trei fete. Trei fete şi mai frumoase ca primele, pentru că de data asta o să pot să le aleg mai în cunoştinţă de cauză... Iar când va fi să fac alegerea, o să ştiu să mă uit la firea fiecăreia, nu o să mă mai las păcălit de aparenţe. Deja am învăţat lecţia...

În seara asta, pe la 19.30, trebuie să mă duc la un Party de Noel, organizat de departament... Nici nu ştiu la ce să mă aştept dar mă simt atras irezistibil, nu mă pot opune... Am încercat să fac orice astăzi numai să nu mă mai gândesc la ce o să se întâmple diseară dar nu am reuşit... Orice aş fi făcut... tot acolo mă gândeam şi tot pe ele le văd... Cele trei fete frumoase...

Mai că le urăsc deja după câte mi-au făcut şi totuşi vreau să le văd iarăşi. Zi şi tu dacă-i normal. Şi ca  să vezi că nu mi-e frică, am să răspund eu înaintea ta. Nu! Nu, dragul meu! Nu este normal. Eşti legat...

Dar nu am fost niciodată la o ghicitoare, nu am fost şi nici nu cred în ele, cum aş putea să fiu ... legat? Am terminat fizica la Măgurele, voi lucra în marile laboratoare ale lumii, nu mă împiedic eu de o vrăjitoare. Nu se poate să fi căzut aşa de rău... nu se poate.

Şi cui îi pasă de vrăjitoare? Să facă cu mine ce vor, că nu mă mai interesează. Pur şi simplu. Dar dacă ai să auzi, sau am să-ţi scriu că am făcut cine ştie ce... să nu crezi. Nu mai sunt eu...As fi vrut să fiu dar nu mai sunt...

Am să încerc să mă ţin de promisiune şi să-ţi povestesc cum au fost sărbătorile dar nu ştiu dacă o să îmi mai aduc aminte de ceva. Ameţeala a început de acum şi dacă nu aş scrie la calculator ai putea observa că îmi tremură mâinile.

Şi e cald, neînchipuit de cald...”

După ce am terminat mesajul, l-am mai citit încă odată şi am fost mulţumit. Era o chestie atât de confuză şi suprarealistă încât Laura trebuia să-şi dea seama. Cu toate astea, de dragul povestirii şi al suprarealismului mai introdusesem nişte mici amănunte care nu se potriveau deloc dar speram ca Laura să-şi dea odată seama şi să terminăm cu subiectul ăsta.

Se pare că Laura ghicise ceva dar nu era sigură de nimic şi asta reieşea clar din mesajul ei, pe care l-am primit peste câteva zile.

« Îmi place că în povestioara asta cu graţziile ,cuvântul de cod este “Sacrul şi profanul”. Că prin intermediul acestui detaliu te–am putut descifra.

Şi îmi mai place că, ştiindu-te om serios, am oscilat tot timpul între a te crede şi a-ţi aprecia talentul de povestitor.

Evident, ai reuşit să mă faci iar să chicotesc»

Aşa că jocul a continuat, cu toate că eram deja în vacanţă şi aluziile la cele trei fete nu îmi mai făcea o plăcere  deloc, aducându-mi aminte de perioada sesiunii dar de dragul jocului, am continuat.

«Salutare geniu mic!

Mă bucur că iarăşi am reuşit să te fac să zâmbeşti.

Adevărul este că au fost mai multe "chei" în text iar pe de altă parte... ştii şi tu că marile adevăruri se spun în glumă...

Îţi doresc o săptămână frumoasă şi promit să-ţi mai povestesc despre fete, pentru că aşa mă mai analizez şi eu la rece, pentru că atunci când mi se înroşeşte urechea stângă, da, stânga parcă, deja nu mai "procesez" bine... mă ştii mai emotiv... ce să fac! Iar cu fetele nu am ştiut cum să mă port niciodată. Doar tu ai spus de atâtea ori despre mine că sunt un "băiat serios". Vezi, asta este cea mai bună dovadă. Un băiat trebuie să fie în orice fel vrea dar să nu ajungă să spună despre el fetele, că este "serios". La ideea asta am ajuns după ce am trecut prin ce am trecut. Gata! S-a terminat cu seriozitatea, cu ... analizele efectelor în lanţ, cu părerile ce se formează despre mine, cu sentimentalismele şi tandreţurile. Prin natura lui, bărbatul este inconştient şi aşa trebuie să rămână. Puţin impertinent, puţin neîngrijit şi cu o lipsă totală de respect şi maniere. Practic, ce este important, este forţa ce se degaja din nonconfomism, neopozitivismul, dacă putem spune aşa, puterea de a trece peste micile contracte sociale, cruzimea de a nu se uita în urmă.

Dar ceea ce fac eu acum... este doar o palidă imitaţie a lui Lembke, care se împotrivea din când în când Iuliei Mihailovna, după ce săptămâni întregi făcea numai ce spunea ea iar ea nu înţelegea că aceasta este o mică răbufnire de orgoliu, un mecanism de protectie al lui Lembke...

Aşa şi eu... fac pe revoluţionarul acum, când sunt singur la birou, de-ar apărea una dintre cele "trei graţii"... s-ar termina distracţia, aş uita de toate protestele şi planurile mele de răzvrătire şi ... aş deveni "pâinea lui Dumnezeu", un "băiat serios" în toată forţa cuvântului, nu altceva! Un "literat". Un "suflet sensibil" care scrie, rămâne...un "poet", un...fraier! Ce să mai spun... mi-a pierit şi ultima picătură de entuziasm numai cât m-am gândit la ele... Slăbiciune! Da, asta înseamnă! Tineretul din ziua de astăzi nu mai ştie să aprecieze... tradiţia şi valorile liberale... »

Cum mă aşteptam, mesajul şi-a atins scopul, mai exact a făcut-o pe Laura  să nu mai fie sigură de ceea ce credea că a descoperit, de faptul că m-a descifrat. Povestea era prea frumoasă acum, parcă nu vroiam să mă despart de ea, şi ca din întâmplare, am strecurat în text fraza care nega tot ceea ce recunoscusem: „marile adevăruri se spun în glumă”.

Şi cu toate acestea, sărbătorile au venit, că am vrut sau nu şi odată cu ele mesajele s-au oprit. Fiecare a plecat în vacanţă, fiecare se pregătea cât mai bine pentru evenimente, aşa că în afară de nişte e-mail-uri scurte de felicitare, nu am mai primit nimic. La rândul meu m-am limitat să răspund în acelaşi fel şi aşa... s-a stins povestea cu cele trei graţii. S-a stins şi sursa de inspiraţie pentru că sesiunea s-a încheiat iar eu am fost obligat să îmi redirijez lecturile spre un câmp mult mai plăcut, aşa că m-am cufundat în ele încetând să mai număr zilele până la trecerea în anul următor. Cura de lectură a fost destul de intensă iar o probă în acest sens a fost că mă pregăteam de revelion cu o seară înainte de eveniment iar aceste pregătiri au culminat cu scoaterea din dulap a costumului. Când eram îmbrăcat gata, mai să ies pe uşă, salvarea a venit de la nişte prieteni care mă sunaseră să mă întrebe dacă nu cumva vreau să fac revelionul împreună cu ei. La replica mea puţin ironică, cum că este puţin cam târziu pentru o invitaţie, răspunsul primit şi anume că mai am o zi să mă gândesc, m-a făcut să-mi dau seama în ce situaţie ridicolă era să ajung. Mă şi închipuiam la uşa gazdei cu cadoul în braţe, urându-i un an nou fericit...  Întâmplarea m-a amuzat puţin dar m-a şi făcut să-mi promit că o să-mi pun în cameră un calendar.

Aveam senzaţia că sunt rupt de realitate şi într-un fel aşa era, pentru că nu mai ieşisem din casă de câteva zile şi stând în cămăruţa mea întunecoasă... poate că asta mă dusese în eroare. Dar nu era numai asta. Îmi dădusem peste cap şi orele de somn. Citeam acum până la 5 dimineaţa, după care mă culcam şi mă trezeam pe la unsprezece, cu păreri de rău şi după ce reuşeam să mă ridic din pat, îmi promiteam de fiecare dată că n-o să se mai întâmple. Cu toate acestea, nu mai puteam ieşi din ritmul pe care mi-l impusesem, sau îmi era impus de lectură.

După Revelion, lucrurile s-au înrăutăţit. Mai era o săptămână şi începea al doilea trimestru de şcoală iar eu trebuia să fiu pregătit, odihnit, proaspăt şi cu chef de învăţat, ca după o vacanţă... iar eu nu mă simţeam aşa. Din contră, parcă eram mai obosit şi mai confuz.

Pentru şcoală aveam ce face, cum să nu! Aş fi putut să mă interesez de cursuri, să mă apuc de citit din bibliografia pentru fiecare curs în parte dar nu! Mi-am spus că mai bine folosesc tot timpul care mai rămâne până la începerea şcolii pentru a mai citi ceva relaxat, decizie tipică pentru mine, aşa că nu m-a mirat deloc cât de repede am acceptat-o şi chiar am uitat imediat toate celelalte variante. Şi pentru că primisem de curând de acasă trei volume conţinând nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, m-am gândit că ceva mai interesant decât să recitesc aceste nuvele, nu se poate. Iarăşi o încurajare tipică pentru mine şi nu o spun cu autoironie, pentru că mă cunosc prea bine şi dacă aş face-o, aş lovi în „temeliile fiinţei” mele, aşa că mă abţin. Prin urmare, m-am apucat de recitit nuvele fantastice fără să-mi mai pese de nimic, fără nici o remuşcare, cu conştiinţa clară că fac cel mai firesc şi mai necesar lucru posibil.

De obicei nu îmi place să recitesc cărţi iar dacă o fac, aleg altă limbă, adică în original. Acesta este singurul procedeu care mă face să nu anticipez nimic, să citesc cartea ca pentru prima oară. Acum însă, poate pentru că urmăream nu numai povestirea dar încercam să prind metoda, stilul, talentul autorului, a făcut ca lectura să mă absoarbă complet. Din când în când, mai notam în caietul pe care-l ţineam mereu lângă mine, lucruri interesante, pe care le găseam şi idei care mi se păreau pasagere şi care simţeam că s-ar fi stins imediat dacă nu le-aş fi notat. In prima zi de lecturi intense am fost atât de impresionat de stilul autorului de a crea suspansul, de a crea emoţii, aşteptări, etc., încât la un moment dat, la un pasaj bine scris am simţit cum îmi curg lacrimile. Aici m-am oprit intrigat, întrebându-mă unde o să ajung în ritmul ăsta, dacă am început să plâng... impresionat de stil. Pentru că practic nu ideile mă impresionaseră, sau mai exact nu ele în primul rând, ci ordinea şi felul în care erau aşezate şi se succedau... Dar am găsit imediat scuza: sunt obosit! Asta este... Ce-i prea mult, strică. Şi altele asemenea. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că iarăşi trecusem de mult de ora normală de culcare dar cu cine să mă cert şi la ce bun? Mi-am adus aminte că aveam în frigider o cutie cu suc de portocale şi pentru că la astfel de tentaţii nu rezistam niciodată, am spus că un pahar înainte de culcare, face bine. Ba chiar o să-mi aducă somnul. Un pahar mare, plin cu suc şi-a făcut apariţia pe birou şi după ce m-am aşezat confortabil pe scaun, punându-mi şi un fond sonor care îmi plăcea, am început să savurez sucul, care rezistase până la acea oră doar pentru că uitasem de el. Pentru că sucul stătuse ore bune în frigider, i-am simţit imediat efectul, înviorandu-mă şi apărându-mi o uşoară durere de gât.

La început, nu am dat nici o importanţă durerii de gât dar cu cât trecea timpul, această durere creştea. Spre dimineaţă eram deja răcit şi nu oricum, aveam febră mare. Cel puţin aşa mi se părea mie iar dacă asta simţeam eu, ce sens mai are să mă gândesc dacă a fost sau nu aşa? Trecusem prin toate fazele unei răceli bune şi acum mă găseam tremurând de frig sub cele două pături pe care le aveam la îndemână. Aş fi vrut să pot să dorm şi să dorm, dacă s-ar fi putut trei sau patru zile şi să mă trezesc refăcut, aş fi renunţat bucuros la câteva zile din viaţa mea pentru a nu mai trece prin tot chinul, dar... acum era cel mai rău posibil, nici de dormit nu puteam să dorm şi nici altceva nu puteam să fac. Şi totuşi, mai mult enervat de această situaţie, am început să citesc iarăşi din nuvelele fantastice, doar - doar o să uit de starea în care mă găseam, sau poate adormeam. In câteva zeci de minute, am terminat paginile care îmi mai rămăseseră de citit din „Domnişoara Cristina” şi care îmi aduseseră nişte autoaprecieri nu tocmai călduroase atunci când m-am surprins căutând puţin agitat întrerupătorul pentru a aprinde lumina la bucătărie, având impresia că o să dau şi eu cu ochii de Domnişoara Cristina...„ Mai bine ai vedea că nu te ţii bine pe picioare, decât să te gândeşti la ... Credeam ca eşti om serios...” Dar chiar şi aşa, până am aprins lumina, am simţit că a trecut un interval lung, mult prea lung. Iar când am închis-o, bineînţeles că am făcut nişte paşi mari şi repezi până la camera mea. „Sunt răcit rău de tot... Numai strigoii nu mă urmăresc pe mine acum. Strigoi, vrăjitoare... aiurezi dragul meu, să-mi fie cu iertare dar altă scuză nu-ţi găsesc! Sau poate ai luat-o razna de tot?! E posibil, de ce nu?!”

Enervat de toate câte mi se întâmplau, am pus mâna pe carte şi mi-am ales o lectură agreabilă: „La ţigănci”. Într-o fracţiune de secundă mi-am amintit de plimbările pe strada Mântuleasa, de verile calde din Bucureşti, de după-amiezile toride când puteai rezista numai la umbra copacilor stufoşi... „Asta am trăit eu, sau îmi aduc aminte din carte?” Întrebarea era cât se poate de legitimă pentru că toate amintirile mele erau confuze dar în acelaşi timp sentimentele legate de ele erau puternice. De plimbat, sigur ca m-am plimbat pe strada Mântuleasa dar nu ştiu exact dacă după-amiezile toride, copacii cu umbra lor... le-am trăit eu...

„Ei şi ce? Am şi eu un lapsus, ca să-i zic aşa, cu toate că... Dar cui îi pasă? Poate că ar trebui să scriu în jurnal, poate că o să-i ajute pe medici în elucidarea cazului...” Am dat să mă ridic din pat şi să mă îndrept spre birou dar cei doi paşi pe care trebuia să-i fac, mi s-au părut mult prea obositori şi am renunţat lăsându-mă să cad pe pat şi învelindu-mă repede cu păturile. Am refuzat să mă mai gândesc la ce mi se întâmplă, la cât de grav sau nu era, am lut cartea şi am început să citesc. Amintirile erau în continuare confuze dar sentimentul care punea stăpânire pe mine era cât se poate de clar: îmi era dor de străduţa aceea şi de tot ce era legat de ea. Plimbările, discuţiile, gândurile şi rugăminţile. Până şi lectura de acum, care tot de străduţă era legată, toate acestea mă făceau să-mi fie dor. Dar de ce anume, nu puteam fi sigur.

De data acesta, l-am urmărit pe Gavrilescu cu mare atenţie, încercând să descopăr şi să-mi amintesc fiecare loc prin care trecea. La casa ţigăncilor nu m-am mai gândit, pentru că mă chinuisem de prea multe ori să o găsesc iar asta însemna că ceva luciditate încă mai păstrasem. Treceam de la stările de frig la cele de căldură insuportabilă destul de des dar nu îmi puteam da seama dacă era din cauza lecturii, sau din cauza stărilor lui Gavrilescu, pe care le trăiam intens. La un moment dat am simţit că mi se face somn şi că dacă aş închide ochii ca să-mi aduc aminte de tot ce trăisem eu, aş fi regăsit momente agreabile. La urma urmei, poate că şi răceala este bună la ceva, mi-am spus şi am închis ochii, lăsând cartea pe piept.

Duminicile acelea de vară când mergeam la Universitate şi lucram dimineaţa în biblioteca imensă, ce păstra o răcoare plăcută, mai ales când vedeam ce soare era afară şi cum se topea asfaltul... Şi cum trebuia să mai fac şi pauze, ca doar eram în weekend, ieşeam prin poarta din spate a bibliotecii şi plecam spre strada Mântuleasa. De obicei luam şi tramvaiul câteva staţii doar aşa, ca să mă plimb. Ba nu, nu am luat niciodată tramvaiul, ştiu sigur asta, pentru că nu aveam abonament şi biletul mi se părea prea scump. Iar mie îmi plăcea să merg pe jos... Ce-ţi veni cu tramvaiul? Gavrilescu mergea cu tramvaiul, deşteptule... Da, aşa este. Cum ieşeam pe poarta din spate a bibliotecii, o luam pe străduţele acelea mici şi umbroase, pe care nu mai era nimeni la ora aceea pentru că era ora la care lumea stătea prin case şi se odihnea. Până şi portarii de la bibliotecă dormeau pe câte un scaun sau două, pe care le scoteau în faţa intrării. Şi mai ţin minte că, din când în când, mai încercam şi-i trezeam, punându-le în mână câte o cutie de bere rece dar nici aşa nu reuşeam să-i trezesc de fiecare dată iar după aceea plecam spre străduţa unde se auzea zgomotul metalic al tramvaielor. Şi de obicei era aşa de cald, încât aveam nevoie de câteva şervetele de hârtie pentru a-mi şterge transpiraţia de pe frunte... A... Care transpiraţie? De ce şerveţele tot spui tu acolo? Sau erau batiste, batiste... Batistele lui Gavrilescu, asta era... Ah, răceala asta... Poate ar trebui să mă trezesc... Dar este aşa plăcut să-mi aduc aminte de plimbările acestea... Şi străduţa era mereu liniştită şi ştiu că de fiecare dată o auzeam pe Laura spunând: aici a fost şcoala lui Eliade dar au dărâmat-o... Cine ştie ce vilă o să apară, o vilă a unui ignorant care poate că nu a auzit şi nu a citit nimic de Eliade, neştiind cu siguranţă, că nu a strâns banii dând lecţii de pian, de franceză sau latină. Dar nu o luam pe acolo de fiecare dată cum ieşeam din bibliotecă. Uneori o luam pe bulevardul mare. Şi doar mai apoi intram ... Trebuia să trec printr-o zonă cam periculoasă, sau cel puţin aşa mi se părea mie şi nu de puţine ori am văzut ţigănci stând la poartă, ba chiar de câteva ori au şi strigat după mine dar eu am grăbit pasul şi gata, nici măcar nu m-am mai uitat înapoi. Cum de o fi fost Gavrilescu atât de curajos să intre într-o casă ca aia? Ce i-o fi plăcut lui la casa aia, ce l-o fi atras? Habar n-am. Dar nu mergeam pe acolo de fiecare dată; totul era în ce parte porneam când ieşeam din bibliotecă, în dreapta sau în stânga....

Dar lasă-mă odată cu „ieşirea aia din bibliotecă”, mi-am spus, sărind din pat. După ce m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că trecuseră două ore de când lăsasem cartea din mână şi închisesem ochii. Mă înnebunise „ieşirea din bibliotecă”! De ce oare acea ieşire, nu ştiu! Dar chiar aşa, la fiecare 5 minute? Cu un efort destul de mare, pentru că începuseră să mă doară toţi muşchii, m-am aşezat pe scaunul de la birou şi am lăsat capul pe spate.„ Si totuşi, diferenţa o făcea direcţia în care o porneam după ce ieşeam pe poarta de la bib..” Nu am mai rezistat şi am plecat să mă spăl pe ochi. Trebuia să mă trezesc cu orice preţ, pentru că nu mai rezistam în  ritmul ăsta.

Zdruncinat de ce mi se întâmplase dar mai mult de faptul că nu eram sigur că am scăpat de reîntoarcerea obsesivă la un amănunt, mi-am luat păturile şi m-am aşezat în faţa televizorului. De uitat la televizor te uiţi fără nici un efort şi fără să rămâi cu ceva, aşa că poate era cea mai buna metodă de a-mi scoate din cap drumul de la bibliotecă şi de a face ca timpul să treacă mai repede. Am râs de unul singur când dând de canalul cu desene animate, mi-am adus aminte de episodul din „Dexter boy, genius” când, pentru a recupera lecţia de franceză pe care nu o învăţase, a inventat un aparat care trebuia să îi imprime lecţia în memorie în timpul somnului. Numai că, placa respectivă cu lecţia de franceză era zgâriată, acul a sărit continuu, toată noaptea iar Dexter a învăţat la perfecţie o singură fraza „omlet de fromage” şi nu numai că a învăţat foarte bine doar aceste cuvinte dar nu putea să mai spună altceva... M-am şi văzut cu aparatul pe cap, repetând într-una „cum am ieşit din bibliotecă...” M-am aşezat comod pe canapeaua din faţa televizorului, m-am învelit bine şi am început să schimb canalele.

Două ore am rezistat în faţa televizorului dar după aceea a început să mă doară capul de la toate reclamele pe care le văzusem, aşa că mi-am spus că mai bine schimb cartea, renunţând la literatura fantastică, decât să schimb în continuare canalele. Am oscilat între mai multe volume dar până la urmă m-am oprit la „Demonii” lui Dostoievski şi cum era una din cărţile mele preferate am deschis-o la întâmplare pentru a citi câteva pagini. Numai bine că întâmplarea a făcut să deschid la una dintre scrisorile lui Piotr Stepanovici şi cu toată autoironia mea din primele momente de smiorcăială, a trebuit să închid repede cartea pentru a evita ridicolul. Era prea clară asemănarea dintre personajul ce-şi făcea autocritica şi cel care citea romanul şi mai rău era că toate acestea aveau o continuare firească în explicarea pretenţiilor de literat şi de om de cultură ale personajului... fost preparator la universitate. Mai bine rămâneam cu răceala şi cu aiurelile mele, decât să fiu pus în situaţia de a mă compara cu... Piotr Stepanovici!

Toate acestea m-au făcut să renunţ imediat la „Demonii” şi să caut altceva prin bibliotecă. Aşa-zisa bibliotecă nu era formată decât din patru rafturi micuţe. Nu avusesem timp şi bani pentru a începe să strâng cărţi, aşa cum îmi era obiceiul dar câte ceva tot se găsea. Fizica am eliminat-o din start, pentru că eram în vacanţă. După un succint inventar am dus pe birou un mic teanc de cărţi pentru a le studia mai în deaproape şi pentru a mă hotărî care dintre ele, îmi va da o mână de ajutor în clipele grele. Mircea Cărtărescu.... interesant dar „pururi tânăr...” Era mai mult o colecţie de articole, eu vroiam un roman. Nu. Marie-France Ionesco, ”Portretul scriitorului în secol”... Captivant dar ştiam deja toate argumentele. Oricum, odată deschisa cartea, am privit iarăşi toate pozele şi m-am oprit ca de obicei, la cea în care apar Eugene Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Îmi plăcea poza aceea aşa de mult, încât îmi propusesem să fac o copie mărita a ei şi să o lipesc în faţa biroului dar uitam de fiecare dată s-o xeroxez. Andrei Pleşu, Hemingway, The Short Stories, cartea pe care mi-a făcut-o cadou Bogdan de ziua mea..., Mircea Eliade, Images et symboles, cartea pe care am citit-o cu foarte mult drag, Garcia Marquez, Toamna Patriarhului... Aş avea vedenii şi aş vorbi singur dacă aş îndrăzni s-o deschid Kundera... nu, nu, nu. Petre Tutea, prea greoi pentru acum, Constantin Rădulescu-Motru... Nu am fost niciodată de acord cu ideile lui despre psihologia poporului roman, Eric-Emmanuel Schmitt... Am tresărit înainte de a-mi da seama ce este cu acea carte şi de ce îmi aduce aminte. Era cartea de la Nathalie, blonda cea drăguţă pe care o văzusem din primele zile de şcoală. Un trimestru întreg m-a chinuit şi chiar dacă acum am scăpat de amintirea ei, tot mă mai urmăreşte prin cărţile ei, de care tot dau când mă uit prin bibliotecă. Nu am înţeles multe din acţiunile ei sau mai bine spus, nu ştiu dacă am înţeles-o vreodată sau dacă era ceva de înţeles. Şi dacă tot venise vorba de neînţeles, am deschis cartea să mai citesc şi să mă mai minunez încă o dată de dedicaţia ei. Ea începea cam aşa: “Désolé pour le message écrit de travers... je suis dans le bus! Cher Tudor, je cherchais un livre en français qui puisse te plaire et pour lequel tu  n’ait quand même pas besoin d’ouvrir le dictionnaire. J’ai donc choisi ces trois petites pièces de théâtre qui m’avaient beaucoup plus... C’est léger, parfois drôle et pas bête du tout. Rappel des droits et libertés du lecteur: lis ce que tu veux ou tu veux,  quand tu veux et comme tu veux! Nathalie”

Cum să nu mă enervez la o asemenea dedicaţie? Este adevărat că am un accent când vorbesc franceza şi poate că din când în când mai fac şi mici greşeli, dar… de aici şi până a-mi spune că eu citesc cărţile cu dicţionarul lângă mine şi că ea îmi dă o carte uşurică pentru a nu mă forţa prea tare!… Adică, cum de şi-a permis cucoana să-mi spună mie aşa ceva? Şi asta după ce eu i-am dat cărţi serioase, nu glumă. Ce-ar fi fost să-i fi scris şi eu pe o carte de Dostoieveski, ceva de genul: Dragă Nathalie, cartea aceasta nu este foarte uşoară, cu toate acestea eu am considerat că merită să încerc să te fac să citeşti şi aşa ceva…

            Şi aş fi continuat cu dedicaţia mult şi bine dacă nu intra în casa Rafael, făcându-mă astfel să nu mai vorbesc singur. Dar eram prea pornit, aşa că trebuia să vorbesc cu cineva. Eram şi răcit şi ameţit şi de curând enervat de atâta tupeu. A fost de ajuns să mă întrebe Rafael un simplu «ça va bien, toi?» şi eu, după o pauză puţin prelungită, am simţit oportunitatea şi m-am lăsat întrebat.

- Păi, nu sunt prea bine…

- De ce? Ce s-a întâmplat?

Asta a fost greşeala fatală a lui Rafael, pentru că am şi început să-i povestesc toată istoria. Eu aveam tot timpul şi chiar trebuia să trec peste orele insuportabile cât mai repede.

Să-ţi povestesc...

Acum câteva zile am fost la cheful de sfârşit de sesiune şi trebuie să recunosc că a fost cam trist... Nici nu mă aşteptam la mai mult, pentru că mai fusesem la un astfel de chef şi nu îmi mai făceam iluzii. Am mai vorbit ceva pe acolo, am mai făcut nişte cunoştinţe iar la 12 noapte, când cheful începea să se desfăşoare, mi-am luat rucsacul în spate, m-am suit pe bicicletă şi am plecat spre casa. Trebuie să recunosc că aş mai fi stat dacă aş fi avut cu cine să vorbesc dar ... franţuzoaica nu a venit, italianca era sătulă de vorbit cu mine şi prefera să vorbească cu alţii, aşa că, după ce m-am simţit puţin în plus, am plecat acasă.

Franţuzoaica de care-ţi spun, m-a făcut să îmi pun mari semne de întrebare în privinţa percepţiei diferenţelor culturale, ca să le zic aşa...

Când am cunoscut-o, la primul curs din primul trimestru, mi s-a părut o fată superbă sau mai bine spus... o fire caldă şi dragută, combinată cu o stare de spirit mereu optimistă şi vioaie. Fără s-o cunosc, trăsăturile ei m-au făcut să cred că are o fire calmă şi un suflet bun. Asta a fost percepţia mea. Pus pe fapte mari, odată intrat la şcoală, cu frica bătându-mă pe umăr, ca să nu zic chestia cu morcovul, am lăsat impresiile şi atracţiile necontrolate deoparte şi mi-am văzut de studii. Bine, lăsat deoparte este mult spus! Mi-a mai apărut imaginea ei în minte dar sporadic iar eu mi-am repetat încontinuu, că nu şi nu, că eu las fata în pace, că nu este ea de nasul meu, bla,bla,bla, cunoşti refrenul, că doar mă ştii cu ambiţ. Era onoarea mea în joc... Câteva săptămâni am avut linişte şi pace până când, nu ştiu cum se nimereşte, că franţuzoaica stă lângă mine la un curs şi neavând ce face, începe să mă ajute să-mi pun la punct ideile de peste curs, comparând notiţele fiecăruia... De aici a mai fost puţin până să-mi spună cu candoare că dacă am nevoie vreodată de ajutor, să-i spun. Şi cu asta s-a terminat  cu linişte mea... După aceea, dă-i cu munca de convingere că fata nu vrea nimic, pur şi simplu s-a oferit să mă ajute şi dă-ii şi zi-ii... Mă rog, după două săptămâni, cât mă ţin pe mine chestiile astea, scap, nu fără să-mi promit ca de fiecare dată, că nu o să mai fac, că o să îmi văd de treaba, etc.

Dar dacă s-ar fi terminat aici, ar fi fost foarte bine. Dar ţi-ai găsit... La sfârşitul sesiunii, parcă sau nu cu mult înainte, am mers şi eu la un chef, o zi de naştere mai exact, mai mult din curiozitate şi nu pot să-ţi spun acum dacă nu a fost şi o urmă de speranţă că o s-o întâlnesc acolo... Nu mai ţin bine minte, nu sunt absolut sigur.

Ei bine, nu intru bine în casa respectivă, dau cadoul şi mă apuc să vorbesc cu nişte colegi în bucătărie, loc strategic pentru a prinde toate felurile de mâncare şi gustările cu specific mexican. Nu trece mult  timp şi de după colţ apare cucoana şi dă nas în nas cu mine. Facem amândoi ochii mari, ne pupăm amical pe amândoi obrajii, de parcă am fi fost prieteni vechi şi nu ne mai văzuserăm de un an de zile. Şi cu asta, iarăşi s-a făcut ţăndări toată liniştea mea. Am continuat  să vorbesc cu colegul cu care vorbisem şi până atunci dar mă uitam şi după ea la intervale destul de scurte, de parcă asta-mi trebuia... Şi aşa, vorbind cu alţii şi  gândindu-mă la ea, am analizat-o mai atent şi iarăşi mi s-a părut super drăguţă şi simpatică sau poate şi mai drăguţă şi simpatică decât prima dată. Nici ea nu s-a sfiit să stea de vorbă cu mine într-o cameră unde era mai puţin zgomot, să mă întrebe de una şi de alta şi aşa am făcut şi schimb de mici cadouri, eu dându-i un fular care pentru mine era mult prea extravagant, având pe puţin un metru si jumătate dacă nu doi, un fular mult prea boem pentru mine. Ştiind că ea poartă două fulare, lucru pe care-l observasem cum dăduse puţin frigul, mi-am spus că un fular mai interesant nu i-ar  prinde rău. Şi ştii ce? L-a primit cu un entuziasm suspect, care iar m-a făcut să mă gândesc.

În timpul discuţiei, am adus vorba despre scriitori şi cărţi citite, aşa că inevitabil am ajuns şi la scriitorii noştri sau din zona noasta. De aici nu a mai fost mult şi am ajuns la clasicii ruşi, ca să-mi dau seama că ea avea o lacună mare în ceea ce-i priveşte şi odată cu asta, o mare lacună culturală.

Văzându-mă aşa de pornit în a lăuda marii scriitori români şi ruşi, pe care îi cam confunda uneori, m-a rugat să-i fac o listă cu ce ar trebui să citească. Eh, asta m-a costat cel puţin o lună de chin. Şi ce chin.... N-am fost bun de nimic. Om bătrân, la vârsta mea, spune şi tu...

Îţi dai seama cu câtă plăcere am căutat pe site-urile marilor  edituri franţuzeşti, ca să găsesc autorii şi operele reprezentative şi ce mai listă i-am făcut...

Ea mi-a mulţumit frumos şi mi-am propus să ne întâlnim, sau mi-a spus că o să mă sune să bem o cafea... De ce nu şi-o fi ţinut gura, nu ştiu... Câteodată mi se pare că-i dovadă bun simţ iar câteodată... de sadism, felul meu de a proceda şi de a mă comporta. Mă rog...

Ştiind că mă voi întâlni cu ea, m-am gândit  să-i cumpăr o carte, ceva, ca să mă ţină minte, că la flori nu mă pricep deloc. M-am uitat  din timp prin librării şi mi-am făcut o listă cu cărţi una şi una.  Şi cum eram după revelion iar eu rămăsesem cu nişte bani neconsumaţi la timp, semn rău dealtfel. Cum mi-am amintit de ei am simţit o ciudă neâmpăcată. Erau cam două sute de dolari, nu mare lucru dar eu nu mă puteam atinge de ei, erau daţi deja, aşa că ... mi-a venit în minte că am posibilitatea să-i fac un cadou mai consistent franţuzoaicei, aşa că m-am dus şi i-am cumpărat o geantă de cărţi, aproape toată lista pe care i-o trimisesem pe e-mail. A fost un moment super, pentru că m-am simţit iarăşi că în facultate, când consumam banii de la începutul lunii, cumpărându-mi o grămadă de cărţi.

Cărţile le-am adus acasă, le-am aşezat frumos în rafturi şi am început să le răsfoiesc cu o încântare puţin bizară pentru experienţa mea în ale cărţilor, aşteptând să mă sune cucoana să i le duc, să-i fac surpriză, mă înţelegi?! Dar franţuzoaica s-a lăsat aşteptată şi m-a ignorat până acolo încât mi-am spus că am făcut o investiţie bună pentru mine, că demult îmi doream cărţile acelea, pe care le aveam în biblioteca din România iar aici le duceam dorul şi că ar trebui să încep să mă gândesc serios să-mi pun bazele bibliotecii de aici. Mă obişnuisem deja cu ideea că îmi vor rămâne mie şi  ca o mică răzbunare, parcă nici nu mai vroiam să mă mai sune, ca să nu mai fiu nevoit să i le dau. Şi totuşi, într-o zi care nu spunea nimic, mă trezesc cu un e-mail de la ea. Era ceva de genul: „Uite numărul meu de telefon ..... dacă vrei să ieşim undeva, sună-mă.”

Eu deja cu capsa pusă şi sătul să-mi mai pierd cheful de învăţat pentru alte două săptămâni, considerând că îşi cam bate joc de mine, odată ce, la celelalte două e-mail-uri cu diferite invitaţii, îmi răspunsese că nu are timp, că are multă treabă, etc., i-am răspuns şi eu de genul: „Dragă Nathalie şi eu am telefon. Numărul meu este.... dacă vrei să ne întâlnim poţi să mă suni şi tu.”

Odată trimis acest e-mail, am simţit că rezolvasem problema cu franţuzoaica şi cu cărţile şi cu aşteptările şi cu frământările. Răspunsul meu mi se părea destul de obraznic şi de indiferent ca să fie clar pentru toată lumea, că preferam să fiu lăsat în pace. A trecut o săptămână de linişte, marcată de victorie asupra pornirilor mele şi a ignoranţei franţuzoaicei şi tocmai eram la o manifestare culturală în sala socială a bisericii când, telefonul începe să sune, deranjând toată audienţa. Poate că în condiţii obişnuite, faptul că îmi lăsasem rucsacul în partea opusă a sălii faţă de locul unde stăteam, nu ar fi fost nici o problemă. Dar conferinţa era animată de decana in vârstă a comunităţii, o doamnă subţirică, care tocmai recita o poezie, lăsând impresia că se poate poticni în fiecare moment. Am sărit de la locul meu, urmat de priviri mustrătoare ale spectatorilor şi după un slalom printre scaune, am luat rucsacul şi am ieşit repede afară, sperând să se oprească odată telefonul din sunat. Oricum, mişcările mele, oricât de repezi şi silenţioase, au fost de ajuns ca să provoace o pauză destul de stânjenitoare în mijlocul conferinţei...

Ajuns afară, am răspuns puţin supărat  că eram deranjat la ora aceea şi exact în timpul manifestării culturale. Dar când am auzit-o pe franţuzoaică la capătul celălalt al firului, am simţit că mi se face rău. Nu avea nici o urmă de răutate în glas, ba din contra, primind mesajul meu, considerase absolut firesc să mă sune ea. Toate calculele mele cu privire la reaua ei voinţă şi indiferenţa obraznică s-au spulberat iar e-mail-ul meu părea deja impertinent. M-am simţit extrem de stânjenit, ce să mai zic, aşa că am acceptat imediat întâlnirea propusă, nu că altfel nu aş fi acceptat-o dar odată cu acest sentiment de jenă, am acceptat şi ideea că poate mă înşelasem în privinţa ei şi că poate...cine ştie...

A urmat despărţirea de cărţile „mele” dragi dar, era mai bine aşa, pentru că toate cărţile acelea, pe lângă bucuria de a le avea şi de a le citi, îmi aduceau mereu aminte şi de ea, de fiecare dată când dădeam cu ochii de ele. Aşa că am hotărât să i le duc pe toate, până la ultima. Le-am pus într-o geantă sport, în care au încăput la fix şi cum era o geantă primită, pe care nu o foloseam la nimic, mi-am spus că o să i le dau cu totul, ca să fie un cadou „compact”.

Emoţionat, am plecat la cafeneaua cochetă de lângă facultate, un fel de bar îmbinat frumos şi interesant cu o librărie, loc numai bun de a avea conversaţii literare. Ea nu a venit la ora fixată şi începusem să mă simt deja penibil, văzând cum stăteam cu un pahar de suc în faţă prefăcându-mă că răsfoiesc o carte şi încercând să nu mă uit la fiecare persoană care intra, când a apărut şi ea.

Imediat am simţit comportamentul tipic fetelor frumoase. O siguranţă evidentă, dezinvoltură, calm şi entuziasm, toate asortate de mimica şi gestica ce spuneau aceleaşi lucruri. M-a rugat să ne mutăm la o masă pentru fumători şi odată ajunşi acolo şi-a scos o ţigară pentru a o fuma cu o plăcere nedisimulată, ceea ce a mai adăugat ceva la siguranţa de sine pe care o vedeam la ea. O fată atrăgătoare, pe scurt. O fată atrăgătoare printr-un fel de a fi diferit de al meu, o fată de „lume”, animată de plăceri „mondene” şi cu mici vicii cochete, un gen de frumuseţe cu care eu nu ştiu dacă aş putea convieţui şi cu toate astea mă atrăgea încontinuu. De fapt şi atracţia asta era cam dubioasă. Practic nu eram sigur dar parcă auzisem povestind ceva de prietenul ei, aşa că nu-mi doream de la ea mai nimic în afara unei conversaţii şi poate a unei relaţii de amiciţie şi totuşi, toate acestea erau pe un fond constituit de o atracţie bine sesizată, chiar dacă nu şi acceptată sau recunoscută. Mai înţelege ceva dacă poţi...

Spun nerecunoscută şi pot să adaug şi neînţeleasă pentru că, cu toate că eram convins că nu vreau nimic de la ea, când a început să-mi povestească de prietenul ei, nu ştiu cum a venit vorba de-a început să-mi povestească despre el, buna dispoziţie mi-a dispărut brusc. A fost un moment remarcat cu jenă atât de mine, cât şi de ea, care mi-a dat mult de gândit.

De ce m-am întristat atunci, când ştiam că are un prieten iar eu nu vroiam nimic explicit de la ea? Îmi dădeam seama că mă minţeam, că undeva era o mică speranţă dar cu cine să mă cert? În câteva momente mi-am revenit însă şi am redevenit şi mai altruist.

Discuţia a durat în jur de două ore şi a fost agreabilă, n-am ce zice.

Pe tot parcursul acesteia m-am gândit cum să-i dau cadoul, geanta plină de cărţi şi am renunţat pe rând la câteva dintre scenariile pe care mi le imaginasem. Până la urmă, am rămas la unul care mai prelungea puţin „extazul” şi făcea surpriza mai mare, cel puţin pentru mine...

Când să ieşim din librărie, am rugat-o pe Nathalie să mă lase s-o conduc până acasă, precizând că nu vreau altceva decât s-o ajut. Bineînţeles că m-a întrebat nedumerită cu ce pot s-o ajut mergând cu ea acasă dar eu am insistat, spunându-i că o să vadă la final. După câteva încercări de a scăpa de mine, a acceptat, nu fără a-mi arunca nişte zâmbete complice, care m-au făcut să cred că bănuia ceva.

Şi drumul până la ea a fost drăguţ. Adică discuţia, puţin mai destinsă, cu abordarea unor teme mai în afara literaturii, ţinând de preferinţele muzicale şi alte asemenea.

Ajunşi în faţa casei ei, ne-am luat rămas bun, ne-am pupăcit pe amândoi obrajii, ca nişte buni colegi şi în ultima clipă, i-am întins geanta plină cu cărţi. Ea a părut că nu înţelege nimic dar i-am explicat repede că nu este mare lucru, un mic cadou şi atât. A cântărit puţin geanta, fără să-şi dea seama ce era în ea, mi-a mulţumit cu o naturaleţe care m-a cucerit şi după alte câteva „bezele” a plecat acasă iar eu i-am urmat indicaţiile pentru a ajunge la cea mai apropiată staţie de metrou.

Îţi spun drept că faptul de a primi fără nici o problemă un cadou aşa de voluminos şi de greu, de la un necunoscut aproape, m-a impresionat. Obişnuit cu refuzuri şi cu proteste, în asemenea cazuri aveam banda pregătită şi eram hotărât să nu plec de acolo cu geanta după mine dar totul a fost mult mai simplu şi mai plăcut decât îmi putusem închipui.

Odată plecat de acolo cu misiunea împlinită, hotărât fiind că asta a fost ultima dată când am mai văzut-o pe franţuzoaica, mergeam liniştit spre metrou dar când să intru însă în metrou începe să-mi sune telefonul. Răspund şi o aud pe Nathalie.

- Tudore, îţi mulţumesc foarte, foarte mult! Trebuie să recunosc că gestul tău m-a impresionat profund. Mi-ai dat atâtea cărţi, cu o naturaleţe de parcă nu mi-ai fi dat nimic important... Mulţumesc mult de tot.

Eu de colo, animat de o satisfacţie nesperată, am început să fac demonstraţii de modestie.

- Nu trebuie să-mi mulţumeşti... Practic,deocamdată nu ţi-am dat nimic. Depinde de tine să ajungi la valoarea adevărată a cadoului....

Mă rog, chestii siropoase ce se spun în astfel de momente, nimic original.

- Sigur că le voi citi şi îţi promit că îţi voi spune şi părerile mele despre fiecare carte, a încheiat ea.

            Cu toată stăpânirea mea de sine, s-au mai dus două săptămâni în care nu am fost capabil să citesc o pagină şi asta, fără să pot da vina pe nimeni.

După o lună, cu o programare de două săptămâni înainte şi cu o confirmare dată cu o zi înainte, am reuşit să ne mai întâlnim o dată. De data aceasta, păstrând tradiţia, i-am dus ceva poezie clasică de genul Dante şi Goethe şi printre ei am strecurat şi Luceafărul lui Eminescu într-o traducere destul de bună. A urmat o altă discuţie de două ore, cu povestiri de o parte şi de alta, interesante de altfel dar de data asta, la sfârşit, am început să simt cum obişnuinţa îşi spune cuvântul iar eu capăt forţe noi. Am întrebat-o o singură dată dacă vrea s-o conduc acasă şi cum ea a refuzat politicos, eu nu am mai insistat. M-am mulţumit să-i spun un sec: „cum vrei tu” şi asta m-a făcut să mă simt tare mândru de mine. Iarăşi m-am simţit cu datoria împlinită, făcând fapte bune şi altruiste şi ignorând orice formă de mulţumire, lucru firesc de altfel pentru mine. Numai că de data asta, parcă mai era şi un sentiment ciudat de superioritate şi detaşare, acceptat şi alimentat pentru a nu mă mai gândi la ea. Si a mers. În următoarele câteva săptămâni, am uitat-o. Am mai schimbat vreo două e-mail-uri, prin care ne spuneam cât de ocupaţi şi de obosiţi suntem şi a rămas să ne mai întâlnim cândva, după terminarea sesiunii. Gândurile la ea au durat, în această perioadă, doar cât i-am răspuns la e-mail, atâta tot. I-am spus indiferent, că şi eu sunt foarte ocupat, ceea ce era adevărat dar treaba nu m-ar fi împiedicat niciodată să mă întâlnesc cu ea. Acum însă, era o replică destul de normală.

Au trecut alte săptămâni în care a dispărut cu totul, căzând în butoiul cu indiferenţă, ca să apară apoi cu un

e-mail intitulat: „Hello, ai dispărut?”

Îmi spunea că îi pare rău că nu a mai dat nici un semn de viaţă dar că a fost ocupată şi acum, că s-a mai eliberat, îmi dădea numărul ei nou de telefon şi mă ruga s-o sun în weekend, pentru a stabili o întâlnire. E-mail-ul era destul de generos, cu destul de multe detalii despre ce făcuse în ultimul timp, ceea ce mi-a reînviat o anumită simpatie faţă de ea şi a zgândărit atracţia care tocmai dispăruse, prin simpla întrebare: „dacă-i sunt atât de indiferent, atunci de ce mi-a scris atât de mult?”.

I-am răspuns şi eu cât am putut mai bine şi în final i-am spus că o voi suna vineri seara, sperând că o să mergem împreună la chef, dacă altceva nu ar fi acceptat.

Când o sun vineri seara, îi recunosc imediat vocea inconfundabilă şi fără alte politeţuri o întreb ce mai face şi când văd că nu ştie ce să-mi răspundă, îi mai zic odată: „Nathalie?! Tudor sunt!”

-A, cu Nathalie vrei să vorbeşti? Păi eu sunt sora ei ....

-Aaaaa, sora ei?!

- Nathalie este prin casă iar eu tocmai vorbeam cu altcineva... Poţi să suni peste zece minute?

Am acceptat să sun peste câteva minute, bulversat puţin de faptul că Nathalie are o soră care-i seamănă atât de bine la voce.

Am sunat a doua oară şi iarăşi am confundat surorile între ele iar de data asta, în plus, am aflat cu stupoare că Nathalie plecase de acasă nu ştiu unde...

Nici măcar nu m-am mai supărat sau nu mi-am mai făcut cine ştie ce calcule, mă crezi? Totuşi nu pot să înţeleg cum gândeşte fata asta. Ştia că am sunat-o şi nu din iniţiativa mea, ci a ei. Dacă nu vroia să o sun, de ce a mai insistat?

Încă sunt în încurcătură... Stau şi mă gândesc dacă o fi diferenţa culturală ori aceleaşi sclifoseli universale ale fetelor frumoase? Şi spunând asta am rămas cu ochii în pământ, supărat pe toată lumea, neştiind exact de ce.

            Rafael a rezistat cu stoicism la toată povestea mea şi şi-a menţinut şi mimica încurajatoare, adică interesat de ceea ce aude iar uneori lăsând părerea că meditează la problemele pe care le ridicasem. După câteva minute de tăcere, când nu mai speram într-un comentariu al lui Rafael şi mă gândeam cum să mă scuz, să mă pot retrage în camera mea, acesta îmi spune gânditor:

- Mi-a făcut plăcere să ascult povestea ta, m-a mai smuls dintr-ale mele...

Sfatul meu este că, dacă are prieten , las-o! Nu are nici un sens să o chinui şi pe ea, să te chinui şi pe tine şi toate acestea… degeaba.

- Dar după cum îţi spuneam, practic eu nu vreau nimic de la ea! Ba din contră, câteodată aş vrea să mă lase complet în pace dar ea mă sună sau îmi scrie, nu eu, i-am tăiat vorba lui Rafael. Iar pe de altă parte eu sunt capabil să am prieteni, pot să mă întâlnesc cu ea numai şi numai ca să mai ies din casă, ţi-am mai spus. Oricum, a fost interesant să mă privesc şi să-mi analizez acţiunile în anumite situaţii, să-mi descopăr atracţii şi mişcări nebănuite sau negate în anumite circumstanţe şi asta îmi place. Bine, atunci pe moment, nu mi-a plăcut deloc dar acum... sunt folositoare.

Eh, eu sunt mult prea inofensiv, crede-mă. Ce ţi-am spus acum sunt acţiunile şi gândurile condensate. În realitate, sunt extrem de introvertit ,discuţiile mele cu franţuzoaica nu au avut niciodată caracter de cucerire sau ofensivă... Am învăţat destul de multe până acum şi pot să-mi dau seama din prima clipă despre ce este vorba. Că mă consum interior, asta este altă problemă! Dar la suprafaţă nu cred că se vede nimic şi în afară de-a mai face mici plăceri, de genul de a dărui câte o carte, nu este nimic. Şi poate că franţuzoaica a înţeles asta şi de aceea face câteodată eforturi de a mă vedea. Dar pe de altă parte, are alte priorităţi şi de aceea ies încurcăturile astea, amuzante de altfel...

Rafael m-a aprobat zâmbind şi nu a mai zis nimic. Îmi dădea impresia că şi-a amintit de ceva important, aşa că nu l-am mai deranjat. M-am ridicat încet de pe fotoliu, ca nu cumva să-l trezesc din gânduri şi am plecat la mine în cameră, închizând uşa încet în urma mea. Terapia cu povestitul funcţionase şi de data asta, acum mă simţeam mai bine şi puteam să mă apuc de învăţat; chiar mă simţeam bun de muncă. Şi totuşi, când m-am aşezat la birou, mi-am spus:de ce nu m-aş încălzi scriind puţin în jurnal, aşa, ca să prind starea mea de acum, liniştea relativă la care am ajuns?! Oricum nu am de scris mare lucru. O să scriu o pagină, maxim două şi după aceea mă apuc de învăţat.

Metoda cu jurnalul era şi ea alipită extremelor şi îmi dădeam seama bine de asta. Ştiam că deschid jurnalul să scriu în momente dificile sau când eram bucuros iar faptul că umpleam cel puţin o sută cincizeci de pagini A4 la caracter de 10, pe an, fără să-mi aduc aminte de prea multe bucurii, îmi dădea o constantă uşor de intuit. Dar astăzi era o zi bună, scriam cu sentimentul unei detaşări şi prin urmare a unei mici victorii, aşa că am găsit de cuviinţă să subliniez data, ca să-mi fie mult mai clar.

Nu am scris nici cinci, nici zece minute, cu toate că aşa promisesem, ci m-am oprit exact după o oră şi un sfert şi asta pentru că m-am uitat la ceas, pentru că altfel aş mai fi avut de scris. Am constatat că transpirasem scriind paginile acelea de jurnal. Făcusem o analiză atentă a tuturor stărilor prin care trecusem în timp ce-i povestisem lui Rafael tot filmul cu Nathalie şi când scriam fiind emoţionat, transpiram mai rău ca la saună. Dar acum aveam şi o senzaţie de slăbiciune şi moleşeală şi asta mă făcea să cred că răceala era de vină. Când am încercat să mă ridic de pe scaun, am ameţit şi a trebuit să mă sprijin de birou, pentru a-mi regăsi echilibrul. Nu mai eram bun de învăţat acum, aşa că am deschis e-mail-ul pentru a vedea dacă am mai primit mesaje. Eram atât de ameţit încât nici măcar nu am mai simţit greutatea secundelor necesare calculatorului pentru a încărca mesajele şi nici nu am mai sperat să găsesc un mesaj de la Nathalie. Pur şi simplu nu credeam că îmi mai putea scrie cineva la ora aceea, era mai mult un reflex de a-mi verifica mesajele şi acum nu îndeplineam decât un automatism.

În căsuţă era un singur mesaj. Un mesaj de la Nathalie.

În termenii cunoscuţi deja, îmi spunea că « dacă vreau», putem să ne întâlnim şi în plus îmi făcea o ofertă de neconceput pentru mine.

               «Cher Tudor!!!!

               Je suis contente d'avoir de tes nouvelles!

Je crois que tu fais un bon choix pour cet été de te consacrer à ton doctorat, j'ai hâte que tu me racontes plus précisement ou tu en es!! 

               Sinon, moi je vais tres bien, mais je ne vois pas le temps et les semaines passer, tout va tellement vite!!!! Finalement je vais rester un mois de plus là ou je fais mon stage... et le reste de l'été je vais le passer à la rédaction de mon travail de recherche... Donc tu vois, on va être 2 a rédiger beaucoup cet hiver... (D'ailleurs, je sais pas şi  ça t'arrive d'écrire ailleurs que chez toi, tu sais que moi, j'aime bien aller dans les cafés... donc si  ça t'intéresse, on pourrait se faire des séances de rédaction cet été!) J’aimerai aussi en profiter pour me remettre à écrire et à lire plus (pour moi) parce que ces derniers temps j'y ai pas accordé beaucoup de temps... Et puis, vivement qu'il fasse beau!!!

               Je voulais savoir şi  tu voudrais qu'on se voit par exemple mercredi après mon travail? On pourrait se retrouver sur une terrasse ou dans un parc s’il fait beau ou dans un café (mais pas le même que l'autre fois) pour qu'on puisse discuter un peu comme la derniere fois  qu’on  s’est vu.... Mais, je sais que toi tu es pas trop "café", donc şi  tu as une autre idée pour quelque chose qui te plairait plus, n'hésites pas à me le proposer...

               Allez, je te laisse, j'attends de tes nouvelles prends soin de toi et je te souhaite... beaucoup d'inspiration!!!!!

Ciao

Nathalie”

Am citit încă o dată e-mail-ul pentru a fi sigur că nu greşesc în înţelegerea lui, cu toate că era foarte clar. Să lucrăm împreună... asta denotă curaj din partea ei, mi-am spus, dacă nu cumva ceva interes. Cred că-şi dă seama că ...nu mai scapă de mine acum!?

În seara aceia nu i-am răspuns, am preferat să mă păstrez pentru dimineaţa viitoare şi până atunci să mă mai gândesc ce să-i răspund. Oricum, era clar că o să accept tot dar nu înţelegeam deloc de unde atâta interes şi bunăvoinţă când până atunci nu încerca decât să mă evite. Ca să mă întâlnesc cu ea pentru prima dată dusesem tratative îndelungate cu telefoane, e-mail-uri, confirmări şi precizări încât ajunsesem cât se poate de firesc la ideea că nu ştie cum să scape de mine. Iar acum, după ce nu-mi răspunsese la e-mail de nu ştiu câte săptămâni, brusc mă ia cu: „Sunt bucuroasă să aflu noutăţi despre tine”. Care noutăţi? Că de când îi scrisesem trecuse o grămadă de timp iar eu mă îmbolnăvisem rău, îmi revenisem şi acum iarăşi nu mă simţeam bine deloc. Poate datorita tratamentului pe care îl urmam de când avusesem primele probleme. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce putea fi dar atât timp cât mai puteam să mă mişc prin casă, nu mă duceam la doctor.

            De întâlnit nu ne-am întâlnit la nici o cafenea sau bar ci pe culoarele facultăţii. Trecuse o săptămână de când primisem primul ei mesaj care rupea tăcerea şi mă făcea să cred că i-am intrat în graţii sau cel puţin se mai gândeşte din când în când şi la mine. De atunci mai schimbasem câteva mesaje prin care confirmam că voi participa la „sesiunile” de lucru, oriunde ar fi ele. Ca regulă generală stabilisem să ne apucăm de lucru, fiecare pentru teza lui, pe la începutul lunii februarie iar până atunci, dacă i s-ar ivi ceva ocazii, să ne mai vedem. Ocaziile de a ne vedea, însă, au scăzut în număr şi intensitate odată cu începerea cursurilor pentru că eu, fidel ideii de a termina doctoratul în trei ani, îmi luasem şi pentru trimestrul de iarnă patru cursuri, dintre care două de sinteză, ceea ce însemna că trebuia să muncesc în forţă.

Starea generală era bună, eram refăcut după o vacanţă pe care o petrecusem mai mult în pat, răpus de răceli şi alte complicaţii, aşa că fără să vreau mă odihnisem, cel puţin psihic. Singurul lucru care îmi cauza neplăceri era faptul că din când în când aveam stări ciudate de oboseală şi ameţeală, pe care eu le puneam pe seama tratamentului urmat. Mi se spusese că este un tratament cu vitamine şi alte chestii de genul ăsta dar mie mi se părea că nu este tocmai aşa, odată ce aveau efectul pe care-l simţeam. Chiar şi cu aceste momente ciudate, starea mea era bună, eram optimist şi încrezător în puterile mele de muncă. Simplul fapt că Nathalie mă mai suna din când în când sau îmi mai scria, îmi dădea sentimentul că se gândeşte cineva la mine şi că pot să mă gândesc şi eu la cineva şi asta îmi era de ajuns pentru moment, mai mult nici nu-mi doream.

            Cele patru cursuri au început în forţă şi odată cu ele mi-am cunoscut şi viitorii colegi pentru un trimestru. Cum nu o întrebasem pe Nathalie ce cursuri şi-a luat, la începerea fiecărui curs am căutat-o cu privirea sperând s-o găsesc şi aşa să descopăr o zi sau două pe săptămână în care m-aş fi întâlnit cu ea, chiar dacă ar fi vrut sau nu. Cu toate acestea, după o săptămână am realizat că ea nu a ales nici un curs dintr-ale mele şi pentru a nu mai crede că poate a lipsit  la primul curs sau că nu s-a decis sau că se va transfera, în primul e-mail am întrebat-o ce cursuri şi-a luat şi am putut constata că nu făcuse nici o alegere identică cu a mea. Avea complet alte cursuri, aşa că rămânea să lucrăm doar în „sesiunile” de lucru pentru teze, în locuri pe care nu le stabilisem încă.

Având această perspectivă şi micile e-mail-uri săptămânale, cel puţin din partea franţuzoaicei eram destul de liniştit, pentru a nu mă mai uita în clasă şi pentru a face „statistici” şi „probabilităţi” cu privire la amestecul de frumuseţe şi inteligenţă al colegelor mele. Eram obişnuit cu indiferenţa din partea lor, mascată, ce-i drept, de o amabilitate excesivă. În pauze aveam mereu discuţii interesante cu colegii, chiar dacă era un alt început şi nu ne cunoşteam. Simplul fapt că eram din acelaşi departament, ne făcea să fim buni colegi, fără să avem cea mai mică idee unul faţă de altul. Faptul că erai student străin, nu mai constituia demult un factor de interes pentru ceilalţi, odată ce aproape jumătate din clasă era constituită din studenţi din Franţa, Italia, Spania sau Mexic veniţi prin programe de schimb între universităţi dar era totuşi un avantaj, pentru că puteam intra mult mai uşor în vorbă cu oricine. Cu studenţii străini, pentru că eram student străin şi făceam parte din aceeaşi categorie iar cu ceilalţi... pentru că făceau parte din altă categorie... Dar cui îi pasă care este mecanismul sau logica prin care mă simţeam îndreptăţit să intru în vorbă cu oricine, fără a avea nici o dificultate? Important este că o făceam, profitând de toate ocaziile, care se restrângeau totuşi la pauze şi la ieşirea de la cursuri.

            Unul din cursuri, în special, a făcut să mă apropii mai mult de un grup de colegi. A trebuit să lucrăm împreună pentru un proiect de cercetare şi aşa se face căj grupul nostru de şapte persoane a devenit un cerc mult mai familiar şi puţin în competiţie cu restul clasei. Proiectul necesita multă muncă de echipă şi prin urmare, multe întâlniri în afara cursurilor. Nu trecuseră nici două săptămâni şi ne acomodasem destul de bine unii cu alţii. În acest grup puterea revenea băieţilor, fiind în majoritate. Fete erau doar două şi chiar dacă munceau mai mult decât noi toţi la un loc, când era vorba de a stabili programul sau locul de întâlnire, nu aveau nici un cuvânt de spus, pentru că se stabilea prin vot. Aşa se făcea că locurile cele mai frecventate pentru sesiunile de lucru, erau barurile din jurul facultăţii unde se putea bea bere. Se începea mereu printr-o jumătate de oră de povestit noutăţi şi de făcut comentarii cu privire la profesori, cursuri, lucrări predate sau în lucru, calificative obţinute, etc. După aceea, fiecare îşi scotea laptop-ul din geantă. Dar înainte de a deschide calculatoarele, mai era o etapă aproape rituală, comandarea berii. Numai după două săptămâni, chelnerii ne ştiau deja şi ştiau şi semnalul. Cum apăreau calculatoarele pe masă, veneau să ia comanda. De obicei, era de ajuns să facem un semn circular, pentru a se înţelege că trebuie adus un rând de bere pentru toată lumea. După ce venea şi berea, începeau şi discuţiile pe marginea proiectului iar aici trebuie să recunosc că fetele preluau conducerea dar asta numai până la pauza următoare, când inversam raporturile de forţă, fără nici un minut întârziere. În general, munca în echipă era destinsă şi plăcută. Verificam împreună munca fiecăruia, o analizam şi stabileam apoi segmentele pe care aveam de lucru până la următoarea întâlnire.

            De la primul curs, observasem o colegă care făcea acelaşi traseu cu mine. Bineînţeles că intrasem în vorbă cu ea şi de atunci mergeam împreună acasă. Din a doua săptămână, graţie unei împrejurări favorabile, reţinusem şi cum o chema, pentru că de prima dată nu o făcusem. O chema Stephanie şi primele dăţi când am vorbit despre ea sau în prezenţa ei, mi-a fost frică să nu-i spun Nathalie, odată ce numele semănau iar eu eram obişnuit mai mult cu Nathalie. Stephanie era una dintre fetele care ştiu bine ce vor. Venise din Ontario, dintr-o regiune destul de îndepărtată, pentru a face un doctorat strălucit în fizică şi asta şi făcea. Toate mişcările ei erau bine calculate, timpul drămuit, cursurile tocite la maxim, lucrările făcute în amănunt, activitate la cursuri, comentarii în clasă. Toate acestea îi aduseseră deja un prestigiu printre noi, care-i recunoşteam toate meritele şi calităţile. Dacă o vedeai pentru prima dată, nu ai fi spus că are atâta determinare şi convingere pentru tot ceea ce face. Contrar regulilor şi adaptării inevitabile la mediu, ea nu avea înfăţişare şi nici reflexe obsesive de şoarece de bibliotecă. Era de înălţime medie, subţire, îmbrăcată mereu elegant, în limitele nord americane totuşi, purtând mereu două genţi cu ea, una cu laptop-ul iar cealaltă plină de cărţi şi fişe şi poate că nu aş fi spus asta exact acum dar cele două genţi făceau parte din „fiinţa”ei. Practic nu mi-o pot închipui fără cele două genţi! Nu purta nici ochelari, cum era de aşteptat, având trăsături frumoase dar parcă prea serioase. Vorbele îi erau mereu calculate şi avea un chef de studiu exasperant. În plus mai toate discuţiile cu ea plecau si/sau se terminau pe subiecte legate de fizică în general şi pe studiul ei în special, ceea ce făcuse ca de la un timp să repetăm ideile, lucru cam neplăcut şi plictisitor pentru mine dar nu şi pentru ea care le povestea şi îşi argumenta aceleaşi idei cu pasiune parcă crescută de fiecare dată.

Nu a trecut mult şi am început să observ că Stephanie aştepta să mă aşez eu primul, în clasă sau la reuniunile de studiu pe echipe şi apoi se aşeza şi ea lângă mine. Oricum, gândul mi s-a părut ridicol şi câtva timp nici nu l-am mai luat în seamă dar adevărul este că până la urmă, a trebuit să recunosc că nu ştiu cum se nimerea, că Stephanie era lângă mine de fiecare dată, chiar şi atunci când încercam să stau la distanţă de ea. Nu a mai trecut mult şi a început să am impresia că Stephanie îmi dă dreptate în orice susţineam în cadrul grupului şi că aprecia toate ideile mele, oricât de neutre ar fi fost iar când a acceptat să-mi împrumute una din cărţile ei, pe care fusesem martor când i-o refuzase unui alt coleg, spunându-i că de acea carte nu se desparte, deja eram convins că ceva necurat se întâmplă. Era ceva ciudat, pentru că în acelaşi timp în care Stephanie mă răsfăţa cu atenţia ei, Nathalie devenea din ce în ce mai drăguţă şi amabilă. Întâlnirile începuseră să se înmulţească, acceptase să mă viziteze şi acasă, fusesem şi la muzeu împreună, lucru pe care-l refuzase trimestrul trecut şi mai curios, dacă se întâmpla să amâne o întâlnire, se scuza pe o pagină întreagă de e-mail, spunându-mi cu lux de amănunte ce a făcut-o să contramandeze întâlnirea, de parcă nu ar fi vrut să mă supere pentru nimic în lume iar asta, vis-a-vis de răceala şi indiferenţa ei din primul trimestru, era contrastant.

Dar lucrurile nu aveau să rămână aşa, ci să se complice şi mai mult. Mai mult decât puteam eu să-mi închipui.

Eram evident, în pauza unui curs, când a început o discuţie interesantă despre scriitorii ruşi din secolele XVIII – XIX. Discuţia era destul de profană şi era chiar amuzant să vezi cum colegii mei mexicani care vorbiseră despre Garcia Marquez atât de bine, odată ce îl citiseră în spaniolă şi cunoşteau realităţile Americii Latine, acum erau încântaţi de nişte idei absolut banale, relativ la operele scriitorilor ruşi. In acest context, îmi păstrasem privilegiul de a urmări discuţia şi de a face doar pentru mine comentariile de rigoare, pe care nu mi le puteam opri. Aş fi putut să-i completez pe colegii mei la fiecare frază dar cum ei nu o făcuseră când vorbisem la rândul meu despre scriitorii latino-americani, am găsit de cuviinţă să îi las să-şi spună părerile şi dacă la urmă voi putea adăuga ceva, bine, dacă nu, atunci cu altă ocazie. Şi totuşi, mi-am încălcat decizia luată când Isabelle, una dintre colegele pe care o remarcasem mai demult prin intervenţiile în clasă şi mai apoi în discuţii ca fiind extrem de orgolioasă, neputând ceda de la ea nimic, nici o idee, fiind în stare să se certe cu profesorul pentru o simplă, afirmaţie sau pentru că nu i-ar fi dat dreptate în totalitate, a făcut o gafă impardonabilă. Era în toiul discuţiei, când ea a vrut să schimbe subiectul şi a spus ceva de genul:

-          Si totuşi, Dostoievski nu păstrează aceeaşi linie în „Ana Karenina”, ca dovadă că a avut o cultură mult mai vastă şi un câmp de interes ce nu se limita la...

Aici a apucat să ajungă, când am întrerupt-o eu, spunând doar atât: Tolstoi... Nu putusem să mă abţin dar dacă o lăsam să-şi continue argumentaţia, ar fi fost pierdere de timp şi poate o jignire mai mare pentru ea, când la sfârşit şi-ar fi dat seama de greşeală. Şi cum ceilalţi colegi o ascultau cu atâta admiraţie, am intervenit.

Ea s-a oprit mirată, parcă neînţelegând cum de am îndrăznit să vorbesc în acelaşi timp cu ea şi m-a întrebat pe un ton calm, prevestitor de replici tăioase:

-   Ce ai spus?!

Puţin intimidat de privirea pe care mi-o aruncase dar şi provocat în acelaşi timp, am întârziat puţin răspunsul astfel încât toţi colegii să fie atenţi, speriaţi şi ei de ce avea să urmeze şi am spus simplu:

-   „Ana Karenina” a fost scrisă de Lev Tolstoi nu de Dostoievski. Asta este tot ce vreau să spun...

Câteva momente a plutit o linişte apăsătoare iar privirile colegilor se fixau când pe mine, când pe Isabelle, încercând să ghicească ce se va întâmpla. Isabelle a avut o tresărire aproape imperceptibilă, semn că atenţionarea mea o lovise rău de tot, s-a înroşit puţin dar înainte de a mai avea cineva timp să facă vreo glumă, şi-a continuat argumentarea schimbând numai nuanţa.

-   Ei da... da, este Tolstoi, le-am încurcat puţin... dar asta nu schimbă deloc datele problemei. Cei doi au trăit şi s-au format practic în aceeaşi epocă, au aparţinut aceleiaşi culturi, aşa că, indiferent dacă discursul lor nu este identic, cu siguranţă că modul lor de a gândi şi de a vedea raporturile sociale, a fost acelaşi. Nu aveau cum să nu fie aceleaşi, când în Rusia secolului XIX era situaţia care era, pe care o ştim cu toţii...

Eu nu am dat nici o importanţă acelei discuţii dar pentru Isabelle se pare că nu a trecut aşa uşor şi mi-am dat, seama când, la cursul următor, m-am trezit cu o carte pe bancă. M-a amuzat când am descoperit că era „L’idiot” de Dostoievski şi mă gândeam că a fost o glumă bună din partea colegilor, când am citit pe prima pagină dedicaţia: „ Ştiu că nu prea ai bani în perioada asta şi poate că nu îţi permiţi toate cărţile pe care ţi le doreşti, aşa că mi-am permis să-ţi fac cadou această carte, pentru a-ţi aduce aminte de vremurile bune şi de casă. Cu drag, Isabelle.”

Gestul ei m-a impresionat, trebuie să recunosc, aşa că în pauza cursului i-am mulţumit cât am putut mai bine şi i-am spus, fără să mă gândesc la consecinţe, că dacă va dori vreodată să aibă discuţii literare, să îmi spună, că eu sunt amator şi nu o voi refuza niciodată. Am făcut şi schimburi de adrese de e-mail, de telefoane şi am promis că o să ne mai vedem în timpul liber; cea mai neutră formulă posibilă, care nu obligă la nimic. Şi cu asta, am crezut că totul s-a terminat, că Isabelle nu îmi va da niciodată telefon şi că viaţa va merge înainte aşa cum bănuiam eu. Dar încă o dată, contrar aparenţelor şi calculelor mele, nu a fost aşa.

Numai peste două zile, aveam să primesc un telefon de la Isabelle şi totodată o invitaţie la o cafea şi o discuţie literară, ca dovadă că nu uitase oferta. Si dacă promisesem, nu mai aveam ce face, aşa că am dat curs acelei invitaţii, gândindu-mă cu groază că voi pierde cel puţin patru, dacă nu cinci ore de studiu. Mi-am modificat programul, aşa încât să am ore bune de studiu înaintea întâlnirii şi astfel, aceasta să pară un fel de pauză dar orice fel de „pauză” ar fi fost, era mult prea mare pentru mine şi pentru perioada în care eram. A doua zi, m-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am făcut o cafea dublă şi după ce am băut-o pe toată cu înghiţituri mari, am început să lucrez dar nu înainte de a-mi bea şi cafeaua internauţilor, adică de a-mi verifica e-mail-urile. Mai apoi am răspuns la câteva mesaje, am ascultat puţin şi un post de radio din România, pe internet, după care m-a luat dorul de casa, aşa că am deschis o cameră web care transmitea imagini live din Bucureşti şi m-am uitat ce mai e pe acolo. Toate acestea m-au făcut să mă las pe spătarul scaunului, să închid ochii şi să-mi fac planuri cu ce voi face când voi ajunge iarăşi in România. Ajutat de aceste planuri, de toată nostalgia care mă invadase, am recuperat toate orele de somn restante pe acea săptămână, trezindu-mă undeva după ora unsprezece. Am trecut repede prin scenariul: nervi, bolboroseli, spălat pe ochi în viteză, mâncat ceva în fugă, aşezat la masă şi citit cu viteză maximă. La ora paisprezece a trebuit să mă opresc pentru că peste o jumătate de oră era întâlnirea cu Isabelle, aşa că a urmat fuga până la metrou, grija că nu voi ajunge la timp, etc.

Cu toate premisele pentru ca întâlnirea literară să fie un eşec şi cu toate presentimentele mele, până la urmă totul a fost bine. Discuţia a fost agreabilă iar Isabelle comportându-se de parcă ar fi fost o altă persoană, nu cea pe care o cunoscusem eu la curs, a început să-mi pară din ce în ce mai interesantă. În locul concurenţei permanente cu ceilalţi, acum aborda o stare firească de calm şi înţelegere puţin condescendentă, ce-i drept, care o schimba cu totul, chiar şi cu aceste reminiscenţe. Era un pas imens, comparativ cu starea în care o cunoscusem, care putea fi catalogată ca fiind la graniţa dintre o ironie generalizată şi o „superioritate nativă”, afişată cu simţ de răspundere. Impresionat de această schimbare, am început să-i acord mai multă atenţie, la început din obligaţie, ca răspuns la efortul pe care-l făcea pentru a se coborî la nivelul muritorilor. Ţinând să-mi spună părerea ei despre scriitorii ruşi din secolul XVIII, a vorbit fără întrerupere mai mult de o oră, nelăsându-mi practic şansa să intervin şi eu în.... monolog, pentru că discuţie îmi este greu să-i spun. În tot acest răstimp, pentru că mă simţeam ca şi cum aş fi ascultat o lecţie bine învăţată, semn clar că Isabelle se documentase, vrând poate să compenseze gafa pe care o făcuse şi care, cred ca îi produsese mari suferinţe, am încercat să îmi păstrez atenţia, cu toate că recunoşteam multe din ideile pe care mi le spunea, de parcă ar fi citat o enciclopedie sau un dicţionar specializat în curente şi teme literare.

La un moment dat, intrigat de frazele mult prea tehnice pentru o discuţie amicală, am încercat  să memorez câteva formulări pentru a verifica în lucrările de critică literară pe care le aveam în bibliotecă şi asta mai mult pentru amuzament, pentru că parada de cultură mi se părea puţin inoportună şi atât de evidentă, încât nu o puteam nega, găsindu-i scuze sau motive. Am mai avut şi alte dificultati în cadrul acestei prime părţi a discuţiei. Pentru că ne-am aşezat faţă în faţă, la o măsuţă mică, a trebuit să am grijă în ce parte şi cât timp mă uit. Nu demult, primisem o observaţie din partea unui coleg precum că, atunci când cineva vorbeşte cu mine, ar trebui să mă uit la el, atent şi nu în altă parte... Nu ştiu ce i s-o fi părut colegului meu, de mi-a făcut această observaţie dar de când mi-o făcuse, mie mi se părea că mă uit  în cu totul altă parte decât la interlocutorul meu şi asta ajunsese să mă supere. Toate aceste mici atenţii exagerate nu durau mult. După maxim două-trei zile, îmi revin în totalitate. La fel făcusem şi cu ţânţarii, când am auzit că pot transmite un virus mortal. Chiar dacă posibilitatea de a ajunge un ţânţar infectat cu acel virus până în balconul meu erau extrem de mici, două zile am fost stresat şi m-am uitat după ţânţari din cinci în cinci minute. După două zile, însă, am uitat de toţi ţânţarii şi viruşii şi mi-am reluat viaţa normală, lăsând uşa de la balcon larg deschisă chiar şi în timpul nopţii. Aşa că acum, pentru a nu mai da posibilităţi de interpretare, am început să-i studiez trăsăturile Isabellei, având grijă să mă uit din când în când în ochii ei şi de a da din cap afirmativ. Aşa am început să disting trăsături tipic arabe şi asta nu pentru că m-aş pricepe sau pentru că m-ar pasiona acest lucru dar îmi spusese într-o mică prezentare a vieţii ei, că tatăl ei este de origine arabă iar mama ei este canadiancă. Acum, ochii mari şi negri, părul de asemenea negru şi drept mi, se păreau moşteniri de familie. De la mama ei păstrase bănuiesc, înălţimea şi supleţea, ceea ce-i dădeau posibilitatea să fie aşa cum era, adică puţin nesuferită, fără ca nici unul dintre colegi să nu se supere. După mai bine de o oră de când o priveam, începusem să recunosc că era frumoasă şi chiar aşa, lămâie verde cum era, producea o atracţie specifică, cu tulburări, previziuni şi calcule întrerupte de obicei de replicile ei acre. Iar la mine mai era ceva, nu îmi permiteam să fac mofturi. Scrisesem sute de pagini de jurnal pe marginea singurătăţii şi a faptului că nu mă băga nimeni în seamă, că fetele mă ocolesc şi parcă nici nu mă vad, aşa că, eram măgulit într-un fel.

Discuţia a mai continuat şi după monologul Isabellei dar sub forma de încheiere prelungită, pentru că „ce fusese de spus, fusese spus”. Simţeam clar că ea nu era dispusă să mă ascute, că spusese tot ce-şi pregătise, că era mulţumită de discurs şi cum misiunea era îndeplinită, acum căuta să găsească o scăpare, să poată pleca acasă cât mai repede. Asta mi-a tăiat şi mie orice chef de discuţie dar ca o dovadă că o ascultasem, am considerat absolut necesar să fac un mic comentariu, superficial de altfel, în care-i dădeam dreptate în tot ce spusese. Despărţirea mult aşteptată a venit şi ea în câteva minute, numai că, în aceste momente de anticipată bucurie, ca formulă de rămas bun, i-am spus Isabellei convins fiind că nu va fi interpretată decât ca o amabilitate, că dacă va dori cândva să mai aibă astfel de discuţii, să mă sune. Văzându-mă scăpat, începusem să văd lucrurile cu mai multă indulgenţă. Fraza, însă, nu a trecut neobservată după câte aveam să vad în scurt timp.

Totul a început să mi se pară suspect când, în aceeaşi săptămână am primit un mesaj de la Nathalie, în care-mi spunea că citise câteva din cărţile pe care i le dădusem şi că ajunsese şi la „Le sacre et le Profane” a lui Mircea Eliade şi că ar vrea să ne întâlnim ca să-i mai spun câte ceva despre autor, pentru că tot ce citise, o impresionase. Am primit vestea cu mare bucurie, ba chiar prea multă, aşa încât a trebuit să mă temperez forţat. Vedeam foarte clar că mă entuziasmează orice mică atenţie venită de la Nathalie, chiar dacă era o atenţie abia perceptibilă sau interpretabilă. Orice iniţiativă din partea ei, părea că mă mobilizează şi numai faptul că mă lăsa să mă gândesc la ea, îmi producea o plăcere deosebită. În plus, de data aceasta, tema discuţiei îmi dădea posibilitatea să-i povestesc mai multe despre România, despre cultura şi literatura română şi aşa să-i ofer posibilitatea să mă cunoască mai bine şi să cunoască şi colţul acela de lume, despre care nu auzise prea multe până atunci. Mi-am făcut un mic plan şi anume, că plecând de la scrierile lui Eliade, să mă leg de epoca interbelică şi să-i povestesc pe scurt despre generaţie, amintind cel puţin de Eliade, Cioran, Ionescu, Noica şi Vulcănescu. Pe Eminescu îl cunoştea deja, citise „Luceafărul”, la insistentele mele şi după aceea acceptase să îi mai dau şi alte poezii scrise tot de Eminescu, spunându-mi că îi face o plăcere deosebită lectura poeziilor lui. Dacă aş fi putut aduce discuţia spre controversele teologice şi filosofice dintre Lucian Blaga şi Dumitru Stăniloae, aş fi făcut o introducere interesantă pentru epoca contemporană, care s-ar continua perfect cu interdicţiile din perioada comunistă şi aici puteam să-i amintesc de un Steinhard sau Nichifor Crainic şi aş fi amintit şi de „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda. Poate îi spuneam şi de Nichita Stănescu, cu toate că dacă nu aveam traduceri, ar fi fost puţin mai dificil iar din zilele noastre, aş fi avut atâtea să-i spun. I-am fost recunoscător Nathaliei pentru momentele frumoase pe care mi le-a dat, punându-mi doar o întrebare. Toată ziua am fost vesel şi mi-a mers totul bine. Era de ajuns să mă gândesc la cum am să-i povestesc toate acele lucruri fascinante care fac parte din cultura mea... Simţeam atâta bucurie, încât mi-am pus firesc întrebarea dacă principala cauză a acestei bucurii este faptul că Nathalie s-a interesat de un scriitor român şi că voi putea să îi mai povestesc câte ceva sau simplul fapt că Nathalie îmi pusese o întrebare. Până la urmă am concluzionat că sunt prezente amândouă şi că tocmai acest amestec îmi procura acel sentiment de exaltare şi cum mi-a plăcut această idee, m-am lăsat şi mai mult purtat de gânduri.

Detaliile întâlnirii cu Nathalie trebuia să le stabilesc eu. Nu era pentru prima dată când mă ruga să spun eu când îmi convine şi când am timp să ne întâlnim dar pentru că eram obişnuit ca ea să rectifice mai de fiecare dată, nu îmi făceam prea mari speranţe că o voi putea vedea când aş fi vrut eu şi de aceea surpriza, a fost plăcută când, dându-i un telefon pentru a-mi confirma dacă în acea zi ne vedem, conform planurilor iniţiale, ea mi-a răspuns că „odată ce am stabilit ceva, aşa rămâne”. Am ridicat din umeri, puţin încurcat de schimbarea bruscă în modul de planificarea priorităţilor şi profitând de faptul că nu avea cum să mă vadă, am încercat să par puţin indiferent, am încheiat spunându-i că ne vedem peste exact trei ore.

Am reuşit să convertesc tot elanul şi bucuria de care eram stăpânit pentru a mai trece prin nişte cursuri, după care am luat cartea pentru Nathalie, care de data asta era o piesă de teatru a lui Panait Istrati şi am plecat spre locul în care trebuia să ne întâlnim. Ultima carte o găsisem destul de greu şi aducându-mi aminte de ea am început să-mi fac griji că la următoarea întâlnire, nu voi mai avea ce să-i duc. O obişnuisem să-i duc în loc de flori câte o carte şi toate cărţile pe care le dusesem până atunci, erau numai opere ale scriitorilor români traduse în franceză. La început mi se păruseră că erau destul de multe traduceri în franceză ale românilor dar în aproape trei luni de întâlniri, ajunsesem să le cumpăr pe toate. Nathalie îmi spunea de fiecare dată, că biblioteca ei are deja un segment dedicat scriitorilor români şi că dacă o s-o ţin tot aşa, nu peste mult timp o să aibă o bibliotecă de invidiat. Îmi plăcea totuşi că îşi păstrase felul ei natural de a primi toate micile cadouri şi mă înţelegea că nu mă pricep la flori, prin urmare accepta cărţile ca pe nişte „flori literare”. Eu eram mulţumit la rândul meu, că nu îi dădeam ceva efemer şi că vrând sau nu, deschizând cărţile îşi aducea aminte şi de mine şi principalul lucru era ca...  îmbinam plăcutul cu utilul şi frumosul, modificând puţin romantismul, ce-i drept dar adaptându-l la o piaţă de consum, literar vorbind.

Nathalie nu era la locul stabilit dar asta nu mai era nici o noutate. Mă obişnuisem puţin şi cu micile cafenele unde-i plăcea ei să stea de vorbă iar la cea la care mă oprisem atunci, devenisem o figură „de-a casei”. Barmanul a venit şi a aşezat două pahare cu apă pe masă, zâmbindu-mi complice, semn că ştia ce va urma şi m-a întrebat dacă vreau să comand ceva sau o aştept şi pe domnişoara... Aceste mici atenţii nu îmi displăceau deloc, mi se părea că sunt o confirmare a faptului că Nathalie nu trecea neobservată iar asta nu putea decât să mă facă să mă simt şi mai norocos.

Nu am mai apucat să-mi revizuiesc firul cronologic prin literatura română când, o văd pe Nathalie întrând în cafenea şi făcându-mi semne că îşi cere scuze, încă de la intrare. După câte se putea observa, alergase o porţiune de drum, aşa că a trebuit să aştept să-şi revină, ca să poată vorbi. I-am comandat o cafea şi ceva de mâncare, am întrebat-o ce-a mai făcut în ultima vreme, ce noutăţi mai are dar toate acestea numai ca să nu deschid eu discuţia, ci să mai văd o dată că o interesează subiectul şi că a ţinut minte pe ce temă trebuia să vorbim.

-Mai nimic special, mi-a răspuns ea puţin grăbită, mici treburi, ştii şi tu cum e-n perioada asta... Şcoală, serviciu... Şi când mai am timp, mai citesc câte ceva. N-am avut eu prea mult timp în ultima vreme, dar mă descurc. Astăzi a fost o scenă haioasă la serviciu. Eram cu toţi colegii de birou în pauza de masă şi unul dintre ei m-a întrebat ce voi face în weekend iar eu i-am răspuns că sunt ocupată pentru că mă aşteaptă „fraţii Karamazov” în pat şi că a devenit foarte interesant pentru că am trecut de jumătate. M-am corectat apoi repede dar ... n-am mai putut schimba nimic, au făcut glume toată ziua numai pe chestia asta.

-Dar cu ce anume ai ajuns la jumătate? Că nu am înţeles prea bine?

-Hai nu începe şi tu acum! Mi-ai promis că-mi spui ceva de Eliade.

-Da, ţi-am promis şi am să-ţi spun din câte ştiu şi eu. Ai tăi ce mai fac? Sora ta e bine?

-Da sunt cu toţii bine, fiecare cu treburile lui dar lasă asta acum. Ai spus că...

-Cu şcoala? Mege bine?

-Bine, bine, cum ai vrea să meargă... Ce întrebări pui şi tu...

Nu înţelegeam de ce este aşa grăbită să ii povestesc despre Eliade şi acum, dacă tot prinsesem momentul încercam, să mai lungesc introducerea ca să văd până unde o să reziste.

-Ai primit vreun răspuns la cererea de prelungire a stagiului? Parca ziceai că...

-„Mon cher, pourquoi desires-tu me taquinér avec des questions.... A început Nathalie puţin iritată.

-Păi, mă gândeam că...

-Nu te mai gândi atât şi spune-mi odată... Te rog şi eu ceva şi atunci te găseşti să fii politicos. Nu de alta dar am găsit nişte lucruri tare interesante legat de ce scria Eliade al tău şi poate cu ajutorul tău, o să pot să-mi fac o idee mai complexă asupra a ceea ce mă interesează.

-Ce te interesează mai exact? Ce ai găsit acolo de te-a pasionat aşa de tare?

-Asta nu te priveşte, este doar treaba mea, mi-a replicat ea alintându-se, reuşind să scape fără să-mi spună nimic.

Păstrând spiritul de glumă am început pe un ton serios:

-Mircea Eliade s-a născut în anul 1907, mai exact pe data de 28 februarie, în Bucureşti. A trăit în India între 1928 şi 1932, unde a pregătit o teză de doctorat despre practicile Yoga. Mai apoi, a predat filosofia la Universitatea Bucureşti, după care a fost Ataşat cultural la Londra...

Văzând-o pe Nathalie cum se chinuia să-şi păstreze calmul şi cum schimba feţe-feţe auzindu-mi prezentarea şcolărească în format de manual, nu am mai putut să par serios şi preocupat de „discurs”. Eram gata să izbucnesc în râs, când ea m-a oprit cu un semn.

-Nu, nu asta vreau să aud de la tine. Este adevărat că a studiat cosmogonia populară românească?

-Da, este adevărat ... ştiu că am citit ceva de genul  ăsta... Dacă-mi aduc eu bine aminte, se găsea ceva prin „De la Zamoxis la Genghis Khan”... sau ceva de genul ăsta.

-Nu-i aşa că o să-mi traduci şi mie câte ceva din ea? m-a întrebat Nathalie îmblânzindu-se brusc.

-Păi, nu ştiu cine pentru cine o să traducă... Cartea este în franceză... eu cel puţin am avut doar versiunea franceză şi cred că a fost scrisă în franceză, aşa că poţi să-mi traduci tu mie şi nu invers.

-Nu la asta mă refeream!! Cartea am citit-o şi eu, dar... poate că esenţa miturilor îmi scapă... spiritul lor... Înţelegi?

M-am uitat speriat la ea nevenindu-mi să cred în ce cursă intrasem. Venisem sigur pe mine să i-l prezint în linii succinte pe Eliade şi acum, aveam impresia că Nathalie ştia mai multe decât mine. Problemele pe care le ridica, nu mi se păreau deloc produsul unor lecturi superficiale, ci mai mult al unor studii. Şi mai mult, mă speria faptul că nu înţelegeam ce vrea de la mine, un simplu student în ale fizicii... Ce să-i explic eu din mitologia românească, când nu mai citisem demult nimic în domeniu iar capacităţile mele de a uita erau extrem de bine dezvoltate?

-Ce fel de mituri vrei să-ţi explic? Nici măcar nu îmi dau seama dacă îţi pot oferi ceva prin simpla mea prezenţă, adică dacă poţi vedea ceva din spiritul românesc. Sunt deja aproape doi ani de când am plecat din România şi asta se cunoaşte. Poate că pentru a înţelege miturile româneşti, ar trebui să stai de vorbă cu un român autentic, poate cu un ţăran de modă veche, ca să înţelegi felul de a gândi, mentalităţile, ciclurile vieţii, cosmogonia. Eu ce aş putea să-ţi spun? Nici măcar poveştile populare nu le mai ţin minte.

-Dar nu am ajuns încă la poveşti... suntem încă la mituri...

Bine, bine, asta am înţeles dar sincer să fiu... nu ştiu ce pot să-ţi spun...

-Păi, să luam un exemplu. Spune-mi sincer ce ştii despre „Dragoş”.

-Care Dragoş?

-Regele, regele, nu te fă că nu ştii, este istoria ta!

-A, Voievodul Dragoş, vrei să spui.

-Da, da... „voievodul”

-Întemeietorul Moldovei, a trăit intre 1352 şi 1353 şi s-a remarcat prin întemeierea...

- Nu, nu aşa, m-a întrerupt iarăşi Nathalie. În mitologie ce semnificaţie are, de ce poţi să-l legi?

- Vânătoarea rituală, prin care...

-Ei, vezi că ştii?!

Acum puteam vedea pe faţa ei o satisfacţie evidentă, ca şi cum îşi dorise să audă acest răspuns de la mine. Parcă era profesorul care-şi priveşte elevul ce a dat un răspuns bun sau a trecut un test iar asta nu putea să mă facă să mă simt confortabil deloc.

Ca şi cum ar fi observat acest lucru, Nathalie şi-a schimbat discursul ofensiv şi a revenit la o conversaţie destinsă.

- Ţie-ţi place să călătoreşti, să vezi lucruri noi, să ieşi la iarbă verde?

- Îmi plăcea să merg pe malul Dâmboviţei şi să pescuiesc iar aici, încep să mă obişnuiesc cu St. Laurent-ul

-Uite,vezi, poate că tocmai aceste călătorii în natura şi în „mediu rural” îţi pot aduce multe experienţe, a continuat ea de parcă nici nu m-ar fi auzit. Poate că asta a fost şi la Eliade. Poate că i-a plăcut să călătorească...

-După câte ştiu eu, Eliade a iubit muntele şi în copilărie a tot fost prin multe excursii... dar nu ştiu cum şi-a organizat munca de teren, modul de a cerceta datele...

-La „Dumbrava Sibiului” te referi?

Când am auzit-o rostind cu accent franţuzesc „Dumbrava Sibiului”, n-am putut să-mi stăpânesc uimirea. Eram absolut încântat să aud cum pronunţă şi mai ales că auzise şi reţinuse denumirea.

-Corect.... Dar de unde ştii tu de „Dumbrava Sibiului”? am întrebat-o, încercând să-i imit pronunţia.

-Nu-i cazul să râzi de mine, că aş putea să-ţi dau şi eu o grămadă de exemple...

-Ei, hai, că am glumit.... M-ai luat prin surprindere, asta-i tot... Dar acum serios. De unde ştii tu de „Dumbrava  Sibiului”?

-Chiar el scria în „Le roman d`adolescent miope”, nu mai ţii minte? Că doar tu mi-ai dat-o!

-Ai şi citit-o?

-Bineinţeles că am citit-o, nu de asta mi-ai dat-o?

-Ba da....

-Atunci?

-Ce să-ţi spun... mă uimeşti.... Iar în legătură cu „Dumbrava Sibiului”, nume pe care iar l-am pronunţat cu accentul ei, îm.... nu cred ca este sursa de inspiraţie pentru definirea tipologiei arhaice şi a cosmologiei agrare a ţăranului  român... Bănuiesc că studiul se bazează pe cercetări amănunţite din diverse colţuri ale lumii şi nu doar pe o zonă aşa restrânsă, cum ar fi... Aici m-am oprit, pentru că am observat că dacă aş mai fi repetat o singură dată denumirea cu accentul ei, aş fi înfuriat-o prea tare.

-Deci tu crezi că teza lui nu are ca bază studiul asupra mitologiei româneşti....

-Nu! Sincer să fiu... nu cred, cu toate că nu este exclus ca multe din elemente să fie prezente şi în spaţiul românesc.

-Aha, deci există ceva...

-Ce pot să-ţi spun? Nu sunt specialist... Am citit şi eu câteva lucrări, ca toată lumea, dar asta nu înseamnă că mă pricep acum în domeniul credinţelor religioase sau a mitologiei şi simbolisticii.

Nathalie m-a privit atentă, vrând să descopere ce se ascunde în spatele acestui refuz de a intra în detalii şi după câteva momente, a adăugat:

-Nu se poate! Trebuie să ştii tu ceva...

-Dacă îmi mai dai ceva timp, am să întreb printre prieteni şi poate aflu câte ceva şi-ţi spun ce găsesc ceva iar dacă găsesc vreo traducere în franceză sau engleză, am să-ţi fac rost de ea.

-Promiţi? M-a întrebat Nathalie, cuprinsa de o bucurie nestăpânită.

-Da, am să încerc... Dar tot nu înţeleg ce ... de când te interesează pe tine subiectele astea...

-O să-ţi spun eu altă dată... Şi când crezi că poţi să îmi spui dacă ai găsit ceva? Poate ar fi bine să îmi faci o listă cu autorii de care vorbeai şi să încerc să-i găsesc eu.

-Am să mă gândesc în linişte şi-ţi trimit lista mâine sau poimâine, dacă nu e prea târziu...

-Perfect! Ah, ce mă bucur!

Mă uitam la ea cât de emoţionată era, cum îşi freca mâinile de bucurie şi nu înţelegeam nimic. Reţinusem bine toate ideile dar nu mi se părea nici una aşa de interesantă încât să provoace acea bucurie. Practic, nu aflase nimic nou de la mine, avea doar nişte promisiuni destul de vagi.

În continuare, am vorbit despre proiectele fiecăruia şi despre laboratoarele la care urma să participam şi poate că asta m-ar fi liniştit dacă în loc de rămas bun, Nathalie nu mi-ar fi spus: „Ai grijă să nu uiţi ce mi-ai promis”.

După ce ne-am despărţit, am plecat spre casă gândindu-mă că, fără să mă chinui prea tare, mi-am mai făcut rost de o tema de casă, de parcă nu aveam atâtea pe cap. Dar chiar dacă protestam, tot îmi făcea plăcere să ştiu c-o ajut pe Nathalie, ba chiar era mai bine decât mă aşteptam, dacă analizam mai bine situaţia. Trebuia să repet şi să caut nişte lucrări interesante şi în al doilea rând îi făceam şi o bucurie franţuzoaicei, aşa că nu aveam de ce să mă plâng.

Ajunsesem acasă mai repede decât de obicei, pentru că prinsesem toate legăturile şi gândindu-mă la sarcina pe care o aveam trasată deja, mi-am aruncat doar haina pe canapea şi m-am postat la birou, în faţa calculatorului, hotărât să nu mă ridic până ce nu am să dam poate ceva bibliografie şi dacă, cu puţin noroc am să găsesc pe la librăriile mai sclifosite cărţile de care aveam nevoie, să le şi comand prin internet. Începusem cu Gallimard, librăria mea preferată şi tocmai scotoceam prin bazele lor de date, când telefonul cel mic şi pricăjit de pe noptieră, începu să sune insuportabil. Nu ştiu cum de-l lăsasem cu soneria la maxim, sau poate asta arăta că nu suna prea des dar important era acum, că mă făcuse să tresar şi să încep să mă uit speriat prin cameră, ca să-l găsesc mai repede.

Concentrat cum eram, am răspuns în limba română şi numai după ce, de la capătul celălalt am auzit un început de scuze pentru deranj, în limba franceză, mi-am dat seama că ... eram preocupat, nu glumă! Am zâmbit şi am spus cu voce tare, aşa încât să îmi şi cer scuze faţă de Stephanie, care încerca de la capătul celălalt să înţeleagă ce se întâmplă: For english press one, pour le francais appuiez sur deux...

            Stephanie a fost înţelegătoare şi după câteva replici în glumă, am ajuns şi la obiectul apelului.

-Uite de ce te-am sunat... M-am tot gândit la ce-i spuneai săptămâna trecută lui Enrique, despre autobiografii şi de faptul că-ţi plac foarte mult, aşa că am pus mâna pe telefon ca să te întreb dacă nu ai cumva vreun exemplar în franceză, ca să mai citesc şi pe cineva din Europa de Est.

Rugămintea ei m-a mirat tare mult. Nu-mi mai aduceam aminte de nici o conversaţie în care să spun eu ceva despre autobiografii şi să povestesc în acest sens pe careva din scriitorii din Europa de Est. Puteam să confirm că-mi plăceau autobiografiile dar atât şi nimic mai mult. Şi pentru că eram vesel şi pus pe glume, am acoperit cu palma receptorul şi am spus în română, ca totuşi să-mi asigur „confidenţialitatea”: „Dar ce s-a întâmplat, cucoană? Ai demonstrat toate teoremele?” după care mi-am reluat calmul şi seriozitatea şi i-am răspuns în termenii cei mai politicoşi.

-Dacă mă roagă colega mea cea drăguţă, atunci am să umblu la geamantanul prăfuit din cămară şi am să văd dacă nu cumva, la plecarea din ţară, din prea mult zel sau din greşeală, să fi pus şi ceva din ce o interesează.

Ştiam sigur că am ceva. Nu mai ştiam ce anume dar ştiam că luasem cel puţin o carte de acest gen.

-Şi mi-o aduci mâine la facultate?

-Mâine? La facultate? Ce să caut acolo?

-Cum ce să cauţi? Tu nu înveţi la bibliotecă, la fel ca toţi ceilalţi?

Chestia cu „toţi ceilalţi” m-a dat gata. Era mai mult decât evident că forţa nota. Ea care nici nu scotea nasul din casă, dacă nu era nevoie. Îşi căra de la bibliotecă mereu câte o geantă de cărţi şi asta era singura ei legătură cu biblioteca. De altfel ea mai spunea că studiază la etajul cinci al bibliotecii, în rezervele pentru doctoranzi dar nimeni dintre colegi nu o văzuse vreodată. Tot departamentul o ştia iar acum, încerca să mă şantajeze pe mine.

Şi a reuşit. Neîndrăznind să-i spun că eu prefer să învăţ acasă, în linişte şi gândindu-mă că o să fac un bine şi o plimbare plăcuta, am acceptat.

Pentru că mă făcuse curios, am început să caut în geamantan în timp ce mai vorbeam cu ea la telefon, sperând să găsesc ceva şi să-i spun repede ce îi voi împrumuta. Oricum, discuţia era prea puţin interesantă. Începuse să-mi povestească despre eventualitatea unei reuniuni restrânse cu câţiva dintre colegii din departament şi în acest context începuse să-mi înşire ce vroia să facă de mâncare, ce specialităţi de prin partea locului ştie şi aşa mai departe. Toate aceste lucruri mă lăsau rece. În plus, simplul fapt că nu o credeam în stare să organizeze o reuniune şi astfel respingeam posibilitatea aceasta din start, toate pregătirile pe care mi le înşira, mi se păreau timp pierdut. De scurtat vorba nu puteam, aşa că scormoneam cu spor prin geamantane, pentru că mai descoperisem unul în care nu eram sigur dacă pusesem cărţi sau nu.

Căutările mi-au fost întrerupte de câteva ori, de mici lucruri care îmi aduceau aminte de momente plăcute, ba o carte de vizită, ba un număr de telefon scris în grabă pe o hârtie, ba semne de carte primite de pe la vreun târg de carte... Rămâneam secunde întregi captat de amintiri şi doar glasul din telefon mă aducea la realitate şi atunci spuneam şi eu „ da, sigur, cum să nu, exact, cum zici tu..” Aveam un arsenal întreg de exclamaţii aprobatoare, pe care aveam grijă să nu le repet prea des, ca să nu deranjeze şi acum funcţionau perfect, Stephanie povestind cu acelaşi entuziasm în continuare.

Printre ultimele cărţi, în colţul cel mai îndepărtat, aşa cum este regula, am găsit şi câte ceva ce bănuiam că luasem cu mine şi ar fi interesat-o pe Stephanie. În domeniu găsisem: Steinhard, ‚Jurnalul Fericirii’; Jung Carl Gustav, ‚Amintiri, vise, reflecţii’; Cioran Emil, ‚Caiete’; Eugene Ionesco, ‚Între viaţă şi vis’; Lucian Blaga ‚Hronicul şi cântecul vârstelor’. Eram bucuros că puteam să o opresc în sfârşit pe Stephanie din reţetele ei, cu toată legitimitatea şi să-i dau vestea că are şi de unde alege, în materie de autobiografii.

După o scurtă introducere de genul: „ce-mi dai dacă îţi spun...” timp necesar pentru a-mi muta cărţile alese pe birou şi de a înghesui geamantanul în cămară, am început să-i înşir cărţile pe care le găsisem.

-         După cum îţi spuneam, am găsit cinci cărţi care s-ar putea să te intereseze. Prima... Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor... Nu ştiu dacă-ţi spune ceva... dar...

-         Blaga ai spus?

-         Da, Lucian Blaga...

-         Nu cumva a trăit în perioada interbelică?

-         Hm... ba da dar au trăit mulţi scriitori în perioada „interbelică”, am răspuns eu puţin incomodat de faptul că nu mă lăsa să mă desfăşor şi că nici nu începuse să citească din acea carte şi începuse să facă pe inteligenta, să mă facă să cred că nu era pe din afara subiectului. Şi cum nu suportam genul ăsta de atitudini, de a spune orice şi oricum doar pentru a nu se lăsa mai prejos, am apăsat fiecare cuvânt din ultima replică.

-         Numele mi se pare cunoscut... A fost cumva ambasador?

-         Da, a fost şi ambasador.... Şi cum ediţia cărţii avea o scurtă prezentare a vieţii autorului în introducere, am deschis-o repede pentru a vedea dacă găsesc ceva detalii. Câteva secunde şi deja eram în avantaj, aşa că am continuat.

-         A fost ambasador la Varşovia, Praga, Lisabona, Berna si..

-         Şi Viena!!! M-a întrerupt Stephanie.

Cu asta reuşise să mă enerveze! Ghicise, nu ştiu prin ce metode, una dintre locaţiile unde fusese ambasador Blaga şi acum mă aşteptam să îmi scoată ochii cu faptul că ştia şi ea ceva. Parcă era greu de ghicit! Puteai să iei prin eliminare capitalele europene importante care mai rămăseseră şi ... ajungeai la Viena. Mare lucru!

-         Şi este din Transilvania, de pe lângă Sibiu, nu mai reţin cum se numeşte satul...

Am simţit că mi se face rău. Cred ca eram roşu de emoţie şi de nervi şi începuse să-mi fie cald. O şi vedeam pe Stephanie povestind cât de tare putea, în mijlocul holului departamentului, cum mi-a dat ea mie lecţii de literatură şi nu oricum, ci pe seama unui scriitor român.

-Am căutat repede prin introducerea pe care o aveam în faţă şi i-am dat răspunsul după câteva momente. Lacram!

-Aşa, Lacram... Filosofia lui este însă mai interesantă. Felul cum a grupat totul în trei trilogii: a cunoaşterii, a culturii şi a valorilor, m-a impresionat profund. După câte ştiu, cea de-a patra, cosmologica, a rămas în stadiul de proiect...

Pentru un moment, am renunţat să mai ascult. Era prea mult pentru a suporta. M-am lăsat să cad pe spătarul scaunului şi am închis ochii. Am mai stat aşa câteva momente şi doar după aceea am ridicat telefonul de pe birou şi am mai mormăit: Ihm...

-          A fost unul dintre cei mai împliniţi gânditori români, aşa că nu poate fi redus la contextul epocii sale dar nici nu poate fi înţeles în afara ei. Aşa se explică faptul că a fost unul dintre formatorii de opinie ai epocii, împreună cu Nae Ionescu, N. Crainic. Nefiind nici teolog propriu-zis, ştim cu toţii de ce a făcut teologia şi nici un apărător filosofic al ortodoxiei, el a fost totuşi puternic marcat, atât în filosofie, cât şi în artă, de problematica şi sensibilitatea creştină, în varianta lor răsăriteană. În contextul politico-ideologic de după 1945, creştinismul lui Blaga a fost atacat radical iar o vreme chiar scos din circuitul oficial al valorilor publice, sub acuzaţia că ar fi fost “mistic” şi  “obscurantist”, promotor al “ideologiei reacţionare a ortodoxismului”. Pentru ca mai târziu, chiar să se facă încercarea de anexare “gândirii progresiste” a materialismului ateu.

La o privire mai atentă, lucrurile nu sunt atât de simple. Isidor Blaga, era un preot ortodox destul de atipic: funcţionar corect al altarului dar lipsit de entuziasm, avea o gândire mai degrabă pozitivistă iar modul lui de viaţă nu era tocmai cel al unui om evlavios. Educaţia pe care a dat-o propriilor copii a fost una laică, ghidându-se mai degrabă după principiile, valorile şi metodele raţionalismului şi eticismului german.

De la tatăl sau, micul Lucian nu putea învăţa decât o anume deferenţă faţă de creştinism şi religie în general, fără vreo “patimă” confesională. Mai târziu, el va ajunge pe cale livrescă, la o înţelegere mai profundă a ortodoxiei decât o putuse avea părintele Isidor.

“Orizontul” satului tradiţional este o altă problemă. “Creştinismul folcloric” este adeseori divergent faţă de cel teologic şi bisericesc, mai ales într-o zonă de interferenţe şi agresiuni confesionale cum a fost Ardealul. “Religiozitatea” populară este puternic contaminată de reminiscenţe magico-mitologice iar acestea pot genera cu uşurinţă sincretisme eretice sau alunecări sectare. Din mentalitatea folclorică tradiţională, experimentată pe viu, lui Blaga poate să-i fi rămas o anume fascinaţie faţă de “fire”, de “cosmos” şi de “taină” în general, fără vreo legătură necesară cu “dreapta credinţă”. Această “moştenire” va fi fost fructuoasă şi relevantă mai degrabă pentru poetul expresionist decât pentru gânditorul creştin. Ea poate fi considerată, într-adevăr, drept “fondul originar” al unei sensibilităţi lirico-metafizice de tip neoromantic, indiferenta la orice rigoare teologică şi confesională….

La Viena se va apropia de ideologia şi arta expresionistă şi sub influenţa “catalizatoare” a culturii germane, va căuta să-şi găsească nota personală pe fondul mai general al unei specificităţi etnice de coloratură creştin-ortodoxă. Nu din vreo autentică trăire religioasă, ci din raţiuni artistice şi teoretice va ajunge Blaga să se aplece mai îndeaproape asupra creştinismului ortodox, integrându-se de altfel în contextul spiritual al epocii. Cinstit cu sine şi cu ceilalţi, nu va face niciodată pe teologul, nici nu-şi va ascunde scepticismul religios sau dezaprobarea pentru orice formă de “fundamentalism”. El rămâne la o superioară receptare culturală a religiei, ceea ce implică libertatea faţă de dogme, speculaţia originală, evaziunea conceptuală…

            Ce m-a pasionat totuşi cel mai mult, a fost controversa dintre el şi Dumitru Stăniloae. Stăniloae fusese altminteri în bune relaţii cu Blaga dar toată controversa a pornit de la cele două volume ale lui Blaga: «Religie şi spirit» şi  «Diferenţialele divine». Ceea ce l-a afectat foarte mult pe Blaga, a fost faptul că Stăniloae nu s-a rezumat la a evidenţia incompatibilitatea unor teorii de-ale sale cu creştinismul şi ortodoxia, căci el însuşi era conştient de ea şi avertizase adesea asupra perspectivei sale neteologice, ci că, pornind de aici, teologul a dovedit, uneori chiar cu instrumentar filosofic, şubrezenia unor concepte sau construcţii teoretice, fapt ce-i leza, lui Blaga, întregul sistem…

Frumoasă teologia asta… şi filosofia de asemenea… Frumoasă şi fizica… şi ce mai discuţii ieşeau prin cămin! Când venea Dan pe la mine, mereu trebuia să ne certăm pe câte o temă de genul asta. Oricum, nu a reuşit să mă convingă niciodată. Am fost cu el până şi la nişte cursuri la facultate, ca să-i arăt că nu mi-e frică şi am mai făcut şi lecturi suplimentare, numai ca să nu-mi mai spună că nu am baza necesar. Dar când a fost să vină el la mine la facultate, s-a făcut că nu poate… De parcă eu n-aş fi ştiut… Ce dor îmi este de nişte cursuri de la facultatea mea, cu colegii mei… Să mă duc în vacanţe acasă şi să rămân închis în camera mea zile întregi, fără să mă deranjeze nimeni… unde-i o răcoare  plăcută şi umbra parcă-i altfel…. dacă n-ar scârţâi parchetul… numai în apartamentul din Montréal scârţâie în halul ăsta…

            Atunci am deschis ochii încercând să înţeleg ce se întâmplă şi am dat de Rafael, care se chinuia să meargă în vârful picioarelor, ca să nu facă zgomot dar nu avea nici o şansă cu parchetul din apartament. Tocmai deschisese uşa de la balcon şi se uita afară.

-Ce faci bătrâne te-ai trezit? Sper că nu din cauza mea.

-A, nu, nu… Stai liniştit…

-Şi e cam devreme ca să dormi…

-Da?!

Nu-mi dădeam seama nici de oră şi nici de ce se întâmplase în ultima perioadă de timp. Am tresărit aducându-mi aminte de conversaţia cu Stephanie. Nu-mi mai aduceam aminte unde rămăsesem, ce spusese exact Stephanie… Curios, telefonul era aşezat pe birou şi părea închis. După un calcul sumar, dormisem cam două ore iar acum era ora… şapte seara.

Îmi aduceam aminte fragmente din discuţie, sau din…vis, pentru că nu mai eram sigur de nimic. Erau fragmente foarte clare dar în acelaşi timp, era imposibil ca Stephanie să-mi fi ţinut discursul acela, nu avea cum. Pe de altă parte, mi-am adus aminte şi asta m-a mai liniştit, că citisem recent o critică ce aborda «întâlnirea dintre cultură şi creştinism în perioada interbelică» şi ştiu că erau referiri şi la Lucian Blaga, aşa că o explicaţie există…

După ce am răsuflat uşurat, m-am gândit că ar fi bine să-i dau un telefon Stephaniei şi să văd într-un fel sau altul, ce se întâmplase; să reconstitui momentele care-mi scăpau.

Am constatat imediat că telefonul era descărcat, aşa că l-am pus la locul lui să se încarce şi mi-am zis că după o jumătate de oră să sun.

În acest răstimp, am căutat ceva date despre Blaga, aşa încât să pot fi pregătit, dacă ceva din discuţia avută cu Stephanie ar fi adevărată. După aproximativ o jumătate de oră am sunat-o iar când mi-a răspuns, am început direct cu scuzele.

-Îmi cer mii de scuze, Stephanie! Nici nu ştiu cum de s-a întâmplat… Practic eram pe punctul de a…

-Las că nu+i nici o problemă. Mi s-a mai întâmplat şi mie să mi se descarce telefonul. Ştiu asta, că am încercat să te sun după ce s-a întrerupt convorbirea şi nu ai mai răspuns. Intra direct căsuţa vocală… Se mai întâmplă. Oricum, am vorbit şi eu destul, aşa că nu e vina ta.

-Oricum, nu se face… Ar fi trebuit să-mi dau seama, am continuat eu bucuros că nu se supărase pe mine şi  că mai câştigasem timp pentru a căuta o modalitate de a-mi da seama ce fusese vis şi ce realitate, din ce reţinusem din conversaţie.

-Începusem să-ţi fac o mică introducere la cartea pe care am să ţi-o dau. E vorba de autobiografia lui Lucian Blaga.

-A, da… după câte ai văzut, absolut întâmplător, ştiam şi eu câteva lucruri despre el dar doar aşa, tangenţial.

Răspunsul ei mi se părea confuz şi lăsa multe posibilităţi de interpretare, făcându-mă să mă gândesc în continuare la ce îmi spusese şi ce nu. Am hotărât să intru în nişte amănunte în ceea ce priveşte filosofia lui Blaga, pentru a vedea dacă Stephanie va spune ceva, astfel încât să îmi dau seama de ceea ce ştie.

-Trebuie să ştii că principalele reproşuri aduse lui Blaga, sunt negarea originii dumnezeieşti a religiei, pe care-o supune determinărilor stilistice abisale din subconştientul omenesc, subordonând-o sferei mai largi a culturii, ca simplă plăsmuire a geniului natural, relativizarea ideii de divinitate prin straniul “mit filosofic”, cu valenţe fataliste şi panteiste, al Marelui Anonim, precum şi oscilaţiile sau contradicţiile sale cu privire la raportul dintre ortodoxie şi românism.

Am făcut o mică pauză ca să o forţez pe Stephanie să spună ceva, să facă un comentariu dar ea părea că nu ţinuse şirul ideilor.

-Pare interesant tot ce mi-ai spus. Bănuiesc că până să faci o sinteză de genul ăsta, trebuie să citeşti cam tot ce a scris Blaga şi doar după aceea să poţi concluziona iar eu… am citit doar o controversă şi asta într-o traducere destul de aproximativă, oricum, ceva tangenţial.

Mă liniştisem puţin. Acum eram sigur că visasem tot discursul ei academic şi că poate doar îmi repetasem automat articolul citit cu câteva zile în urmă de pe internet, aşa că am continuat pe un ton mai sigur.

-Autobiografia este un început bun, după aceea poţi trece şi la chestii mai dificile. Poate că baza filosofiei lui, stă în această carte. Înţelegându-i frământările de copil, poţi intui câte ceva din ce a urmat. Dar nu ştiu de ce te-ar interesa pe tine un filosof român, de care n-a auzit multă lume pe aici. Mă rog, pentru mine este îmbucurător şi mă simt chiar privilegiat că pot să îţi fac cunoscuţi scriitorii mei de acasă.

-Plăcerea este de partea mea, mi-a răspuns foarte amabilă Stephanie. Promit să citesc cartea cu atenţie şi să-ţi spun părerile mele. Eventual am putea avea şi nişte discuţii după ce termin cartea, aşa, ca să văd dacă am înţeles bine…

-Cu mare plăcere, sigur că da. Pentru aşa ceva îmi fac timp, orice ar fi.

-Atunci rămâne să ne vedem mâine la bibliotecă şi să îmi aduci cartea. Până atunci îţi doresc o seară plăcută, cât mai relaxantă şi decontractantă.

-Merci şi ţie… Am spus din inerţie, după care am revenit cât am putut de repede.Cum adică decontractantă? Ce vrei să spui?

-Nimic ! … Pur şi simplu îţi doresc o seară plăcută. De ce trebuie să interpretezi fiecare cuvânt? Hai că ne vedem mâine. Pa!

În acea clipă mi-am amintit brusc că Stephanie îmi spusese că citise o «controversă» în legătură cu Lucian Blaga şi aducându-mi aminte de controversa dintre Blaga şi Stăniloae, m-am blocat.«Dacă la ea făcea referire, înseamnă că până acum s-a jucat cu mine…A râs de mine tot timpul discuţiei…M-a lăsat să vadă ce spun, cu toate că ştia o mulţime de lucruri. Si poate că… nu a fost un vis”

-Stai puţin, un moment, nu închide! La ce controversă te refereai?

-Acum nu mai pot să vorbesc, tocmai mi-a sosit o prietenă. Vorbim mâine! şi cu asta a închis telefonul, grăbită.

Pe cât de decontractantă îşi dorise Stephanie să am acea seară, pe atât de tensionată şi plină de întrebări ce nu m-au lăsat să dorm, am avut-o. Toată noaptea am stat cu ochii în tavan încercând, până la un moment dat să dorm iar după aceea, înţelegând că nu am nici o şansă, am început să analizez fiecare replică a Stephaniei şi să încerc încă o dată să găsesc un reper pentru a vedea la ce aş fi putut să mă aştept în continuare. Fără să vreau luat de gânduri, mi-am amintit şi de discuţia cu Nathalie, pe care datorită discuţiei bulversante avută cu Stephanie, o uitasem. Imediat am avut senzaţia că cele două discuţii au ceva în comun. Subiectele erau diferite dar aveau o bază comună totuşi iar sentimentul că interlocutorul meu ştia mai multe decât mine pe acel subiect şi nu vroia să arate asta tocmai pentru a vedea ce ştiu eu, fusese prezent în ambele discuţii. Ce putea totuşi să mă liniştească, era faptul că fetele nu se cunoşteau între ele. Vorbind cu Nathalie, începusem să-i povestesc diverse scene de la cursurile pe care le avusesem în al doilea trimetru şi aş fi vrut să repereze şi ea personajele dar cu toate eforturile mele, nu descoperisem decât două cunoştinţe comune din departament iar Stephanie nu era printre ele. Şi Stephanie confirmase că nu cunoaşte nici o colega cu numele Nathalie, atunci când, după cheful de sfârşit de sesiune, încercasem să-i povestesc discuţia cu Nathalie despre scriitorii din Europa de Est. Prin urmare, nu putea fi nici o confuzie, cel mai probabil era faptul că eram în faţa unei simple întâmplări şi asta poate că venea de la nimeni altcineva decât de la mine. Eu eram pasionat de literatură şi aduceam vorba despre ea cât puteam de des, aşa că era în firea lucrurilor să se întâmple aşa.

Spre dimineaţă, reuşisem să mă conving că totul era o întâmplare puţin ciudată, ce-i drept dar foarte posibilă. Nu degeaba eram de acord cu ideea că lipsa mea de comunicare din unele săptămâni poate determina o aglomerare în altele iar această teorie se proba din când în când.

Spre dimineaţă, am adormit cu toată opoziţia mea. M-am trezit pe la prânz şi după ce am mâncat ceva în fugă, am plecat spre bibliotecă pentru a o întâlni pe Stephanie şi a-i da cartea. Eram hotărât să nu o întreb nimic ci s-o las pe ea să vorbească, să văd exact ce vroia  să afle şi în plus, să nu dau nici un semn că noaptea trecuse fără ca eu să pot dormi. Trebuia să par natural, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi astfel, să îi arăt că s-a înşelat dacă a crezut că am nevoie de o seară „decontractantă” pentru a scăpa de bănuieli sau sentimente confuze.

Ajuns la bibliotecă, am constatat repede că etajul al cincilea era aproape gol iar cei câţiva studenţi care se găseau acolo, îmi erau complet necunoscuţi. Stephanie s-a lăsat aşteptată, venind cu trei sferturi de oră după perioada pe care o stabilisem în principiu. Când m-a văzut, a lăsat impresia că nu se aştepta să mă vadă, de parcă nu stabilisem să ne întâlnim. Când i-am dat cartea, a primit-o fără nici un entuziasm, mulţumindu-mi scurt şi aruncând-o în geantă. Cum ea nu a pomenit nimic despre discuţia ce avusese loc cu o seară înainte, nici eu nu am spus nimic, aşa că după câteva schimburi de amabilităţi, ne-am despărţit pentru a studia individual. Am încercat să păstrez aparenţele cât s-a putut mai bine, pentru a părea că nu mă interesează altceva decât să mai răsfoiesc materialele pentru săptămâna viitoare şi că eram concentrat şi captivat de acestea. În realitate, fierbeam de nervi pentru că mi se părea că Stephanie îşi bate joc de mine, nefăcând altceva decât să vadă până unde poate întinde coarda, trecând de la un interes dubios faţă de mine şi de literatura română, la o indiferenţă totală, ba chiar o acceptare puţin forţată şi greu de suportat a prezenţei mele. Mă vedeam ignorat şi asta după ce, numai cu câteva ore înainte, nu mai ştiam cum să mă împart. Tema de la Nathalie rămăsese valabilă dar în starea de nervozitate în care eram, o vedeam şi pe ea, la rândul ei, uitând să mă mai sune sau să-mi scrie iar când o să încerc să-i dau „raportul”, să mă privească de sus şi întrebându-se cum de am luat-o în serios, când pentru ea, toată treaba cu literatura şi mitologia nu fusese decât o toană şi nimic mai mult.

După mai bine de două ore de stat cu ochii pe materialele ce trebuiau studiate şi de gândit în cu totul altă parte am hotărât să plec acasă în speranţă, că la biroul meu, în linişte, îmi voi recăpăta calmul şi voi putea studia ca în zilele mele bune. Chiar în acea clipă, când mă gândeam să-mi stâng materialele şi să plec, o văd pe Isabelle ieşind din lift şi aşezându-se la calculatoarele de unde se putea căuta în baza de date a bibliotecii.

M-am ridicat de la locul meu şi am mers să vad ce mai face şi dacă pot s-o ajut cu ceva.

Isabelle a afişat o surprindere plăcută la vederea mea şi chiar şi-a lăsat căutările pentru a întreţine o scurtă discuţie cu mine. Cel puţin aşa avusesem impresia. Credeam că discuţia se va termina imediat după politeţuri, când ea îmi va spune că face „bine”, eu o să-i spun la rândul meu că fac „bine”, după care vor urma urările de bine şi gata şi până la un punct chiar aşa a fost, numai că după urările de bine, ca şi cum şi-ar fi adus aminte brusc de acel subiect, Isabelle a continuat.

-Ştii ce? Mi-ai spus că dacă o să vreau să mai avem discuţii pe anumite teme să îţi spun. De ce nu ţi-aş cere şi ţie părerea într-o chestiune care mă frământă de ceva vreme şi astfel să mai stăm puţin de vorbă?

-Dacă pot aduce o cât de mică clarificare frământărilor pe care le ai, atunci este plăcerea mea de a găsi un loc plăcut pentru o discuţie interesantă.

Fără să mai negocieze nimic, Isabelle s-a ridicat de la calculator şi mi-a spus fără alte menajamente:

-Atunci hai să mergem! Ş-aşa nu cred că ai tu chef de învăţat!

Antrenat deja în tot felul de suspiciuni, această frază mi-a atras imediat atenţia. „Adică de ce crede ea că nu am chef de învăţat? Şi de ce este aşa sigură?” În timp ce-mi strângeam materialele de pe bancă, încercam să nu devin paranoic şi să văd numai lucruri ciudate în jurul meu. Eram obosit după o noapte nedormită şi poate că asta nu scăpase Isabellei care trăsese concluzia că mă chinui, încercând să citesc şi că fac asta contra dorinţei naturale de a face cu totul altceva. Era un răspuns mult mai logic decât primele mele impulsuri de a vedea ceva ciudat în întrebarea ei.

-Nu ştiu ce-i cu mine de la o vreme..., a început Isabelle după ce am ieşit din bibliotecă. Mi se pare că toate studiile mele sunt incomplete. Noi suntem fizicieni şi prin urmare avem o gândire raţională.... cauză şi efect... Şi totuşi câteodată nu mai merge... Ceva lipseşte, nu se potriveste ceva... Tu nu ai avut sentimentul ăsta niciodată?

Eram mai mult decât surprins de întrebarea ei care ieşea atât de mult din cadru încât m-a făcut să mă uit atent în jur, ca să văd dacă nu cumva eram subiectul unei glume cu camera ascunsă. Orice răspuns putea fi interpretat iar mie nu-mi trebuia o imagine deteriorată în departament. Nu întâlnisem nici o urmă de spiritualism în toată facultatea şi cu atât mai mult în discuţiile amicale cu colegii. O singură dată venise vorba de teologie, atunci când un coleg a început să parodieze încercarea demonstrării existenţei lui Dumnezeu de către Toma d`Aquino şi am putut observa că toţi colegii prezenţi îl aprobaseră zgomotos sau tacit şi ce era mai tulburător, era faptul că unii păreau să fi citit operele despre care se vorbea. Iar acum, o întrebare de asemenea natură din partea Isabellei era ceva de neconceput. Aş fi înţeles să am o discuţie pe tema asta în cazul în care ea ar fi pierdut pe cineva drag, ar fi suferit vreun şoc. Atunci mi s-ar fi părut firesc să-şi pună astfel de întrebări, chiar dacă nu sunt ele dintre mai inteligente dar sunt pe fond emotiv şi astfel sunt explicabile şi au forţă. Misterul morţii, ca bază a credinţelor religioase, este cunoscut de orice puşti care a trecut de clasa a zecea. Dar aşa, deodată, să înceapă să-şi pună întrebări cu privire la existenţa unui plan spiritual!? Mi se părea că Isabelle ar fi trebuit să asiste la un miracol de necontestat, pentru a-şi pune astfel de întrebări.

Cum timpul trecea şi eu nu mă hotăram ce să-i răspund, ea a continuat.

-Zilele trecute am avut o discuţie interesantă cu un amic, care are ca teză de doctorat studierea celei de-a patra dimensiuni şi plecând de la asta am ajuns destul de departe... Demult vroiam să discut cu cineva sentimentul acesta ciudat pe care îl am câteodată şi pe care mă chinui să-l uit...

Chiar şi cu această explicaţie, nu eram convins de bunele intenţii pe care le avea Isabelle, aşa că am continuat să tac, forţând-o astfel să mai aducă detalii. Dar Isabelle nu a mai spus nimic, de parcă nu o mai interesa altceva, ca şi cum s-ar fi detaşat de un secret ţinut o viaţă întreagă şi care o măcinase îngrozitor. Am continuat să mergem împreună, fără să mai spunem nimic, fiecare privind în dreptul lui, ca nu cumva să ne surprindem emoţii sau gânduri inoportune. Cu toate că-mi dădeam seama că ar fi mult mai simplu să nu spun nimic şi poate aşa să o mai îmblânzesc şi pe Isabelle, „având-o la mână” cu „idei dubioase”, totuşi simţeam impulsul de a spune şi eu ce gândesc, să-i spun că nici eu nu eram aşa sigur pe mine cât păream şi că nu de puţine ori, simţisem un ajutor din afară, un ajutor pe care de multe ori nu-l meritam dar pe care-l acceptasem.

-Ştii, eu am avut alt sentiment ciudat...

Isabelle nu a schiţat nici un gest când am început să vorbesc aşa deodată. A continuat să meargă liniştit şi să privească înainte.

-Am avut de multe ori sentimentul că atunci când nu mai aveam nici o speranţă, când epuizasem toate soluţiile la care mă gândisem, ceva, cineva, de undeva, mi-a dat exact energia sau ideea de care aveam nevoie. Am simţit asta de multe ori, de atâtea ori, încât am început să mă obişnuiesc cu ea.

Cum Isabelle continua să mă asculte în linişte, am avut pentru un moment tendinţa să mă opresc, să nu-i mărturisesc tot, să păstrez totuşi frământările pentru mine, doar nu le spusesem nimanui până acum. De ce i le-aş spune ei, unei colege aproape necunoscute? Sau poate tocmai de aceea ar trebui s-o fac, pentru că este o colega necunoscută, pe care nu o s-o mai văd după acest curs, niciodată. În aceste momente, dacă ea ar fi insistat sau dacă ar fi manifestat un cât de mic interes să afle ce mai aveam de spus, m-aş fi oprit imediat dar aşa, cum ea continua să meargă liniştită, am continuat.

-Ce mi se pare ciudat nu este faptul că mi se dă uneori un răspuns la care nu mă gândeam, ci faptul că atunci când am încercat să-mi asum toate aceste idei, când am încercat să le consider ale mele, produsul minţii mele, am început să simt că sunt nerecunoscător, că fur ceva ce nu-mi aparţine...

A urmat iarăşi o pauză destul de lungă dar ceva se schimbase. Acum mergeam mai încet, priveam amândoi în pământ, fiecare cu gândurile lui.

-În fond este aceeaşi idee, a spus deodată Isabelle. Fie că recunoaştem sau nu, sunt elemente care ne scapă, care ne depăşesc şi nu ştiu dacă fizica noastră nu cumva ne face mai vulnerabili...

-Eu cred că, până la un punct, noi suntem privilegiaţi. Vedem atâtea lucruri care ne forţează să ne punem întrebări. Şi asta e bine. Cât priveşte urmarea, asta depinde de fiecare în parte, cum va găsi un răspuns sau unde va căuta.

-Crezi că teologia poate oferi un răspuns? m-a întrebat direct Isabelle, privindu-mă în ochi.

Şi pentru că a fost aşa de directă, am hotărât brusc să nu mai spun nimic.

-Nu, nu cred! Teologia este mult prea încurcată în simbolistică, tradiţie, interpretări şi traduceri pentru a oferi răspunsurile clare pe care le căutăm noi. Poate că tot fizica ne va ajuta să găsim ce căutăm...

-Dar ai studiat ceva în domeniu?

-Nu am studii în domeniu. Nici nu aş fi avut când să le fac şi nici nu mă atrag în mod deosebit.

-Ceva, ceva tot ai citit, nu se poate.

-N-am citit mare lucru, chestii obişnuite, pe care le citeşte toată lumea...

- Tocmai am citit despre demonstraţiile shamanilor indieni şi trebuie să recunosc c-am fost impresionată. Observatorul pornise să distrugă nişte mituri si până la urmă, recunoscuse că multe îl depăşeau. Dar poate că ar trebui să privim şi în jur, nu să folosim metodele lor, să avem comparaţiile necesare.

-Aş putea să-ţi dau şi eu exemplul asceţilor isihaşti, ce au încercat să explice vederea luminii necreate...

Nu am mai continuat pentru că mi-am dat seama că luat de val mersesem mult prea departe. Am sperat că ultima mea frază să treacă neobservată şi discuţia să continue pe aceleaşi generalităţi dar nu a fost aşa.

-Isihasm... am auzit termenul ăsta dar nu ştiu prea bine ce înseamnă. Zici că face parte din tradiţia creştină?

-Da, este parte din mistica teologiei creştine.

-Şi unde aş putea citi şi eu ceva mai explicit?

-Găseşti o prezentare completă în „.P. Migne series graeca” la Palamas...

În momentul acela, Isabelle s-a oprit din mers.

-Păi bine monsieur dar spuneai că n-ai citit decât chestii comune?!

-Este o lectură la îndemâna oricui...

-Ce vorbeşti! Tu consideri că scrierile lui Palamas sunt lecturi de metrou sau între două autobuze?

-N-am spus asta, dar...

-Bine că n-ai spus de Berdiaev, Meyendorff, Blondel, sau Lossky, că sunt lecturi obligatorii pentru cultura generală!

-Dar tu de unde ştii toţi aceşti autori?

-De ce întrebi? Ţi se par şi ţie cunoscuţi?! şi spunând asta, Isabelle a început să râdă.

Am rămas descumpănit în faţa acestei farse, că nu puteam s-o numesc altfel şi totuşi am contraatacat, pentru a vedea până unde mai ţine gluma.

-Da, mie mi se par cunoscuţi şi poate că aş mai adăuga pe lângă ei un Galeriu un Crainic un Stainhard....

-Un Stăniloaie... Hai, spune tot acum!

Şocul era atât de mare, încât mi-am pierdut cumpătul.

-Şi dacă l-am citit şi pe Stăniloae, ce? I-am citit pe toţi, uite aşa! Ai ceva împotrivă?

-Nu, n-am nimic împotrivă, mi-a răspuns zâmbind larg Isabelle.

-Atunci?!

-Atunci, ce?

-Atunci, cum se face că-i ştii şi tu?

-Păi dacă tu, un fizician înrăit i-ai citit, atunci de ce să nu o fi făcut şi eu? Nu suntem din aceeaşi tagmă?

-Bine dar o parte sunt români.... De ei cum ai auzit?

-Ei, asta e o poveste prea lungă...

-Eu am timp, că m-ai făcut curios!

-Poate că tu ai timp dar eu nu mai am. Trebuie să ajung acasă cât se poate de repede.

Toate acestea le spunea cu un zâmbet de satisfacţie nedisimulat, care mă făcea să mă enervez progresiv.

-Până acum două minute nu te-ai grăbit deloc şi acum brusc, trebuie să ajungi acasă?!

-Da, uite că mi-am amintit „brusc”! Uite că a venit şi autobuzul...

Si spunând asta, a fugit spre staţie.

Am rămas descumpănit şi am sperat până în ultima clipă, că nu va prinde autobuzul şi astfel să mai încerc să scot ceva de la ea dar, când am văzut că reuşise să se urce, m-am simţit „tâlhărit” pur şi simplu.

Cum mă aşteptam, nu am mai făcut mare lucru în acea zi, nereuşind să mă desprind de toate întâmplările stranii, care se adunaseră în ultimele săptămâni.

Două – trei zile, am aşteptat un semn de viaţă de la una dintre fete. Consideram normal ca după discuţiile pe care le avusesem cu ele, după ce le împrumutasem cărţi, să avem o legătură mai stabilă, să ne sunăm mai des sau să ne scriem dar contrar aşteptărilor mele, nu am primit nici un semn de la ele. După două zile în care am tot sperat, aşteptarea mea s-a transformat în aversiune. „Eu înţeleg răceala asta culturală până la un punct şi pot s-o accept dar când întrece limitele, denotă lipsă de bun simţ”! şi spunându-mi asta, am făcut eforturi ca să uit tot şi să-mi văd de treabă, pentru că nu mai era mult şi începeau examenele.

Săptămâna următoare, m-am întâlnit cu Stephanie şi cu Isabelle la cursurile pe care le aveam împreună iar acestea nu au dat nici un semn că le-aş fi mai apropiat decât oricare coleg din clasă. Acceptând acest lucru, nu am mai intrat nici eu în vorbă cu ele, considerând că nu avem ce să ne spunem şi că pentru o carte împrumutată sau pentru o discuţie, nimeni nu are obligaţia să mă salute sau să fie amabil cu mine.

În ceea ce o priveşte pe Nathalie, a fost puţin mai greu, pentru că nu o mai întâlnisem de la ultima discuţie şi nici nu mai primisem nici un semn de la ea iar dacă în cazul Isabellei şi a Stephaniei, indiferenţa lor mă scăpase de reflecţiile mele asupra discuţiilor avute, în cazul Nathaliei nu puteam să aplic aceeaşi metodă. Mă trezeam adesea luându-i apărarea faţă de stările mele de furie autoimpuse. Nathalie avea ceva ce mă atrăgea mai mult şi mă tulbura de fiecare dată când, vrând sau nu, mă trezeam cu imaginea ei în minte. Îi surprinsesem anumite gesturi şi mişcări care, pentru mine aveau o relevanţă perfectă asupra caracterului şi personalităţii ei şi care, făcuseră să vreau să o cunosc mai bine. Simple gesturi, cum ar fi strângerea părului la spate cu mişcări tipizate, în timp ce-şi prezenta lucrarea sau cei câţiva paşi parcă dansaţi, pe care îi făcea câteodată pe culoar, pentru mine exprimau o bucurie firească, un mod optimist de a vedea lumea iar asta mă atrăgea. Poate că vroiam să am şi eu acea bucurie permanentă, acel zâmbet nevinovat şi amabil pentru toată lumea. Aş fi vrut să ţopăi pe stradă, împins parcă de nerăbdarea de a ajunge mai repede acasă, unde m-ar fi aşteptat reintâlnirea cu o mare bucurie, cu o surpriză pe care aş fi putut-o savura în fiecare zi, ca pentru prima dată. Nu eram îndrăgostit de ea, aşa cum susţineau nişte amici mai răutăcioşi, pentru că nici nu aş fi avut pe ce să-mi bazez sentimentele şi chiar asta le spusesem şi lor dar ei râzându-mi în nas, îmi răspunseseră că a te îndrăgosti de cineva, nu are nimic de a face cu logica sau argumentaţia. Oricum ar fi fost, încercarea lor de a-mi demonstra că sunt îndrăgostit mă irita, odată ce eu puteam vedea clar în mine, că nu era aşa. E drept că şi „dragostea” este un concept nedefinit exact, căruia i se pot adăuga şi scoate din manifestări dar pentru mine era clar că, în ceea ce o priveşte pe Nathalie era mai mult o curiozitate în a o cunoaşte mai bine, coroborată cu această dorinţă de a o vedea mai des. Îmi dăduseră şi mie de gândit zilele ce le pierdeam în mare parte gândindu-mă la ea şi analizându-i ideile, mişcările, precum şi mimica, fapt ce se repeta după fiecare întâlnire cu ea. Dar chiar şi aşa, aceste momente erau pasagere, chiar dacă durau zile întregi. Argumentul forte pe care îl aveam, era faptul că nu eram gata să-i dau totul Nathaliei, fără ca să-i cer nimic în schimb. Fiecare cadou i-l făcusem cu cea mai mare plăcere dar erau cărţi din bibliotecă. Pe cele din geamantan nu i le-aş fi dat nici să mă roage în genunchi şi în plus, tot ce  vroiam de la ea, era să-i descopăr cauzele bucuriei perpetue ... „Dar poate că această „bucurie perpetuă” cum ai început s-o numeşti, este chiar un sentiment ce încolţeşte iar bucuria şi sursa ei să fie una şi aceeaşi şi să nu vrei să găseşti procesul, ci să-ţi asimilezi sursa”. Oricum o dădeam, simplul fapt de a-mi aminti de Nathalie, mă făcea să îmi doresc şi mai mult să o întâlnesc.

Când trecuseră deja trei săptămâni de când nu mai primisem nici o veste de la ea, călcându-mi promisiunea că nu am să-i scriu eu primul, pentru că astfel îmi arătam slăbiciunea şi poate că asta o încuraja să fie în continuare aşa de rece şi indiferentă cum era, i-am transmis un mic mesaj, neutru şi cât se putea de scurt, pentru a vedea ce şi când îmi va răspunde. A urmat clasica aşteptare de două-trei zile, după care fireasca enervare, promisiunea că nu îi voi mai scrie niciodată, discursul convingător terminat apoteotic „ca să te înveţi şi tu odată minte că nu merită!”, după care totul a început să se repete, în afară de etapa e-mail-ului. Dacă i-aş mai fi scris, aş fi apărut atât de ridicol în proprii mei ochi, încât m-am abţinut de fiecare dată când am simţit impulsul de-a o mai întreba ce face şi ce noutăţi mai are. Si cu toate acestea, dorinţa de-a o revedea nu slăbea deloc, ci din contră, parcă fiecare acces de furie adăuga ceva la ea, sporindu-i forţa. De fiecare dată când mergeam la universitate, nu puteam să-mi stăpânesc o bucurie venită din simplul fapt că şansele de-a o întâlni creşteau. Drumul de la metrou până în sala de curs îl făceam căutând-o cu privirea şi chiar şi în accesele de furie când îmi interziceam acest lucru, când încetam să mă mai uit în jur şi mergeam cât mai repede, tot exista plăcuta posibilitate de a mă trezi cu ea în faţă, pe aceeaşi parte a trotuarului.

Nici nu mai ştiu a câta săptămână era de când nu o văzusem şi de când tot aşteptam să o întâlnesc. Mergeam spre universitate, la o întâlnire cu grupul de lucru. Aveam şi eu de făcut o mică prezentare şi încercam să-mi pun ideile în ordine. Mă aflam în puţinele momente când eram mult prea concentrat pentru a mai spera să o întâlnesc pe Nathalie şi totuşi, atunci când a apărut în câmpul meu vizual, am sesizat-o imediat, ca şi cum creierul meu rămăsese setat pe căutare, chiar dacă eu nu-i spusesem dădusem comanda. Chiar şi pe moment, mi s-a părut tare ciudat că o recunoscusem fără să o văd prea bine. Practic, a trebuit să aştept câteva momente ca ea să se întoarcă şi astfel să fiu sigur că ea este, cu toate că ceva îmi spusese de la început că nu aveam cum să o confund. Mai târziu, analizând întâmplarea, îmi dădusem seama că nici nu aveam după ce să o recunosc, pentru că, după cum recunoscuse şi ea, purta lucruri noi. Poate că statura sau vreun gest mă făcuseră să o recunosc, cine ştie...

În momentul când am fost sigur că ea este, am simţit impulsul de a nu-i da nici o atenţie şi de a trece mai departe, dovedindu-mi astfel tăria de caracter şi voinţa şi sperând că asta va fi şi remediul pentru o mare parte din gândurile mele. În momentul în care am văzut-o, ea căuta ceva în geantă şi de aceea nu se uita în jur şi nici nu mă observase dar cum această căutare continua mai mult decât era firesc, am tras concluzia ajutătoare de altfel, că vroia să mă evite şi se făcea preocupată, tocmai pentru a nu-mi întâlni privirea. Am simţit o strângere de inimă când am trecut prin dreptul ei dar m-am controlat şi am mers mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar după ce mă îndepărtasem destul de mult, mi-am întors capul pentru a vedea ce face. Aşa am observat că o luase încet pe Cotes des Neiges, strada ce ducea spre parcul Mont Royal. Până la cafeneaua la care trebuia să mă întâlnesc cu grupul nu mai era mult dar în câteva minute mi-am dat seama că oricum nu mai aveam nici o şansă  să mă concentrez pe ce aveam de făcut iar acum îmi părea rău că nu mă dusesem măcar să o salut pe Nathalie şi astfel ratasem, datorită unui simplu şi stupid exerciţiu de voinţă, ocayia de-a schimb câteva vorbe cu ea, fapt ce poate m-ar fi liniştit. Am ajuns în faţa cafenelei iar aici am pus în balanţă posibilitatea de a-mi recăpăta calmul pentru mult timp, de-acum încolo cu păstrarea unei etici morale în ceea ce privea lucrul în echipă. În câteva secunde am hotărât să mă întorc şi s-o caut pe Nathalie, să „aranjez” o întâlnire întâmplătoare şi să vorbesc cu ea. Am luat-o la fugă, sperând că nu m-a văzut nimeni din grupul de lucru, care cu siguranţă că se adunase deja în cafenea, pentru că atunci ar fi trebuit să îmi pregătesc alte explicaţii şi scuze. Am luat-o pe strada pe care observasem că o luase şi ea şi după câteva minute am văzut-o la câţiva zeci de metri în faţa mea. Pentru început, mi-am acordat câteva minute pentru a o studia, după care aveam să îi ies în faţă sau să o bat amical pe umăr, rămânea să stabilesc la care dintre variante să mă opresc. Atunci am observat că avea un palton nou iar în al doilea rând, am observat că purta fularul pe care i-l dăruisem eu, ceea ce mi-a dat curaj. Nathalie mergea încet, lăsându-mi impresia că se gândea la ceva, că se abandonase unor gânduri ce o purtau, fără ca ea să se poată împotrivi. De obicei ea era vioaie şi nu pierdea timpul pe drum, mereu mergea repede dar cu o eleganţă ce nu putea să treacă neobservată. Mi-a venit în minte că poate ar trebui să n-o deranjez şi s-o las cu gândurile ei, că poate nu era momentul potrivit pentru a-i vorbi. Am avut sentimentul că nu m-aş fi putut ierta uşor dacă aş fi deranjat-o iar această atenţie exagerată mi s-a părut ciudată, fiind încă un semnal ce le dădea dreptate prietenilor mei şi teoriei lor legată de sentimentele mele faţă de Nathalie. Pentru că nu mă puteam decide, mergeam în urma ei, la o distanţă destul de mare pentru a nu-i da nimic de bănuit, savurând aceste momente şi aşteptând clipa potrivită pentru a-mi pune planurile în acţiune. După câteva minute de mers, ajunseserăm pe Cote des Neiges şi începuserăm să urcăm spre cimitir. Tot aşteptam ca Nathalie să intre în parc dar ea continua să meargă la fel de încet, pe strada ce devenea din ce în ce mai aglomerată, odată ce se apropia de Spitalul Universitar. Dându-mi seama că era posibil ca Nathalie să meargă chiar la spital, toate analizele mele mi-au apărut ca fiind de un ridicol evident. Într-o clipă, toate bănuielile şi toţi nervii pe care mi-i făcusem din cauza ei, dispăruseră fără urmă. Îmi era foarte clar: modul meu de a judeca după aparenţe, era ineficient. Mă înşelasem de mult prea multe ori în privinţa ei. O acuzasem de gânduri şi acţiuni ciudate, ca până la urmă să-mi dau seama că nu era nimic din toate acestea iar acum, dacă din cauza unei probleme de sănătate sau poate pentru că unul dintre apropiaţi era bolnav ea nu îmi răspunsese la mesaje, mă punea iarăşi într-o lumină proastă faţă de mine însumi. Tocmai mă gândeam că lumea nu este aşa de rea precum o văd eu, că ar trebui să am mai multă încredere în oameni şi să las suspiciunile deoparte, că ar trebui să acord tuturor o cât mai mare încredere şi să nu pornesc de la premisa că fiecare îşi vede doar interesul meschin când, văd că Nathalie, în loc să-şi continue drumul spre spital, intră într-una din clădirile impozante pe lângă care trecea. M-am oprit puţin nedumerit, pentru că iarăşi era o schimbare de percepţie, iarăşi se schimbau premisele. M-am apropiat de clădirea în care intrase Nathalie şi am căutat un indiciu pentru a-mi da seama ce instituţie ar fi funcţionat acolo.

Pentru a vedea arhitectura clădirii în ansamblul ei, am traversat strada şi de la distanţa aceea, începusem să analizez stilul arhitectonic, încercând să ghicesc ce se ascunde înăuntru şi poate de aceea nu am observat exact cine a intrat în aceste momente în clădire. Totul se petrecuse repede şi nu apucasem să văd bine persoana care intrase dar aveam sentimentul ca era încă cineva cunoscut. Mi-am păstrat imaginea în minte, cât mai clară cu putinţă şi după un efort de a descoperi cărei cunoştinţe i se potriveau trăsăturile sumare pe care le putusem observa, am tras concluzia că era posibil să fi fost Stephanie. Din păcate, nu văzusem cele două genţi, care ar fi fost trăsătura definitorie pentru ea şi asta îmi ridica un semn de întrebare. Şi totuşi nu putea fi Stephanie pentru că ea trebuia să fie la reuniunea grupului de lucru, aşa că... Pentru a afla mai repede răspuns la întrebările care începuseră să se adune, am hotărât să intru pur şi simplu în clădire şi să văd dacă puteam afla ceva. Traversând strada, m-am pomenit în faţa unei uşi masive de lemn, cu sculpturi interesante, cărora nu le-am acordat însă nici o importanţă. Cum nicăieri nu se vedea o sonerie, am bătut în uşa, vădit incomodat de modelele sculptate. După câteva minute de aşteptare, fără să primesc nici un răspuns, am încercat să intru, dând dovadă de un tupeu fără margini dar uşa era închisă. Am aşteptat în faţa acelei clădiri mai bine de o oră, după care, pierzându-mi răbdarea, am plecat spre casă, hotărât să aflu câte ceva despre acea clădire, ce se ascundea în spatele acelor ziduri şi mai ales dacă într-adevăr Stephanie era cea care intrase acolo. Pentru că dacă ar fi fost Stephanie, lucrurile deveneau din ce în ce mai ciudate.

Chiar în acea zi, am dat un telefon lui Reda, unuia dintre colegii din grupul de studiu de la lucrările căruia lipsisem, pentru a mă scuza şi pentru a afla dacă Stephanie a fost sau nu la întrunire. Răspunsul lui însă, nu a adus nici o clarificare. Fără să-mi asculte scuzele până la capăt, m-a întrerupt şi mi-a spus:„ nu face nimic, mai bine că ai lipsit, pentru că oricum reuniunea nu s-a mai ţinut. Mă mir că nu ai primit şi tu „circulara” prin care am anunţat anularea întâlnirii”. „Si totuşi am.... „ am început eu şi m-am oprit la timp, dându-mi seama că dacă spuneam că am avut impresia că i-am văzut pe câţiva prin geamul cafenelei, întrebarea care ar fi urmat, m-ar fi pus cel puţin într-o situaţie greu de explicat sau al cărei raţionament putea fi bănuit că nu este tocmai real. Norocul meu a fost că Reda a interpretat cuvintele mele ca o continuare a scuzelor şi m-a mai asigurat, încă o dată, că nu este nici o problemă, ci din contra, că a fost mai bine aşa şi că scuzele ar trebui să şi le ceară el. Prin ceea ce-mi spusese Reda, puteam trage concluzia că Stephanie nu fusese la întâlnire, deci putea fi cea care intrase în clădire dar pe de altă parte... lipsise toată lumea, fiecare văzându-şi de treabă, aşa că, Stephanie putea să fi fost oriunde altundeva.

Al doilea lucru pe care vroiam să-l fac, era să aflu ceva despre clădire, aşa că a doua zi de dimineaţă, am plecat la bibliotecă cu speranţa că o să găsesc nişte explicaţii. Îmi notasem numărul clădirii, îmi luasem şi câteva coordonate şi speram că găsesc ceva prin albumele de arhitectură, prin enciclopedii sau prin cărţi de prezentare a Montrealului. După ore bune de căutări am reuşit să aflu câte ceva dar nu prea multe. Clădirea era construita în 1845 şi aparţinuse unui bancher local, fiind transformată mai târziu în bibliotecă şi apoi în muzeu.

Curiozitatea de a descoperi ce se întâmplă în acea clădire a dispărut când, a doua zi, am primit un „B” pentru o lucrare pe care eu o consideram acceptabilă. Şocul a fost mare şi s-a răsfrânt asupra tuturor activităţilor din afara şcolii. Pierdusem mult timp cu tot felul de gânduri şi neglijasem lucrările pe care le aveam de făcut şi aş fi continuat, dacă nu venea nota asta care să mă trezească la realitate. Profesorul care mă aprecia destul de mult, a avut şi el câteva comentarii la adresa lucrării şi a activităţii mele în general, comentarii ce nu erau încurajatoare şi care m-au făcut să văd zâmbete de satisfacţie pe feţele celorlalţi colegi iar asta m-a înfuriat şi mai tare.

Am plecat de la facultate pe jos până acasă, pentru a mă mai relaxa şi a-mi mai trece din supărare. Am urcat pe lângă Oratoriul Saint-Joseph de pe Mont-Royal şi apoi am coborât prin Westmount, până acasă. Primăvara îşi făcea simţită prezenţa şi chiar dacă nu era încă o temperatură asemănătoare cu cea din România, era destul de cald, pentru ca lucrul la grădini să înceapă. În multe grădini apăruseră peste noapte lalele de toate culorile. În altele lucrul era mai puţin avansat, abia se punea pământ nou dar mirosea frumos. Toate acestea m-au ajutat să îmi revin cât de cât şi în loc să formatez calculatorul, aşa cum îmi propusesem la plecarea din facultate, ca să termin odată cu toate jurnalele şi reflecţiile stupide care erau pe punctul să-mi strice cariera, ajuns acasă, am început să mai scriu câte ceva, ca să trag toate învăţăturile.

« Nu pot să înţeleg cum pot fi atât de… mă rog, adică înţeleg dar nu pot  să accept! În loc să-mi văd de treabă, să stau cuminte acasă sau la bibliotecă şi să scormonesc după idei interesante, ei bine, eu mă gândesc la cucoane şi la tot ce le trece lor prin cap, de parcă asta îmi trebuie mie acum. De ce mă interesează toate lucrurile astea, de ce mă atrag aşa de tare? Poate tocmai pentru că am şi altceva mai interesant de făcut, d-aia! Nici măcar nu pot să mă supăr pe ele, să le dau un telefon şi să le spun câteva chestii ca să le ţină minte şi cu asta să mă răcoresc şi să îmi văd de treabă, cu certitudinea ca nu mă va mai deranja nimeni! Dar ce au făcut ele, putea să-mi facă oricine altcineva, în cu totul alte împrejurări, pentru că practic nu mi s-a întâmplat nimic extraordinar. Extraordinar de stupid am fost eu! Eu, care m-am lăsat purtat de gândurile mele şi nu de ale altcuiva! Iar cu Nathalie, s-a terminat! Dar de ce zic eu că s-a terminat, când nici măcar nu a început ceva? Ce să se termine? Ignoranţa ei? Asta nu are cum să se termine, pentru că îi este naturală şi firească şi poate că este cu atât mai firească atunci când mi se adresează, aşa că de ce s-ar termina?! Din ignoranţa ei, trebuia să înţeleg de la început, că ar fi mai bine să-mi văd de treabă, să-mi fac lucrările bine şi nu aşa cum am făcut-o pe ultima, în două zile, când am avut la dispoziţie două săptămâni! Dar eu am avut alte lucruri, mai «importate» Nu puteam să mă concentrez la treabă, pentru că aveam «probleme existenţiale» şi «mistere» de dezlegat.

Totul a fost doar un circ şi încă unul prost. Eu mi-am creat problemele, eu le-am amplificat şi după aceea, tot eu m-am enervat! Aşa nu mai merge! Te-ai prostit cu totul!»

După cum mi-am spus, am şi şters adresele de e-mail, ca nu cumva să mai fiu tentat să le scriu şi mai era puţin şi le şi blocam, ca să nu mai primesc nici un e-mail de la ele dar asta mi s-a părut mult prea jignitor, aşa că am renunţat.

Supărarea amestecată cu jenă şi frica de a nu-mi pierde bursa, mi-au dat forţă să uit imediat toate întâmplările din ultima perioadă şi să mă apuc serios de învăţat. Îmi era atât de frică să nu repet întâmplările şi le simţeam atât de aproape, încât m-am izolat pe toată perioada sesiunii care a urmat. Cu nota nu a fost o problemă pentru că, după câteva zile, profesorul m-a chemat în biroul lui să-mi spună că fusese o greşeală, că nişte foi din lucrare se pierduseră sau le încurcase el… Explicaţia era  cel puţin ciudată, odată ce foile erau capsate dar am acceptat-o imediat fără să mă mai gândesc la nimic, refuzând în schimb şi bucuria de a-mi fi reparat situaţia, pentru că dacă aş fi acceptat-o, riscam să mă întorc la problemele de altădată cu şi mai multă curiozitate.

În săptămânile care au urmat, am refuzat constant orice întâlnire cu colegii, mi-am cumpărat dopuri antifonice profesionale, îmi închideam şi telefonul în timpul zilei, deschizându-l numai la anumite ore, la e-mail-uri am răspuns cu mari întârzieri şi astfel am reuşit să mă fac antipatic, aşa încât nimeni să nu mă mai caute. Nathalie mi-a mai scris de câteva ori iar eu i-am răspuns neutru, fără să intru în nici o polemică sau să alimentez vreun subiect. Nu am mai invitat-o nicăieri iar la invitaţiile ei rare, am răspuns că am treabă. Practic, nu am făcut nimic altceva decât s-o imit, spunându-mi că dacă eu nu trebuia să mă supăr, de ce s-ar fi supărat ea când o imitam? Stephanie şi Isabelle au mai scris doar ca să se intereseze de anumite notiţe de curs, lucru uşor de realizat, odată ce am trimis totul prin e-mail. Toate cărţile împrumutate le-am făcut cadou, fără să le spun nimic celor cărora le împrumutasem şi aşa mi-am căpătat liniştea necesara studiului. Odată pornită „maşinăria” de tocit, a fost simplu. Ritmul impus de la început aveam să-l îmbunătăţesc, acceptând cadenţe din ce în ce mai mari şi asta tăind din orele de somn şi calculându-mi timpul la minut. Ştiam sigur cum reacţionez în astfel de situaţii, când aveam timpul bine împărţit. Mă bucuram în fiecare zi de toate termenele atinse, de micile obiective şi asta îmi procura energia de a merge din ce în ce mai repede. Seara păstrasem o oră pentru cititul de relaxare, nu mai mult dar acea oră era savurată la maxim. De multe ori nu mai reuşeam să adorm atunci când îmi propuneam, pentru că eram atât de implicat în ceea ce făceam, încât aveam impresia că rămâneam conectat la viteza de calcul pe care o impusesem în timpul zilei şi noaptea nu mai puteam să revin la normal, aşa că visam în „viteză”, ceea ce mai tare mă obosea. Această oboseală însă, o luam ca pe o reuşită, ca pe o dovadă că totul merge în grafic şi a doua zi reîncepeam cu aceeaşi intensitate.

Toate examenele din sesiune le-am luat cu nota maximă şi cu asta am pus capac la toate temerile mele pentru acel trimestru. Toate fetele şi conspiraţiile lor erau uitate demult, nemaiavând nici un farmec pentru mine iar acum, după ceva timp, păreau chiar ridicole. La ridicolul acestor relaţii, de orice natură erau ele, contribuia şi corespondenţa pe care o aveam cu Silvia, prietena mea din ţară, care-mi scria de ani de zile la fel de frumos, fără să dea nici un semn că anii în care nu ne mai văzusem ar fi diminuat ceva din prietenia noastră, singura corespondenţă pe care o mai ţinusem în ultimele săptămâni.

Toate problemele pe care le aveam, de la frământările mele interioare şi până la procesele complicate de a stabili amiciţii cu colegii şi cunoscuţii de aici, erau comparate inevitabil cu prietenia pe care o aveam cu Silvia, prietenie care mi se părea perfectă. De ani de zile de când ne cunoşteam, nu existase între noi un singur moment de tensiune sau de neînţelegere iar bucuria de a ne vedea, de a ne auzi sau de a ne scrie acum, când eu eram departe, era la fel de mare ca atunci când ne întâlneam să mai discutăm despre ultimele lecturi sau alte subiecte la ordinea zilei. Cu toate că fiecare avea drumul său, grijile şi problemele lui, printr-o înţelegere tacită devenisem susţinători necondiţionaţi unul pentru celălalt şi poate că acest fel de a fi, ne apropiase şi făcuse să păstrăm prietenia atât de strânsă. Orice probleme aş fi avut, Silvia avea mereu o încurajare pentru mine şi găsea cuvintele potrivite pentru a-mi arăta că cineva are încredere în mine şi că munca mea va da rezultatele scontate , că voi depăşi toate greutăţile şi voi realiza tot ce mi-am propus.

Aproape de fiecare dată, găseam printre rândurile mesajelor ei, expresii ca: „am înţeles perfect atmosfera în care te aflai atunci când ....;  înţeleg ce ai simţit în acele momente...; bănuiesc că-ţi este greu” ... etc. Şi trebuie să recunosc că-mi plăcea la nebunie.

Şi asta nu era de mirare, odată ce mă foloseam de ea pentru a-mi scrie jurnalul mai interesant. De multe ori făceam retrospectiva unui eveniment sau a unei zile, povestindu-i-o ei, după care o treceam şi în jurnal şi astfel paginile mi se păreau povestite mai frumos, analizele mai interesante, scrisul mai uşor. De multe ori îi povesteam în amănunt multe din problemele pe care le întâmpinam, din grijile care apăreau, ca şi când aş fi avut-o în faţa mea şi aş fi discutat cu ea. Nu era o simplă amintire a întrevederilor, când mă descărcam spunându-i toate problemele şi liniştindu-mă. Aşa făceam şi acum, pentru că ştiam că o să citească cu atenţie tot ce-i scriu şi îmi va răspunde scurt şi la obiect. În plus, oricâte temeri aş fi avut eu, oricâte argumente i-aş fi dat pentru a-i explica o situaţie în care am greşit, că nu pot face faţă unor momente sau ca îmi pierdusem speranţa să mai realizez anumite lucruri, ea mă corecta de fiecare dată, amintindu-mi întâmplări similare prin care trecusem şi din care până la urmă ieşisem cu bine. Când nu găsea asemănări cu ceea ce ştia, avea obiceiul să-mi creioneze situaţia în care eram astfel încât să pot vedea greutăţile şi incertitudinile mai firesc, ca o etapă normală care va fi depăşită. Când mă simţea cu nervii la pământ, zdrobit de termene şi obiective, îmi aducea aminte că sunt singur la marginea pământului şi că în condiţiile date, nu ar trebui să am aceleaşi pretenţii de la mine ca atunci când eram acasă printre prieteni şi cunoscuţi, în sistemul şi cu mentalităţile cu care eram obişnuit.

Nu era nici un tipar după care să-mi răspundă, chiar dacă aş vrea eu să găsesc constante acum. Pur şi simplu îmi spunea exact ce vroiam să aud, că oricât de greu mi-ar fi, cu răbdare şi cu muncă susţinută, aşa cum ştia ea că sunt capabil, voi putea să-mi ating toate obiectivele. Aprecierile la adresa mea erau destul de evidente dar pe acestea nu le luam în seamă niciodată, considerându-le exagerate. Dar, i le întorceam cu aceeaşi intensitate şi cu toată convingerea, sperând că ea nu va face ca mine.

Un alt lucru ce-l apreciam, era obiceiul ei de a-mi purta de grijă, mai exact de a-mi spune să mă îmbrac bine, să mănânc ce trebuie. Nu ştiu cum îi spusesem odată din ce este compus meniul meu zilnic şi din acea clipă îşi formase obiceiul  să mă facă  să promit că o  să mănânc echilibrat, că o să-mi cumpăr fructe şi  legume,etc. Mă amuzau toate lucrurile astea dar îmi şi plăceau mult. De controlat, nu mă putea controla. Eu puteam să-i spun ce vroiam şi chiar aşa era. Eu îi spuneam ce vroia să audă în materie de mâncare iar ea, de parcă ar fi ştiut că nu este chiar aşa, îmi repeta constant şi mă punea să promit că nu voi mai face ca până atunci. Pe lângă amuzamentul acestui joc, simţeam totuşi că nu îi sunt indiferent, că nu s-a răcit nimic din prietenia noastră şi asta mă ajuta enorm, nu numai în situaţiile dificile când era de ajuns  să mă gândesc la tot ce-mi spunea ca să-mi mai revin puţin dar şi în zilele obişnuite când, scormoneam după o idee mai interesantă sau mai originală.

În momentele când vedea că eram în cădere liberă şi că fac eforturi să scriu câteva rânduri, când nu mai eram nici vesel şi nici optimist, înceta să-mi dea orice fel de sfat, îmi povestea de ea, ce a mai făcut, ce a mai citit, pe unde s-a mai plimbat, ce planuri şi-a mai făcut iar la urmă, când bănuia că deja sunt puţin mai relaxat îmi punea mie în spate toată responsabilitatea de a ieşi din criză, dându-mi în acelaşi timp şi cel mai frumos argument spunându-mi că ar fi bine să nu mă prostesc şi asta o făcea în diferite forme: „Să ai grijă de Tudorul meu!” sau, „Să rămâi aşa cum te ştiu eu” sau „sper să ne revedem aceiaşi” sau mai brutal „ai grijă să n-o iei razna”.

            Tot acest mod al ei de a fi, felul în care puteam vorbi cu ea, liniştea şi bucuria pe care o simţeam mereu după ce citeam un e-mail de la ea sau după ce vorbeam la telefon, a devenit în timp şi mai ales după toate încercările de a-mi face noi prieteni, o comparaţie inevitabilă şi poate chiar mai mult, un sistem de măsura, punctul de referinţă. Această comparaţie simţisem că o făcusem şi atunci când mi se spusese mai în glumă mai în serios, că mă îndrăgostisem de Nathalie. Cum rămâneam la ideea mea, că dragostea conţine implicit elementele unei prietenii şi fără această baza, o dragoste, dacă mai putea fi numită aşa, poate fi catalogată ca fiind superficială, conjuncturală, de moment sau .... oricum altfel iar cum relaţia cu Nathalie mi se părea mai mult concurenţială pe de o parte, neaducând mai deloc cu o prietenie aşa cum o înţelegeam eu, aveam toate motivele să neg „acuzaţiile”.

Şi totuşi, când a sunat telefonul a doua zi după ce terminasem toate examenele, în timp ce alergam spre telefon, mi-a şi trecut prin minte dorinţa ca să fie Nathalie, impuls în contradicţie cu tot ceea ce încercasem şi reuşisem în ultimele săptămâni. Poate că la formarea acestui impuls, a ajutat şi relaxarea ce a venit odată cu vacanţa, după ce am făcut ordine prin cursuri şi când le-am aruncat în cel mai îndepărtat colţ al bibliotecii, pe cele prin care tocmai trecusem. Prima zi trecuse uşor cu această curăţenie care mă obosise destul de mult şi care continuase mai apoi cu o plimbare prin parcul ce începea să fie din ce în ce mai verde, practic de nerecunoscut. A doua zi de dimineaţă m-am trezit la ora şapte, ca de obicei şi înainte să-mi fac curaj să sar din pat şi să mă apuc de treabă, mi-am adus aminte că nu mai am nici o treabă ce nu mai putea fi amânată cu câteva ore, aşa că m-am gândit să-mi continui somnul. După o jumătate de oră de încercări nereuşite de a adormi, am renunţat la a-mi prelungi somnul şi mi-am spus că ar trebui să-mi înlocuiesc programul standard de până atunci, cu ceva asemănător dar pe fondul unor lecturi interesante sau ceva de genul ăsta. Dar una este să trebuiască să stai cinci ore cu nasul în carte până să faci o pauză şi alta să poţi să faci pauză când vrei, fără să ai mustrări de conştiinţă şi fără să scazi din pauza următoare. Eram prea obosit pentru a-mi face planuri şi a le respecta, nu mai aveam nici motivaţia notelor dar nici altceva mai bun de făcut, ceea ce îmi dădea un sentiment de disconfort şi o aşteptare de a se întâmpla ceva neprevăzut, care să mă scoată din începutul promiţător de plictiseală.

După primele cuvinte, am recunoscut-o pe Nathalie care, cu entuziasmul ei, a cărui sursă n-o putusem repera, mă luase la întrebări.

-Bine „mon cher” iar ai dispărut? Nici un semn de viaţă, nimic, de mai bine de ... nu ştiu câte săptămâni.

-....

-Ia spune cum a fost?

-Ce să fie? Am răspuns eu intimidat pentru că nu ştiam la ce se referea.... Erau mai multe subiecte cu care puteam răspunde la întrebarea „cum a fost” şi printre ele şi discuţia pe care o avusesem şi se prelungise cu tot felul de reflecţii. Iar aici nu aş fi putut răspunde aşa uşor, motivul principal fiind că nu mă mai gândisem deloc la discuţia aceea şi poate că nici nu-mi mai aminteam bine toate detaliile, lucru care ar fi supărat-o cu siguranţă.

-Cum cu ce să fie? Cu examenele, bineînţeles, cu ce ai vrea?

-Aaaa, bine spre foarte bine! am răspuns, bucuros că scăpasem uşor.

-Ce program ai pentru astăzi?

-Stai să mă gândesc sau mai bine să-mi consult agenda, i-am spus cu ironie abia perceptibilă, sub formă de glumă.

-Bine, uită-te şi spune-mi dacă eşti liber astăzi, a continuat ea, luând totul în serios şi nesesizând gluma care făcea referire la stilul ei.

-Stai numai puţin. Şi ca să n-o jignesc, am trântit cartea de pe masă, am foit-o puţin după care i-am spus sec: nimic pe ziua de astăzi.

-Vrei să ieşi din casă? Eu trebuie să mă întâlnesc cu nişte amici si m-am gândit că poate vrei să mergi şi tu. Mai stăm de vorbă, mai cunoşti şi tu lume... Ce zici?

-Eu ştiu?! Dacă sunt amici de-ai tăi, ce să caut şi eu pe acolo? Poate că te încurc, o să trebuiască să stai şi după mine... Si eu nu prea mă adaptez aşa uşor la medii noi... Cred că mai mult te-aş deranja dacă aş veni.

-Pentru mine ar fi o plăcere nu un deranj, aşa că nu te mai gândi atât şi lasă ca vedem noi cum o să ne descurcăm.

Nu îmi venea să cred cât de familiară era cu mine! Brusc, făcea front comun cu mine contra prietenilor ei, spunea cu atâta uşurinţă „noi” şi „ei”, încât nu puteam să nu sesizez. Cu toate că nu mă atrăgea foarte tare situaţia, am acceptat.

-OK, atunci ne vedem la staţia de metrou de lângă mine, la Universite de Montréal la ora cinci, să spunem. Bine?

-Bine... atunci la cinci la staţia de metrou.

După ce am închis telefonul, am stat şi m-am gândit de ce repet mereu tot ce spune. De ce nu am schimbat ora măcar cu treizeci de minute aşa, ca să-mi spun şi eu punctul de vedere, ca să nu fiu de acord de prima dată, ca să negociem. Şi în plus, dacă ea hotărâse deja ora întâlnirii, puteam să mai scot de la ea o jumătate de oră sau chiar o oră, când ne-am fi putut plimba şi vorbi numai noi doi şi nu împreună cu prietenii ei, care mi se păreau nişte sclifosiţi, chiar înainte de ai cunoaşte.

La ora stabilită eram deja ajuns la staţia de metrou şi după cum era de aşteptat, Nathalie a întârziat zece minute, apărând apoi în fugă şi cerându-şi iertare de la distanţă. De data asta, argumentul era că îşi uitase banii acasă şi că se întorsese din drum ca să şi-i ea. Figuri! I-am răspuns în gând şi am trecut peste asta.

Când mă pregăteam s-o întreb în ce parte o luăm şi la ce oră are întâlnirea cu prietenii ei, ea m-a luat de mână într-un gest familiar, trăgându-mă după ea.

-Hai, ca deja am întârziat. Trebuie să mergem repede că altfel se supără pe mine.

-Păi spuneai că-ţi sunt prieteni, cum să se supere pe tine dintr-o chestie aşa minoră, doar o să întârziem puţin, ce-i aşa grav?

-Grav sau nu, trebuie să ajungem la timp.

Măi să fie, mi-am spus, cu unii poate să fie punctuală dar cu mine, nu ştiu cum se face de întârzie mereu. Şi spunându-mi asta, nu am putut să mă abţin ca să nu fiu ironic şi s-o învăţ odată minte să nu mă mai facă să aştept când fixează vreo oră.

-Punctualitatea este o calitate iar prietenii trebuiesc respectaţi şi ei, aici sunt de acord cu tine... Dar dacă întârziem, prin absurd, putem să le spunem şi noi că ni s-a întâmplat ceva pe drum. Şi că ne-am întors...

Dar nu am mai apucat să-mi continui ideea, pentru că într-un gest de supărare mimată, Nathalie mă şi lovi în umăr cu un gest, iarăşi, mult prea familiar. Eu am râs, m-am ferit de a doua lovitură, de parcă mâna ei micuţă mi-ar fi cauzat mari dureri şi aşa a trecut totul. Eu sperând că ea a înţeles ideea şi că n-o să mai întârzie iar ea.. cine ştie, poate să-şi ia revanşa cu prima ocazie.

Am mers pe lângă universitate, până ce am ajuns pe Avenue Decelles, unde am început să urcăm spre Mont Royal. Când am trecut pe lângă staţia de autobuz în care o văzusem pe Nathalie, atunci când vroiam să vorbesc cu ea, mirat că ne-am întors atâta drum, am rupt tăcerea puţin nedumerit.

-De ce nu mi-ai dat întâlnire la „Cotes des Neiges”? Era la doi paşi!

-Şi să vin eu singură până aici? mi-a răspuns ea zâmbind, încercând să-mi imite nedumerirea.

Recunosc că-mi plăcea familiaritatea ei, odată ce începusem să mă obişnuiesc cu ea dar neavând nici un motiv eram reticent în a  mă manifesta şi eu în acelaşi fel.

După încă câţiva paşi, m-am gândit că ar fi bine să ştiu şi eu unde o să ne întâlnim cu ceilalţi. Punându-i întrebarea, anticipam un răspuns de genul: „Ştii cafeneaua de pe... colţ cu...? Ei, acolo”. Dar nu, a fost după cum mă aşteptam mai puţin. Mi-a spus doar „lasă că ai să vezi tu” şi nimic mai mult, de parcă cine ştie ce surpriză îmi pregătise. Ajungând pe Bulevardul Cotes des Neiges şi refăcând în gând traseul pe care îl făcusem mergând în urma ei, mi-a şi venit ideea;” să vezi ca mă duce la casa .... ar fi culmea”. Şi totuşi nu a fost o culme, chiar aşa de îndepărtată, pentru că în câteva momente, Nathalie mi-a făcut semn s-o urmez şi a intrat chiar în acea clădire fără să bată la uşa sau să sune. Asta am observat de prima dată, familiaritatea cu care a intrat în acea casă, fără nici o reticenţă şi mai ales fără nici o cheie, ca şi cum ar fi ştiut că acea uşă era deschisă la acea oră. Am urmat-o fără să mai apelez la politeţea de a nu intra de prima dată, ci doar după o invitaţie explicită dar eram stăpânit de o curiozitate căreia nu-i puteam rezista. Pentru mine, era încă un loc interzis, ce se înconjura de un mister ciudat, datorită persoanelor pe care le văzusem intrând acolo. După amnezia forţată de sfârşit de sesiune, impusă cu premeditare, în clipa când am trecut pragul acelei case misterioase, fragmente de amintiri au început  să îmi revină deodată în minte. Nathalie, Isabelle, Stephanie... Toate se comportaseră în aşa fel încât să-mi atragă atenţia, după care devenisem neinteresant pentru ele iar tăcerea lor m-ar fi măcinat, dacă nu reuşeam să le uit. Dar acum îmi aminteam tot şi parcă totul se lega în conturarea unui mister. Surprinzându-mi emoţia, am început să mă încurajez, pentru a rămâne calm. „Cred că ai mei colegi au încurcat zilele de naştere... Am să intru acum într-o sală întunecoasă şi deodată o să se aprindă luminile şi toţi colegii la un loc, îmi vor cânta „Bonne aniversaire” iar eu jenat, nu îi voi lăsa să termine şi o să le spun că au încurcat zilele de naştere... Sau şi mai frumos ar fi, să intrăm într-o cameră şi Nathalie să mă prezinte la nişte indivizi dubioşi, nişte jucători înrăiţi de poker, de care o să mi se facă frică imediat iar ei o să mă primească să joc cu ei cărţi, ca să-mi ia toţi banii, ştiind că dacă nu o să mi-i ia la cărţi, o să mă jefuiască pe urmă... Sau poate mai interesant ar fi, să ne întâlnim într-un cerc restrâns, cu celelalte colege să jucăm cine ştie ce jocuri de societate sau o partidă stupidă de cărţi...” Spunându-mi asta începusem să zâmbesc dar în acelaşi timp mi-am dat seama că mergeam în urma Nathaliei, printr-un semiîntuneric în care puteam să disting doar câteva forme. Sala pe care o traversam părea imensă dar asta doar după ecoul paşilor, pentru că nu îi puteam vedea pereţii laterali. Doar din faţă, intra o lumină firava printr-un vitraliu ce părea foarte vechi şi care parcă mă hipnotizase de cum îl văzusem. Cercetându-l vitraliul mai cu atenţie, mi s-a părut că am în faţă elemente de simbolistică medievală şi doar mai apoi, mi-am dat seama că reprezenta „Uciderea dragonului”, cu elemente ce se puteau asemăna puţin cu iconografia legată de „Sfântul Gheorghe” dar la fel de bine putea să trimită la mitul învingerii răului de către bine a dualismului zarathustrian, Ormuxd şi  Ahriman, la fel şi la legenda Sfântului Sisinie. Ajunşi lângă vitraliu, am observat în stânga lui o scară în spirală ce ducea undeva la etaj şi mă uitam încercând să mă obişnuiesc cu semiîntunericul, pentru a vedea unde urca. Atunci, Nathalie începu să coboare pe scara ce părea o operă de artă, fiind toată sculptată în stil baroc şi făcea legătura cu demisol sau cu subsolul. Înainte de a coborî şi eu, m-am uitat încă o dată înapoi, prin camera ce tocmai o traversasem şi din care nu văzusem aproape nimic iar acum, la lumina roşiatică a vitraliului, am putut desluşi câteva mese aranjate în mijlocul camerei, înconjurate de fotolii mari şi canapele luxoase, fiecare având lămpi mari cu abat-jour. „Oameni cu bani, ce vrei... se cunoaşte”, mi-am spus şi am coborât prima treaptă, uitându-mă cu atenţie după cea de-a doua. Ţinându-mă bine de balustradă, am mai coborât încă două trepte şi am privit pentru ultima dată înapoi, parcă pentru a-mi face curaj să cobor în întunericul unde dispăruse Nathalie. Abia atunci am putut să văd pereţii încăperii. Erau toţi acoperiţi de cărţi, formând o bibliotecă circulară ce pornea de jos şi până la tavan, singurele spaţii libere fiind nişele pentru vitralii, ce păreau atât de adânci încât mi-am adus aminte de zidurile mănăstirilor din Moldova. Lumina vitraliului pe care îl văzusem prima dată, cădea acum pe o marmură albă cu încrustaţii ce formau un motiv imens, pe care nu îl puteam desluşi în totalitate. Tavanul în formă de cupolă, era un imens tablou oval. Am urcat două trepte pentru a-l vedea mai bine şi atunci am auzit-o pe Nathalie strigându-mă puţin amuzată, bănuind că îmi este frică de întuneric sau să cobor scările. Am coborât grăbit şi am găsit-o aşteptându-mă în faţa unei uşi, pe sub care răzbătea o lumină slabă. M-am simţit luat de braţ şi învârtit puţin, ca să mă postez în faţa ei. Cu gesturi exagerate, s-a făcut că-mi aranjează cravata, gest mult prea familiar, care nu a trecut neobservat din partea mea şi care vroia să sublinieze importanţa a ceea ce va urma. Scena o amuza pe Nathalie dar până nu mi-a netezit şi o cută imaginară de pe umăr, nu s-a lăsat. Apoi a deschis larg uşa şi m-a împins înăuntru. De la o masă aflată intr-un colţ, mi-au făcut semn cu mâna Stephanie, Isabelle şi Reda, ceea ce nu m-a mirat deloc, pentru că mă aşteptam la aşa ceva. Am fost surprins când am văzut că la masa era şi Luc, un coleg de la un laborator, pe care îl ştiam destul de puţin, pentru a-mi fi făcut o părere despre el. Oricum, de la primele lui intervenţii, discuţiile din pauze, rămăsesem cu o impresie bună despre el. Părea genul de om studios, dedicat cu totul învăţatului şi muzicii şi asta pentru că putea să răspundă mai la toate întrebările, lucru destul de curios şi era mereu îmbrăcat în stil hippy, cu haine colorate şi pantaloni largi, ce se terminau undeva sub pantofi, cu nişte zdrenţe. Părul, ce parca nu făcuse cunoştinţă cu pieptenul niciodată şi ochelarii rotunzi, din altă epocă, îi dădeau un aer misterios dar şi  haios.

Cum m-am apropiat, Reda mi-a ieşit în cale.

-Hei, bătrâne, ce mai faci?! Te-ai lăsat aşteptat, he, he. Si spunând asta, mă bătu pe umăr cu multă căldură.

Am observat că era puţin agitat şi emoţionat, ceea ce-l făcea să râdă degeaba şi cam tare dar simţind mirosul de marijuana, mi-am dat seama că, fără aşi uita obiceiul, ca la orice întrunire mai importanta, Reda fumase o ţigară pregătită cu „iarbă” din producţia proprie. La prima petrecere la care ne întâlnisem, avusesem un şoc, observandu-i obiceiul. Nefiind obişnuit cu aceste practici, l-am observat cu interes cum îşi prepara ţigara, sfărâmând bine frunzele lui uscate şi amestecându-le tacticos cu tutunul dintr-o ţigară obişnuită. Cu foiţa de hârtie a fost un adevărat ritual pe care l-am urmărit în detaliu. După ce a terminat de făcut ţigara, Reda m-a întrebat natural, dacă vreau şi eu să fumez cu el. Naturaleţea lui mi s-a părut amuzantă şi am zâmbit crezând că face o glumă, fiind absolut firesc ca eu să-l refuz. Dar Reda nu glumea deloc. A început să întrebe şi pe cei din jur dacă vor să fumeze cu el, unii răspunzându-i afirmativ, alţii nu. Am rămas surprins când am văzut-o pe Stephanie că accepta cu acelaşi firesc, cu care ar fi împărţit un măr. Oricum, după alte câteva întâlniri, mă obişnuisem şi cu acest ritual, aşa că nu-l mai priveam cu interes iar Reda înţelesese că nu mă atrăgea ideea de a fuma, aşa că nici măcar nu mă mai întreba.

Puteam bănui că, dacă veneam puţin mai devreme, aş fi putut observa acelaşi ritual al preparării unei ţigări, aşa că mi-am spus că nu are ce să mă mire dacă Reda va vorbi mai tare ca de obicei sau va râde la glume seci,  la care nimeni altcineva nu ar râde.

Lăsându-mă condus de Reda, am observat încăperea unde intrasem. Părea a fi un depozit al bibliotecii, sau ceva de genul acesta, pentru că mai mult de trei sferturi din cămara, care era destul de mare, era ocupată de rafturi masive de lemn pline cu cărţi. Am tras repede concluzia că era un depozit, după vechimea cărţilor şi praful ce se depusese pe ele. Până şi mirosul era de hârtie veche, specific anticariatelor.

Înainte de a ajunge la masă, le-am strigat celorlalţi: „Să nu spuneţi că v-aţi hotărât în sfârşit să schimbăm locul pentru studiu!? Era şi timpul, pentru că nu ştiu cum puteaţi voi să vă concentraţi cu muzica din cafenele”

-Să ştii că-i o idee bună, interveni Stephanie. De ce nu am lucra aici? Ar fi mult mai interesant...

-Asta o să mai vedem, spuse Luc cu o autoritate uşor perceptibilă dar care o făcu pe Stephanie să nu mai continue, lucru care mi se păru puţin ciudat. Nu ştiu dacă voi putea aranja să avem sala şi în alte zile, reveni el, simţind că fusese mult prea autoritar pentru o întâlnire între prieteni dar ar fi bine să folosim cât mai eficient timpul pe care-l avem acum.

-Noi am fondat aici un cerc literar, interveni şi Nathalie, care rămăsese în spatele meu şi aşa încercăm să fim şi noi la curent cu noile apariţii literare.

Ideea nu era deloc rea, chiar mi se părea interesantă şi de modă veche, ceea ce era cu atât mai captivant.

-Ce-şi propune mai exact, cercul vostru literar? am întrebat eu, aşezându-mă pe scaunul liber, care părea a-mi fi destinat.

-Acum doi ani, am preluat ideea de la un curs de pedagogie şi aşa am ajuns să ne căutam un loc unde să mai vorbim, începu să-mi explice Luc. Practic, la început ne adunam aici ca să comentăm ce a mai citit unul şi altul, după care, în timp, am schimbat programa... De la o vreme, am început să pregătim subiecte diferite şi să le prezentăm aici. Fiecare vine cu ceva nou din domeniul lui de interes. Avem şi un regulament pentru comunicări, adică am impus o disciplină, pentru că altfel nu ieşea nimic, mai mult ne certam.

„ Măi frate dar ăştia-s disperaţi rău de tot, dacă şi în puţinul timp pe care-l au liber, tot la fizică se gândesc. Nu le ajunge cât îi freacă la universitate cu examenele, ei se mai şi întâlnesc în secret, să discute noile probleme... Dar ce vorbesc eu, bine fac că se ascund, pentru că dacă s-ar afla ce fac ei în timpul liber, ar fi clar pentru toată lumea că-s plecaţi cu pluta. Noutăţi din fizică...  altceva mai bun n-au ce face...”, am început eu să mă gândesc, încercând să-i las impresia lui Luc, care îmi vorbea cu pasiune despre ideea lor, că sunt atent la ce spune.

-Si să nu crezi că vorbim numai despre fizică, ridică Luc vocea pentru a sublinia cele spuse, făcându-mă să cred ca transpirase puţină plictiseală şi dezinteres din partea mea.

-Dar ce subiecte abordaţi? am întrebat eu cu deosebit interes, ca să înlătur suspiciunile.

-După cum îţi spuneam, depinde de fiecare în parte. Ultima dată am discutat. După câteva secunde de gândire, pentru că devenea din ce în ce mai sigur că nu o să-şi aducă aminte, se adresa celorlalţi. Ce am discutat?

-Despre posibile noi planete în Sistemul nostru Solar..., îl ajută Isabelle, privindu-l ameninţător printre gene.

-A, da... Despre noua teorie, relativ la clasificarea planetelor.

-Nu, problema clasificării sau mai bine spus definiţia dată termenului de „planetă”, este veche. Noi erau Sedna şi Quaoar, dacă-ţi mai aduci aminte, îl completa Isabelle din ce în ce mai nervoasă.

-Ţi-aş fi spus şi eu, dacă mă mai lăsai puţin, se apără Luc şi oricum, asta a fost cu ceva săptămâni în urmă, trebuie să recunoşti şi tu...

-N-aş fi avut nimic de zis dacă nu m-ai fi bătut la cap o jumătate de oră cât am mers spre casă, după ce am ţinut eu prelegerea, cât de bine am vorbit şi cât de interesant a fost...

„Ce să zic, băieţii ăştia şi când îşi propun să nu discute despre fizică, tot la asta ajung... He, he, he... sunt simpatici, dar ar fi bine să văd cum să scap mai repede de cercul lor de snobi, ca am alte lucruri mai interesante de făcut. Si măcar dacă ar fi originali dar cred că fiecare citeşte repede ultimele numere din cele mai cunoscute reviste de studii şi vine să facă pe deşteptul, în loc să caute şi ei ceva interesant, să dezvolte o teorie, să pună întrebări... Nu ştiu, să critice, mai bine, decât să-şi însuşească nişte idei. Aşa ar fi mai corect”.

-Dar am vorbit, să ştii şi despre alte subiecte, schimbă vorba Luc.

„Ei, cum aşa? Aţi descoperit şi alte reviste în domeniu”? mi-am spus, încercând să nu zâmbesc ironic.

-Am vorbit despre viaţa şi romanele lui Dostoievski. Chiar Nathalie a ţinut prelegerea. Şi spunând asta, mi-o arătă cu degetul, ca să mă conving singur.

„Se pare că micul meu cadou şi-a atins scopul şi încă bine. A folosit ca bibliografie pentru discuţii colegiale...” Pentru o clipă, am fost tentat să le spun că bănuiesc de ce Nathalie a abordat subiectul dar în ultimul moment, într-un acces de modestie, am renunţat. Neavând toate coordonatele discursului ei şi mai ales gradul de reuşită, puteam să pic şi eu prost, să împart un eşec, lucru la care nu eram dispus.

-Iar astăzi, eu am pregătit un subiect legat de Logică. Şi spunând asta, Luc, se arătă el însuşi mirat de îndrăzneala şi elocinţa de care dădea dovada.

Dar în loc de strigăte de bucurie din partea celorlalţi, se auziră doar nişte sunete puţin încurajatoare. „Da... interesant...”

Fără să mai facă nici un fel de comentariu, Luc îi făcut semn lui Reda să îl ajute să mute o masă, pentru a forma locul distinct şi la vedere pentru tot auditoriul, de unde avea să ţină discursul. Şi-a luat apoi foile pregătite cu atenţie dinainte, paharul cu apă şi s-a aşezat în capul mesei ce era aşeyată perpendicular pe cea a auditoriului, ţinându-l la distanţă şi dându-i o anume solemnitate. După ce şi-a dres vocea pentru a face linişte, a început să vorbească sau mai bine spus, să redea foile învăţate parcă pe dinafară.

-Logica reprezintă, dragi colegi, îşi începu el discursul, vorbind mult prea tare pentru auditoriul pe care-l avea, esenţa culturii, aflându-se în raport direct cu toate ştiinţele şi oferindu-le metoda de lucru. Mai mult decât atât, logica este exerciţiul minţii de a se analiza pe sine însăşi, oferind prin aceasta libertatea deplină.

„Până acum, doar clişee de manual dar să mai aşteptăm, să vedem cum continuă, să nu tragem concluzia  repede...” mi-am spus, lăsându-mă relaxat pe spătarul scaunului.

-După cum bănuiesc că ştiţi, Aristotel este singurul ce a reuşit să fundamenteze două ştiinţe, biologia şi logica, bineînţeles. Dar aproape că nu există domeniu la care Aristotel să nu fi contribuit. Scrierile despre logică au fost grupate în şase tratate, de către discipolii săi, sub titlul de Organon. Trebuie să vă reamintesc că el este reprezentatul suprem al gândirii greceşti, trăind între anii...

„M...da, banalităţi! Ce puteam s-aştept la un doctorand în fizică?”, mi-am spus plictisit, gândindu-mă că va trebui să stau poate o oră întreagă să ascult lucruri de ... manual. „Si nici măcar nu a făcut o introducere cronologică în materie. Oricine ştie că logica nu a început cu Aristotel. Nu a amintit nimic de mentalităţile primitive, de filosofia chineză, de cea indiană, ca să nu mai vorbesc de sofişti, ionieni, pitagoreici, şcoala eleata. Cât despre faptul că a uitat de Socrate şi Platon, asta nu mai are nici o scuză. Poate că ar trebui să ţin şi eu un „discurs” fără foi în faţă şi pahar cu apă plată în dreapta şi să le vorbesc despre ... logica. Sau nu, mai bine despre teoria ideilor la Platon şi să vorbesc plecând de la asta, despre ideile mele şi nu să fac un conspect monoton la lucruri deja spuse. Dar poate ca Luc se va simţi ofensat să vadă că reiau idei pe care el le scăpa... Şi cui îi pasă? Aşa le trebuie dacă m-au invitat.”

Luc continua să-şi recite discursul pe aceeaşi linie melodică: „ Individul, care singur exista material, este însă compus din materie şi din formă iar forma este esenţa care exprimă universalul închis în concept. Forma sau ideea este deci, obiectivul ştiinţei...”

„Mai rămânea să ne arate şi pe o foaie de hârtie cum se scrie „eidos-ul”în greceşte, să ne spună şi definiţia materiei şi după aceea să treacă prin explicarea succintă a noţiunilor de „imaginaţie”, „intelect”, „intuiţie”, „noetic”... bla, bla, bla.” Fără să mă mai gândesc că nu am o atitudine colegială, am început să mă uit cât se putea de discret în jur, la rafturile pline de cărţi. De unde eram aşezat, nu puteam să văd decât primul dulap, din dreptul meu, nimic mai mult. Din cele 473 de cărţi pe care le numărasem din curiozitate şi plictiseală, în primul dulap, ca să aproximez câte cărţi erau în acea încăpere, nu am văzut nimic impresionant dar dintr-un calcul simplu, dacă numai o faţă a unui dulap conţinea în medie 450 de cărţi, atunci un raft ar fi avut 900, iar dacă în încăpere se aflau cincisprezece dulapuri, ar fi fost 13500. Iar dacă erau 20 de dulapuri, atunci ar fi fost 18000. Dacă aş cerceta fiecare faţă a unui dulap în 25 de minute, atunci mi-ar trebui 16 ore, adică două zile a câte 8 ore. Ar trebui să-mi iau mâncare cu mine şi să mă închid aici şi aici aş sta până ce aş termina de făcut tot registrul cu cărţi de citit. Dar nici mâncare nu mi-ar trebui, poate că un sandvici sau două şi gata. Văd că vorbesc de mâncare şi a început să mi se facă foame iar acasă nu am mai nimic. Va trebui să trec pe la magazinul de lângă mine şi să-mi iau ceva. Poate că nişte peşte şi să-l fac la cuptor sau îl iau deja pregătit şi doar îl încălzesc, cu nişte lămâie şi cartofi. Mai bine... Şi un suc pe cinste şi dacă mă supăr îmi iau şi o plăcintă imensă şi o mănânc pe toată odată şi nu ca desert, ci ca aperitiv. Iar la urmă, nişte fructe sau mai bine un compot de fructe sau...”

Nu am apucat să-mi termin meniul, că ceva din discursul lui Luc m-a făcut să tresar. Cu toate că nu am înţeles ce anume, mi-am concentrat imediat atenţia.

-Şi pentru că avem printre noi, pentru prima dată pe Tudor, voi încerca să fac o scurtă reprezentare a noutăţii aduse în domeniul logicii de acest reprezentat de seamă al gândirii europene, ale cărui lucrări sunt, bănuiesc, cunoscute. Si spunând acestea, mă privi cu înţeles, încercând să vadă dacă vorbele lui avuseseră efecte vizibile asupra mea.

Simţindu-mă privit de toţi, am început să zâmbesc încurcat, lăsând totuşi impresia că apreciez gestul lui, rămânând însă rezervat. Mă şi gândeam că mi se vor pune întrebări iar eu nici măcar nu ştiam despre cine era vorba. Dar după câteva momente, Luc a continuat, privindu-mă cu atenţie, parcă aşteptând o confirmare din partea mea, la toate ideile pe care le expunea.

-Întâmplarea a făcut, ca datorită combaterii teoriei lui John Stuart Mill relativ la valoarea silogismului, teoriile sale să atragă atenţia criticilor şi astfel să ajungă o astfel de lucrare şi în biblioteca mea. Bănuiesc ca toată lumea cunoaşte teoria lui Mill asupra silogismului?! Dar ce aduce nou profesorul român, este cu adevărat fascinant. El spune că orice silogism este menit să cuprindă un progres al gândirii, adică să aibă în concluzie o judecată relativ nouă, dedusă din altele, stabilite mai înainte. Dar ce m-a impresionat şi mai mult, a fost cum a tratat problema noţiunilor, care, după cum spunea el, nu se împart în noţiuni pozitive şi negative în sine. El împarte noţiunile în concordante şi opuse, plecând de la fenomenul general al divergenţei în sensibilitatea fiinţelor organice. Sesizaţi greutatea acestei idei? Divergenţa în sensibilitatea fiinţelor... Cum se spune asta în română Tudore, făcu el după ce mai admiră o data complexitatea ideii, lăsându-ne şi nouă, auditoriului, timpul necesar să o savurăm.

-Ce anume? am făcut eu încurcat, neştiind exact la ce se referea.

-La divergence de la sensibilité des créatures, repetă el, privind undeva pe deasupra tuturor.

-„Divergenţa în sensibilitatea fiinţelor” i-am răspuns, rostind rar şi cât mai clar cuvintele.

-Chiar aşa se spune, întrebă el mirat. Nu este mare diferenţă de cum se spune în franceză...

-Ei da, unele cuvinte sunt identice sau cu o rădăcină identică şi este şi normal dacă iei în considerare că ambele limbi...

-Asta o să discutăm altădată, mă întrerupse Luc brusc, ridicând mâna autoritar dar continuând după aceea mai calm, pentru că ar fi păcat să irosim un subiect aşa interesant doar cu nişte explicaţii pasagere.

-Şi dacă tot am vorbit ceva despre gânditorii europeni, îşi luă din nou avânt Luc, să vorbim despre curentul psihologist unde putem întâlni figuri marcante precum Hobbes, John Locke, David Hume, John Stuart Mill, despre care tocmai am amintit şi alţii...

Expunerea devenise mai interesantă decât se anunţase la început dar cu toate acestea, eu aveam o mare problemă. Trebuia  să descopăr repede la ce autor român se referise Luc, pentru că era cât se poate de evident că după cât se pregătise pentru acea expunere, erau practic inevitabile întrebările colaterale iar dacă nu răspundeam prompt, ar fi fost cel puţin jenant pentru mine, dacă nu dezastruos. Mi-am notat în agendă cele două idei pe care le asociase „gânditorului român”, după cum îi spusese Luc şi am încercat să intuiesc despre cine era vorba. Am luat la rând personalităţile cunoscute în domeniu şi m-am oprit pe rând la Dimitrie Cantemir, Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Anton Dumitriu dar nu am găsit nimic care să semene cu ideile prezentate de Luc. Oricum, dacă ar fi fost să aleg unul din cei cinci, l-aş fi ales pe Nae Ionescu. Citisem cu mult în urmă cursul lui ţinut la universitate dar nu-mi mai aduceam aminte mare lucru. „Dacă-mi aduc eu bine aminte, o parte a cursului său se referea la formarea gândirii exprimate, deci, poate că de aici a scos Luc ideea referitoare la „noţiuni...” Nu eram convins dar era un fir de care puteam să mă leg. Chiar dacă greşeam, puteam să schimb cumva subiectul, spunând că aduc o completare sau că ideile prezentate sunt complementare, aşa că am început să îmi trasez nişte date în agendă, pentru a putea vorbi cât mai cursiv. „Nae Ionescu, profesor de logică la Universitatea din Bucureşti până în anul 193...8 parcă, născut în 1890. Sistemul dezvoltat de el conţine elemente mistice, ceea ce îl caracterizează ca un fenomen aparte. Cărţi publicate...” şi când tocmai mă scărpinam în creştetul capului, într-un gest reflex ce vroia să sublinieze efortul profund intelectual, mă aud strigat.

-Tudor!... Tudor! Ah, se pare că te-am plictisit cu toate chestiile astea, începu Luc cu un zâmbet ironic.

-Nu, deloc... Din contră, mi-ai dat de gândit, am răspuns, eu fiind conştient că nu minţeam cu nimic.

-Mă gândeam că poate ne spui şi tu ceva data viitoare, să ne vorbeşti o jumătate de oră, despre ce subiect vrei tu dar nu mai mult. O jumătate de oră, ca vezi că nu rezistă lumea...

Simţind că la mine se referea cu aluzia „că nu rezistă lumea”, am simţit cum încep să mă enervez.

-Am să mă gândesc la un subiect şi vi-l comunic printr-un e-mail, în cel mult două zile dar nu vă pot garata că va fi interesant sau că mă voi încadra exact în jumătate de oră. Şi ar trebui să-mi spuneţi când este următoarea întâlnire, ca să pot să-mi planific şi eu timpul.

-Exact peste două săptămâni, la aceeaşi adresă, îmi răspunse Luc, ca nu cumva să găsesc o cale de scăpare.

Fără să-i mai răspund, m-am făcut preocupat că-mi notez în agendă datele, până când am văzut că se îndepărtează de lângă mine.

Neştiind ce să fac, m-am uitat la Nathalie, care mă adusese şi prin urmare avea şi datoria morală să mă scoată de acolo. Dar în loc să o văd că se pregăteşte de plecare, din contră, ea nu dădea nici un semn că ar vrea să plece. Luc dispăruse undeva în spatele şirurilor de cărţi iar ceilalţi rearanjaseră mesele, aşezându-se confortabil în jurul lor. Văzând că nu înţeleg ce se petrece, Reda îmi sări în ajutor cu o explicaţie.

-Bătrâne, dacă până acum am vorbit de chestii serioase, ei bine, de acum începe distracţia. Ai să vezi.

-Ce distracţie?, am întrebat eu trăgându-mi scaunul mai aproape de al lui.

-Păi vezi tu, îmi spune el mai încet, ca să nu ne audă ceilalţi, dacă erau numai discursurile, cine crezi că venea aici? O jumătate de oră mai rezistă omul dar cu gândul că după asta, mănâncă bine.

-Nu înţeleg...

-Ca să facem întâlnirile mai interesante, s-a acceptat ideea ca să aducă fiecare câte ceva; o prăjitură, o sticlă de vin şi dacă pun toţi, se adună, aşa că este cu totul altceva să stai de vorbă după aceea. Dacă avem şi nişte iarbă... he, he, iese un chef în toată regula. Data trecută am adus eu berea...

-Măi să fie dar nu sunteţi obosiţi. Apăruse Luc cu nişte sacoşe pe care abia putea să le ducă şi în felul ăsta înţelegea el să ceară ajutor. Dacă era după mine, îl lăsam să se chinuie în continuare dar Reda, bănuind ce se afla în sacoşe, sări repede de pe scaun şi îi luă toate pungile dintr-o mână.

În câteva momente, masa era aranjată şi nu îmi venea să cred câte pregătiri se făcuseră! Reda luă iniţiativa şi dădu tuturor câte o sticlă de bere, după care se ridică solemn în picioare şi ne ură la toţi numai bine şi fără să ciocnească cu noi, puse sticla la gură şi nu o lăsă până nu o termină, moment în care se lăsa să cadă zgomotos pe scaun. Plescăind de câteva ori de plăcere, duse mâna la buzunarul de la piept al cămăşii şi îşi scoase un pachet cu foiţe de ţigară. Îşi alese una tacticos, nu înainte de a o studia atent, după care mai duse o dată mâna la acelaşi buzunar dar după ce-şi plimba degetul fără să găsească nimic, sări ca ars de pe scaun şi începu să caute prin toate buzunarele, speriat. Figura lui disperată şi gesturile agitate, în contrast cu calmul şi siguranţa afişate anterior, erau amuzante. Totul a revenit la normal când a descoperit, după mai multe încercări ratate, un mic pliculeţ de plastic în care se puteau distinge câteva frunze măcinate. Fără ca nimeni dintre cei care se aflau acolo să mai fumeze împreună cu Reda, atmosfera se apropia din ce în ce mai mult de un firesc de care uitasem. Pentru că eu eram pentru prima dată cu ei, am preferat să stau mai retras şi să îi observ, aşa că din colţul meu am putu să-l văd pe Luc cum încerca să-l convingă pe Reda de avantajele unei eventuale greve a studenţilor, deoarece era momentul prielnic pentru aşa ceva. Partidul liberal care era la putere, era în scădere în sondaje iar alegerile urmau nu peste mult timp. În plus, eternul partid de opoziţie promitea exact ce vroiau studenţii. Micşorarea burselor şi a salariilor în învăţământ nemulţumea foarte multă lume şi deja începuseră să se publice articole dure în presă.

-Acum este momentul, înţelegi, începu să se repete Luc, încălzindu-se din ce în ce mai tare. Dacă nu intervenim acum, când schimbările sunt proaspete şi nu ne-am obişnuit cu ele, mai târziu o să ni se pară fireşti şi gata, s-a terminat. Vrei să spui că ţie-ţi este bine acum?

-N-am spus că-mi este mai bine acum, începu Reda cu un calm suspect dar poate că mai am un an şi termin cu învăţatul. La ce bun să mă apuc eu acum să fac scandal, să refuz să intru la cursuri şi să-mi prelungesc cu alte câteva luni chinul, când tot nu o să se întâmple nimic iar eu tot cu datoria făcută o să rămân, că doar n-or fi proşti ăştia, să intervină retroactiv. Eu nu vreau decât să termin şi să-mi văd de treabă. Pur şi simplu nu mă mai interesează. Să-şi spargă capul cei care au nevoie. Eu nu aş avea decât de pierdut.

-Asta este o viziune îngustă, dragul meu. Parcă ai trăi într-un butoi. Dacă gândesc aşa toţi cei care au burse, atunci pot să uit de negocieri. Vouă, orice vi s-ar da, sunteţi de acord.

-Dar poţi să vezi lucrurile şi altfel, se apăra Reda. Tu eşti aici la tine acasă. Dacă greva durează câteva luni de zile, tu poţi sta bine mersi acasă. La o adică te pot ajuta părinţii, familia dar pe mine cine mă ajută? Eu mă bazez pe bursă ca să-mi plătesc chiria.

-Păi te apuci de muncă nişte luni, ce ai să faci?

-Şi îmi găseşti tu de muncă? De câte ori ai căutat tu ceva de muncă, forţat fiind că nu o ai cu ce plăti chiria peste câteva zile?

-Dar ce, tu ai păţit-o de multe ori? răspunse Luc la risc, sperând să îl surprindă pe Reda.

-Nu de foarte multe ori dar am păţit-o. La mine încă-i bine, am o soră aici şi orice s-ar întâmpla, mă ajută ea. Dar gândeşte-te la ceilalţi, care sunt absolut singuri. Uite, Tudor! Ia întreabă-l pe el ce părere are şi ai să vezi ce-ţi spune.

În clipa aceea, când am auzit că venise vorba despre mine şi că era inevitabil să-mi spun părerile m-am făcut că le ascult pe fete şi că nu urmărisem deloc discuţia lor.

-Zi şi tu Tudore...

-Ce să zic?, m-am întors mirat spre ei, ca şi cum nu ştiam despre ce era vorba.

-Ei, nimic, lasă... făcu Luc, plictisit parcă să reia toată povestea şi astfel eliminând un posibil adversar. Şi întorcându-se spre Reda, atacă iarăşi. Nu mai încerca să gândeşti în locul altora, mai bine caută singur argumente.

-Asta şi fac dar este mult prea evident că am dreptate şi nu înţeleg cum de nu poţi să-ţi dai seama că suntem în situaţii diferite...

Simţindu-mă scăpat în ultimul moment de o discuţie care nu mă pasiona deloc, mi-am îndreptat atenţia spre discuţia fetelor dar când am văzut că şi ele discutau de nu ştiu ce cluburi cu muzică franţuzească, lucru care iarăşi nu mă pasiona deloc, am simţit că este posibil ca în scurt timp să mă plictisesc îngrozitor. Dar odată cu sentimentul acesta, a venit şi replica „ar fi culmea să te plictiseşti într-o bibliotecă ca asta” şi fără să mai spun nimic, m-am ridicat şi am început să cercetez metodic dulapurile cu cărţi. Acum observam că sala era mult mai mare decât mi-o închipuisem eu, din colţul în care stătusem. Dulapurile cu cărţi înalte aproape de tavan, nu te lăsau să vezi prea mult dar acum, mergând printre şirurile de dulapuri, aveam o cu totul altă impresie. Primele rânduri erau catalogate ca „Fiction” iar aici erau îngrămădite cărţile de beletristică după o logică pe care eu nu puteam s-o percep.

Până la urmă, m-am oprit şi am studiat fiecare dulap în parte, trecând repede de cele care mi se păreau neinteresante. Întâmplător am, prins un fragment din discuţia care se aprinsese după ce plecasem eu de la masă. Nathalie, cu un entuziasm puţin suspect, începuse să-l ia la întrebări pe Luc.

-Ai mai lucrat în ultima perioadă la carte?

-Ce carte? A, la carte... Nu, n-am mai lucrat... N-am mai avut timp.

-Şi tu care spuneai că o termini vara asta...

-Am spus, ce-i drept dar uite că nu s-a putut.

-Şi despre mine ai scris ceva?

-Sigur că am scris, ţi-am spus încă de atunci, c-am folosit câte ceva din felul tău de a fi la unul din personajele mele.

-Să ştii că nu este pentru prima dată când cineva mă pomeneşte într-un roman. Mai am un prieten care a scris un roman sau mă rog, mai are puţin şi  îl termină... O mie două sute de pagini a scris, îţi dai seama?!

-O mie două sute de pagini A4? întrebă Luc puţin speriat.

-A, nu A4, ci de caiet şi acum se chinuie să le tehnoredacteze dar este mult de muncă şi se cam plictiseşte.

-Mmmm, da, făcu Luc ceva mai liniştit. Aşa se întâmplă dacă nu eşti obişnuit să scrii direct pe calculator.

-Povesteşte-ne şi nouă despre ce va fi romanul tău, schimbă vorba Nathalie, continuand să se alinte şi arătând că ea ştia lucruri de care ceilalţi nu aveau habar.

-N-ar avea nici un sens să vă povestesc un plan de carte... Nu este nimic spectaculos.

-Şi atunci, de ce o scrii?

-Pentru că sper să scriu o carte interesantă prin dialoguri, personaje, trăiri şi idei. Eu nu scriu romane poliţiste, ca structura romanului să fie prin ea însăşi interesantă. Înţelegi?

-Nu ştiu cine o să citească o astfel de carte dar, poate... Dar dacă accepţi o idee... De multe ori încerc să-mi imaginez cum ar arăta o schimbare radicală. Uite, de exemplu, dacă ar avea loc un cataclism şi toţi oamenii s-ar îmbolnăvi de ceva care i-ar urâţii. Cum ar fi relaţiile sociale, cum ar reacţiona o lume care este atât de mult influenţată de frumuseţe?

„Mititica! Ştie că este frumoasă şi se gândeşte prea mult la asta. Dacă o să facă un plan mai detaliat, tare mi-e teamă că o să aibă coşmaruri”, mi-am spus zâmbind.

Dar Luc avea răbdare şi bănuiesc că văzuse ce băuseră fetele, din moment ce dovedea atâta înţelegere şi calm.

-Eu ştiu dacă trebuie să fii atât de brutală? Poate poţi lua un scenariu mai puţin traumatizant, cum ar fi, ca toţi oamenii să-şi piardă vederea. Nu trebuie să fie hidoşi, pentru ca trăsăturile să nu mai aibă importanţă.

-Ba nu-i tot aia. Pierzi tocmai esenţialul. Nişte orbi ar sta împreună, ar forma grupuri, pe când ideea mea mergea mai departe, adică, vreau să spun că s-ar putea ajunge la o stare primitivă de solitudine.

Am renunţat să-i ascult, pentru că toate sfaturile literare date de Nathalie aveau ceva din adevărul vinului iar eu refuzam să mă distrez în astfel de situaţii.

Mai aveam doar trei rânduri şi terminam de inspectat tot acel corp de bibliotecă şi nu se mai termina cu literatura „fiction”. Prin „fiction”, anglofonii înţeleg o grămadă de chestii, aşa că descoperisem multe cărţi interesante dar repet, aşezate fără nici o logică. Mi-am mai revenit când, trecând la următorul rând am descoperit o adevărată colecţie de tratate de fizică şi chimie, probabil colţişorul adorat al lui Luc.

Rândul următor era compus din cam acelaşi mozaic şi mă aşteptam ca şi ultimul rând să fie la fel dar aici am avut parte de o surpriză. Cum am intrat pe acel culoar, am rămas blocat. Pe la mijlocul lui era instalat un pat pliant cu o saltea groasă iar mai încolo, în colţ, lângă o fereastră amplasată mult mai sus decât era normal, se găsea un birou de lemn masiv, bine întreţinut, parcă dintr-o altă epocă. De la prima vedere acea combinaţie între muncă şi odihnă mi-a stârnit un val de invidie şi curiozitate. Cine era norocosul care avusese acest privilegiu, să nu trebuiască decât să se dea jos din pat şi să ajungă într-o bibliotecă şi încă una în care să nu-l deranjeze nimeni iar când ar fi obosit, să ajungă „acasă” din câţiva paşi? Mă gândisem şi eu, nu de puţine ori, ca după ani şi ani de adunat cărţi, într-o zi voi avea în casă o bibliotecă vasta şi nu va mai trebui decât să întind mâna ca să îmi aleg câte o carte şi să pot rămâne netulburat într-un fotoliu, sau la birou. Dar la soluţia inversă, care era mai simplă dar irealizabilă, de a avea un pat şi un birou într-o bibliotecă imensă, nu-mi putusem permite să mă gândesc. M-am apropiat de birou cu gândul de a descoperi indicii despre norocos dar am constat repede că nici pe birou, nici în jur nu se găseau caiete, însemnări sau măcar cărţi scoase de pe rafturi. Totul era aranjat perfect, într-o ordine deplină. De aproape, se putea observa că lumina gălbuie a asfinţitului ce intra pe fereastra aceea ciudată, cădea exact pe birou, făcându-l să strălucească. Ca să mă orientez în spaţiu, m-am ridicat pe vârfuri, să văd unde dă acea fereastră şi am avut un sentiment ciudat când am văzut că începea exact de la firul ierbii, dând într-o grădină nu foarte mare dar plină de flori. Pe iarba perfect tunsă, se puteau vedea două bănci de lemn, aşezate la umbra unui măr sălbatic. Acum că descoperisem şi această privelişte superbă, nu mă puteam hotărî la ce să mă uit mai întâi: la grădină sau la acel colţ de bibliotecă dar pentru că mai era puţin şi soarele se pierdea la orizont, am rămas la fereastră. Cu toate că ştiam amplasarea edificiului, din acel unghi din care priveam, nu îmi dădeam seama unde mă aflu, nu mai recunoşteam nimic, de parcă aş fi trecut într-o altă lume, necunoscută mie. Şi poate că aşa era, pentru că în acea zonă erau numai vile luxoase, în spatele cărora nu aveai cum să bănuieşti ce se află. Nu m-am desprins de fereastră nici după ce soarele a dispărut. Mărul acela sălbatic, frumos luminat în noapte, îmi adusese aminte de grădina din Bucureşti pe care o puteam vedea de la înălţimea balconului. Nu aveam multe momente de nostalgie în care să vreu să plec acasă dar acum, contra pornirilor mele, mi-aş fi dorit să fiu pentru câteva momente în grădina din Bucureşti şi să mai simt mirosul de pământ proaspăt stropit, care nu semănă deloc cu cel de aici. Şi poate m-aş fi lăsat convins să-mi fac o rezervare de bilet pentru vară sau toamnă, dacă nu se aprindeau spoturile luminoase de la grădinile din jur, care mi-au reamintit unde sunt şi că aveam încă multe de văzut. Cu venirea întunericului, grădina se transformase, cu ajutorul luminilor bine ascunse printre flori şi printre crengile copacilor. Din când în când, la concurenţă cu greierele din grădină, se auzeau din capătul celălalt al sălii, hohotele lui Reda. Acolo, distracţia era în toi. Găsiseră pesemne un post bun de radio şi acum ascultau muzică cu volumul dat la maxim, fiind obligaţi să vorbească ţipat.

-Frumoasă grădină, nu?

Auzind întrebarea, m-am întors să văd cine mă surprinsese dar nevăzând nimic în semiîntunericul sălii, fiind obişnuit cu lumina de afară, nu am răspuns imediat, încercând să îmi dau seama cine era.

-Şi mie îmi place să stau şi să mă uit în grădină. Stau uneori nopţi întregi pe bancă fără să mă pot dezlipi de acolo dar de obicei nu fac altceva decât să sting luminile aici şi să las geamul larg deschis. Este de ajuns.

Luc se apropiase de fereastră, uitându-se undeva departe.

-Iarna e mai dificil, continua el. Nu mai recunoşti nimic şi nici nu ai avea cum, pentru că nu se mai vede aproape nimic. În colţul ăsta se face curent şi când ninge se acoperă tot geamul... Dar şi atunci, parcă eşti într-un adăpost, la căldură, aşteptând vara, ca un grăunte plin de viaţă ce aştepta razele soarelui. Întorcându-se pe călcâie, aprinse lampa de pe birou şi continuă. Atunci... te aşezi la birou şi citeşti, nu glumă!

Ultima frază schimbase atmosfera discuţiei, destrămând tot misterul.

-Ne-am speriat că nu ştiam unde eşti. Am zis că te-ai supărat pe noi şi ai plecat fără să ne anunţi, aşa că am plecat să te caut şi noroc că am început cu demisolul, că altfel mi-ar fi luat ceva timp.

-Nu trebuie să vă faceţi probleme din cauza mea. Pur şi simplu m-am lăsat furat de cărţi şi am ajuns aici... Ăsta este birou tău? Tu stai aici?, l-am întrebat mai mult ca să am cu ce reveni la ce mă interesa, cu toate că din câte-mi spusese, reieşea clar acest lucru.

-Lasă cărţile acum, îmi răspunse Luc ca şi cum nu ar fi auzit ultimele întrebări. Hai, că mai stăm puţin şi după aceea trebuie să le conducem pe fete acasă, s-a făcut târziu.

Fără să mai zic nimic, i-am urmat rugămintea de a reveni la petrecere. „Ce să-ţi zic, să conducem fetele... Mai bine m-ar conduce ele pe mine că poate încurc străzile pe aici. Galanterii desuete... Dar poate a fumat cu Reda şi atunci se explică, o fi şi o fază romantică după cea amuzantă.”

Distracţia nu a mai durat mult, după care am plecat fiecare spre casele noastre.

Cum m-am despărţit de ei, am reluat firul întâmplărilor din acea zi, mai mult pentru a găsi explicaţia euforiei ce mă cuprinsese fără un motiv anume. „Si cum să nu fiu bucuros, am început să-mi găsesc justificări, dacă nişte colegi care până acum s-au purtat destul de rece şi chiar dubios la un moment dat, mă invită să intru în grupul lor de discuţii. Am descoperit şi o bibliotecă superbă, am văzut şi o grădină bine întreţinută, de ce nu aş fi bucuros? Mai mult, Luc îmi spusese că o să ţinem legătura şi că dacă vreau să împrumut câte o carte, nu este nici o problemă. Cred că o să le scriu şi celor de acasă despre întâmplările de astăzi, ca să nu se mai creadă că prietenii sunt de neînlocuit...” Eram tare mulţumit de gluma pe care o făcusem şi asta m-a făcu să merg mai vioi, îndreptându-mi umerii. Dar nu am făcut decât câţiva paşi în acest ritm, respirând adânc, când m-am oprit lovindu-mă cu palma peste frunte. „Gânditorul român!... Uitasem ce era mai important. Ştiam eu că nu trebuie să fiu bucuros pentru ziua de astăzi...” Mi-am mai revenit când mi-am amintit de notiţele din agendă. Aveam cel puţin nişte indicii şi cu ajutorul lor puteam să dibuiesc cine este celebrul autor. Aşa aveam să-mi salvez reputaţia şi să aduc ceva nou în discursul meu, ce trebuia să aibă loc data viitoare. Cum am ajuns acasă, am scos din mica bibliotecă tot ce putea aduce lămuriri asupra istoriei literaturii române şi am început să caut. După câteva zeci de minute, mi-am dat seama că nu aveam destule indicii pentru a căuta într-un index sau pentru a mă încadra într-o anumită epocă. Practic, căutam la întâmplare, fără prea mari şanse de reuşită. Timpul nu era încă o problemă, aveam în faţă o noapte întreagă dar mai rău era ca începeam să mă enervez progresiv, negăsind ce căutam. Am lăsat metodele tradiţionale de căutare şi am trecut la calculator. Am intrat pe cel mai cunoscut motor de căutare pe internet şi-am început să încerc diferite formule cheie. Iniţial am fost descurajat de numărul mare de rezultate obţinute dar luându-le metodic, în ordinea afişată, am observat că mai toate duceau la un singur nume: Titu Maiorescu. Cum făceam de obicei, am deschis un document şi  am început  să adun toate textele interesante pe care le descopeream. Într-o oră şi jumătate, umplusem şaptesprezece pagini cu informaţie brută şi chiar dacă ştiam că multe dintre informaţii se repetă iar altele sunt mult prea îndepărtate de subiectul care mă interesa pe mine, totuşi, cantitatea îmi aducea o anumită linişte. „Deci, el era personajul cel misterios, al cărui nume îmi scăpase”, mi-am zis cu satisfacţia celui care reuşeşte să elucideze un mister. Ce mai rămânea de făcut era o triere a textelor adunate pentru a vedea ce puteam adăuga la ceea ce spusese Luc. La o primă vedere, aveam multe date biografice şi istorice, ceea ce putea fi interesant pentru ceilalţi şi în plus, alte câteva texte aduceau clarificări asupra contribuţiilor marcante în istoria logicii. Cu cât citeam mai mult, îmi aduceam aminte toate lucrurile învăţate sub presiunea notelor, la şcoală şi în acelaşi timp îmi dădeam seama că ce nu se foloseşte, se uită inevitabil. Ce român nu a auzit de „Junimea” şi de deschiderea culturii române pentru creaţia populară? Dar aici, în America de Nord, mai precis în Montréal şi ... Şi mai precis în faţa a patru canadieni şi un algerian, toate acestea nu prezentau absolut nici o importanţă. Trebuia să găsesc ceva universal valabil, ceva care să arate geniul lui Maiorescu şi care să poată fi înţeles oriunde şi de oricine, altceva decât spusese Luc. Personalitatea prezentată prin intermediul jurnalului, ar fi fost o idee. Notiţele de pe când studia la Viena erau interesante, critica literară din acea vreme, pe care şi-o exersa cu asprime, ar putea captiva pe oricine. O altă idee ar fi fost să prezint viaţa şi realizările lui timpurii, ceea ce i-ar fi atins pe toţi colegii mei, pentru că toţi aveau fumuri de mici genii. „Cariera universitară cu realizările sale, titlul de rector la 23 de ani, împletită cu cariera de procuror şi mai târziu de avocat, le-ar da idei şi cine ştie dacă nu s-ar apuca să scrie jurnale cu cronici culturale şi critică de teatru!... Poate că-ar fi interesant experimentul, doar şi pentru a le examina reacţiile. Dar ar fi destul de meschin să profit de încrederea lor şi să le ţin o prelegere numai pentru a vedea ce reacţii au, mi-am spus într-un acces de moralitate. Dar dacă acest experiment ar trece pe planul doi, adică să mă concentrez pe a le spune ceva interesant şi doar parţial m-aş opri şi asupra reacţiilor lor, atunci ar fi perfect corect faţă de ei. Şi chiar aşa am să fac.” Mi-a luat ceva timp să mă pun de acord cu privire la subiectul atât de captivant, cu trimiteri evidente la succesele timpurii ale lui Maiorescu dar până la urmă m-am decis. Pentru întâlnirea ce se apropia, aveam să pregătesc o prelegere cu titlul „Jurnalul intim, fresca timpurie a marilor personalităţi”. Ideea era cât se poate de clară şi de atractivă. Aveam să pornesc cu o prezentare a câtorva note de jurnal ale tânărului Maiorescu, după care, aveam să trec la marii scriitori români, prezentându-le pe scurt marile realizări şi accentuând pe realizările din tinereţe. Încă nu eram hotărât pe cine aveam să includ în prezentare. Cert era ca, începeam cu Maiorescu şi că nu aveam cum să uit de Eliade, Ionesco şi Cioran, scriitori cunoscuţi de auditoriu. Odată ce planul fusese stabilit în mare, mi-am luat vacanţă de o săptămână, convins fiind ca 2-3 zile erau de ajuns să adun material suficient pentru o expunere de jumătate de oră. Zilele care au urmat au fost complet detaşate de tot ce putea aduce a literatură şi mai ales istoria logicii. Cu o capacitate enormă de a uita, mi-am văzut de treabă ca şi cum nimic interesant nu s-ar fi întâmplat doar cu câteva zile înainte. Am lucrat cu aceeaşi încetineală la proiectele de cercetare la care eram angajat, mi-am făcut norma de lectură, am conspectat revistele de specialitate ce soseau o dată pe săptămână iar în weekend mi-am luat aparatul de fotografiat şi am plecat pe Mont Royal, să mă plimb şi să fac poze pentru cei de acasă. Era seară deja când m-am trezit în faţa bibliotecii lui Luc, cum îi spuneam, pentru a o identifica mai bine. De peste drum am fotografiat-o din mai multe unghiuri, după care, mi-a venit ideea că ar trebui să intru să vad dacă îmi pot face un abonament şi aşa să vad mai bine tot ce era înăuntru. Şi poate că dacă Luc ar fi fost pe acolo, aş mai fi schimbat şi câteva vorbe cu el. Ajuns în faţa uşii m-am uitat după un program, ca să ştiu dacă mai este deschis dar nu am putut găsi absolut nimic, ceea ce era ciudat. Atunci am încercat  să intru dar uşa era închisă. Mi-am spus că era deja închisă biblioteca, deoarece era seară şi mă pregăteam să plec, având o uşoară părere de rău. Întorcându-mă, am auzit cum se deschide uşa şi o voce abia perceptibilă m-a întrebat pe cine caut, într-o engleză cu accent. Am fost puţin surprins dar şi bucuros când, am văzut că un bătrânel de statură medie, foarte ceremonios şi cu un zâmbet binevoitor permanent pe buze, ce părea bibliotecarul tipic, deschisese uşa şi acum aştepta să primească un răspuns de la mine.

-Bonjour, Hi! i-am spus din reflex, înainte de a-mi căuta cuvintele cele mai potrivite, aşteptând să văd în ce limbă doreşte să vorbim, obicei montrealez dar realizând că mi se adresase în engleză, m-am conformat imediat. „Mă scuzaţi, trecusem doar să-mi fac un abonament dar dacă este prea târziu, pot să revin altădată...”

Bătrânul mă privi puţin distrat.

-Ce abonament doreşte să-şi facă domnul?

-Un abonament normal sau dacă aveţi reducere pentru studenţi, atunci...

-Cred ca este o confuzie la mijloc, mă întrerupse bătrânul. Clădirea nu este un loc public, este o proprietate privată. Prin urmare, nu puteţi avea nici un abonament.

-Am crezut ca este o bibliotecă publică, am continuat eu mirat.

-Într-adevăr este, şi o bibliotecă înăuntru dar nu este publică, din păcate. Dar de unde ştiţi de bibliotecă?

În loc să-mi trântească uşa în nas cum m-aş fi aşteptat, eu fiind obişnuit cu ”politeţea” românească, bătrânul zâmbea în continuare şi părea să aibă chef de vorbă.

-Am fost aici săptămâna trecută, cu un grup de prieteni, poate că îi cunoaşteţi.

-Pe aici vine multă lume...

-Pe Luc trebuie să-l cunoaşteţi. Are un birou la demisol, lângă fereastra ce dă spre grădină.

-Îl cunoaşteţi pe Luc?

-Suntem colegi la universitate, suntem atinşi de acelaşi microb, fizica...

-Acum înţeleg... Dacă vrei să intri să te odihneşti puţin şi să bei un ceai... Şi spunând asta, deschise uşa invitându-mă înăuntru.

La o asemenea invitaţie nu puteam rezista, mai ales că după ce auzisem că nu este o bibliotecă publică, îmi luasem gândul ca voi mai putea intra vreodată acolo, în afară de cazurile când aş fi mers la seratele educative de la demisol. Sala era aşa cum o intuisem prin întuneric, atunci când intrasem pentru prima dată acolo. Numai că acum, când era discret luminată de lămpile de pe mesele de lucru puteam distinge toate detaliile, fapt care m-a făcut să rămân blocat câteva momente, făcând cu privirea un tur al sălii, ignorând-ul practic pe bătrânul ce încerca să-mi spună ceva despre Luc. Într-un târziu, m-am grăbit să ajung la biroul la care se aşezase bătrânul, pentru a nu părea cu totul lipsit de respect. Din intonaţia lui am înţeles că, dându-şi seama că nu l-am ascultat, reluase firul povestirii.

-Luc are puţini prieteni, reluă bătrânul. Mai precis, de câtva timp are un grup de prieteni cu care se împacă bine, pentru că până să-i întâlnească, nu ieşea din casă iar când ieşea, venea direct aici şi se încuia la demisol, acolo unde şi-a amenajat un colţ al lui.

-Am văzut biroul... am intervenit eu, întrerupându-i firul povestirii. Dar nu asta m-a impresionat cel mai mult, ci faptul că a reuşit să-şi aducă un pat într-o bibliotecă, fie ea şi la demisol.

-Asta este altă poveste, făcu bătrânul zâmbind.

-Mie mi se pare extraordinar. Mi se pare că un om care face asta, este atât de mult legat de lecturi, încât nu se poate dezlipi de ele...

Bătrânul nu răspunse nimic, părând furat de amintiri dar după câteva momente tresări şi se ridică brusc în picioare.

-Am uitat de ceai, îmi cer iertare. De care doriţi?

Nefiind mare băutor de ceai, îmi era complet indiferent ce fel de ceai mi-ar fi adus, aşa că i-am răspuns cât se putea de sincer.

-Vă las pe dumneavoastră  să alegeţi, cred că vă pricepeţi mult mai bine.

Bătrânul nu răspunse nimic, se înclină ceremonios, ca dintr-un reflex ce nu putea să şi-l controleze. Traversă toată sala şi dispăru pe o uşă de serviciu.

Rămas singur şi neîndrăznind să mă ridic de pe scaun pentru a mă apropia de peretele circular plin de cărţi, mi-am îndreptat atenţia spre biroul la care stăteam şi la care puteam înţelege ce lucra bătrânul, pentru că era singurul pe care se găsea un teanc de cărţi şi foi de scris. „Ia să vedem ce citeşte acest bătrân cu apucături de valet”, mi-am spus şi am tras aproape de mine teancul de cărţi. Toate cărţile erau vechi şi din colecţii rare după cum erau îmbrăcate în piele. Titlul primei cărţi m-a făcut să zâmbesc. Hegel „Phenomenology of Mind”. „Măi să fie. Dar se respectă, nu glumă... Cred şi eu că are timp de filosofeală, că doar ce are de făcut?” A doua carte era „The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, după care urmau Francisc Fukuyama „The End of History” şi Huntington „The Clash of Civilization”. Puţin dezorientat, am pus cărţile la loc, exact în poziţia în care se găseau şi uitându-mă mai întâi spre uşă, ca să nu fiu surprins, am ridicat una din file. De la prima vedere m-a impresionat aşezarea în pagină şi scrisul extrem de caligrafic. Foaia de hârtie era împărţită în patru coloane, pe fiecare fiind făcute adnotări. Ceea ce aveam în faţă, părea o cercetare sistematică în încercarea de a găsi idei comune, similitudini şi influenţe în textele studiate. „În loc să stea omul liniştit şi să-şi bea ceaiul în grădină, stă şi-şi încurcă neuronii la biroul ăsta... Şi o mai face şi de bună voie...” Am pus foaia la locul ei şi am începu să mă uit iarăşi pe pereţi Aici n-ar mai putea să-mi spună nimeni cu ironie că mă uit pe pereţi... Nu ştiu de ce, încercam să-mi par distrat, poate pentru că începeam să mă simt stingherit şi vroiam să scap. Dar nu a mai trebuit să aştept mult şi bătrânul îşi făcu apariţia cu un platou pe care era un ceainic, zaharniţa, un pachet mare cu tot felul de pliculeţe de ceai şi două căni.

-Şi cum vă spuneam, mă bucur pentru Luc că şi-a găsit în sfârşit un grup de prieteni, ca să mai iasă şi el din biblioteca asta.

-Cred ca mulţi părinţi s-ar bucura să-şi vadă copiii studiind şi nu şi-ar face mari probleme dacă aceştia ar exagera puţin..., am încercat să fiu eu amabil.

-Bănuiesc că se bucură şi părinţii lui, cum să nu dar nu este bine să exagerezi niciodată...

-Cum, vă îndoiţi de faptul că se bucură de succesele lui Luc?, am întrebat eu în glumă.

-Nu dar nu am cum să fiu sigur. Vreau doar să cred că ştiu de Luc şi se bucură pentru el...

Nu mai înţelegeam nimic, nu avea nici un sens ce spunea bătrânul, care acum tăcea învârtind între degete un pachet de ceai.

-Părinţii lui Luc au murit într-un accident de maşină dar câteodată îi simt că sunt în sala asta, alături de noi.

-Îmi cer scuze... nu am ştiut.

-Nu-i nici o problemă. Nu ţi-aş fi spus asta dacă nu vroiam să te rog să vorbeşti şi cu ceilalţi colegi, fără să le spui însă mare lucru... Să faci în aşa fel, încât să-l ajuţi pe Luc să iasă din lumea pe care şi-a creat-o... Am să-ţi mai spun că după ce şi-a pierdut părinţii acum un an şi-a pierdut şi un bunic la care ţinea foarte mult, singura rudă care-i mai rămăsese şi de atunci nu se mai poate înţelege nimeni cu el.

-Sincer să fiu..., nu am observat nimic deosebit. Luc mi s-a părut a fi în elementul lui şi după cum se manifestă între colegi, n-aş fi crezut că are vreo problemă...

-Nu este deloc aşa dar asta o să vezi dacă o să-l cunoşti mai bine. Iar dacă va începe să-ţi povestească lucruri ciudate, să ştii că de la bunicul lui i se trage.

Părându-mi-se că întrece măsura cu toate confidenţele făcute unui necunoscut, lucru ce îmi suna straniu, am schimbat subiectul.

-Văd că-l citiţi pe Huntington. Sunteţi de acord cu ideile lui?

-Care dintre ele?, mă privi amuzat bătrânul.

Luat prin surprindere, am rămas câteva secunde fără să pot spune nimic, încercând să găsesc o a doua idee, în afară de cea care reieşea încă din titlul cărţii.

-Ciocnirea dintre civilizaţii... şi... Şi faptul că se pretinde că Occidentul este singur împotriva celorlalţi..., am spus fără să fiu sigur de mine.

Bătrânul însă, după ce auzi răspunsul meu, mă privi cu mai multă simpatie.

-Mă rog, depinde de cum definim civilizaţiile..., se mărgini el să-mi răspundă, parcă nevrând să intre în discuţii mai aprofundate cu un profan în domeniu. Trebuie să-mi omor şi eu timpul cu ceva, ce să fac, continuă el. Dar uite că a trecut mai bine de jumătate de oră de când tot te ţin de vorbă, în speranţa că va apărea şi Luc şi nu ştiu dacă te pot ajuta cu ceva. Vroiai ceva de la el?

-Da..., nişte cărţi. Mi-a promis că dacă vreau cărţi, să trec pe la el... Îmi era jenă să-i spun că trecusem pe acolo întâmplător şi că doar din curiozitate încercasem uşa.

-Dacă ştii unde să cauţi poţi să te duci să le iei şi singur iar dacă nu ştii exact, pot să te conduc. Şi spunând asta, se îndreptă spre scara în spirală pe care o ştiam, făcându-mă să-l urmez. Iar cu Hungtington, să ştii că nu sunt de acord, mai ales cu liniile lui fixe de demarcaţie. Este imposibil să vezi Europa tăiată în două părţi absolut distincte.

-Corect! Şi mie mi s-a părut tare ciudat să văd Transilvania despărţită de România.

Auzind aceste cuvinte, bătrânul se opri mirat. Cunoşti România? Sau ai spus aşa, la întâmplare?

-O cunosc destul de bine... Am trăit acolo douăzeci şi patru de ani...

-Acum înţeleg..., şi fără să mai spună nimic altceva, bătrânul o luă înapoi spre birou. Mai bine să-l aşteptăm pe Luc, să nu se supere că îi căutăm printre cărţi...

Urmându-l fără a mai înţelege ceva, m-am aşezat şi eu iarăşi pe scaun.

-Dar este cam târziu şi s-ar putea  să nu mai vină... Ar fi mai bine să dai un telefon înainte să vii pe aici, să nu faci drumul degeaba...

„Ciudaţi mai sunt unii! Acum sunt amabili şi peste câteva minute te dau afară fără nici o jenă. Şi te anunţă că ar fi bine să nu mai treci pe acolo, mi-am spus încercând să par netulburat”. Schimbarea lui reuşise să mă enerveze iar tăcerea care se lăsase, mi se părea penibilă şi insuportabilă, aşa că nu am mai aşteptat şi invitaţia de a ieşi pe uşă, cu toate că era o urmare cât se poate de firească. Am făcut un efort pentru a mima graba, am mulţumit pentru ceai şi am plecat. Ajuns pe scări, am şi auzit uşa închizându-se cu zgomot în urma mea iar asta a mai adăugat ceva la enervarea care începea să pună stăpânire pe mine. „Cică să ai încredere în oameni... Nu era mai bine să-l privesc de la început cu suspiciune pe personajul ăsta ciudat? Nu ar mai fi fost nici o problemă, ba chiar mi-ar fi fost simpatic cu schimbarea lui bruscă şi cu datul afară. Poate o luam ca pe o notă originală. Bibliotecar înnăscut... ce tâmpenie! Numai în capul meu bibliotecarii sunt oameni drăguţi şi amabili, cu o cultură solidă şi cu o filosofie de viaţă bazată pe linişte şi lectură. Poate că din contră, bibliotecarul ideal trebuie să fie aşa cum am văzut eu acum... Să ştie să scoată ce vrea de la tine şi mai apoi, să te dea afară aşa de frumos, încât să nu-i mai treci vreodată pragul. Şi aşa poate păstra fondul de carte cât mai bine, neatins! Nu? Logic...” Fără să-mi propun, prin analiza tipologiei bibliotecarului ideal, reuşisem să scap de supărare. Este drept că la asta contribuia şi soarele de afară şi faptul că ceva îmi spunea ca nu depinde de bătrânul acela dacă o să mai intru în acea bibliotecă sau nu. Cu siguranţă că Luc era seful, odată ce avea un pat bine plasat acolo şi dacă el mă invita, atunci bătrânul nu avea cum să mă împiedice.

„Şi de ce mă rog, ar trebui să mă împiedice? Nu am spus nimic rău, ba chiar am fost excesiv de politicos, încercând să-l imit puţin, în prima parte a acestei ciudate întâlniri... Ce l-o fi supărat... nu pot să-mi dau seama! Dacă-mi aduc aminte ..., s-a schimbat brusc când a auzit de unde sunt, când a auzit de România. Dacă i-au furat şi lui bicicleta sau i-au clonat cartea de credit românii noştri deştepţi de pe aici, atunci se explică... Dar chiar şi aşa, putea să fie mai discret. La urma urmei îl înţeleg, dar... putea să întrebe şi el înainte de a mă invita în casă, de unde sunt, că doar accent ... am destul.”

Mulţumit de explicaţia pe care o găsisem, am uitat repede întâmplarea şi am continuat să mă plimb până la epuizare.

Următoarele zile au trecut fără să mă mai gândesc nici la întâlnirea ce urma să aibă loc la bibliotecă şi nici la ce-mi spusese bătrânul bibliotecar. Pur şi simplu mi-am văzut de treburile mele serioase, până când m-am trezit într-o seară, că a doua zi avea loc întâlnirea iar eu nu pregătisem mai nimic. Planul era făcut mai demult, adunasem şi texte dar nu era sintetizat nimic. Ca de fiecare dată, aveam impresia că o să mă descurc la faţa locului, că o să improvizez, că ştiu o grămadă de chestii pe care le pot lega într-o prezentare interesantă dar în acelaşi timp, tot experienţa-mi spunea că de fiecare dată când făceam aşa, reuşeam să rămân fără idei atunci când era mai nepotrivit. Uneori făceam pauze mult prea lungi sau săream la idei fără nici o legătura, pierzându-mă în explicaţii colaterale. Cu cât trecea timpul, cu atât începeam să accept ideea că ar trebui să mă scuz, să mă dau bolnav sau ceva de genul acesta, pentru a nu apărea într-o postură penibilă în faţa colegilor mei. Aş fi putut suporta multe dar ca să nu pot face faţă întrebărilor pe o tema care-mi aparţinea în totalitate, asta nu puteam! Tocmai mă învârteam prin casă pentru a-mi face curaj să-i telefonez lui Luc şi să-i spun că am probleme care mă reţin de mersul la întâlnire când, aud sunând telefonul. Simţind parcă cine era, am avut ezitări să răspund dar până la urmă am ridicat receptorul. Cum bănuisem, era Luc.

-Tudore, iartă-mă că te deranjez la ora asta... Sper că nu dormeai deja...

-Nu, nici chiar aşa..., am răspuns eu, încercând în acelaşi timp să-mi aduc aminte de toate motivele pentru o scuză credibilă, din care nu mai ştiam mare lucru acum.

-Uite care-i problema. Bănuiesc că te-ai pregătit pentru mâine...

Şi spunând asta, făcu o pauză pentru a-mi lăsa timp să-i confirm, lucru care mă încurca, fiind nevoit să iau o decizie foarte repede. Dar riscând am admis fără entuziasm:

Da,... am pregătit ceva dar să ştii că ... Şi mă pregăteam să-i spun că nu apucasem să termin şi că nu eram sigur că o să fie aşa interesant.

-Nathalie şi Isabelle au nu ştiu ce treabă şi m-au sunat să-mi spună că nu pot veni, aşa că... o amânăm pe altă dată. Nu te superi, nu?

După toate emoţiile pe care le avusesem din cauza lui, am simţit nevoia să mă răzbun.

-Nu este corect. Eu pierd timpul ca să mă pregătesc şi ele îşi fac de lucru... Aşa ceva nu se face....

-Ştiu, începu să se scuze Luc dar ce să le faci? Dacă vor să vină, vin, dacă nu, nu...

-Poate că asta este şi din cauza temei, am forţat eu nota, încercând să scap definitiv.

-Nu, cu siguranţă că nu din cauza temei! Chiar erau interesate dar a apărut ceva neprevăzut. Dar uite, ca să nu zici că ai muncit degeaba, poţi să vii pe la mine, mai stăm de vorbă şi, după cum ţi-am promis, poţi să-ţi alegi ce cărţi vrei din bibliotecă. Ei, ce zici?

-Sigur, cum să nu... Spune-mi numai la ce oră să trec mâine pe la tine şi se face, i-am spus simţind că deja îl învinsesem pe bătrânul cel scorţos. Si dacă dai şi un ceai, cu atât mai mult, am adăugat văzându-l pe bătrân aducând umil tava.

În seara următoare, la ora fixată, eram în faţa uşii de unde, nu cu mult în urmă, fusesem expediat fără nici o jenă. Acum îmi luasem hainele cele bune, pentru a-l ţine la respect pe bătrân iar pentru tot ce suferisem, aveam cu mine o geantă, pentru a o umple de cărţi. Am bătut la uşă şi am aşteptat, urmărind paşii ce se auzeau apropiindu-se de uşă, sperând totuşi să nu dau cu ochii de bătrân chiar din prima clipă, ceea ce mi-ar fi diminuat din plăcerea vizitei cu o probabilitate destul de mare. Şi totuşi, inevitabilul se produse. În prag apăru acelaşi bătrân dar care de data asta, cu toate că nu dădusem nici un telefon înainte, nu se arătă surprins că mă vede în faţa uşii, ci îmi zâmbi amabil şi mă pofti să intru. Erau puţin contrariat de atitudinea bătrânului care, pe de o parte părea să fi fost informat de venirea mea iar pe de altă parte se comporta de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată. M-am conformat şi eu acestui tip de abordare şi am făcut acelaşi lucru, reţinându-mi în ultimul timp impulsul ironic de a mă prezenta ceremonios. Bătrânul nu-mi mai puse nici o întrebare ci îmi făcu semn să-l urmez şi mă conduse până la scara în spirală ce cobora la demisol, după care se întoarse pe călcâie şi dispăru pe uşa de serviciu. Considerându-mă familiarizat cu locul, am coborât repede scările şi am bătut la uşă. A trebuit să mai bat încă de două ori pentru a-l auzi, sau mai bine zis a-l ghici pe Luc, îndemnându-mă să intru. Colţul ce ţinea loc de sala de conferinţe era gol, aşa că am luat-o printre dulapurile pline cu cărţi spre celălalt capăt al sălii, în colţul unde ştiam că este biroul. Luc copia ceva dintr-o carte într-un caiet cu coperţi groase de carton. Scria repede cu un creion simplu, făcând un zgomot strident în liniştea din încăpere iar asta mi s-a părut puţin exagerat, odată, ce lângă el avea un laptop de ultimă generaţie. Ca un adevărat cancelar, fără să-şi ridice ochii din caiet, Luc îmi făcu semn să mă aşez pe un scaun de lângă birou, după care continuă să-şi aştearnă meticulos, ideile. Au trecut aşa câteva zeci de secunde, care mi s-au părut de-a dreptul ridicole, după care Luc lăsă brusc creionul, închise caietul şi îmi întinse mâna, zâmbitor.

-Punctual, ca întotdeauna! Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi. Dacă nu scriam acum, îmi pierdeam ideile.

-Te înţeleg perfect, nu e cazul să te scuzi. Şi eu fac la fel, numai că eu prefer calculatorul pentru a scrie.

-Nu este recomandat deloc, îmi răspunse Luc sigur pe sine. Textul pierde mult din personalitate, rămân doar ideile pure, fără sentimentele şi frământările care le-au însoţit iar posteritatea, dragul meu, va fi văduvită de reperele geniului creator...

-În afară că din partea mea nu ar pierde nimic, în plus, ar apărea pericolul ca textul scris de mâna mea să nu fie descifrat niciodată..., am spus eu, încercând să-l fac să zâmbească.

-Ai văzut vreodată schiţele de lucru ale marilor oameni de ştiinţă?

-Am văzut câte ceva dar asta nu înseamnă c-o să mă apuc şi eu să fac tot felul de schiţe.

-Ai auzit de Max Weber, nu?

-Bineînţeles că am auzit, am răspuns cu indignare exagerată.

-Ei bine, este fascinant să vezi cum Max şi-a organizat construcţiile de idei. Este o carte publicată de soţia sa, în care sunt exemple de genul ăsta.

-Dar tu ai auzit de Eugen Ionesco?

-Cum să nu aud!, îmi răspunse Luc.

-Fiica lui a scris o carte în apărarea lui, unde sunt texte fotocopiate. Şi sunt interesante. Cred că ţi-ar plăcea să le vezi.

-Ar fi interesant dar oricum nu aş înţelege nimic.

-Sunt în franceză majoritatea, nu-ţi face griji.

-Ştii... Câteodată îmi pare rău că nu ştiu şi eu puţin româneşte... făcu Luc deodată, cu o voce plină de regret care m-a făcut să cred că vrea să glumească pe seama mea, lucru ce m-ar fi enervat îngrozitor. Dar cum nu eram sigur, am abordat subiectul cât mai prudent posibil, încercând să surprind semne care să-mi confirme că Luc glumea.

-Eşti prima persoană din America de Nord, pe care am auzit-o că şi-ar dori să cunoască româna!

-Nu este chiar aşa, mai sunt şi alţii care s-au apucat de învăţat româna.

-Cred şi eu! Dacă te însori cu o româncă, o să înveţi ceva româneşte chiar dacă nu vrei. Măcar preventiv, să ştii când te vorbeşte de rău.

Amuzat de idee am început să râd. Dar când am văzut că râdeam de unul singur, Luc rămânând la fel de gânditor, neluând în seamă gluma mea, m-am oprit încurcat.

-Să nu spui că ţi-a plăcut vreun scriitor român aşa de tare, încât vrei să-l citeşti în original!?

-Ba da, să ştii că asta este. Am citit câteva referinţe şi...

Mi s-a părut suspect modul lui de a se agăţa cu disperare de ideea pe care i-o dădusem absolut din întâmplare şi atunci am continuat cu întrebările.

-Şi ce scriitor român ţi-a plăcut ţie atât de mult, încât ţi-ai propus să-l citeşti în original?

-Nu este unul singur, sunt mai mulţi. M-ai luat cam repede...

Se vedea clar că vroia să tragă de timp pentru a-şi aminti măcar două nume, pentru că de unul eram sigur că-l ştie, doar ţinuse prelegerea aceea plicticoasă.

-Mai bine spune că ţi-a plăcut vreo româncă şi dacă eşti sincer, te învăţ nişte expresii s-o impresionezi, promit.

Fără să mai zică nimic, Luc îmi făcu semn să-l urmez. Era în mişcările lui un fel de hotărâre sau o răzbunare pentru ceea ce-i spusesem, ceva de genul : „Las că vezi tu”.

-Ei, acum nu te supăra şi tu..., i-am spus în româneşte, vrând să văd cum o să reacţioneze la primul contact cu limba pe care vroia s-o cunoască.

-Nu mă supăr... îmi răspunse Luc într-o română clară, cu un uşor accent franţuzesc, fără să se întoarcă spre mine, continuând să meargă hotărât spre singurul colţ al bibliotecii, pe care nu-l explorasem cu atenţie.

Şocul răspunsului m-a făcut să mă opresc pentru câteva momente.

-Păi bine moşule, tu înţelegi româna şi n-ai spus nimic până acum? L-am întrebat în franceză, pentru a nu mai avea vreun şoc în a descoperi că ar fi vorbit mai bine ca mine...

-Ai puţină răbdare şi ai să înţelegi, răspunse Luc sec.

În semiîntuneric, în colţul de bibliotecă îndepărtat de fereastră, lăsat parcă intenţionat fără lumină, Luc se apropie de o uşă abia vizibilă, ce părea uşa unei cămări, şi scoţând nişte chei din buzunar, o deschise cu aceleaşi mişcări hotărâte. Fără să păşească în interior, întinse mâna şi căută întrerupătorul pe perete. Câteva secunde de ezitare şi un bec gălbui, firav, se aprinse luminând o scară în spirală, identică cu cea pe care se cobora în sala de la demisol. Scara dădea direct într-un subsol în întregime din beton, răcoros, ce păstra mirosul de carte veche. Când s-au aprins şi câteva neoane am putut vedea o camera mică precum o chilie, cu aceiaşi pereţi tapetaţi cu cărţi. Un birou era aşezat ciudat, exact în mijlocul camerei, cu faţa spre intrare. Primul sentiment pe care l-am avut văzând această aşezare ciudată a biroului, a fost că mă aflu într-o sală de clase cu o singură bancă iar cel ce avea să stea la acel birou, trebuia să conştientizeze că timpul petrecut acolo urma să fie dedicat unei munci susţinute, de o seriozitate şi conştiinciozitate şcolărească.

Rămăsesem pe ultima treaptă a scării, neîndrăznind să intru în acea cameră secretă.

-Ce-ai zice, dacă ai afla că aici te afli într-o pivniţă de trecere, chiar aşa şi fără să fie inundată?...

Neştiind la ce face referire şi simţindu-mă depăşit de aluzie, mi-am ferit privirea, prefăcându-mă că mă uit pe şirurile de cărţi.

-Mie aşa îmi place să-i spun, continuă Luc, fără să mai aştepte vreun răspuns de la mine. Hai, spune acum dacă recunoşti ceva din cărţile de aici.

N-am aşteptat să fiu invitat de două ori. Din trei paşi, eram în mijlocul camerei şi-am început să citesc la întâmplare titluri de cărţi. În secunda următoare am simţit cum începe să-mi crească pulsul. Toată acea cameră era îmbrăcată în cărţi româneşti, vechi şi noi, amestecate într-o dezordine practică. Cu cât mă învârteam pentru a contempla acea colecţie, descopeream încet logica aşezării aceleia ciudate, de o estetică modernistă. Biblioteca era aranjată cronologic şi stilistic. De lângă uşă, în partea dreaptă, începeau autori români din Evul Mediu precum Cantemir , Antim Iviranul sau Varlaam şi  urmau Văcăreştii, Gheorghe Asachi, Vasile Aaron, reprezentanţi ai curentului occidental. Nu lipseau romanticii Eliade Rădulescu, Grigore Alecsandrescu, C.A. Rosetti, lângă care se puteau observa Mihail Kogălniceanu, Russo, Bălcescu, pentru a mai tăia din elan. Umorul epocii era bine conturat cu Costache Negruzzi şi Anton Pan, romane şi eseuri de la jumătatea secolului nouăsprezece, dintre care am putut remarca pe B.P.Haşdeu şi Alexandru Odobescu. Urmau operele complete în ediţii de lux ale lui Eminescu, Caragiale, Alecsandri, Ion Slavici, Ion Creangă. Segmentul de bibliotecă rezervat sfârşitului de secol XIX şi început de secolului XX, cuprindea o mulţime de autori şi cărţi de care nici nu auzisem dar repere precum N. Iorga. M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Octavian Goga, Gala Galaction mi-au redat orientarea în timp. Romancierii primei jumătăţi de secol XX, ce se remarcaseră prin descoperirea unei laturi arhaice a spiritului românesc şi a căror prezenţă este perfect justificată în biblioteca oricărui român, contrastau cu locul şi timpul în care mă aflam. Ce putea înţelege un canadian, din scrierile unora ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu? Şi dacă din proză ar mai înţelege câte ceva, din poezie n-ar avea nici o şansă. Un Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu sau Topârceanu rămâneau închişi ermetic pentru orice străin. Segmetul de teologie şi mistică conţinea operele esenţiale: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Galeriu. Epocii interbelice îi era rezervat cel mai generos spaţiu: Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi iarăşi o mulţime de autori din care nu-mi aduceam aminte să fi citit ceva. Cercul era închis de un segment plin de dicţionare explicative, dicţionare enciclopedice şi enciclopedii din cele mai vechi. Totul mi se părea ireal, halucinant. N-avea nici un sens. Cine ar fi putut strânge o asemenea bibliotecă? Zgomotul strident al une cărţi imense, închisă cu putere, m-a făcu să mă întorc instinctiv spre birou.

-De asta ce zici? mă întrebă Luc, arătându-mi cu privirea o carte imensă, legată în piele, ce se găsea pe birou.

Deschizând-o, am putut citi: G. Călinescu, ”Istoria Literaturii Române de la începuturi până în prezent”, Bucureşti, 1941.

-Acum înţelegi?...

-N-am ce să fac, trebuie să înţeleg... am răspuns intimidat. Şi totuşi, cum de-ai adunat atâtea cărţi? Mi se pare imposibil...

-Nu le-am adunat eu, le-am găsit aici aşa cum le vezi. Oricum, cred că îţi este clar de ce vreau să învăţ câte ceva...

Chiar atunci, mi-a trecut prin minte că poate sunt subiect pentru „Camera ascunsă”, cu toate c-ar fi fost costisitor episodul. Dar ideea era plauzibilă, aşa că am început să mă uit prin colţuri, pentru a descoperi obiectivul vreunei camere.

-Dacă mă ajuţi să înţeleg câte ceva, poţi să citeşti ce vrei dar aici! Nu vreau să împrumut cărţile astea dar poţi veni când vrei.

-Mda... Dacă mi-ai cere taxa de intrare şi tot aş veni! Iar de ajutat, o să te ajut, cu toate că... mai bine iţi traduc eu câte ceva, nu ar fi mai simplu?

-Nu ai tu timp să-mi traduci tot ce vreau, crede-mă! mi-a răspuns Luc zâmbind. Este mai simplu să mă înveţi câte ceva...

Pentru că era mult prea hotărât, i-am dat dreptate şi l-am asigurat în acelaşi timp, că voi face tot ce pot ca să-l ajut. Fără să-mi dau seama, mişcările aprobatoare s-au transformat în interiorul meu într-un soi de invidie amestecată cu multă curiozitate şi puţină suspiciune. „Băăăi, ce cărţi are băiatu` ăsta... O viaţă de anticar să ai şi tot nu faci o bibliotecă ca asta. Biblioteca hai să zicem că se mai face dar aranjarea care demonstrează un studiu sistematic, mai rar! Cine putea să facă aici aşa ceva? Trebuie să fi fost un român, altfel nu cred că este posibil.”

-Ia spune, am început eu investigaţiile timid, tu ai avut rude din Europa?

-Nu, îmi răspunse Luc scurt, fără să dea nici o importanţă întrebării.

-Atunci, ai avut prieteni sau cunoscuţi?

-Da, am o singură cunoştinţă şi aia plicticoasă şi foarte curioasă...

M-am oprit la timp să-l întreb despre cine vorbeşte, dându-mi seama că la mine făcea aluzie. „Dar mă rog, ce mă interesează pe mine care-i motivul ce-l face să vrea să înveţe o limbă cu o răspândire atât de mică? Unii învaţă chineza, alţi japoneza sau sanscrita şi asta numai ca să se distreze, sau ca să se menţină în formă. Poate că are şi el o idee fixă şi aşa se explică totul”

În timp ce mă gândeam ce întrebări să-i mai pun, pentru a risipi tăcerea stânjenitoare care se aşternus de câteva minute, îl văd pe Luc tresărind ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva. Închise cartea care o puse pe birou şi îmi spuse din fugă:

-Mama ei de treabă, am uitat să-mi iau telefonul cu mine! Trebuia să mă sune Profesorul Gueriano. Dacă a sunat şi nu m-a găsit, am dat-o-n bară!...

Auzindu-i paşii cum se depărtează am simţit un sentiment de libertate invadându-mă. Acum puteam să mă uit fără nici o restricţie peste tot. Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să văd ce carte citea cu atâta interes Luc, de uitase de prezenţa mea.

De fapt nu era o carte, după cum am putut constata imediat. Era un album vechi de familie. Din primele pagini nimic nu mi-a atras atenţia. Erau poze color, în care toti râdeau cu gura până la urechi pe diferite fundaluri, unele chiar interesante. Încă două-trei pagini şi mă plictisisem deja, simţind că intram într-un spaţiu mult prea intim şi anost. Si totuşi, a mai fost un impuls de a continua cercetările „Hai măi, nu tu o fată frumoasă în tot albumul?” Aşa că am continuat să răsfoiesc superficial şi am ajuns la ultimele două pagini, care erau complet rupte din context. Toate cele câteva poze alb-negru îngrămădite pe acele pagini arătau unul şi acelaşi personaj, începând cu vârsta maturităţii. Una dintre fotografii, ceva mai clară, m-a făcut să mă uit mai cu atenţie la acel personaj atipic. Avea o figură distinsă, cu o privire critică, exigentă, chiar aspră, ce lăsa să transpară o stăpânire de sine ieşită din comun. Cu toate că nu era încruntat, ceva din fizionomia lui îmi dădea impresia de asprime. O barbă deasă dar bine întreţinută, puţin căruntă şi tunsă pentru a continua liniile feţei într-un unghi ascuţit nu lăsa să se vadă nimic din expresiile buzelor. După cum era îmbrăcat, părea că poza era făcuta undeva prin anii 1920-1930. Cămaşa albă cu guler înalt, jacheta fără mâneci, cu mulţi nasturi, cu buzunarul mic lateral din care ieşea lanţul unui ceas de epocă, pălăria... Toate îi dădeau un aer aristocratic distant. Pe a doua pagină însă, acelaşi personaj era de nerecunoscut. Cele câteva fotografii îl arătau complet schimbat. Nimic nu mai era la fel. Hainele nu mai păstrau nimic din luxul din perioada primelor fotografii dar asta nu ar fi fost nimic. Ce m-a impresionat a fost că până şi privirea îi era schimbată. În locul asprimii, acum era o scânteie de bucurie, topită în blândeţe. Ultima fotografie era neclară, îngălbenită şi tocită de vreme iar personajul era acum bătrân, îmbrăcat într-o haină neagră, încheiată până la gât. Poza părea un instantaneu, pentru că bătrânul îşi vedea de treaba lui, neluându-l în seamă pe fotograf sau chiar fugind de el. Pe această fotografie, în colţ, era scris cu creionul anul în care fusese făcută: 1980. Cum am văzut anul, am crezut că-i o greşeală, pentru că o poză alb negru, pe o hârtie aşa groasă în 1980 era puţin ciudat. Dar nu, anul era trecut foarte clar. Părea ciudat, pentru că în album erau poze polaroid din aceeaşi perioadă, ceea ce contrasta enorm.

Auzind paşii ce se apropiau de scări, am aşezat albumul pe birou, exact în poziţia în care fusese lăsat şi m-am îndreptat spre bibliotecă. Încă înainte de a-l putea vedea, l-am auzit pe Luc.

-Bineînţeles că m-a sunat! Nici nu se putea altfel! O dată uit telefonul şi atunci primesc cele mai importante apeluri... Îl bat la cap pe omul ăsta de două luni să mă ia în echipa lui de cercetare şi acum, când să-mi zică termenele şi condiţiile, nu dă de mine, pentru că eu las telefonul aiurea... Noroc că mi-am adus aminte la timp.

-Deci ai rezolvat, să înţeleg, l-am întrebat, ca să-l încurajez.

-Da, într-un fel am rezolvat, pentru că i-am dat imediat telefon şi l-am prins la birou, că altfel... Oricum şi tot n-am scăpat de câteva aluzii usturătoare. Îl ştii doar şi tu pe Profesorul Gueriano...

Văzând albumul pe birou, îl luă repede şi-l puse într-un sertar al biroului, pe care, lucru ciudat, îl închise apoi cu o cheie. Şi toate acestea, cu o grabă nedisimulată.

Uitând parcă de interesul lui pentru limbi străine, Luc îmi făcu semn să-l urmez.

-Hai bătrâne, că fac eu cinste de data asta. Hai pe afară, că nu-mi dă mie Gueriano telefon în fiecare zi, să mă întrebe de sănătate...

L-am urmat uitând de toate nedumeririle mele, cu invidie crescândă dar şi cu speranţa să aflu ce şi cum făcuse ca să se „infiltreze” în echipa profesorului. Drumul a fost cât se poate de previzibil. Am urcat pe Mont Royal, prin parc şi-am ajuns la un restaurant scump dar impecabil. Plin de bunăvoinţă, Luc a comandat bere, aşa că ne-am trezit cu două pahare şi o cană imensă plină cu bere, pe masă. Prima cană s-a golit de sete, după care alte două, pentru rezultate meritorii. Discuţia ce se pierduse în banalităţi cât urcasem pe munte, în faţa paharelor de bere a început să fie mai animată. Ca dovadă că era într-o excelentă dispoziţie, Luc îmi spuse brusc că nu a mai fumat de mult şi că, deoarece nu avea la el ţigări, o să se ducă să ceară una la vreo masă unde o să vadă că sunt ţigări aprinse. S-a controlat prin buzunare, a scos o monedă de doi dolari şi s-a ridicat brusc în picioare.

-Doi dolari este cam mult pentru o ţigară dar ce să-i faci, viciile... Şi fără să mai aştepte nici o încurajare, merse direct la o masă de alături, unde se fuma. După câteva momente, se întoarse bucuros cu o ţigară şi îmi arată moneda de doi dolari, zâmbind.

-N-au vrut bani... Băieţi finuţi.... He, he, he.

Bătu ţigara de masă, într-un gest reflex, după care o prinse între dinţi, de la jumătatea filtrului, ca şi cum ar fi vrut să muşte din ea. Rămânând cu ţigara între dinţi, începu să se caute prin buzunare şi negăsind ce căuta, mă întrebă speriat: „ai un foc?”.

-De unde să am? l-am întrebat mirat. Dar dacă ţi-au dat o ţigară pe gratis, n-o să-ţi ia o avere ca să ţi-o şi aprindă...

-Ai dreptate... Şi amuzat de situaţie, se îndreptă iarăşi spre cei care îi dăduseră ţigara.

Când se întoarse la masă, trase o data adânc din ţigară şi se lăsă să cadă de la înălţime pe scaun, ca şi cum ar fi fost moleşit de plăcerea ce i-o dădea fumul inhalat.

-Ia spune, când te duci pe acasă?

-După ce terminăm cu berea asta, bănuiesc.

-Nu mă, acasă, acasă....

-În România? Habar nu am, poate anul viitor.

-Şi o să rezişti până anul viitor? mă întrebă, aproape închizându-şi ochii, pentru a trage încă un fum.

-Trebuie să rezist, n-am ce face şi oricum, m-am obişnuit deja, îmi place aici...

-Ştii ce? Mi-am propus să vizitez şi eu Europa de Est dar asta după ce o să mă înveţi câte ceva. Măcar înjurăturile să le ştiu în română. Poate o să-mi iau şi bicicleta cu mine şi o să fac turul României pe bicicletă... Nu cred să fie scump... Toată chestia e de organizare... Dacă mai corup vreo câţiva, ca să mergem în gaşcă, o să fie şi mai interesant!

Ameţit de bere şi de ţigara primită cadou, Luc începuse să vorbească pentru sine, uitându-se undeva pe fereastră, cu seriozitatea infantilă adusă de conştientizarea ridicolului, pe care ţi-o dă începutul de beţie.

Simţind că era momentul să scot câte ceva de la el, am început uşor cu întrebările.

-Bănuiesc că ai găsit ceva prin biblioteca ta secretă... Ceva poze din România.

-Asta nu era greu de ghicit, la câte albume sunt acolo! Era şi greu să rămân indiferent, începu el cu entuziasm dar se opri, parcă să nu spună mai multe.

-Cine ştie ce albume vechi ai văzut tu! Poate că locurile acelea sunt transformate de mult, cine ştie ce fier-betoane au răsărit prin vederile tale din plină de natură....

-Este imposibil! făcu Luc revoltat. Nu poţi să strici o ţară nici dacă vrei, natura are echilibrul ei, are forţă trebuie să te lupţi cu ea iar omul nu e-n stare...

Observam că devenise incoerent şi îşi uitase vocaţia de fizician, ceea ce mă făcea să zâmbesc.

-În câţiva zeci de ani, se pot schimba multe, am insistat eu.

-Cel mai nou album este de prin anii `70. Ce putea să se schimbe de atunci aşa dramatic?

În loc de răspuns, am zâmbit cu superioritatea celui care deţine informaţii sigure.

-Şi chiar dacă locurile se mai schimbă, cultura rămâne, spiritul .... Înţelegi?

Luc începea să fie amuzant cu filosofia lui, ceea ce mă făcea să zâmbesc în continuare, lăsându-l să înţeleagă ce vrea. Iar el, luând zâmbetul meu ca pe o menţinere a superiorităţii, începu să se enerveze.

-Poţi să zici tu ce vrei dar focarele de cultură nu se sting niciodată. Se aprind greu dar nu se mai sting. Asta este! Vrei să spui că spiritul „Rugului Aprins” sau al „Reîntoarcerii”, se va stinge? Nu! Sunt lucruri mai presus de noi, sunt lucruri ce ne depăşesc, pe care nu le înţelegem şi pe care le căutăm o viaţă întreagă, chiar  dacă nu ne dăm seama... „Lumina”...

Se opri, lăsând să dispară toată concentrarea şi enervarea acumulate până atunci şi începu să se caute iarăşi prin buzunare.

-Unde am pus ăia doi dolari, i-ai văzut pe aici?

Îi văzu în clipa următoare pe masă, luă moneda şi se duse direct să mai ceară o ţigară.

Rămăsesem blocat de ceea ce auzisem iar acum încercam să recapitulez ideile, pentru a vedea dacă nu cumva berea îmi jucase feste. „Rugul Aprins”, asta a spus sigur! De unde să ştie el despre mişcarea asta? E imposibil... Pe de o parte spune că vrea să înveţe româna ca să înceapă să citească iar uneori am impresia ca ştie mai multe decât mine în anumite domenii...   „

-De-a dreptul simpatici, băieţii ăştia... A doua ţigară pe gratis, făcu Luc bucuros, aşezându-se pe scaun.

-Mi s-a părut mie sau ai spus ceva despre Rugul Aprins?

-Da, da, chiar despre Rugul Aprins am vorbit, ce te miri aşa?

-Mă mir, pentru că nici eu nu ştiu prea multe şi nu văd cum de ai aflat tu despre această mişcare care a apărut destul de demult...

-A început în anii 1945-1948, în sala bibliotecii mânãstirii Antim, unde s-au ţinut o serie de conferinţe, pe tema tehnicilor isihaste şi de aici vine şi referirea la Rugul Aprins. Vrei să-ţi spun şi cine a conferenţiat pe acolo? Dumitru Stãniloae, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu... Numele astea îţi spun ceva?

-Stai puţin, de unde ştii tu toate astea? l-am întrebat făcând în acelaşi timp semnul de „time-out”.

-Am să-ţi spun dar la timpul potrivit... Şi o să-ţi mai spun şi alte chestii interesante. Ai auzit de mişcarea „Reîntoarcerea”?

După un moment de prefăcută gândire, am răspuns destul de încet, „nu”

-Nici nu aveai de unde să ştii, a fost mult prea bine păstrat subiectul

Fără să mai spună nimic, se ridică în picioare şi aşteptă pe cineva, cu un zâmbet ceremonios pe buze. În clipa următoare apăru Nathalie care-l sărută şi pe Luc şi pe mine pe amândoi obrajii, în stilul ei caracteristic. Se aşeză pe scaunul pe care Luc îl şi pregătise. Fără nici o introducere, începu să ne povestească, încercând să-şi calmeze respiraţia.

-Trebuie neapărat să vă cer părerea. Ultima săptămână a fost complet bulversantă, ce să mai! Poate am luat-o eu razna, cine ştie... Să vedeţi cum a fost.

-Ce să fie? făcu Luc nedumerit.

-Taci şi ascultă! îl repezi Nathalie. Acum exact o săptămână, adică marţea trecută, am văzut în magazinul de unde-mi fac eu cumpărăturile, Metro-ul de pe Cote des Neiges, un tip super. Dacă ar fi fost numai atât, nu era nimic dar tipu` şi amabil pe deasupra! Eu îl întreb ceva, el îmi răspunde super detaliat, parcă făcându-i plăcere că îi acord atenţie. Prima zi, am zis că mi s-o fi părut mie, aşa că mi-am făcut de lucru şi a doua zi pe acolo. Şi el, iarăşi foarte drăguţ şi amabil... A treia zi, mi-am zis că dacă este iarăşi amabil, îl invit la o cafea, orice ar fi. Şi el iarăşi amabil! Fără să mai stau pe gânduri, l-am întrebat direct dacă vrea să ne întâlnim ca să bem o cafea şi să mai stăm de vorbă.

-Cum aşa măi, fată? L-ai invitat tu pe el la o cafea?, sări Luc indignat.

-Asta vroiam să vă întreb şi eu pe voi. Până aici vi se pare ceva anormal?

-Cum să nu fie ceva anormal?! Este incredibil! făcu Luc exasperat, trăind momentul la intensitate maximă. Aşa ceva nu se face! O fată nu ia iniţiativa niciodată, asta este o greşeală fatală! Fetele trebuie doar să cedeze, să fie reci şi distante, ăsta-i secretul succesului!

-Părerea ta care este, Tudore? mă întrebă Nathalie, tăindu-i vorba lui Luc.

-Eu cred că este firesc ceea ce ai făcut. Dacă aşa ai simţit tu, că-ţi place individul, atunci o simplă invitaţie la o cafea e absolut nevinovată, ba chiar denotă stăpânire de sine şi iniţiativă, curaj, încredere în tine.

-Deci tu nu găseşti nimic deplasat în asta?! făcu Nathalie surprinsă şi ea de răspunsul meu. Staţi să vedeţi ce a fost mai încolo, că nu s-a terminat aici. Vineri, dacă nu mă înşel, ne-am întâlnit la o cafea şi am stat de vorbă cel puţin trei ore şi să nu va imaginaţi că am stat şi ne-am uitat unul la celălalt, am vorbit într-una. Tipul e artist, mai exact pictor, de familie bună, cam boem în felul lui... Munceşte de patru ani pe la diferite magazine, cât să-şi câştige chiria şi mâncarea iar în restul timpului pictează. Mi s-a părut bărbatul ideal. Serios!

-Măi, femeie! o întrerupse Luc. Mi se pare că am băut noi şi te-ai îmbătat tu! Cum poţi să vezi într-un artist de genul ăsta, într-un „boem”, bărbatul ideal? Nouazeci la sută dintre artişti nu sunt zdraveni la cap...

-De unde ştii tu că nu sunt zdraveni? sări Nathalie.

-Este firesc. Dacă ar fi normali, ar face lucruri normale, ca noi toţi şi atunci nu ar mai avea nici o valoare. Ca să facă ceva interesant, ceva la care să căscăm noi gura, care să ne captiveze, trebuie să fie ceva strident, ciudat... Înţelegi?

-Spune cum vrei dar ăsta era drăguţ.

-Un nebun drăguţ, dacă vrei...

-Staţi că nu v-am spus tot. Până aici a fost totul normal, după mine. Vă imaginaţi că după o astfel de conversaţie cu povestiri şi amintiri, am zis că l-am prins. Când să plecăm, am făcut schimburi de e-mail-uri şi de telefoane, aşa că totul părea în regulă.

-Cum am ajuns acasă, ca o fată cu bun simţ ce sunt, m-am gândit să-i scriu băiatului un e-mail de mulţumire pentru că a onorat invitaţia. Aşa că, i-am scris trei rânduri, doar atât. Că a fost o întâlnire agreabilă, că mi-a făcut plăcere şi că-i mulţumesc că şi-a rupt din timpul lui preţios, bla, bla, bla, numai ca să-i scriu ceva. Şi ce credeţi? Nici un răspuns. Aştept eu o zi şi nimic. Mai aştept una, iarăşi nimic. Atunci îmi fac curaj şi mă duc la magazin. Vroiam să ştiu şi eu dacă nu cumva am greşit adresa sau poate că el mi-a scris şi eu nu am primit mesajul, ştiţi că se mai întâmplă şi cu mesajele de la şcoală câteodată... Îl văd, ne salutăm, el amabil. Îl întreb: „Ai primit mesajul meu? Pentru că mi se întâmplă uneori să...” Primesc un răspuns sec,.... „da”

-Şi? întrebă Luc puţin nedumerit.

-Şi gata! La un asemenea răspuns, ce ai mai fi vrut să zic?

Fără să-i pese de ceilalţi din jur, Luc începu să râdă zgomotos dar sincer, lăsându-se pe spătarul scaunului.

-Nu mai râde atâta şi spune-mi părerea ta, că poate voi bărbaţii vedeţi lucrurile altfel...

-Lucrurile sunt clare draga mea. L-ai speriat. Te-ai dus ca o disperată peste el iar el finuţ şi sensibil, simţind ca pierde teren, s-a retras.

-Eu mă gândeam la altceva. Poate o fi jucat teatru cu mine, poate a făcut experimente. Poate şi-a încercat doar şarmul sau poate o fi vreun dezaxat aşa cum spuneai şi tu!

Luc începu iarăşi să râdă şi nu se opri decât după minute bune.

-Părerea ta care este, Tudore?

-Eu zic că s-ar putea să fie altceva. Vezi tu, unii oameni nu pot să spună adevărul în faţă. Poate că sunt mai sensibili şi nu vor să rănească pe nimeni. În acelaşi timp, sensibilitatea lor şi bunul simţ îi face să nu refuze o invitaţie banală la o cafea dar în momentul în care simt că lucrurile evoluează, atunci se retrag fără să mai spună nimic, încercând să scape de stresul de a-i spune celuilalt că nu vrea să se apropie mai mult. Ştiu că este o prostie, pentru că mai mult rău fac dar se întâmpla. Şi ca să se încheie cercul vicios, în eventualitatea în care mai întâlneşti persoana respectivă, o să se poarte la fel de drăguţ cu tine, răscolindu-ţi toate amintirile şi dându-ţi iarăşi de gândit.

-Şi ce este de făcut acum? întrebă Nathalie puţin resemnată.

-Să-l uiţi cât mai repede, am răspuns eu sigur de mine. Altfel rişti să te chinui multă vreme. Cel mai simplu este să-l uiţi şi cu asta s-au dus toate problemele şi întrebările „existenţiale”. Dacă nu i-ai plăcut de la început, poţi să faci tu orice după aceea că nu-i mai schimbi decizia.

-Eu nu sunt de acord!, interveni Luc, care devenise serios între timp. Eu zic că nu-i pierdut nimic definitiv. E drept că nu trebuie să-l mai inviţi pe nicăieri dar aş zice că trebuie să te faci văzută. Mai plimbă-te şi tu prin magazin, mai dă nişte ture pe acolo, fii indiferentă şi asigură-te că o să te vadă. Trucul ăsta merge în majoritatea cazurilor. Bărbaţii trebuie să cucerească ceva. Dacă le cade cineva în braţe fără nici o luptă, atunci nu sunt interesaţi. Asculta-mă pe mine!

-Aa... Nu ştiu, am să mă mai gândesc, răspunse Nathalie dezorientată de părerile complet opuse pe care le primise.

Ultima cană cu bere a fost băută în cinstea viitoarelor cuceriri ale lui Nathalie în materie de bărbaţi, acţiune cu care s-a încheiat acea seară. Ne-am despărţit încă din vârful muntelui, eu coborând la sud, spre Sherbrooke iar Nathalie cu Luc mergând spre Universitate. Aerul rece cu miros de munte veritabil, aşa cum păstrasem acea senzaţie inconfundabilă,prin cine ştie ce denditra de neuron obosit, m-a trezit la realitatea crudă. A început treptat să mi se şteargă şi ultima urmă de zâmbet prelungit datorită analizării continue a problemei lui Nathalie. Coboram atent pe potecile strâmte, calculându-mi fiecare pas când, mi-a sunat iarăşi în urechi: „Rugul Aprins... Am să-ţi spun şi altele dar când o să fii pregătit...” Ceva nu merge, mi-am spus. Trebuie să fie tot o farsă de-a lor şi nu m-aş mira să aflu peste puţin timp că şi povestea Nathaliei nu a fost decât o încercare pentru mine, ca să vadă ce idei am. Ba, poate şi berile date de Luc au fost o încercare, numai că metodele iniţiatice din ziua de astăzi sunt ceva mai dure şi cu băuturi mai tari. Si totuşi, Luc ştia nişte lucruri care mie îmi erau aproape necunoscute. Să-mi dea atâtea detalii despre Rugul Aprins!... Nu!!! Ceva nu merge. Si personajul acela ciudat din albumul cu fotografii avea ceva misterios... Aceiaşi ochi, cu o expresie complet schimbată... Şi hainele... Haina neagră încheiată până la gât, cu mânecile lungi şi largi, ce ascundeau aproape în întregime mâinile... Croiala avea ceva cunoscut dar poza era neclară, făcută în mişcare. Era ceva ce mi se părea cunoscut dar nu puteam să-mi dau seama ce. Coboram din ce în ce mai încet, pentru a acorda atenţie căutărilor mele intracraniene. „Trebuie să cercetez printr-o arhivă veche, poate o să-mi dau seama ce fel de haină era şi aşa aflu pe unde se învârtea şi cu ce se ocupa personajul...” O luasem pe o scurtătură şi încercam să mă ţin bine de nişte rădăcini pentru a nu aluneca, părându-mi rău că o luasem pe acolo când, ca din senin, mi-a venit ideea: „să vezi că era o rasă monahală...” „Dar ce treabă să aibă acel personaj, cu rasa monahală tipic ortodoxă?” De mai bine de un minut, rămăsesem agăţat cu amândouă mâinile de o rădăcină de pe malul abrupt al unei râpe, încercând să-mi aduc mai bine aminte fotografia, ca să adun argumente pro sau contra ideii cu rasa monahală. Pentru că începuseră să mă doară mâinile, am hotărât să scap cu viaţă din acea expediţie improvizată, după care să mă gândesc în linişte. Miraculos, am ajuns acasă fără să-mi scrântesc vreo mână sau vreun picior dar după un duş călduţ, toate ideile mele s-au diluat într-o somnolenţă ce a avut până la urmă câştig de cauză. Dimineaţă, când somnul e cel mai plăcut, începe să sune telefonul pe care, dintr-o pură întâmplare, nu-l închisesem înainte să mă culc. Am oscilat între a răspunde şi a mă face că nu-s acasă,dar până la urmă am răspuns. La capătul celălalt al firului, Luc mă luă la întrebări, ca să nu apuc eu să-i spun câte ceva pentru că sunase la ora aceea.

-Bătrâne, ce mai faci? Cum te simţi? Ce program ai pentru astăzi?

-Dragă Luc, pe tine trebuia să te doară capul la ora asta, după cât ai băut aseară. Şi în loc să stai lungit în pat cu comprese reci pe frunte, tu dai telefoane...

-Dar tu n-ai văzut decât o parte din ce a fost aseară. După ce ai plecat tu, am vrut s-o conduc pe Nathalie acasă. Ne-am mai oprit să bem o cafea dar până la urmă, tot pe bere am dat-o. Când şi cum am ajuns acasă, nu ştiu prea bine dar am sunat-o şi pe Nathalie acum şi era bine... Şi cu toate astea sunt fresh iar tu încă dormi...

-Şi ce ai vrea să fac la ora asta? Nici nu este 8 dimineaţa!

-Am învăţat încă din generală că cel mai bine se învaţă dimineaţa. Deci, vreau să te întreb dacă ţi-ai pregătit lecţiile.

-Care lecţii?

-Nu te face că nu mai ştii. Ai spus că mă înveţi ceva română!

-Am spus dar nu am stabilit o dată exactă.

-Ai altceva de făcut mai bun în dimineaţa asta superbă?

-Bineînţeles, am o grămadă de treabă.

-Cum ar fi?

-Păi... Trebuie să mă apuc să lucrez la raportul pentru săptămâna viitoare.

-Ce vorbeşti? Săptămâna viitoare este săptămâna de lectură. Ai uitat?

Vestea mă învioră brusc. Asta însemna o mini vacanţă de care uitasem.

-Ai tu chef să te apuci de învăţat la ora asta?

-Este cea mai bună idee. Te aştept într-o oră la mine la bibliotecă. Să nu mănânci nimic, că găsim noi ceva pe aici. Asta aşa, ca să nu rămân dator...

-O oră? Bine... Dar dacă mai întârzii un sfert de oră, n-o să fie nici o problemă, nu?

-Dar nu mai mult!

Discuţia şi mai ales vestea la care nu mă aşteptam, îmi dăduseră ceva energie, aşa că am făcut încă un mic efort şi am deschis geamurile. Aerul proaspăt şi soarele de afară şi-au făcut imediat efectul încât, m-am îmbrăcat în fugă, mi-am luat aparatul de fotografiat şi o gramatica a limbii române pe care o aveam în bibliotecă şi am plecat spre casa provizorie a lui Luc. Am mers fără să mă grăbesc, admirând grădinile superbe din Westmount, făcând din când în când şi fotografii iar la ora fixată am ajuns în faţa bibliotecii. Luc m-a întâmpinat bucuros şi m-a condus în biblioteca secretă, unde aşezase deja în faţa biroului un scaun pentru profesor. Lucru ciudat, Luc a început să fie mai prudent cu mine, tratându-mă ca pe un adevărat „profesor”, care-i făcea o favoare că îşi pierdea timpul cu el. Aşezându-se pe locul elevului, la biroul pe care erau aranjate cu grijă nişte caiete şi câteva pixuri, creioane şi markere, mă privi cu o bunăvoinţă încurajatoare.

-Ei, dacă ai vrut să înveţi româna şi dacă nu te-ai orientat bine la profesori, asta te priveşte! Cât timp o să accepţi să te învăţ eu româna, respecţi regulile mele. Asta este prima condiţie. Mai precis, nu strâmbi din nas şi faci toate exerciţiile pe care ţi le dau. Nu se acceptă întârzieri sau scuze. Ca să citez dintr-un film vechi românesc, „toată lumea este liberă să facă ce vrea dar cum libertatea nu înseamnă anarhie, atunci trebuie instaurate nişte reguli precise”. Prin urmare, tu ai dreptul să faci numai ce-ţi dau eu voie.

Până aici eşti de acord?

-Sunt perfect de acord, făcu Luc, amuzat de începutul orelor.

-Atunci o să începem printr-un mic test, ca să vedem ce ştii şi în funcţie de asta, cu toate că am hotărât deja, o să stabilim metoda de predare. Mai precis, o să-ţi vorbesc doar româneşte, pentru ca tu să înveţi mult mai repede.

Am luat Istoria literaturii române, am deschis-o la întâmplare şi am început să-i dictez încet şi clar: „ Boierul, cu mâinile în buzunar, se plimbă mânios de colo colo. Ion, cu ochii în jos, îşi învârteşte căciula şi-şi adună în gând munca făcută, banii primiţi. Este o tăcere grea, apăsătoare, încărcate de nelinişte... Figura de măcelar a lui Costachi vătaful, se arătă în pervazul uşii”

Fără să forţez elevul, m-am oprit aici şi l-am aşteptat să termine de scris şi ultimele cuvinte. Curios, am luat foaia şi am început să verific rândurile scrise. În mare erau bine scrise, doar că diacriticele specific româneşti lipseau cu desăvârşire şi făcusem câteva acorduri. Cuvintele boier, măcelar şi vătaf erau deformate interesant dar cu un anumit sens probabil cu trimitere la alţi termeni cunoscuţi. Într-un cuvânt, eram impresionat.

-Păi bine bătrâne, am început eu direct în română dar tu te descurci admirabil.

-Nu chiar.

-De ce „nu chiar”? Se înţelege ce ai scris.

-Am greşeli.

-Este adevărat că faci greşeli dar este normal. Important este că înţelegi.

-În română uşor se scrie, replica Luc făcând eforturi să construiască o frază mai lungă.

-Să nu pierdem timpul şi să vedem exact cum stai şi cu gramatica. Ia scrie tu acolo nişte subiecte. Articolul hotărât şi nehotărât, genul substantivelor, adjectivul posesiv, numeralele cardinale, pronumele şi cred că este de ajuns. Nu te grăbi, ia-le pe rând şi spune la fiecare ce ştii.

-Dar e mult.

-Eu am timp, o să mă duc pe sus să mă uit după nişte cărţi iar tu ai... hai să spunem, o oră şi jumătate.

-Bine..., făcu Luc cu expresia unui om pedepsit pe nedrept.

Am urcat scările în vârful picioarelor ca să nu-l deranjez. „Aşa ore, mai zic şi eu! Acum am o oră şi jumătate de cercetări minuţioase prin bibliotecă, fără  să fiu deranjat de nimeni.” Când mă refeream la bibliotecă, mă gândeam numai la corpul de la demisol, pentru că la primul nivel nu aş fi urcat de bună voie, din cauza personajului acela dubios care mă dăduse afară fără nici o explicaţie şi care, de câte ori veneam pe acolo mă privea ca pe un impostor ce-i tulbura liniştea. Ajuns sus, m-am dus direct la biroul de la fereastră, pentru a-mi găsi un loc confortabil, unde să pot citi o oră şi jumătate. După ce am lăsat scaunul mai pe spate şi am privit câteva minute cerul pe fereastră, am început să caut o carte care să-mi captiveze atenţia în timpul cât mai rămăsese de aşteptat. Într-un raft nu departe de birou, am descoperit „La Dame de pique” de Pouchkine. Mi-am reluat poziţia confortabilă la birou şi m-am lăsat în voia cărţii. Câteva pagini citite şi confortul şi-a cerut tributul, aşa încât fără să mă gândesc prea mult mi-am descălţat pantofii şi mi-am lungit picioarele pe birou, în poziţia mea preferată pentru lecturi lungi. Si totuşi, pe un colţ al biroului, exact până acolo unde trebuiau să ajungă picioarele mele, se găsea un teanc de caiete vechi legate cu sfoară. La început am ignorat acel pachet, care îmi răpea cei câţiva centimetri care-mi mai erau necesari pentru a atinge starea perfectă dar după alte câteva pagini, am decis că un efort se impune. Am lăsat cartea deoparte şi am luat pachetul cu caiete pentru a-l pune altundeva. Erau caiete vechi, toate de acelaşi format, folosite dar bine păstrate. Cum eu mă dezobişnuisem să scriu demult pe caiete având mereu calculatorul lângă mine, am desfăcut funia cu care erau legate pentru a-mi aminti de vremurile din liceu când aveam şi eu caiete cam de acelaşi format. Ajunsesem în acea perioadă la mania de a-mi copia lecţiile de fizică şi matematică predate în clasă pe caiete îngrijite la detaliu, ferite de orice cută şi completate cu cel mai caligrafic scris posibil. Primul caiet era un fel de jurnal, din care nu înţelegeam mare lucru pentru că era scris într-o franceză veche, cu multe prescurtări ce mă împiedicau să prind sensul frazelor. Părea totuşi ceva tehnic, pentru că erau multe însemnări în dreptul orelor fixe, de parcă persoana ce completase jurnalul urmărea un program extrem de strict. Al doilea caiet era plin cu desene în creion, pe care sincer să fiu, nu le-am apreciat deloc. Al treilea avea un mic text scris pe copertă, cu caractere înflorate de cu greu se putea înţelege ceva. Era frumos dar nu avea nici o utilitate, odată ce nu se mai înţelegea ce era scris. Caietul era plin de exerciţii, din câte mi-am dat seama dintr-o simplă răsfoire, coloane sau fragmente ce se repetau, cu tăieturi şi adnotări. Le-am pus pe toate la loc dar nu în ordinea în care fuseseră, aşa că cel ce avea textul pe copertă a rămas ultimul. Si nici aşa nu l-aş fi băgat în seama, dacă n-ar fi trebuit să mă chinui să leg pachetul cu funia de cânepă ce-i aducea un iz arhaic. Atunci mi-am mai aruncat o dată ochii pe text şi ca şi prima dată, primul cuvânt era imposibil de descifrat, aşa că am trecut mai departe şi am început să ghicesc cuvinte fără nici o noimă, când mi-am dat seama că ceva suna cunoscut. Un cuvânt părea să sune româneşte, nu franţuzeşte. Dacă multe din cuvintele româneşti, prin asociere sau prin transformare datorită entuziasmului vorbitorului, pot căpăta accente franţuzeşti, „amăgitoare”, cuvântul pe care îl remarcasem, nu avea un corespondent asemănător în franceză. Aşa că, am reluat textul cu atenţie sporită, scriind fiecare cuvânt descifrat şi lăsând loc la celelalte pe care nu reuşeam să le înţeleg. După o muncă intensă, un text ciudat apăruse după transcrierea mea lizibilă: „Vrere-aş şi aş pofti ca să ştiu, precum mi se pare, O! Lume falnică, amăgitoare şi trecătoare. Cine te-a făcut? De când eşti? Şi cum te ţii?” Mai jos, două iniţiale DC. Inspirat de textul pe care tocmai îl descifrasem, puteam paria că exerciţiile din acel caiet au legătură cu limba română şi chiar aşa era. Începând cu acel caiet şi continuând cu alte paisprezece, se puteau observa atât munca precum şi progresele unei persoane extrem de ordonate. Toate exerciţiile repetate de două ori, chiar şi atunci când nu existau corecturi la prima încercare. Fiecare zi de studiu era împărţită în trei părţi echilibrate: gramatica, vocabular şi lectura. Începutul era făcut cu noţiuni banale de gramatică iar ultimul caiet conţinea analiza de sintaxă a frazei, lucruri ce mi se păreau exagerate. Micile texte destinate lecturii, care erau copiate în întregime în caiete, fuseseră abandonate în scurt timp, lăsând locul adnotărilor scurte şi făcând referire la cărţi întregi.

Acum începeau să se lege lucrurile. Cineva chiar învăţase limba româna în acea bibliotecă…

Auzind paşi pe scări, am pus caietele la locul lor şi pantofii în picioare iar când Luc a apărut în cadrul uşii, eu citeam din Pouchkine.

-Mi-a ajuns pe ziua de astăzi, începu Luc, în franceză, semn că se terminase cu lecţia de română. Oricum, ai şi tu ceva de corectat. Dar gata, pentru astăzi s-a terminat cu învăţatul.

Fără să vreau m-am oprit cu privirea pe teancul de caiete, tocmai când mă gândeam unde puteam merge în afară de Mont Royal.

-Sigur ai să mă întrebi ce-i cu caietele acelea, anticipă Luc.

-Par destul de vechi… Ai descoperit ceva interesant prin ele? am întrebat eu, mai mult ca să spun ceva, fără importanţă ce.

-Nu pot să cred că nu te-ai uitat puţin prin ele...., făcu Luc insinuant.

-M-am uitat puţin, din curiozitate…

-Atunci ţi-ai dat seama că cineva a învăţat aici serios.

-Da, aşa pare dar cum n-am văzut nici un nume sau vreo trimitere, nu am tras concluzia că persoana respectivă a scris toate acele caiete aici…

-Ba puteai să tragi concluzia foarte uşor, odată ce ai văzut şi biblioteca de la subsol…

-Cum nu mi-ai spus nimic despre cel care a alcătuit-o sau cum ai moştenit-o, am crezut că sunt lucruri mult prea personale, aşa că nu am avut nici o curiozitate. În realitate, minţeam pe faţă. Interesul pentru acea persoană obscură care se apucase de studiat româna şi strânsese o bibliotecă întreagă în acea limbă, mă făcea să uit până şi de proiectele mele în curs de realizare, care până atunci îmi acaparaseră toată atenţia.

-E o poveste lungă…

-Eu am timp… Săptămâna viitoare este săptămâna de lectură, am replicat eu amuzat.

-Ce-ar fi să-i chemăm şi pe ceilalţi din grupul nostru de studiu şi să luăm masa împreună. Am să va spun povestea lui Fortmann.

-Din partea mea nu-i nici o problemă, am spus imediat, cu o undă de părere de rău că o să mai fie şi alţii care o să cunoască acea persoană misterioasă.

Fără să mai aştepte nimic altceva, Luc a început să dea telefoane. În câteva minute, toată lumea era invitată şi curios, nimeni nu a refuzat invitaţia care se repetase la toţi ca o poezie: mâncăm ceva şi vă povestesc despre Fortmann…

Şi mai curios, toată lumea veni la timp, până şi Nathalie şi Reda, care întârziau mereu. Fără a se formaliza, Luc ne-a îngrămădit pe toţi într-o bucătărie mică de la primul nivel şi fără să ne întrebe ce preferam, a început să prepare ceva. După cât de repede se mişca, aveam impresia că toate fuseseră bine pregătite dinainte dar acesta era un amănunt absolut nesemnificativ. Fetele au încercat să se facă utile şi să-l ajute cu ceva pe Luc dar acesta a refuzat politicos. În lipsă de ocupaţie, Stephanie şi-a şi scos laptop-ul din geantă, motivând că trebuie să-şi verifice agenda. Această mişcare nu a rămas neobservată şi în scurt timp s-a declanşat o discuţie în privinţa timpului liber şi folosirea acestuia. Taberele erau clar definite şi complet inegale. Stephanie de o parte, susţinea că laptop-ul ei nu-i mănâncă niciodată timpul liber, ci doar o ajută să-şi rezolve mai repede problemele iar restul de partea cealaltă, motivând ca tehnologia ne ia şi ultimul strop de timp liber. Pentru mulţi dintre noi, discuţia era principială şi nu se referea la tehnologie în sine, ci la Stephanie şi modul ei de a ieşi în faţă. Doar Luc a rămas distant de toate aceste probleme, învârtind într-o oală pentru a nu se lipi orezul pe care-l pusese la fiert. Discuţiile în contradictoriu au luat sfârşit doar când Luc a umplut farfuriile iar în timpul mesei relaţiile s-au mai îmbunătăţit. Am putut observa asta chiar şi fără să vreau. Stephanie a cerut sarea iar Reda, instinctiv, i-a întins-o politicos, lucru de care şi-a dat şi el seama în momentul următor. Stephanie a răspuns, mişcată de gest şi aşa discuţia a revenit la tonuri mult mai calde. Fetele s-au simţit datoare să-l întrebe pe Luc cum a prăjit legumele şi cât ulei a pus, aşa că un alt timp s-a dus pe reţete. După strângerea farfuriilor, în mijlocul mesei şi-a făcut apariţia un platou plin cu fructe şi odată cu el, Luc a găsit momentul potrivit să-şi înceapă dezvăluirile.

De la primele cuvinte, mi-am dat seama că era un moment important pentru el dar şi pentru ceilalţi, care aşteptau de mult să facă legăturile între fragmentele de destăinuiri la care participaseră.

-De când am început să ne întâlnim în bibliotecă, v-am spus că într-o zi o să ştiţi tot adevărul. Chiar şi fără să ştiţi natura cercetărilor mele, voi m-aţi ajutat iar eu nu pot să uit tot efortul pe care l-aţi făcut. Spunând toate acesta, Luc îşi plimba recunoscător privirea peste fiecare în parte ca un adevărat lider.

-Vedeţi voi?! Toate cercetările mele în care m-aţi ajutat atât de mult şi mă refer aici la toate lecturile pe care le-am făcut împreună, la toate discuţiile şi analizele, fără voi n-aş fi putut să fac nimic şi poate că, în scurt timp, aş fi renunţat. Am făcut împreună sute de fişe de lectură, mai toate pe opere ale scriitorilor din Europa de Est şi cred că au fost lecturi agreabile. Dar adevărul este că, în spatele interesului meu pentru cultura Est Europeană, este ceva ce nu ştiţi încă. Nu snobismul m-a făcut să mă îndrept spre o cultură îndepărtată, diferită din multe puncte de vedere de a noastră, ci faptul că încerc să reconstitui viaţa şi scrierile Doctorului Fortmann.

-Bănuiesc că nu a auzit nimeni de el şi chiar nu este nevoie să încercaţi să-l identificaţi, pentru că este imposibil să cunoaşteţi ceva despre el. Auzind acestea, Stephanie se relaxă, puţin jenată de graba cu care începuse să caute conexiuni despre persoana doctorului.

-Doctorul Fortmann, aşa cum obişnuiau să-i spună părinţii mei, era un excelent arhitect, ce şi-a luat doctoratul în Franţa. Din câte am putut înţelege din sursele găsite, doctorul era considerat unul de-al casei, petrecându-şi mult timp prin biblioteca tatălui meu. Fusese coleg de liceu cu tatăl meu şi de atunci rămăseseră buni prieteni. Fortmann moştenise o avere destul de mare şi începuse să aibă o viaţă cât se poate de confortabilă, concentrându-se pe studiile sale iar în rest jucând golf sau stând prin cluburi selecte. Pentru a cunoaşte lumea, a optat pentru un doctorat în Europa iar faptul că nu a obţinut o bursă, nu l-a descurajat, pentru că banii nu erau o problemă. Acolo a stat exact trei ani, timp în care şi-a terminat doctoratul iar vacanţele şi le-a petrecut pe şantiere, încercând să capete experienţă şi ceva aventură. După primul an de doctorat, ajunge şi în România şi lucrează cu o echipă româno-franceză la restaurarea podului de fier«Dunărea», de la Cernavodă. Exact din acea vară, ceva se întâmplă cu doctorandul de atunci. Se întoarce în Franţa şi îşi termină doctoratul doar în trei ani, contrazicându-şi previziunile prin care spunea că o să facă un doctorat până la bătrâneţe, ca sănu se plictisească. Se întoarce în Montréal pentru o scurtă perioadă de timp iar aici devine din ce în ce mai retras, nelăsând pe nimeni să ghicească ce are de gând să facă.

- Uitaţi ce nota tatăl meu în jurnal şi spunând asta, Luc luă caietul pe care-l adusese cu el şi îl deschise la un semn.

« Luni, 14 iulie.Doctorul este de nerecunoscut. S-a întors de o săptămână în Montréal şi nici până acum nu a trecut pe la noi. În schimb, a avut grijă să-i avertzeze pe toţi cei pe care i-a întâlnit, să nu spună nimic despre el. Dacă nu l-aş cunoaşte, aş crede că nu este în toate minţile. Am întreţinut o corespondenţă interesantă atâţia ani, pentru ca acum să nu mă mai cunoască. Am să-i mai dau o săptămână ca să se dezmeticească şi dacă tot nu vine, atunci o să mă duc eu la el. Sau poate o fi luat vreun virus de pe acolo şi stă în casă, să nu complice lucrurile… Asta ar fi cea mai bună variantă pentru el… Adevărul este că şi curiozitatea mea e mare. Poate că omul este obosit după traversarea oceanului…»

« Marţi 15 iulie. Surpriză mare! Şi-a amintit doctorul de mine. A trecut să mă vadă şi am stat de vorbă, ca în vremurile bune. La prima vedere, Europa l-a schimbat. Acum este enervant de serios iar de câteva ori, am avut impresia că nici nu mă mai ascultă… Înainte de plecare, mi-a spus că în Europa a descoperit ceva care i-a schimbat viaţa şi că ar vrea să nu mă supăr pe el pentru cât de aerian este, pentru că acum are de lucru şi simte că acum este momentul. Bănuiesc că toate acestea mi le-a spus doar ca să-mi distragă atenţia de la subiectul principal. Printre altele, mi-a spus că am să primesc nişte cărţi pentru el, pe adresa mea şi că atunci când sosesc, să îl anunţ. Cică din motive de securitate… Dacă sunt motive de securitate la el, de ce să nu fie şi la mine? Mă rog, am s-o fac şi pe asta... La câte am făcut pentru el până acum, nişte pachete cu cărţi nu mai înseamnă nimic.»

Luc închise caietul şi continuă cu aceeaşi voce gravă. Aşa au început să sosească pachete cu cărţi şi bănuiesc că acum vă este clar de unde anume…

-Din Europa, după cum ai spus, răspunse Stephanie ca la şcoala, aşteptând laude.

-Asta se înţelege dar de unde mai exact? Şi pentru că nimeni nu reuşea să ghicească, Luc adăugă: din Bucureşti. Si pentru că pachetele veneau unul după altul, doctorul nu a mai reuşit să le ia niciodată şi atunci l-a rugat pe tata să îi dea o cameră unde să le depoziteze. Aşa a apărut biblioteca de la subsol…

Chiar dacă nu a fost încântat de idee la început, tata a acceptat. Mai mult, începuse să-i fie teamă pentru sănătatea doctorului, pe care aşa, putea să-l aibă sub supraveghere. Pachetele au încetat să mai vină, odată cu începutul războiului dar deja biblioteca era plină. Cinci ani de zile, cât a durat războiul, doctorul a stat aproape numai în biblioteca de la subsol, neglijând complet orice alte activităţi, studiind sistematic toate materialele pe care le primise şi aţi văzut că nu sunt puţine. La terminarea războiului, a anunţat că el va pleca în Europa să-şi caute de lucru. Era o ipoteză mult prea absurdă pentru ca să fie crezut dar cum pachetele de cărţi nu trecuseră complet neobservate, se auzeau zvonuri că ar fi fost simpatizant comunist şi c-ar vrea să plece să construiască socialismul în Rusia sau în Europa de Est. Din cauza asta, tata a avut nişte mici probleme cu serviciile de contraspionaj dar lucrurile s-au liniştit după plecarea doctorului, complet pe neaşteptate. Cu toate acestea, surprizele nu s-au terminat aici. Semnele de viaţă pe care le-a dat doctorul au fost din ce în ce mai captivante. Practic, totul sau aproape totul s-a redus la o corespondenţă conjuncturală, ce a dezvăluit lucruri cel puţin neobişnuite... De pildă, tatăl meu primeşte o scrisoare pe data de 30 octombrie 1969, prin care doctorul îl felicita pentru băiatul care i s-a născut. Să vă citesc din jurnal, pentru că sunt simpatice comentariile. «Mare surpriză, mare! Primit scrisoare de la doctorul crezut mort şi îngropat… După ce am parcurs textul scrisorii, am început să cred iarăşi, că nu mai este în toate minţile sau că a greşit destinatarul. Începe scrisoarea prin a mă felicita pentru naşterea fiului meu. De unde o fi având el informaţiile acestea, de care nici eu nu ştiu? Şi doar am fost cuminte în ultima vreme, nu mă pot bănui de ieşiri imorale… Cert este că s-a ramolit de tot, dacă începe să încurce aşa de tare lucrurile…

………

Încerc eu să fiu vesel dar scrisoarea, aşa ciudată cum este, a reuşit să îmi aducă aminte că nu vom avea niciodată copii. Fanny nu poate să aibă copii, măcar atâta trebuia să reţină idiotul! Dar ce vină are el, dacă-i plecat la o distanţă aşa mare şi nu mai are veşti de la noi. Nici nu ştiu unde aş putea să-i scriu, să-i temperez bucuria…»

Scrisoarea a fost recitită însă cu alţi ochi, exact peste un an, când pe 30 octombrie mă năşteam eu… Pură întâmplare sau nu, doctorul avusese dreptate, numai că se înşelase în privinţa anului… De aici încolo încep să apară scrisori din ce în ce mai ciudate. Tot ce se putea şti, era ca veneau de undeva din România iar scrisul era cel ordonat al doctorului care, parcă făcând un experiment, încerca să se convingă de adevărul cunoştinţelor sale.

Un exemplu ar fi…, şi negăsind exact ce căuta, Luc începu să răsfoiască grăbit caietul cu însemnări, oprindu-se din când în când să citească un pasaj ce părea a fi cel căutat. Găsindu-l într-un sfârşit, îşi regăsi şi calmul şi-şi continua expunerea încurajat de liniştea cu nuanţe iniţiatice, care se aşternuse.

-Într-o altă notă de jurnal, după primirea unei scrisori, tatăl meu nota: « Dacă până acum scrisorile doctorului m-au amuzat, ultima pe care am primit-o, m-a făcut să cred că o modalitate extrasenzorială de a comunica este posibilă. Altfel nu îmi pot explica faptul că doctorul are acces la lucruri numai de mine ştiute. De aproape două săptămâni, am nişte dureri în partea dreaptă, sub coastă şi am început să cred că moştenesc genetic boala a tatălui meu. La vârsta mea, numai un chist la rinichi nu mi-ar trebui! Am de gând să fac nişte analize complete, pentru a vedea exact ce se întâmplă cu mine dar deocamdată nu am apucat să vorbesc cu nimeni. Nu i-am spus nimic nici lui Fanny. De unde a putut afla doctorul? Ar fi o posibilitate, totuşi… Să fi vorbit prin somn, să fie microfoane prin cameră şi să i se facă doctorului, în fiecare dimineaţă, un raport complet al discursurilor mele nocturne… he, he, he…» Astfel de relatări primite de la doctor, cu trimiteri la lucruri cunoscute numai de tatăl meu, îl fac să creadă, din ce în ce mai mult, că doctorul îl folosea ca pe un cobai, sau că vroia să-i transmită ceva prin aceste scrisori. Mai mult, se poate observa o diversificare a mediilor de cercetare - dacă le putem spune aşa - ale doctorului. Peste doar doi ani, doctorul începe să-i relateze tatălui meu în scrisori lungi, pline de detalii, visele pe care le-a avut, nu doctorul, ci tatăl meu!… Voi înţelegeţi ceva de aici? Eu nu, făcu Luc, nelăsând timp să i se răspundă. Tatăl meu a încetat să se mai întrebe cum făcea doctorul să afle toate acele amănunte, doar o întrebare îl măcina: de ce îi scria doctorul toate acestea, fără să-i dea o adresă unde să-i poată confirma toate rezultatele? Ultima scrisoare a venit cu puţin înainte de accidentul părinţilor mei… Atunci doctorul îi anunţa că în curând se vor vedea şi că probabil nu o să-l recunoască. Neînţelegând ce vrea să spună, tatăl meu îşi începea nota de jurnal: « Iar i-au dat cu rest calculele doctorului... De data asta n-a nimerit-o! Mi-ar plăcea  să i-o spun dar eu nu am de gând să trec oceanul prea curând…» Peste doar două zile a avut loc accidentul …

După câteva momente de tăcere, în care nimeni nu avu curaj să spună nimic, Luc îşi reveni şi aducând din camera alăturată albumul gros de fotografii, deschise la ultimele pagini şi indicând fotografiile doctorului, i-l întinse lui Reda, care stătea în dreapta lui. Când a ajuns albumul şi la mine, am putut vedea fotografiile acelea alb-negru ale personajului ce îmi atrăsese atenţia de prima dată. Fără să vreau, mi-am adus aminte de fotografia unde doctorul era în mişcare, cu haina a cărei croială mi se părea cunoscută şi am avut intenţia să lămuresc misterul, numai că m-am oprit la timp, nevăzând-o. Am căutat-o la pagina următoare şi cu o pagina înainte dar poza nu mai era acolo. Luc observând căutările mele, adăugă nişte comentarii generale asupra pozelor, fapt ce mă făcu să cred că nu bănuia că mă uitasem în lipsa lui în album. Am dat albumul mai departe şi am rămas cu întrebarea ce devenea din ce în ce mai presantă: de ce a scos tocmai acea poză din album? Ne mai păstrează vreo surpriză? Sau pur şi simplu nu vrea să spună totul, din alte motive? Cum era imposibil să-i pun aceste întrebări, m-am resemnat cu gândul că poate vor veni ocazii când voi putea aduce vorba şi despre fotografia care lipsea.

Când albumul a ajuns şi la Stephanie, aceasta a privit pozele cu neîncredere, parcă nevenindu-i să creadă tot ce auzise. Fără să ridice ochii din album, începu să vorbească rar, adresându-i-se lui Luc în special dar şi nouă, celorlalţi.

-Care ziceai că sunt sursele tale? De unde ştii toată această poveste?

Fără să se grăbească, Luc răspunse cu un calm rău prevestitor.

-Sursa principală au fost jurnalele tatălui meu iar după aceea, biblioteca întreagă…

-Deci nu ai avut prima sursă, adică scrisorile trimise de doctor ?!

-Nu, scrisorile încă nu le-am găsit dar bănuiesc că va veni şi ziua când o să dau peste ele. Tatăl meu nu putea să le arunce, sigur le-a păstrat pe undeva. Dar, chiar şi aşa, crezi că n-aş putea avea încredere în jurnalul tatălui meu?

-Nu zic că nu poţi avea încredere dar te-ai putea afla în faţa unor interpretări conjuncturale sau puţin hazardate, ceea ce ar putea să-ţi distorsioneze percepţia evenimentelor.

-Până la urmă unde vrei să ajungi? întrebă Luc la fel de calm.

-Aş vrea să ştiu ce vom face de aici înainte, răspunse Stephanie cu siguranţa celui ce a reputat o primă victorie. Până acum lucrurile au fost destul de clare, era un mister pe care trebuia sa-l elucidăm. A trebuit să constituim un grup suficient de unit şi de pregătit pentru a răscoli prin literatura unei părţi de lume şi toate acestea pentru a prinde un fir care, se pare ca astăzi, după ce ai adus şi ultimele date, este cât se poate de bine conturat. De aici în colo ce vom face? Nu pot să spun că mie îmi pare rău pentru tot ce am făcut până acum, pentru că a trebuit să citesc lucruri pe care altfel nu le-aş fi atins. Au fost lecturi interesante, fără nici o îndoială, au fost multe lucruri de învăţat dar acum, singurul lucru pe care mai poţi să-l faci pentru a obţine nişte răspunsuri clare, este să te duci după doctorul Fortmann în Europa.

-Logică impecabilă, inteveni Luc zâmbind. Asta o să şi facem.

-Tu n-ai văzut cât de greu ne-a fost să ne adunăm toţi de fiecare dată? interveni Isabelle. Cum poţi să crezi că o să fim în stare să facem toţi o călătorie până în Europa? Unde mai pui că mai şi costă şi nu puţin…

-Da dar poate o să descoperim ceva interesant, se apăra Luc.

-Interesant poate pentru tine, replică Stephanie. Pentru noi, ce noutăţi pot să mai apară ?

-Voi chiar nu va daţi seama că doctorul a găsit ceva ce l-a schimbat complet?

-Să găsesc acel ceva şi să nu mai vreau să vin acasă, să rămân prin Europa de Est?! Nu, mulţumesc! Eu una nu mă simt atrasă de o excursie fără un scop clar, adaugă Stephanie după o mică pauză.

-Şi dacă v-aş spune că doctorul Fortmann a fost văzut ultima dată la o mănăstire din România şi că este posibil să fi descoperit secretele şi practicile mistice ale unui grup aparte de isihaşti iar corespondenţa cu tatăl meu să reflecte doar o parte din experimentele lui? şi spunând asta, scoase o fotografie ce lipsea din album şi o puse pe masă, pentru a putea fi văzută de toţi. Un prieten de familie a făcut absolut întâmplător o vizită pe la mănăstirile din România şi a remarcat o asemănare izbitoare între un preot de la una din mănăstiri şi doctorul Fortmann. Din păcate, nu a reuşit decât să-i facă o fotografie dar şi aceea mişcată.

-Acum înţeleg foarte bine de ce ne-ai pus să citim teologie ortodoxă!, se trezi Nathalie vorbind, când era clar pentru toată lumea că Luc ştiuse de la început unde vrea să ajungă. Chiar şi pentru mine devenea din ce în ce mai clar, că fusesem supus la nişte teste de cunoştinţe generale pentru a intra în grup şi asta pentru a compensa anumite lipsuri, nu pentru a mi se face o favoare.

-Lucrurile se schimbă radical, după câte observ eu, spuse Isabelle trezindu-se parcă şi ea dintr-un vis.

-Ba nu se schimbă deloc, replică Luc. Problema a rămas aceeaşi iar acum suntem pregătiţi să facem cercetările necesare şi să tragem eventualele concluzii.

-Tu chiar nu înţelegi că am mers mult prea departe? Până acum a fost amuzant dar de acum înainte ne pierdem timpul degeaba, făcu Reda, ce ascultase până atunci fără să spună nimic. Este ridicol să încercăm să dam de urma doctorului – care, între noi fie vorba, este posibil să-şi fi găsit sfârşitul prin Siberia - ghidaţi de o corespondenţă a cărei autenticitate nu poate fi dovedită şi care nici nu exista…

Timp de câteva minute nimeni nu mai spuse nimic, toţi privind în direcţii diferite.

Cu un efort evident, Luc se ridică în picioare şi încercă să zâmbească.

-De ce să nu rămânem noi prieteni?... Poate este o prostie să-l mai caut pe Fortmann… Aveţi dreptate, am mers prea departe.

Luc vorbea cu greutate, făcând pauze mari, chinuindu-se parcă să-şi stăpânească dezamăgirea. Reda se ridică de la masă şi încercând să pară vesel dar nereuşind nici el să-şi ascundă disconfortul produs de atitudinea binevoitoare a lui Luc, spuse:

-Bătrâne, bem o bere şi să vezi ce ai să uiţi de toţi doctorii din lume… Fac eu cinste!

Luc zâmbi şi clătină din cap îngăduitor, ceea ce-l făcu pe Reda să caute să plece cât mai repede.

-Pe mine să mă scuzaţi, dar mai am ceva de treabă, aşa că am să plec. Şi spunând acestea, Reda ieşi din bucătărie aşteptându-l pe Luc, pentru a-l conduce până la uşă. Stephanie, prinzând momentul, se ridică şi ea şi îl întrebă pe Reda dacă merge la metrou. Primind un răspuns pozitiv, se întoarse spre noi cu aerul că ar trebui s-o înţelegem pentru că pleacă aşa de repede, ne salută pe fugă şi dispăru alături de Reda şi Luc. Rămăsesem în bucătărie numai eu, Nathalie şi Isabelle, neîndrăznind să facem nici o mişcare, nehotărâţi dacă era mai bine să plecăm şi noi, sau să mai rămânem.

-Să nu te superi pe ei… Ştii cât de mult suflet au pus în cercetările noastre, începu Isabelle de cum îl văzu pe Luc intrând înapoi pe uşa. Sunt momente şi momente…

Luc nu răspunse dar dădu încet din cap, în sens că înţelege.

-Lasă, timpul să rezolve această problemă, nu are sens să-i forţezi acum, când au luat deja nişte decizii.

-Dar părerea ta relativ la doctorul Fortmann, care este?, o întrebă direct Luc.

-Acum nu ştiu ce să-ţi spun. Oricum nu cunoaştem toate datele problemei. Ar trebui să ne pregătim mai bine pentru a trage o concluzie.

-Înţeleg…, răspunse Luc absent.

-Ar trebui să te mai menajezi şi tu, să-ţi iei o vacanţă, să mai uiţi de toate problemele astea. De când te ştiu tot cauţi ceva, munceşti în disperare şi când rezolvi o problemă, găseşti imediat alta… Asta nu-i viaţă, Luc! De când nu ai mai fost la un film sau intr-un club?

-Poate că aveţi dreptate… Am să-mi iau o mică vacanţă….

Simţind că nu a avut succes, Isabelle se decise să plece şi ea. Înainte de a ieşi pe uşa de la bucătărie, o întrebă pe Nathalie dacă ea mai rămâne sau preferă să plece împreună. Fără să ezite, Nathalie răspunse că ea mai stă puţin şi astfel am rămas cu Luc, doar eu şi Nathalie.

-Nişte fraieri! începu Nathalie supărată. Nu-şi văd decât interesul. Şi nici aşa nu-i înţeleg! Ce îi costa să fie de acord cu continuarea proiectului? Până acum a fost atât de bine iar acum… Nathalie se opri când auzi că Luc se apropie.

-Luc, ştii că orice s-ar întâmpla, eu rămân de partea ta. Nişte idioţi, care nu-şi văd decât interesele! Le-a plăcut să vină şi să împrumute cărţi când au vrut şi cum au vrut iar acum, când trebuie să facem ceva concret, renunţă. Eu nu ştiu cum de te superi din cauza lor?!

-Nu mă supăr dragă Nathalie dar nu mă aşteptam să mi se întoarcă spatele chiar aşa. Pentru mine, toată povestea are un farmec aparte şi nu pot înţelege cum de ei nu au priceput ideea.

-Nişte ignoranţi! Nu te mai gândi la ei.

-Mă bucur că măcar tu ai rămas aceeaşi. O să respect însă sfatul Isabellei şi o să-mi iau o mică vacanţă. O săptămână, poate chiar două, după care începem din nou «săpăturile», cu sau fără ei. E bine aşa?

Şi eu şi Nathalie am aprobat această idee zâmbind, observând că Luc îşi revenise.

-Ştiam eu de ce n-am scos desertul până acum, l-am păstrat pentru prietenii adevăraţi. Şi spunând asta, Luc scoase din frigider un tort de fructe imens, ornat cu atâta grijă, încât iţi era milă să-l tai. După ce, cu toate eforturile, am mâncat mai bine de jumătate, am început să facem planuri pentru viitorul chef de sfârşit de sesiune, care nu era foarte aproape dar care trezea un interes deosebit. Într-un târziu, am plecat împreună cu Nathalie spre casă iar la despărţire eram veseli toţi trei, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat în ziua aceea. Pe drum, nu am rezistat să nu o întreb pe Nathalie cum de rămăsese alături de Luc până la capăt, chiar şi atunci când una dintre prietenele ei cele mai bune, Isabelle, îi ceruse să plece împreună. După un scurt timp de gândire, începu să-mi explice:

-Cu Luc a fost interesant… De când l-am văzut, m-am simţit atrasă de el şi, după câte am putut înţelege şi lui i-a plăcut de mine. Cu toate astea, nu am reuşit să fim niciodată mai mult decât prieteni. Mereu s-a ivit câte ceva, exact la momentul potrivit ca noi să nu putem vorbi niciodată serios… Totuşi, ceea ce este cel mai interesant, e c-am rămas prieteni buni, poate chiar prea buni… El caută în continuare răspunsul la misterul doctorului iar eu … eu încerc să găsesc bărbatul potrivit pentru mine, lucru care deja mă obsedează.

Văzând-o aşa de afectată de căutările ei neîmplinite, m-am simţit dator să o încurajez, cu toate că mă simţeam şi eu de partea celor care nu corespundeau modelului ei.

-Cum de nu găseşti pe cineva care să-ţi placă? Sunt atâţia care ar vrea să fie cu tine…

-Unde-i vezi tu pe toţi bărbaţii ăştia drăguţi care se ţin după mine, că eu nu văd nici unul?! Dar nu este nici o problemă, mă apuc de spaniolă şi mă duc prin America Latină, să caut pe acolo. Nu se poate să nu găsesc unul ca la carte… Sau poate mă duc direct în Spania, să iau unul direct de la sursă.

Ne-am despărţit la intrarea în metrou, eu coborând pe scări iar Nathalie luând-o spre casă, pe o stradă cu boltă de arţari.

Săptămâna de lectură a trecut atât de repede, încât mi s-a părut un vis. N-am făcut decât să citesc în neştire romane bune iar când oboseam prea tare, făceam plimbări prin parcuri.

Duminică dimineaţă, când abia mă trezisem şi mă pregăteam să plec la o mică plimbare, începe să sune telefonul, parcă mai insistent ca niciodată. M-am întors din drum puţin supărat pe cel care îndrăznea să mă deranjeze din visele mele, chiar în ultima zi când mi le mai puteam permite.

-Tudore, tu eşti? m-a întrebat cineva a cărei voce mi se părea cunoscută şi totuşi nu o recunoşteam în totalitate.

-Da, am răspuns, puţin încurcat.

-Nathalie a murit…

Şocul acelei fraze pierdute într-un geamăt sinistru, m-a făcut să mă cutremur.

-S-a aruncat în gol de pe podul Champlain…. Astăzi dimineaţă au găsit-o scafandrii.

Abia atunci l-am recunoscut pe Luc, ce-mi vorbea printre lacrimi.

-Eşti sigur?, am întrebat eu neştiind ce să spun.

-M-a sunat Isabelle să-mi spună….

-Nu se poate, stai să-i trimitem un mesaj pe telefonul mobil. Poate … poate că Isabelle a confundat-o sau poate a făcut o glumă proastă.

-Am încercat şi eu s-o sun dar nu răspunde, telefonul este închis…

Rămăsesem în hol năucit de ce auzeam, încercând să îl calmez pe Luc. Am uitat de tot ce-mi propusesem pentru acea zi şi i-am spus că vin până la el şi de acolo poate mergem împreună până la Nathalie pentru a vedea dacă este adevărat.

Am coborât scările în viteză şi am alergat spre staţia de autobuz. Până la venirea maşinii mai erau câteva minute, aşa că mi-am scos din buzunar telefonul mobil pentru a încerca şi eu să o sun pe Nathalie. Vestea mi se părea atât de neverosimilă, încât începeam să cred că este o glumă sau încă o încercare din partea grupului. Am format numărul de telefon al Nathaliei şi s-a auzit apelul, deci telefonul fusese deschis. Ştiam că sora Nathaliei are o voce asemănătoare cu ea, aşa că mă aşteptam să le confund. Acea voce cunoscută, puţin răguşită a Nathaliei a răspuns la capătul celălalt, cu un timbru ciudat. Din instinct, am întrebat pentru a primi confirmarea: Nathalie?

-Nu, sunt sora ei… Nathalie nu o să mai răspundă niciodată la acest telefon….

Nu am mai apucat să spun nimic, pentru ca telefonul a fost închis, fără să mi se dea nici o altă informaţie. Deci era adevărat… Pe de o parte aveam acum o confirmare şi totuşi nu puteam accepta realitatea. Nathalie cea plină de viaţă, cea care vroia să înveţe spaniola pentru a-şi căuta bărbatul vieţii ei, s-a aruncat de pe pod? Ce a făcut-o să ia decizia asta?. Ce dezamăgire, ce depresie?. Cum a putut  să ne lase pe noi, să nu se gândească nici un moment la prietenii ei?

Nici nu am observat când au trecut staţiile şi am coborât chiar aproape de biblioteca lui Luc, acolo unde stabilisem să ne întâlnim. Uşa era deschisă iar el mă aştepta în prag, cu aerul unui om bolnav.

-Am avut o durere de cap îngrozitoare, amestecată cu o senzaţie de rău generalizat, începu Luc de cum mă văzu. Totul a început după aflarea veştii despre Nathalie… Am mai auzit de astfel de întâmplări… Dar când am auzit astăzi ce s-a întâmplat cu Nathalie, m-am simţit oribil... De fapt şi acum mai trag speranţe să nu fie adevărat nimic şi să primesc un telefon de la Nathalie dar cine ştie… Totul pare atât de real...

Am încercat să mă rog pentru ea şi în acele momente tristeţea şi părerea de rău au dispărut.. Simt că acum este cu Dumnezeu, care este bun şi iubitor şi că el a iertat-o pentru tot ce a făcut. Am convingerea că acum este bine şi fericită, ba mai mult, simt că acesta a fost destinul ei, să ne prezinte o poveste tristă, cu un final tragic… Păcat… Era atât de frumoasă şi inteligentă! Păcat că a trebuit să trăiască într-o familie care nu a înţeles-o şi care a exploatat-o în loc să o ajute… Am cunoscut-o când era clasa a X-a, era un copil frumos, care se bucura de atenţia celor din jur… Aşa am cunoscut-o eu. Mi-a fost dragă de prima dată. Era înaltă pe lângă mine, subţire şi îndrăzneaţă... Ne-am cunoscut mai bine schimbând cărţi, ceea ce era pentru mine o ocazie de-a o întâlni şi de a sta de vorbă cu ea. Nici nu a bănuit cât de emoţionat eram în preajma ei şi cât de mult vroiam să o văd, cum împrumutam cărţi la toţi colegii, numai să nu bage de seama că-i fac ei favoruri. Si acum, când povestesc toate acestea, o simt aproape. Parcă ar sta în spatele meu şi ar putea să ne asculte şi mi-ar zâmbi amuzată de aceste destăinuiri adolescentine… Draga de ea! A trebuit să trăiască o viaţă scurtă. dar şi-a făcut datoria de a ne trezi, de a ne arăta că avem nişte limite pe care nu le putem depăşi, că trebuie să fim înţelegători cu ceilalţi şi să nu-i împingem până la extrem. Culmea este că acum câteva zile îi spusesem că o să înveţe ea din toate necazurile cu familia ei şi că o să aibă grijă de copii ei mult mai bine, ca nu cumva să treacă prin ce a trecut ea… Nu părea convinsă atunci dar eu eram şi poate că aşa ar fi fost, dacă nu era împinsă la acest gest disperat. Cine ştie, poate că s-au adunat prea multe şi nu a mai suportat presiunea şi chinul… Dar asta a fost misiunea ei, să ne înveţe pe noi, sacrificându-se pe ea. Ce a fost rău a trecut, acum este bine şi cred că ne-a iertat pe toţi. A suferit atât de mult şi a avut atâtea dezamăgiri… Acum nu o mai pot ajuta, aşa cum aş fi putut-o face cu câteva zile înainte, dar… am să mă rog pentru ea mereu şi am s-o am în minte ca pe un exemplu iar când o să ne întâlnim, o să-i spun cât de mult m-a ajutat şi cât îi datorez. Poate că o să scriu şi o carte în memoria ei, pentru că prea a fost chinuită, prea a fost purtată de valurile acestei lumi fără să se poată împotrivi şi îmi pare rău că nu am făcut mai mult pentru ea… Aş fi putut, dar… Au fost momente când s-ar fi putut apropia de mine dar nu a făcut-o. Au fost momente când eram în mâna ei dar nu a ştiut să le vadă, sau cred că le-a văzut dar avea alte priorităţi şi m-a ignorat…

Întorcându-se spre interiorul casei, începu să vorbească precum ar fi avut-o pe Nathalie în faţă.

-Ce să-ţi fac… Am vrut de atâtea ori să pot vorbi cu tine, să fim mai apropiaţi. M-am gândit că puteam fi chiar prieteni, că poate până la urmă… cine ştie…poate te luam la mine, dar nu mi-ai dat nici o şansă, mereu m-ai ţinut la distanţă iar când mi-ai interpretat acţiunile greşit, m-am simţit jignit şi asta a fost prostia mea. N-am ştiut cât suferi, pentru că dacă aş fi ştiut, aş fi lăsat de la mine ca să nu se ajungă aici. Acum, dacă poţi să asculţi asta, înseamnă că eşti fericită, ai scăpat de toate întrebările şi chinurile şi te rog să pui o vorbă bună şi pentru mine.

Am căutat o poză cu tine dar nu am găsit şi poate mai bine că nu am găsit, pentru că mi s-ar fi făcut şi mai rău. Îmi vine să plâng câteodată, chiar şi acum simt cum mi se stânge stomacul convulsiv. Este de ajuns să mi te amintesc şi… Parcă mai ieri te-am prezentat prietenilor mei. Acum mă simt mai bine, pentru că ştiu că eşti liniştită şi fericită şi mai ales pentru că acum ne vezi pe toţi aşa cum suntem, cu gândurile şi frământările noastre, că poţi să ne vezi de sus, cu detaşare şi înţelegere.

Nu mai este mult şi iarăşi o să ne vedem şi o să-ţi spun toate astea direct.

Iartă-mă că nu am ştiut să-ţi fiu mai apropiat. Te rog!...

Rămăsesem în faţa uşii neştiind ce să fac. Aveam impresia că Luc exagerase în manifestările lui. Citisem şi eu Cartea tibetană a morţilor şi faptul că spiritele celor decedaţi pot fi ajutate prin sfaturi sau destăinuiri. Şi eu eram extrem de tulburat dar puteam să-mi ţin firea cel puţin în prezenţa altcuiva, ceea ce Luc nu reuşise. În următoarea clipă însă, mi-am adus aminte de ce îmi spusese Nathalie despre relaţia ei cu Luc şi m-am simţit vinovat că am putut să-l judec aşa uşor, odată ce nu ştiam ce-i în sufletul lui.

Luc se întoarse, parcă amintindu-şi de mine şi jenat puţin, dându-şi seama de ce făcuse, mă invită în casă. Nu am apucat să intru bine în casă, că Luc se răzgândi.

-Ştii ce? Nu mă simt în stare să vorbesc acum. Iartă-mă că te-am făcut să vii până aici. Mă simt cam rău acum şi-aş vrea să rămân singur.

Dorinţa lui mi s-a părut firească, aşa încât nu am insistat să mai rămân.

-Încearcă să nu te mai gândeşti... Lasă timpul să treacă... Aşa se va rezolva totul. Acum nu mai ai ce să faci. Şi fără să mai aştept nici un răspuns de la el, am ieşit din bibliotecă, închizând uşa în urma mea.

Afară se anunţa o zi superbă. Soarele cald se îmbina cu răcoarea dimineţii şi cu agitaţia crescândă din jur. „O zi frumoasă! Ce-i pasă lumii că mai eşti sau nu? Viaţa merge înainte neluându-ne în seamă... Cred că este traumatizant să-ţi ei adio de la lume într-o astfel de zi, să laşi în urmă atâta frumuseţe şi să pleci, fără cale de întoarcere... Câtă disperare a putut să se îngrămădească în sufletul ei pentru a renunţa la tot? Ce o fi fost în sufletul ei în momentul căderii în gol?” Simţind că mi se umezesc ochii, m-am oprit din a-mi pune întrebări la care nu puteam avea un răspuns şi care nu făceau decât să-mi descopere doar o frântură de disperare, ce şi aşa era greu de suportat. Mi-am stabilit un traseu cât mai lung, pentru a mă obosi şi am privit în jurul meu şi nu în interior, încercând să mă detaşez. Am mers mult în acea zi. M-am oprit şi într-un parc de pe faleza St. Laurent-ului şi am stat acolo pe o bancă privind apa, în zgomotele a câtorva copii ce se jucau în jurul unui tobogan.

Spre seară am ajuns acasă, obosit şi fără chef să mai fac absolut nimic şi totuşi, m-am trezit că deschid dintr-un gest reflex calculatorul. M-am aşezat pe scaun în aşteptarea încărcării sistemului de operare. În câteva momente am putut deschide şi căsuţa de e-mail unde era un singur mesaj nou. Stephanie ne invita pe toţi membrii grupului la o întâlnire în amintirea Nathaliei. După ce am înţeles ideea, nu am mai reuşit să citesc până la capăt mesajul. M-am lăsat să cad pe spătarul scaunului şi am închis ochii. Îmi era atât de somn, încât nu am mai putut să fac doi paşi pentru a mă arunca în pat. Pe la patru dimineaţă m-am trezit chiar în momentul când alunecam de pe scaun şi în ultimul moment am reuşit să mă redresez. Primul impuls a fost de bucurie, pentru că tot ceea ce se petrecuse cu Nathalie nu fusese decât un vis dar în următoarea clipă am realizat că nu era deloc aşa, totul fusese cât se poate de real. Mi-am schimbat hainele şi m-am aşezat în pat încercând să adorm dar imaginea Nathaliei îmi revenea constant în minte. Frânturi din ultima discuţie cu ea se întretăiau fără nici o logică. Am încercat să-mi fac puţină ordine în minte, să reiau firul ultimei discuţii pe care o avusesem cu ea şi să găsesc indicii sau trimiteri la dorinţele şi aşteptările ei, încercând să intuiesc motivul care a dus-o la acel gest disperat. Nimic din comportamentul ei de pana atunci nu lăsase să se vadă că ar fi avut probleme atât de grave. În curând se făcu ora nouă şi eu tot cu privirea în tavan stăteam, încercând să prind toate detaliile conversaţiei cu Nathalie. Când a sunat ceasul mi-am adus aminte că este luni şi că aveam cursuri şi atunci brusc, somnul mi-a revenit dar era prea târziu. A trebuit să mă pregătesc de şcoală şi să plec în mai puţin de o oră. Cursul a trecut fără să fi înţeles ceva din el, fără să scot nici un sunet. La asta a contribuit şi un coleg ce m-a întrebat absolut întâmplător de Nathalie şi astfel a trebuit să-i dau vestea. Era ceva de neînţeles cum de acum o săptămână vorbeam cu ea având atâtea planuri în minte iar acum pentru ea nu mai erau nici cursuri, nici diplome, nici prieteni... De la şcoală am plecat direct la Stephanie, unde fusese stabilită întâlnirea cu ceilalţi. Acolo am ajuns ultimul dar nimeni nu mi-a reproşat nimic, discuţia era prea animată pentru a mi se mai da atenţie.

-Ieri, după ce am început să conştientizez situaţia, a început să mi se facă rău, continuă Luc să povestească şi cred că am avut prima criză de tensiune, pentru că mi-a fost foarte rău, o stare atât de generalizată încât nu mai ştiam de unde şi cum...

Va daţi seama că nu am mai putut face nimic. Am adormit într-un târziu si când m-am trezit, îmi mai revenisem puţin. Noaptea, cât timp am încercat să mai lucrez ceva, iarăşi nu am putut să nu mă gândesc la Nathalie. Mă simt vinovat. Mi se pare că port şi eu o parte din vină, pentru tot ce s-a întâmplat. Nathalie a fost chinuită... Nu a înţeles-o nimeni şi până la urmă a sfârşit într-un gest de disperare. Doar cu câteva zile înainte vorbisem cu ea pe internet, ea fiind la facultate şi tot îmi spunea că vrea să vorbească cu mine, ca să îi spun când sunt mai liber, ca să stăm mai mult de vorbă. Cu o zi înainte o văzusem supărată dar nu am avut timp să o întreb de ce era aşa, ci doar am încurajat-o şi atât. A încercat ea să-mi spună ceva din necazurile ei, dar eu nu am lăsat-o, crezând că exagerează. Mi-a spus şi de planurile de viitor si acum îmi aduc aminte că eram plictisit să tot o aud, de parcă aş fi făcut un efort... Mă întreba lucruri la care ştia răspunsul sau care depindeau numai de ea... Bănuiesc că atunci nu a simţit nimic, din nepăsarea mea dar... a rămas să mai vorbim şi mi-a scris iar eu am întârziat să-i răspund, chiar eram pe internet când am văzut-o că a intrat să vadă dacă poate vorbi cu cineva dar cum nu aveam ce să-i spun şi nici nu-i răspunsesem la e-mail, nu am lăsat-o să mă vadă... După două zile, am aflat vestea... Acum mă gândesc că poate dacă vorbeam cu ea atunci, aş fi putut să-i spun ceva, poate avea nevoie de un ajutor, de o încurajare şi eu nu am făcut-o...

Nu mai spun de eşecul meu ca profesor, pentru că i-am fost profesor în ale teologiei. Eu am pus-o să citească, ceea ce este grav iar responsabilitatea e mare. Acum s-au văzut roadele muncii mele şi iată că, sunt un eşec total!

Reda, încercând să pară degajat, interveni şi el.

-Măi oameni buni! De acum, morţii cu morţii şi vii cu vii, cum se spune... Şi încercă să zâmbească dar lovindu-se de dezaprobarea noastră a tuturor, lăsă ochii în jos şi începu să-şi caute nervos pliculeţul cu „iarbă” şi foiţele de ţigară.

-Credeam că o să vad altfel moartea, continua Luc şi poate că aşa aş fi văzut-o, cu detaşare şi calm dar în cazul ei... E o moarte din disperare, ce ne acuză pe toţi. Dacă aş fi bănuit numai, câte puteam să fac pentru ea, ca să nu se ajungă aici, aş fi făcut cu siguranţă dar aşa, am fost un ignorant care şi-a văzut de interesele lui şi atâta tot.

-Biserica Catolică consideră sinuciderea un păcat capital şi nu-i admite nici o justificare, interveni energic Stephanie. Nimeni nu are dreptul de a-şi curma viaţa, pentru că autoritatea divină o interzice. Orice creştin trebuie să accepte această poruncă în mod definitiv si totodată, să i se supună. Sinuciderea este definită de Biserică ca “acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru eliberarea de o nenorocire pe care nu ai curajul să o suporţi”, după  cum spunea Minois. Acest act este incalificabil, deoarece încalcă porunca divină. Dacă Dumnezeu ne dă viaţa, el este singurul îndreptăţit să ne-o ia. Noi nu dispunem de viaţa noastră întocmai cu divinitatea. A comite suicid înseamnă a te considera egal în drept cu Dumnezeu şi, totodată, a-I nesocoti porunca divina. În “Catehismul” lui Richelieu din 1626, e scris”…nimeni nu este stăpânul absolut al fiinţei sale pentru a dispune de ea după cum i se pare potrivit, ci numai un depozitar obligat să conserve depozitul”.

-Înteleg foarte bine ce vrei să spui… Cunosc şi eu destul de bine doctrina bisericii, pentru ca să nu fie nevoie să mă catehizezi tu acum, răspunse Luc îngăduitor şi ironic în acelaşi timp. Şi totuşi, cu toată teologia mea, am concluzionat că " ăsta a fost destinul ei, să ne înveţe pe noi ce înseamnă să ai grijă de cei de lângă tine şi să nu-i uiţi niciodată".

-O serie de gânditori existenţialisti printre care şi Cioran, vedeau în actul sinuciderii unica sansă de a scăpa de multdetestata angoasă a vieţii în care suntem prinşi cu toţii şi de care ne poate elibera doar trecerea în nefiinţă, am încercat eu să deviez discuţia. Viaţa nu este decât un lung şir de suferinţă şi dezamăgiri iar cei ce încearcă să-i găsească o parte bună, nu fac altceva decât să se mintă necontenit. De la această premisă pornesc existenţialiştii în încercarea lor de a justifica “soluţia ultimă”. Depildă, Cioran scrie: Semne ale vieţii: cruzime, fanatism, intoleranţă; semne ale decadenţei: blândeţe, înţelegere, indulgenţă.

-Aici nu vorbim de teorie, sări Stephanie. Câti existenţialişti cunoşti tu, care şi-au urmat ideile şi şi-au pus capăt zilelor?

Întrebarea m-a prins nepregătit dar am început să caut prin minte exemple cât mai potrivite. Seneca este un exemplu. Nu a fost existenţialist, dar a preferat să moară atunci când a vrut el. Socrate a acceptat şi el moartea.

-Revenind la teologie, ne întrerupse Luc, să ştii că am certitudinea că un astfel de gest nu poate fi pedepsit. Este atâta disperare şi suferinţă în el, încât nu i se poate răspunde decât prin dragoste. Judecând raţional, am această certitudine că acum este fericită, că nu mai are nici o problemă şi a uitat demult toate necazurile.

-Tot ce putem face, este să ne rugăm pentru ea, interveni şi Isabelle, care până atunci ne ascultase cu atenţie. Şi eu sunt de părere că ar trebui să ne asumăm această tragedie, pentru că suntem cu toţii vinovaţi.

Luc nu se putu abţine şi îi tăie vorba.

-Nu de ea îmi este milă acum, ci de noi. Nu o mai priviţi ca pe un obiect! Încercaţi să o vedeţi în continuare în jurul vostru! Ea şi-a îndeplinit destinul pe lumea asta, ne-a transmis mesajul. Ştiu că nu sunteţi de acord cu termenul de „destin”. Puteţi să-i spuneti cum vreţi. Ea s-a sacrificat conştient sau nu, să ne transmită o idee, să ne ajute să înţelegem altfel lucrurile, sau mai bine spus relaţiile dintre noi.

-Cum aşa, să te sacrifici fără să fii conştient? întreba nedumerită Stephanie. Sacrificiul include prezenţa voinţei ce depăşeşte instinctul de conservare.

-Vreau să spun că la ea nu a fost o idee în sine, ci a fost un mod de a trăi şi până la urmă şi un mod de a muri, prin care şi-a exprimat voinţa. Ce importanţă are dacă a conştientizat ideea, odată ce a materializat-o şi a făcut-o să ajungă la noi în forma pură?

-Şi de ce ar trebui să mă simt eu vinovat, întrebă Reda complet depăşit de discuţie.

-Pentru că o puteai ajuta şi nu ai făcut-o, de aceea, îi răspunse Luc supărat.

-Păi eu nu am văzut-o în ultima săptămână, ce puteam eu să-i fac?! Nici n-am bănuit că are probleme... Mie nu mi-a spus niciodată nimic.

-Nu ţi-a spus pentru că nu ai lăsat-o, aşa cum am făcut şi noi, ceilalţi. Avem mereu atâtea probleme pe cap, încât nu mai vedem ce viaţă duc cei de lângă noi. Înţelegi ce vreau să spun? Toţi cei care au cunoscut-o măcar puţin, au împins-o de pe pod. Avem interese meschine, care nu ne lasă să vedem când cineva are nevoie de noi. Ce credeţi că am făcut eu săptămâna asta, când ea a avut nevoie de mine când vroia să ne întâlnim şi să vorbim? Nimic deosebit! Am încercat să citesc din cărţile mele stupide, fără entuziasm, doar aşa, pentru că trebuie, pentru că ar fi bine să-mi predau referatele la timp... Mi-am ocupat zile întregi cu lucruri care se puteau face în câteva ore. Am folosit toate acesta pentru a-mi crea o scuză, pentru a spune că fac ceva, când de fapt la mijloc era nepăsarea. Acum, când am văzut câtă suferinţă a produs nepăsarea mea, aş face orice să nu se mai ajungă aici. Dacă aş putea da timpul înapoi... Dar cum nu se mai poate, am să încerc de acum înainte să ajut pe oricine are nevoie, chiar dacă ar trebui să las de la mine. Ce contează câteva ore pierdute, pe lângă o viaţă de om?

-Să ţinem un moment de reculegere pentru ea, făcu Reda.

-Nu ţinem nici un moment de reculegere, profesore, răspunse Luc, că doar nu suntem la vreo şedinţă solemnă. Fă bine şi reculege-te acasă cât vrei şi poate ne spui şi nouă la ce concluzie ai ajuns. Toate acestea, Luc le spusese pe un ton sarcastic, aproape răstit. Dar Reda, probabil bine dispus de „iarba” pe care o fumase, începu să râdă, amuzat de seriozitatea noastră şi de supărarea lui Luc.

Pentru că discuţia putea să degenereze într-o adevărata ceartă, Stephanie, ca un adevărat lider, ne-a făcut în scurt timp să fim de acord cu participarea la înmormântare, după care ne-a expediat acasă, fără menajamente.

Am plecat fiecare spre casa lui, aproape fără să ne salutăm, supăraţi parcă unii pe ceilalţi, sau poate că un sentiment de vinovăţie îşi făcuse totuşi apariţia în mintea noastră.

În momente dificile, rutina poate fi o pastilă cu efect imediat. Nu experimentasem această metodă prea des dar era cât se poate de logic să încerc să fac lucruri care să mă solicite, să-mi ocupe atenţia pe care să le fac automat. Dacă mi-aş fi petrecut timpul încercând să descopăr toate implicaţiile ultimelor evenimente, dacă as mai fi revăzut o dată firul evenimentelor sau aş fi încercat să ghicesc ultimele trăiri ale Nathaliei, puteam fi sigur că urma să am probleme, începând cu cele de somn, până la cele de conştiinţă. În jurnal, notasem cu o zi înainte toate stările prin care trecusem şi discuţiile care avuseseră loc în cercul de prieteni. Aş mai fi putut scrie şi în acele momente dar ce fusese esenţial, fusese scris. Acum nu mai erau decât reacţii în mare stupide, care nu meritau nici o atenţie. Pe drum îmi venise în minte să trec să închiriez un film şi să mă trântesc în faţa calculatorului, fără să trebuiască să mai fac nimic altceva dar mi s-a părut o alegere meschină, ca o jignire la adresa Nathaliei. Aş fi putut urma îndemnul lui Luc şi să mă rog dar nu mă simţeam în stare. Nici nu ştiam prea bine cum şi ce aş fi putut cere. Am ajuns repede la concluzia că eram confuz şi prea agitat pentru a face ceva. De dormit nu puteam să dorm, fiind încă prea devreme. Până la urmă, am ales o variantă destul de riscantă de a petrece timpul rămas până când aş fi adormit. Am tras draperiile pentru a face cât mai întuneric în cameră, am deschis geamul larg şi calculatorul pentru a asculta noua achiziţie, Robert Schumann. Stând în pat şi ascultând muzica de pian, sentimentul vag de vinovăţie se transforma încet într-un regret luminat de accese de furie. „Dacă a simţit nevoia să vorbească, dacă avea probleme, de ce nu mi-a dat mie telefon?! Eu nu aş fi refuzat-o, aş fi lăsat orice treabă aş fi avut timp să mă întâlnesc cu ea.  Asta-i aroganţă!!!” Dar în acelaşi timp îmi şi reveneam, transformând furia în compasiune, pentru ca în câteva momente să ajung iar la reproşuri: „M-ai jignit! Da, m-ai jignit, pentru că ştiai că aş fi făcu orice pentru tine. Era de ajuns un semn din partea ta. Stăteam ca un idiot în faţa ta, de atâta emoţie iar tu n-ai vrut să vezi nimic, m-ai ignorat. M-ai făcut să visez de atâtea ori, m-ai făcut să tresar la un zâmbet şi ... Am să mă rog pentru tine... Ba, nu! Mai bine roagă-te tu pentru mine. Eu sunt cel care a rămas chinuit aici, nu tu. Si iartă-mi toate prostiile pe care le debitez acum... Cu toate că le meriţi din plin...

Şirul ameţitor şi confuz de replici şi amintiri mi-a fost întrerupt de soneria telefonului. Ca de fiecare dată, atunci când aveam mai multă nevoie de linişte uitam telefonul deschis şi cineva se găsea să mă sune. Şi tot ca de fiecare dată, am început să caut cu înfrigurare telefonul, pe care nu ştiam unde-l lăsasem, de parcă aş fi fost în pericol de a pierde un apel foarte important, instinct stupid pe care nu mi-l puteam reprima. Întrebarea cine putea să mă sune şi speranţa să fie o veste bună, primau mereu în faţa constantei telefoanelor prin care primeam numai veşti nedorite sau complet inutile.

De data acesta însă, nu aveam să rămân decepţionat sau să mă enervez. Curiozitatea m-a acaparat când am recunoscut vocea „valetului” ce mă dăduse afară din biblioteca lui Luc. Acesta, după scuze interminabile, pentru că îndrăznise să mă deranjeze la acea oră, care nu era nici pe departe o oră nepotrivită, trecu la subiect. Pe scurt, îmi cerea să ne întâlnim pentru a-mi cere ajutorul într-o problemă deosebit de importantă. Bănuind că trebuie să fie ceva în legătură cu Luc, am acceptat imediat şi am hotărât să ne întâlnim într-o oră.

Tot drumul până la staţia de metrou unde stabilisem punctul de întâlnire, am încercat să ghicesc ce problemă ar fi putut apărea. Mi-am imaginat cele mai sinistre scenarii, cu Luc înnebunind în propria casă. Valetul, aşa cum îl identificam eu, nemaiavând nici un interes să-i reţin numele şi ocupaţia, mă aştepta la locul stabilit cu cel puţin zece minute înainte. De la prima vedere mi s-a părut schimbat, fiind acum îmbrăcat sobru şi întâmpinându-mă cu o amabilitate exagerată.

-Vreau să vă asigur că nu aş fi îndrăznit să vă deranjez dacă situaţia nu ar fi impus-o, începu el. Am amânat cât am putut această întrevedere dar turnura ultimelor evenimente m-a forţat să vă întâlnesc. Vreau să nu mă înţelegeţi greşit. Tot ce fac eu este în interesul lui Luc iar în condiţiile actuale şi al dumneavoastră. Eu m-am născut şi am crescut în acea casă... în actuala bibliotecă, pe care o cunoaşteţi atât de bine. Iar scopul meu acum, este binele lui Luc. Familia mea este Luc, aşa că nu pot să fiu indiferent la problemele şi frământările lui.

Mergeam încet spre parcul Lafontaine, încercând să înţeleg tot ce zicea valetul, cu accentul lui ciudat.

-Ce au toate acestea cu mine? am întrebat eu, nerăbdător să aflu unde vroia să ajungă.

-Dacă aveţi puţină răbdare, veţi vedea. Vedeţi Dumneavoastră, dacă aţi cunoaşte istoria acestei familii, aţi putea crede foarte uşor că a fost blestemată. Totul a fost perfect până la un anumit punct, după care s-a ales praful din toată familia iar acum, ultimul ei reprezentant este în pericol. Până de curând crezut că Luc va scăpa. Totul a început cu mai bine de 50 de ani în urmă ,când un prieten al tatălui său, un anume doctor de care sunt sigur că v-a povestit, a întreprins o călătorie în Europa. Nu se ştie exact ce a făcut el acolo, pentru că din fire era cam excentric dar se pare că s-a îmbolnăvit destul de grav şi a stat luni bune într-un spital din România, sub strictă supraveghere psihiatrică. Datorită unui tratament bine administrat se pare ca şi-a revenit şi a fost lăsat să plece acasă. Pentru că era un personaj plin de bani, s-au găsit mulţi care să profite de pe urma lui. Aşa şi-a făcut un grup de prieteni dubioşi, care au început să-i vândă tot felul de lucruri şi vechituri la preţuri exorbitante. Nici după ce a ajuns iarăşi în Canada nu a reuşit să scape de „prietenii” care îi trimiteau constant cărţi, pentru care îi cereau sume uriaşe. Pentru că a petrecut multe luni în România, a făcut o pasiune pentru limba română, asta fiind singurul lui câştig şi liniştea noastră, pentru că în loc să creeze alte probleme, s-a ascuns în biblioteca tatălui lui Luc şi a început să studieze pe ascuns texte şi scrieri dintre cele mai ciudate. Domnul Smith, tatăl lui Luc, a crezut la un moment dat că a găsit explicaţia tulburărilor, după ce a avut discuţii lungi cu doctorul. Departe de orice gen de misticism, posibilitate la care se gândise iniţial, a descoperit că lucrurile erau mult mai simple. Doctorul se îndrăgostise în călătoriile lui prin Europa de o unguroaică şi erau de ceva vreme împreună. Iar când a ajuns şi în România, a cunoscut o româncă ce i-a luat minţile. Vă daţi seama... Cu două femei pe cap... Nu a rezistat mult şi s-a îmbolnăvit iar în disperarea lui, a crezut că unguroaica îi făcuse farmece cu ajutorul ţigăncilor. De aceea a cerut să fie tratat în România şi cum spitalul era lângă o mănăstire, a început să frecventeze slujbele şi să aibă vise şi vedenii. Când vremurile s-au mai liniştit în Europa, s-a grăbit să plece acolo, după care nu s-a mai ştiut nimic despre el. Tot ce este posibil să fi murit prin Siberia. Plecarea lui neaşteptată a reprezentat sfârşitul liniştii. Dacă până atunci totul mersese perfect, din acel moment au început să apară probleme neaşteptate. Afacerile familiei au început să meargă prost şi în final asta a cauzat, se pare şi moartea părinţilor săi. Nu este clar încă dacă accidentul de maşină a fost o pură întâmplare, sau o sinucidere... Tatăl meu nu a mai rezistat nici el mult, datorită şocului şi nici peste două săptămâni a făcut un atac cerebral şi a murit pe loc. După cum puteţi vedea, nimeni nu a scăpat neatins...

Cele două variante ale experienţelor doctorului diferau enorm sau mai bine spus, nu aveau nici un punct comun. Din păcate, nu puteam ştii dacă valetul aflase de masa rotundă ce avusese loc în bucătărie, atunci când Luc ne povestise din viaţa doctorului, aşa că nu ştiam ce întrebări puteam să pun, astfel încât să verific într-un fel autenticitatea celor auzite acum.

-Bine dar cu ce vă pot ajuta eu? am întrebat, prefăcându-mă detaşat.

-Vedeţi Dumneavoastră, întâlnirea cu Luc nu a fost deloc o pură întâmplare. Marcat de povestea doctorului, căreia îi acorda semnificaţii mistice..., a căutat să găsească un vorbitor nativ de limba română pentru a-l ajuta în cercetările sale. Dacă totul s-ar fi oprit aici, această întâlnire nu ar mai fi avut loc. V-aş mai fi dat afară de două – trei ori şi cu asta aş fi rezolvat problema, făcu valetul zâmbind.

Surprins de mărturisirea aceasta, i-am răspuns printr-un zâmbet înţelegător, făcându-i semna să continue.

-Şocul morţii colegei lui l-a făcut pe Luc să ia nişte hotărâri radicale, cred şi nu ar fi de mirare să vă ceară să îl însoţiţi în România, acolo unde spera să găsească urma doctorului.

Valetul făcu o pauză pentru comentariile mele dar cum eu aşteptam lămuriri, s-a decis să continue.

-Dacă s-ar apuca acum de căutat urma unui... Mă rog, dacă s-ar apuca de căutat urma doctorului prin toată Europa de Est, atunci ar pierde poate doctoratul şi singura proprietate pe care o mai are pe aici şi mai rău, poate chiar şi minţile... Eu nu pot să-l las să se nenorocească, luându-se numai după  nişte... poveşti.

Am sesizat imediat ezitarea valetului şi asta m-a făcut să cred că ştia atât de scrisori, cât şi de jurnalul de care amintise Luc dar că nu vroia să facă nici o referire la ele. Cu hotărârea celui care nu are nici un interes, l-am întrebat direct.

-Ce-mi cereţi de fapt? Ca în cazul în care Luc mă va ruga să-l însoţesc în România, eu să-l refuz?

-Da, în mare asta ar fi... Aţi putea chiar să încercaţi să-l convingeţi că nu are sens să-şi piardă timpul şi chiar să-l integraţi în proiectele dumneavoastră de cercetare de la facultate. Aşa ar ieşi mai bine din această criză.

-Deocamdată, toată discuţia este pur ipotetică, deoarece Luc nu mi-a spus nimic de o eventuală călătorie în România. Tot ce vă pot promite, este că voi analiza cu mai multă atenţie discuţiile cu Luc.

-Bine dar este vorba de prietenul dumneavoastră! Cum puteţi fi atât de indiferent? făcu valetul, enervat de răspunsul meu vag. Chiar nu înţelegeţi că este viaţa unui om la mijloc?

-Acest om are deja o vârstă la care poate lua singur decizii şi deocamdată nu mi-a cerut părerea. Ce aţi vrea să fac?

-Măcar promiteţi-mi că în cazul în care aflaţi ceva, îmi veţi spune şi mie, pentru a mă pregăti sufleteşte...

Valetul părea resemnat acum şi din toată determinarea lui de a-i schimba ideile lui Luc cu ajutorul meu, nu mai rămăsese decât împăcarea cu sine însuşi, ceea ce era suspect.

-Cred că asta este posibil, cu condiţia ca şi eu să aflu în timp util, l-am asigurat eu formal, pentru a scăpa de el. Ideea unui spionaj între prieteni mi se părea atât de ciudat, încât valetul începu să-mi fie şi mai antipatic, acum având motive întemeiate.

-Ceilalţi din grup, cum au suportat şocul pierderii prietenei lor? schimbă vorba valetul.

-Fiecare s-a manifestat în felul său caracteristic dar în general... bine.

-Isabelle era mai apropiată de ea, cred că a suferit mult la auzul veştii!

-O cunoaşteţi pe Isabelle? am făcut eu mirat, observând că valetul vroia să afle ceva de la mine în legătură cu ceilalţi prieteni din grup.

-L-am auzit de câteva ori pe Luc vorbind despre ea, atâta tot. La fel şi despre ceilalţi

-Dar numărul meu de telefon de unde l-aţi aflat? mi-am adus eu aminte.

-L-am văzut din întâmplare pe o foaie de hârtie, răspunse valetul repede, semn că îşi pregătise acest răspuns mai dinainte.

Cum întâmplarea părea plauzibilă, nu am insistat, cu toate că existau mai multe semne de întrebare.

Într-un gest teatral, valetul îşi privi ceasul şi se opri în loc, lovindu-se cu palma peste frunte într-un gest ce avea în el mai multă răzbunare decât simbolism.

-Trebuie să plec acum. Sper să nu vă supăraţi pe mine. Am uitat de o treabă importantă. Sper să mai vorbim şi altă dată. Mi-a făcut plăcere. Şi strângându-mi mâna, se întoarse şi o luă la fugă.

Dacă până atunci fusese un personaj antipatic, acum devenise interesant de ţinut sub observaţie, lăsându-mi impresia că avea intenţii cel puţin ciudate şi un mod de a şi le pune în practică ce nu făcea decât să atragă atenţia asupra lui.

Cum nimeni din grup nu a mai dat nici un semn de viaţă, mi-am văzut şi eu de treburile mele, încercând să recuperez ceva din timpul pierdut, pentru studiu. Liniştea a ţinut exact două săptămâni, atât cât şi-a luat Luc vacanţă, după cum avea să-mi spună mai târziu. Cum şi el se săturase de vacanţă şi eu de învăţat încontinuu, bucuria revederii la o bere a fost apreciată din plin de ambele părţi. Ne-am întâlnit pe Sherbrooke, într-un bar al cărui patron fusese jucător de hochei şi făcuse din el un mic muzeu cu postere semnate de jucători celebri,  şi cu câteva trofee câştigate în vremurile bune. Barul era mai de fiecare dată plin de studenţi, care îl preferau pentru stilul său interesant şi preţurile accesibile, aşa că ne-am găsit cu greu o masă la care să stăm, după ce prima bere s-a băut la bar. Dar odată ajunşi la masă, am scăpat de prezenţa atrăgătoare a barmaniţei, care trebuia să fie vreo studentă fără resurse financiare, şi care, de fiecare dată când trecea prin faţa noastră, ne făcea să uităm de discuţia noastră şi să o privim cu atenţie.

-Ascută bătrâne, mă luă Luc, cum ajunserăm la masă. Astea două săptămâni nu am făcut decât să încerc să uit de tot şi de toate. Şi să ştii că a mers. Nişte „iarbă” de la Reda şi toate grijile s-au dus... Urmă un moment de tăcere, în care Luc îşi adună ideile.

-Cu toată iarba lui Reda, nu cred că ţi-a fost uşor. Dar dacă spui că ţi-au prins bine cele două săptămâni de uitare, atunci, nu pot decât să mă bucur.

-Am încercat dar nu am uitat absolut nimic... Nici nu mi-am propus  să uit cu adevărat ceea ce s-a întâmplat. Mai bine spus, m-am împăcat cu toate, le-am acceptat.

-Cu toţii ne-am făcut griji pentru tine. Bine că a trecut momentul cel mai dificil.

-Chiar şi Benoit şi-a făcut griji, spuse zâmbind Luc. Mi-a controlat toate sertarele, de parcă era convins că va găsi pastilele cu care plănuisem să-mi pun capăt zilelor.

-A, de valet vorbeşti?

-Care valet? întrebă Luc dezorientat.

-Nu ştiu ce funcţie are dar cum mi-a deschis uşa de fiecare dată cu un profesionalism dus la perfecţiune, după care se retrăgea fără nici un cuvânt, am tras concluzia...

Luc, amuzat de interpretarea mea, şi-a golit paharul şi a făcut semn să ni se mai aducă bere.

-Nu a fost şi nici nu este valet, cum l-ai botezat tu. Este un vechi prieten de familie. El, împreună cu tatăl lui, au locuit la noi şi pentru că noi aveam destule camere, au rămas aici definitiv. Iar acum, când eu m-am mutat şi am micul meu apartament, a rămas să aibă el grijă de vechia bibliotecă.

-O să ţi se pară curios dar am avut o discuţie cu el. M-a rugat să te ţin sub observaţie.

Luc începu să râdă zgomotos şi nu se opri foarte repede.

-Nu râde, omul avea intenţii bune, am continuat eu ironic. Mi-a spus că...

-Lasă-mă să ghicesc, mă întrerupse Luc. S-a legat de doctorul Fortmann, nu-i aşa? Şi probabil că ţi-a zis o variantă care o contrazicea complet pe a mea.

-Chiar aşa! Pe scurt, doctorul era nebun iar tu o să înnebuneşti la rândul tău sau în cel mai bun caz o să-ţi pierzi timpul căutând un individ ale cărui oase, poate zac îngheţate prin Siberia.

-Siberia ai spus? Făcu Luc mirat.

-Da, chiar aşa a spus...

-Ceva din discursul ăsta mi se pare cunoscut... Sunt elemente care se repeta... Mai ţii minte că şi  Isabelle a folosit aceleaşi idei? Isabelle sau Stephanie.

-La asta nu m-am gândit, am răspuns eu, contrariat de asemănare. Şi mă rog, de ce să repete valetul ideile lui Stephanie?

-Sau Stephanie pe ale valetului, mai degrabă, mă corecta Luc.

-Vrei să spui că valetul s-a băgat în treburile noastre?

-Mă gândesc că, dacă ţi-a spus ţie o poveste denaturată, de ce să nu le spună celorlalţi? Altfel de ce ar fi fost atât de reticenţi toţi, când mă aşteptam să fie din contră, extaziaţi de posibilităţile care au apărut. Dacă nu aş fi avut jurnalele tatălui meu, poate că l-aş fi crezut şi eu dar aşa, îmi este imposibil şi el ştie asta.

-Totuşi, a reuşit să-i facă pe toţi să nu aibă încredere în tine... Poate a apucat să vorbească şi cu Nathalie.

Dându-mi seama că am mers prea departe cu presupunerile, m-am oprit, părându-mi rău de greşeala pe care o făcusem. Luc rămăsese cu ochii închişi, ţinându-şi capul în mâini.

-Asta va trebui să aflu! Dacă de ceilalţi puţin îmi pasă, în ceea ce o priveşte pe Nathalie... Dar nu mai putu continua din cauza lacrimilor care îi inundară ochii. După câteva momente, îşi reveni şi continuă. Dacă Nathalie a murit pentru că şi-a pierdut încrederea în mine, atunci asta mă obligă să rezolv lucrurile mult mai repede. În toamnă plec în România! Vii cu mine?

-Ai luat hotărârea asta acum? am întrebat eu, pentru a mai căpăta un timp de gândire. Şi cu şcoala ce-ai să faci?

-Am să fac o întrerupere de un an şi asta este! Nu mai am răbdare să mai stau un an sau doi până să clarific misterul, care acum a căpătat şi alte semnificaţii.

-Eşti sigur că asta vrei să faci?

-Fără îndoială. Acum întrebarea e dacă o să vii cu mine, ca să nu ajung într-un loc complet necunoscut.

-Am să fac tot ce-i posibil să merg dar eu nu pot să fac întrerupere de studii. Aş pierde bursa... Asta nu pot să fac.

-Nu am zis că trebuie să rămâi cu mine un an de zile în România, ci doar primele zile, ca să mă acomodez şi să nu am parte de surprize prea mari.

-Ce surprize mai poţi avea tu, când ai citit atâta literatură română? Încă nişte ore de limba română şi o să te descurci fără emoţii.

Luc mă privi cu ochii înroşiţi de lacrimi şi zâmbi abia perceptibil.

-Gândeşte-te numai, prin ce ai trecut tu, când ai plecat pentru prima dată din ţară. Ţi-a fost uşor?

-Nu! Categoric nu! am răspuns eu prompt. Dar primele mele ieşiri din ţară au fost foarte scurte, nu am plecat de prima dată pentru un an de zile.

-Atunci înţelegi şi de ce îmi e teamă?!

-De înţeles, te inţelg foarte bine. Bineînţeles că am să te ajut. Dacă l-aş crede şi eu pe valet, atunci chiar c-ai rămâne singur.

-Şi dacă aş rămâne singur, tot aş pleca. Îmi asum oricum nişte riscuri, îmi răspunse Luc, părând resemnat.

Atitudinea lui mi s-a părut brusc nepotrivită. De ce mă tratase pentru o clipă ca şi cum l-aş fi refuzat, nu îmi puteam da seama. Am făcut uitat momentul şi am continuat să văd ce vroia concret de la mine.

-Dacă ai prieteni în Bucureşti, atunci poate îi rogi să se intereseze cum pot să închiriez o cameră pe undeva, pentru a nu sta la hotel prea mult. Ştii că nu am foarte mulţi bani.

-Asta se face, i-am răspuns mai relaxat, văzând că trecusem la lucruri mai concrete, ce păreau rezolvabile.

-După asta, aş vrea, odată ce ajungem acolo, să mă ajuţi să mă instalez, să-mi arăţi centrele de unde pot să iau toate informaţiile şi după aceea eşti liber să te întorci în Canada. Poate o să te mai deranjez cu câte un telefon, sau câte un e-mail dar asta în funcţie de descoperirile pe care am să le fac sau de problemele peste care am să dau.

-Se pare că mi-ai dat de lucru, i-am răspuns eu amuzat, încercând  să destind atmosfera care ajunsese prea serioasă, undeva la limita supărării. Simţeam că numai şi dacă ar fi simţit cel mai mic indiciu că nu aş fi de acord să-l ajut, Luc nu m-ar mai fi deranjat cu nici o întrebare. Era unul dintre acele momente în care glumele, oricât de nevinovate ar fi, pot răni, făcându-l pe celălalt să nu mai accepte nici un ajutor.

-Am decis ca la 1 octombrie să fiu în Bucureşti. Până atunci mai avem trei luni, timp suficient să mai facem nişte ore de română.

-Nu ştiu dacă-i bine să ajungi în Bucureşti pe 1 octombrie, am reacţionat eu imediat. Atunci încep studenţii cursurile şi nu mai găseşti o cameră de închiriat în tot Bucureştiul.

Luc se uita la mine neîncrezător, încercând să ghicească dacă nu cumva glumesc.

Poate-l derutase puţin zâmbetul meu dar acesta apăruse datorită amintirilor din perioada începuturilor de an universitar. Cum să nu îmi aduc aminte de complexele studenţeşti ce deveneau adevărate furnicare?! Şi nu le vedeam eu ca furnicare doar pentru că erau o mulţime de studenţi care alergau în toate părţile dar fiecare avea în spate grămezi de bagaje, corpuri de mobilă, televizoare, frigidere... Asemănarea nu era deloc exagerată, totul semăna cu un muşuroi de termite la scară mult mai mare. Şi în ciuda emoţiilor şi a stresului pentru a prinde o cameră, sau dacă aveai deja un loc asigurat, pentru a prinde o cameră mai bună, exista un fond de entuziasm perpetuu, ce îţi dădea puteri nebănuite. Ce ne mai băteam pe câte o cameră de cămin infectă pe care o făceam ca nouă în primele două zile! Cu nişte var, vopsea şi detergent puteam readuce la viaţă o cameră ce părea nelocuibilă. Şi ce bucuroşi eram...

Am fost întrerupt din amintiri de Luc, de care şi uitasem.

-Cum să nu găseşti o cameră într-un oraş întreg?

-Ei, n-am zis că nu poţi găsi o cameră dar poate să fie foarte scumpă sau poate să fie situată într-o zonă mai greu accesibilă...

-Şi zici că în septembrie altfel stau lucrurile?

-Categoric dar nici aşa nu o să fie uşor.

Luc rămase pe gânduri, cu ochii pierduţi în paharul cu bere pe care tot îl răsucea de o bucată de timp.

-Hai, nu-ţi face probleme, o să se rezolve. Chiar mâine le dau telefon prietenilor din Bucureşti să înceapă sa-ţi caute o cameră. Iar tu, interesează-te la ambasadă, de ce acte ai nevoie, dacă vrei să stai un an de zile.

-Să nu-mi zici că-mi trebuie viză şi că pot sta doar şase luni! făcu Luc, speriat.

-Asta nu mai ştiu dar întreabă din timp, ca să afli ce ai de făcut. Sau mai bine, încearcă să vezi dacă poţi să prinzi vreun program de „echange” cu o universitate din Bucureşti şi atunci nu trebuie să-ţi mai faci griji pentru nici o formalitate. Poate ai noroc.

-Văd că greutăţile au început să apară dar eu mă simt deja ca şi cum aş fi plecat. Momentul când am luat hotărârea a fost cel mai greu. Acum, orice ar fi, o să merg înainte.

Nici nu ştiam ce să cred, văzându-l aşa hotărât. De prea multe ori întalnisem oameni hotărâţi, în faţa unui pahar cu bere care, a doua zi, să uite complet de „deciziile capitale” pe care le luaseră cu o seară în urmă. Şi totuşi, trebuia să-i acord toată încrederea pentru a nu-l demoraliza.

-Să bem pentru plecarea care va avea loc peste doar două luni, spuse Luc cu un entuziasm de nerecunoscut. Şi fără să mai aştepte să vadă dacă sunt de acord sau nu, se duse la bar şi veni cu două pahare cu coniac cu gheaţă.

Pentru plecare, repetă el ceremonios, după care bău dintr-o singură sorbitură toată tăria, nescăpându-mă din ochi, parcă bănuind că vroiam să mă sustrag de la ultimul toast.

Realitatea nu era departe. Chiar aş fi vrut să pot să-l refuz, pentru a nu amesteca băuturile dar cum i-am observat suspiciunile, am băut şi eu coniacul, promiţându-mi încă o data ca nu mai merg cu Luc prin baruri. Acesta era semnul clar că mă ameţisem şi că nu mai judecam corect. Noroc că de fiecare dată după ce treceau durerile de cap, dimineaţa uitam şi promisiunea făcută.

-Şi nu aş vrea să crezi că plec aşa repede, forţat cumva de ce s-a întâmplat cu Nathalie, spuse Luc, amintindu-şi parcă de ceva.

-Nu m-am gândit niciodată la asta, l-am asigurat eu, încercând să fiu cât mai sincer cu putinţă.

-Dar dacă aş bănui doar că valetul, cum îi spui tu, a vorbit şi cu Nathalie....

-Asta n-o să aflăm niciodată, mai bine linişteşte-te.

-Ba o să aflăm, de ce nu? Dar ce sens ar mai avea?! şi spunând asta, se opri să-şi şteargă lacrimile cu podul palmelor.

Într-o situaţie obişnuită, l-aş fi scos din bar imediat pentru a nu fi ridicoli dar acum, în cuda ameţelii, disperarea pe care o trăia Luc, ma împiedica. Citindu-mi parcă gândurile, Luc se ridică de pe scaun şi spuse resemnat:

-Hai să plecam odată de aici...

Pentru a vedea ce face, a doua zi i-am telefonat, cum m-am trezit.

-Începem pregătirile de plecare, bătrâne?

-Am spus că plec peste trei luni, nu mâine! îmi răspunse Luc, încă adormit.

-Aveam impresia că te făcusem să înţelegi că dacă pleci în septembrie, ai avea mai multe şanse.

-A, ai dreptate... Încă nu m-am trezit complet. Dar chiar şi aşa, mai sunt două luni!

-Nu e deloc mult pentru ceea ce ai de pregătit.

-Spune odată unde vrei să ajungi, ca nu-mi dau seama la ora asta!

-La lecţiile de limba română vreau să ajung. Ştii cât demult îmi place să fiu profesor...

Luc răspunse în culmea entuziasmului, printr-o tăcere prelungită.

-Hai că te las să dormi şi vorbim mai încolo, am cedat eu, până la urmă.

-Te sun eu peste vreo două ore, acum nu sunt în stare de nimic.

Imediat după ce am închis telefonul, o voce interioară a şi început să-mi repete apăsat: „ce spuneai despre promisiunile făcute cu paharul de bere în faţă?”

Nu peste două ore ci spre seară, Luc a sunat şi am fixat programul orientativ, pentru lunile de pregătire intensivă care urmau să vină.

De la prima oră de când am reluat lecţiile, mi-am dat seama că Luc nu glumise deloc când vorbise de plecare. Îşi stabilise un program extrem de încărcat, pentru a acumula cât mai mult, în cele două luni pe care le mai avea la dispoziţie. Ziua era împărţită practic în trei segmente, probabil copiat după metoda doctorului: gramatica dimineaţa până la prânz, lectura până seara, mesele fiind cuprinse la segmentul lectură.

Cum m-a văzut la uşă, mi-a şi spus zâmbind: for english press „1”, pour le francais appuiez sur le „2”, pentru limba română apăsaţi pe „3”. Şi de atunci a rămas apăsat numai pe trei. Nu a mai acceptat să vorbească decât în română cu mine iar asta l-a ajutat să facă progrese rapide. Ca să-l fac să asculte cât mai mult în limba română, l-am ajutat să-şi găsească nişte posturi de radio româneşti pe internet şi ca să fie totul mai distractiv, am făcut rost de la prieteni, de filme româneşti. Am găsit şi filme mai noi şi mai vechi, ca să vadă ce-l aştepta. Recunosc că am profitat de sfaturile pedagogice pentru a-mi completa şi eu colecţia de filme, ceea ce mi-a prins foarte bine la moral. Absolut din întâmplare, un prieten mi-a dat şi multă muzică românească, de toate genurile. Ştiind că Luc va aprecia gestul şi îmi va face un raport critic asupra genurilor de muzică abordate, i-am dus imediat dvd-urile cu muzică. Nici nu mă gândeam că acele dvd-uri vor conţine material de studiu atât de preţios. Totul a pornit de la simpla constatare a lui Luc, că la genul hip-hop nu a mai înţeles mare lucru, aşa că mi-a cerut ajutorul. Mirat ca Luc a putut să se încurce în nişte melodii banale, l-am rugat să-mi indice exact piesele care i-au creat dificultăţi. S-a apropiat de calculator, a conectat boxele şi a pus un dvd. Versurile au început brusc, fără menajamente, cu o claritate de neînchipuit. Într-un gest reflex, am sărit să dau boxele mai încet iar după ce le-am dat suficient de încet să nu se poată auzi nimic din camera alăturată, m-am aşezat la birou pentru a vedea mai bine cum se numea formaţia în cauză. Numele îmi era complet necunoscut dar aceasta nu avea nici o importanţă. Eram impresionat de numărul de înjurături pe minut şi de consistenţa lor. Mi-am dat seama că vocabularul meu era extrem de sărac în această privinţă şi doar faptul că puteam face asociaţiile sau vizualiza anumite scene cântate, mă ajuta să înţeleg sensul frazelor. După câteva minute, am simţit nevoia să-mi acopăr urechile care începeau să mă doară de la ce puteam să aud. Luc rămăsese lângă birou, neînţelegând ce se întâmpla, gata să primească lămuriri şi să-şi noteze cuvintele noi.

-Uite că până la urmă am ajuns şi la un capitol interesant, de care credeam că o să scap, i-am spus, amuzat de seriozitatea cu care mă privea.

-Ce vrei să spui? mă întrebă el îngrijorat, bănuind că ceva rău se întâmplase.

-Am ajuns şi la înjurături, nimic altceva, numai că aici nu ţi-ai ales profesorul potrivit...

-Acum înţeleg... făcu Luc zâmbind.

-Nu ştiu cum am să fac să-ţi explic toate cuvintele necunoscute... Am să caut pe internet să văd dacă nu cumva le găsesc într-un dicţionar mai special. Şi spunând asta am şi deschis motorul de căutare. Inevitabil, pe ecran mi-au apărut o grămadă de link-uri nefolositoare, cu trimitere la fragmente de texte. Încă o încercare şi acelaşi rezultat dezamăgitor. Când să mai fac şi a treia încercare, o idee salvatoare şi-a făcut apariţia.

-Bătrâne, cred că aici trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu un amic, ca să-ţi explice el ce şi cum. Am un prieten care face un doctorat în Quebec city şi cred că dacă stai un weekend cu el, chiar fără să-i spunem care este scopul vizitei, toate problemele de vocabular o să dispară ca prin farmec.

-De ce nu? O plimbare până în Quebec n-ar strica, răspunse Luc entuziasmat.

Pentru că situaţia era amuzantă, am scos agenda unde aveam numărul lui Ionuţ iar după câteva momente am reuşit să ne auzim. Fără să intru în detalii, i-am explicat despre ce era vorba, fapt care l-a amuzat şi pe el dar a promis că-şi va face lecţiile iar Luc, dacă va fi conştiincios, nu va mai avea probleme de vocabular niciodată. Mai în glumă, mai în serios, Luc chiar a plecat la sfârşitul săptămânii la Quebec şi a rămas acolo două zile, exact aşa cum îşi propusese. S-a întors entuziasmat şi speriat în acelaşi timp. Entuziasmat pentru că ascultase şi-şi notase zeci de bancuri, cum nu auzise în viaţa lui, hotărât că va trebui să le înveţe într-o zi şi le va spune ca maestrul Ionuţ. Şi speriat, de varietatea incredibilă de combinaţii de înjurături, conştient că are mult de muncit până să ajungă să le stăpânească pe toate.

Partea a II a

Văzând insistenţele lui Lucian, care i se păreau nişte mofturi copilăreşti, aşa cum îi spusese nevestei de atâtea ori când venea vorba de el şi de interesul lui pentru lucrurile găsite în apartament, atunci când se mutaseră, acceptă până la urmă să coboare la subsol. Mare lucru nu era, trebuia doar să se ducă la administratorul blocului, care ar fi trebuit găsit la „biroul” de la parter, amenajat într-o cameră nu se ştie pentru ce făcută dar sigur nu pentru birouri, unde se depozitaseră ţevile noi de apă. După aceea, ar fi trebuit să coboare la subsol, cu o lanternă, dacă nu cu două, pentru a fi siguri că mai ies de acolo, subsolul fiind incredibil de întortocheat. În al treilea rând, trebuia să-şi stăpânească frica nemărturisită de întuneric şi de şobolani. Nici el nu mai ştia când auzise prima dată poveştile cu şobolanii cât pisica, ce stăteau ascunşi la subsol şi care, în întuneric atacau şi oameni, făcând adevărate ambuscade. Tănăsescu era om în toată firea, cu păr alb în cap şi cu copii mari, dar, cu toate acestea, cele trei condiţii îl împiedicaseră până acum să dea curs rugăminţilor insistente ale noului locatar, care între timp îi ajunsese amic. Asta după ce îl ajutase să-şi schimbe nişte robinete care nu mai funcţionau cum trebuie. Atunci, după ce terminaseră de schimbat robinetele, uzi din cap până în picioare şi cu câteva degete opărite, Lucian scosese o sticlă de votcă de un litru, cumpărată din vreme, mai pe nimic, de la ruşii din piaţă. Aşa a început o amiciţie cel puţin interesantă şi folositoare pentru ambele părţi. Lucian îl saluta respectuos, cu accentul lui ciudat, de fiecare dată când îl întâlnea pe scară iar când se întâlneau la magazinul de jos, aproape de fiecare dată, Lucian îi împrumuta bani, pentru „încă” o bere. Tănăsescu avea însă pretenţii mai mari. Suspicios din fire, când pleca împreună cu nevasta şi cu cei doi copii pe la ţară, lăsa cheia la Lucian, motivând că florile trebuiesc udate zilnic şi  că ar fi bine să se uite să nu dea hoţii pe acolo. Dar mai era încă ceva. Observase că încă de la prima deplasare în provincie, când se întorsese, găsise toată casa, adică micuţa lor garsonieră, într-o curăţenie perfectă, ceea ce le plăcuse la nebunie întregii familii iar acesta era un argument solid.

Fără să se grăbească, Tănăsescu îşi căută papucii şi ieşi aşa cum era îmbrăcat, în pantaloni scurţi şi într-un maieu care îi rămăsese cam mic, refuzând să mai ajungă până la pantaloni şi care se cam îngălbenise dar pe care se încăpăţâna să-l poarte în continuare, nu se ştie din ce motiv. Coborând scările, îl mai întrebă încă o dată pe Lucian la ce bun atâta chin pentru nişte lucruri inutile.

-Am eu o curiozitate. Doctorul era prieten de familie cu tatăl meu şi este posibil să mai fi lăsat nişte acte...

Tănăsescu îl privi neîncrezător făcându-se că n-a sesizat greşeala de exprimare a lui Lucian, aceasta dându-i imediat un plus de importanţă şi de superioritate.

-Trebuie să dai o bere pe chestia asta. Dar înainte, că altfel nu intru în subsol, continuă el în timp ce cobora scările, legănându-se.

-Dau două dar după ce găsim documentele, îi răspunse Lucian calm, neluând în seamă propunerea lui Tănăsescu. O mai făcuse o dată şi nu mai reuşise să-l ridice de la măsuţa de plastic din faţa micului magazin universal, construit din tablă, pe singurul petec de verdeaţă dintre grămezile de blocuri.

Tănăsescu nu mai insistă. Era deja stresat de gândul că trebuie să intre în subsolul acela îngrozitor. Deodată, o idee îi readuse buna dispoziţie. „Mai mult ca sigur că alcoolicul de administrator nu este la birou, aşa că dacă tot am coborât, mă aleg cu o bere...”

Când au ajuns la parter, administratorul tocmai deschidea uşa, venind cu o sticlă rece sub braţ, de la magazinul din colţ.

„Soarta”, îşi spuse Tănăsescu, simţind gustul amar al fatalităţii.

-Să trăiască domnul Tănăsescu, făcu administratorul puţin prea vesel de cum ar fi fost normal într-o situaţie obişnuită. Să nu spuneţi că aţi venit să achitaţi întreţinerea în avans....

Tănăsescu se înroşi brusc dar se abţinu să spună ce-i veni prima dată la gură. Nu de alta dar nu vroia să-şi piardă aura de superioritate în faţa tânărului de lângă el.

-Nu este cazul să-mi aduci aminte că am restanţe, de fiecare dată când trec pe aici... De parcă aş fi singurul din bloc cu restanţe la întreţinere...

-Eu n-am spus nimic de restanţe, făcu administratorul amuzat, băgându-şi cheile în buzunar şi privindu-l pe Lucian, parcă încercând să-şi aducă aminte dacă acesta şi-a plătit intretinerea la timp. Atunci cu ce vă putem ajuta? continuă el.

-Avem nevoie de cheia de la subsol, doar pentru câteva minute.

-Dar ce vreţi să căutaţi la subsol? întrebă administratorul suspicios.

-Am o bicicletă acolo şi vreau să i-o dau lui Lucian, că eu n-o mai folosesc de mult, replică Tănăsescu sec, simţind cum îi creşte tensiunea.

-Nu ştiu ce o mai fi rămas din bicicleta matale, pentru că acum două săptămâni am avut o inundaţie şi doar de curând am mai scos din apă.

-Asta o să văd eu! Dumneavoastră trebuie să-mi daţi doar cheile şi spunând asta, se uită cu coada ochiului, să vadă dacă nu cumva Lucian renunţă la ideea de a intra în subsol. Dar văzând că acesta nu dădea semne de ezitare, luă cheia pe care i-o întinsese administratorul, bolborosi ceva în semn de mulţumire şi plecă, urmat de Lucian.

Cheia scârţâi în broască, semn că era momentul ca forţele celor doi să se unească, pentru a deschide uşa mare, de tablă vopsită în verdele inconfundabil, ce străjuia intrarea în tenebrele blocului. Lumina lanternelor a început să rupă fâşii din întunericul vâscos dar asta doar până ce Tănăsescu dibui întrerupătorul de pe perete, moment în care o lumină gălbuie şi anemică făcu vizibile scările ce coborau adânc în subteran. Văzând că Tănăsescu scormonea cu fascicolul lanternei prin toate colţişoarele la care putea ajunge, pentru a se asigura că nu i se pregăteşte nici o ambuscadă, Lucian începu să coboare scările de beton ce păreau turnate grosier, fără nici un fel de finisare. Când văzu că Lucian ajunsese la capătul de jos al scărilor şi încă mai era în viaţă, Tănăsescu îşi făcu şi el curaj şi coborî. Un culoar lung şi întortocheat, flancat de uşi de metal, semn al proprietăţii personale ale câte unui vecin mai întreprinzător. Fundaţia de beton era acoperită cu un mâl ce se uscase şi crăpase, semn că administratorul nu glumise când le spusese de inundaţie, lăsându-le impresia celor doi că se aflau în deşert, în plină noapte. Mirosul pregnant de canalizare îi ţinea totuşi la realitate, făcându-i în acelaşi timp să se grăbească. Luându-se după inscripţiile de pe pereţi, Tănăsescu înainta prudent, ştergându-şi transpiraţia ce se adună pe frunte. După câteva minute, ajunseră la o extremitate a labirintului şi se opriră în faţa unui maldăr de lucruri aruncate cu grijă, ce formau o gramada ce ajungea până la tavan. Lângă perete, prinsă sub nişte rame metalice ce cândva fuseseră parte integrantă a unor scaune pliante, se găsea o ladă mare de tablă, de fabricaţie artizanală. Văzând-o, Tănăsescu scoase un strigăt de bucurie.

-Ei, asta este, dragul meu! Acum să vedem cum o deschidem.

Cu toate că se vedea clar cum lada susţinea dintr-o parte toată acea grămadă impresionantă de vechituri, Tănăsescu făcu un efort să deschidă capacul.

-Trebuie s-o scoatem de aici, făcu el, după ce se lămuri că nu putea deschide capacul din acea poziţie.

Lucian îl aprobă, sărind imediat să mute din lucrurile ce apăsau pe ladă dar Tănăsescu îl opri.

-O să stăm mult şi bine dacă vrei să dai totul la o parte. Mai bine să încercăm să o tragem de acolo, că doar n-o să stau aici până diseară.

Din nou îşi uniră forţele şi traseră cât putură de mânerul lăzii iar inevitabilul nu întârzie să se producă. Lada se mişcă cu uşurinţă, nefiind grea iar maldărul de fiare, lemne şi diverse alte obiecte casnice se prăbuşi, ridicând un nor de praf.

Ca şi când nu luase în calcul această posibilitate, Tănăsescu se apucă să înjure, uitând de orice politeţe.

Nervos că-şi „deranjase” lucrurile, Tănăsescu îl privi cu reproş pe Lucian, ce fără să ştie de ce se simţea vinovat pentru cele întâmplate.

-Acum uită-te şi vezi dacă-ţi trebuie ceva...

-N-ai putea să mă ajutaţi să iau toată lada sus, încercă Lucian timid? Orice ar fi, aş vrea să le păstrez. Dau o ladă de bere pentru asta.

Când auzi de o ladă de bere, Tănăsescu se învioră, uită de tot „deranjul”, apucă de celălalt mâner al lăzii şi amândoi începură să tragă lada spre lumină. Două opriri pentru a schimba mâna şi uşa de tablă se deschise cu zgomot, ca pentru a marca reuşita celor doi.

Cu un efort suprem, lada a fost urcată până la etajul patru, nu însă fără să fie cât pe ce s-o ia la vale pe scări de câteva ori, cu Tănăsescu cu tot! Motivând că se duce să aducă banii pentru lada de bere promisă, Lucian aşeză în mijlocul camerei un covor de ziare, după care, dându-i banii, îl rugă pe Tănăsescu, specificând că este ultimul lucru pe care i-l cere, să-l ajute să ducă lada până în mijlocul camerei, ceea ce şi obţinu.

Tănăsescu se retrase victorios, coborând în grabă scările, două câte două, cu gândul numai la naveta de bere iar Lucian închise uşa în urma lui şi se uită bucuros la lada ce îl aştepta prăfuită, în mijlocul camerei.

Neputând să o deschidă de prima dată, şurubelniţa ce era folosită ca pârghie îndoindu-se, Lucian se aşeză pe pat şi mai contemplă încă o dată lada, încercând să păstreze ceva din acele clipe de entuziasm, curiozitate şi speranţă, pe care le trăia. Apoi se duse la cămară şi  luă un ciocan şi  o şurubelniţă mai mare. Din două mişcări brutale, capacul cedă, lăsând  să cadă o brumă de rugină bine amortizată de ziarele puse pe jos. Un păianjen sări speriat din cutie încercând să scape, exact în momentul în care Lucian ridică capacul, dar o lovitură de papuc bine ţintită, îi tăie avântul. În clipa următoare, păianjenul se trezi cu o pungă în cap iar încă după câteva clipe, zbura liber de la balcon. Lucian se întoarse în cameră, bucuros că a mai salvat o viaţă de păianjen şi privi cu interes din pragul uşii, la lada ce stătea larg deschisă în mijlocul camerei. În ladă nu se găseau decât câteva caiete şi cărţi aranjate cu grijă, amestecate cu uneltele necesare la renovarea unei case, ce fuseseră folosite îndelung iar proprietarul din recunoştinţă pentru ele, refuzase să le arunce şi le pusese la păstrare dar şi fără a le mai curăţa în prealabil. Lucian extrase mai întâi obiectele ce-l interesau mai puţin şi le puse într-o pungă, pentru a i le înapoia proprietarului, când acesta se va întoarce de la bere. Apoi, ca un adevărat arheolog, începu să scoată cu grijă fiecare caiet, să-l numeroteze şi să-l înscrie pe un carneţel pentru a păstra ordinea în care se găseau, deoarece fiecare detaliu putea să aducă elemente noi în cercetările sale. Până seara, fiecare caiet fusese scuturat de praf, răsfoit cu atenţie pentru a i se verifica paginile şi aşezat în ordine. Nu de puţine ori, Lucian rămăsese la câte o pagină, citind câte un pasaj scris mai apăsat, sau în fugă. Ca un adevărat bibliotecar cu experienţă, căuta o logică, pentru a le aşeza în biblioteca special pregătită şi instalată cu câteva săptămâni înainte, atunci când Tănăsescu dăduse primul semn de bunăvoinţă în privinţa rugăminţilor lui de a merge la subsol după lucrurile doctorului. Prima dată aranjă cărţile, fiind decepţionat profund de titlurile găsite. Multe dintre ele erau cărţi fără valoare sau semnificaţie, din colecţia Biblioteca Pentru Toţi. Alte câteva cărţi însă, păstrau ceva din prezenţa doctorului. Erau tratate tehnice franţuzeşti, ce aveau sublinierile şi comentariile scrise ordonat pe marginile foilor.

Înainte de a trece la caiete, Lucian se hotărî să facă o mică plimbare prin parcul de la Politehnică, să se mai liniştească şi să-şi adune forţele pentru ceea ce avea să urmeze. Ieşind din garsonieră, închise uşa de două ori în urma lui, pentru a-şi proteja comoara. Dar dându-şi seama că nimeni nu ar fura nişte caiete vechi şi că acestea stătuseră atâta timp în subsolul blocului, zâmbi încurcat. Totuşi, când trecu prin faţa uşii lui Tănăsescu avu o strângere de inimă. Dacă mai vrea să vopsească Tănăsescu şi nu are ziare să pună pe jos? Dar se linişti în aceeaşi clipă, aducându-şi aminte că a închis uşa de două ori. Obişnuia să fie ironic cu Tănăsescu în glumele sale imaginare şi cu toate că îşi propusese de mai multe ori să nu mai facă aşa ceva, pentru că nu i se părea corect, de multe ori îi scăpau, cu o anumită complicitate personală. Acesta era semnul că era bucuros, simţea că realizase ceva şi ce era mai important, că aveau să urmeze şi alte descoperiri. Nici el nu ştia de unde avea atâta calm. Ajunsese în România de mai bine de un an de zile şi începuse căutările ce înaintaseră extrem de greu. Şi totuşi, acum se afla în faţa unor caiete care promiteau amănunte interesante. Trecu cu greu de puştii ce jucau cărţi pe scările blocului, neacordându-i nici o privire şi obligându-l să păşească cu atenţie pentru a nu-i deranja şi ajunse în stradă. Aici, sentimentul de euforie se mai domoli de cum văzu câţiva din câinii blocului, care îi cunoşteau deja slăbiciunea şi se distrau mereu lătrându-l de la depărtare, gata de răfuială, în aşteptarea întăririlor ce nu întârziau să apară. Lucian însă, avea şi el trucurile lui. Intra în „magazinul universal” din faţa blocului, trecând repede printre mesele din faţă, neîncăpătoare pentru doritorii de stat la un pahar de vorbă. Aici câinii îi pierdeau urma, neîndrăznind să se apropie prea mult de mulţimea gălăgioasă de la mese. Făcu şi de data aceasta acelaşi lucru, chiar dacă nici unul dintre câini nu se mai obosise să-l urmărească. Ieşind pe uşa laterală, îşi continuă drumul spre Politehnică. Străduţa aceea mică ce se ramifica din bulevardul principal din Militari, îl fascinase de prima dată. De fapt nu de prima dată, pentru că agentul imobiliar care îl dusese să vadă garsoniera, neştiind exact unde se află, a mers puţin mai departe şi a ajuns la calea ferată care trecea pe acolo, punct în care se termina cu civilizaţia şi începea un loc viran dezolant, presărat cu carcase de frigidere şi altele asemenea, ce se sfârşea în depărtare cu nişte case în prag de prăbuşire. Reîntorcându-se cele câteva sute de metri pe străduţă, redescoperise confortul unor blocuri de beton de patru etaje, toate cam la fel, peisaj suportabil. De la prima plimbare simţise tăria mirosurilor şi a culorilor. Gunoaiele duhneau de la o poştă dar în acelaşi timp şi salcâmii aveau o aromă extraordinară. Maşinile care treceau, ridicau nori de praf. Cu toate acestea, verdele ierbii era mai verde decât îl ştia el. De fiecare dată era o aventură să parcurgă acea străduţă pentru a ajunge la bulevard, aventură pe care o accepta cu un entuziasm ştiinţific, gata să-şi noteze în memorie toate senzaţiile noi. Niciodată nu interacţionase cu natura aşa de mult iar asta îl trezise la viaţă. Îi descoperise alte dimensiuni ale simţurilor. O mulţime de factori îi acaparau atenţia, făcându-l să fie în stare de alertă mereu. O alergie necunoscută îl făcea să privească cu atenţie la florile de tei sau puful de plop. Vecinii lui mai mici, prezenţi mereu în faţa blocului, pe care Grig în stilul lui caracteristic îi băga pe toţi într-o oală numindu-i drăcărime, cuvânt ce îi dăduse ceva de gândit lui Lucian, îl puneau la încercare mereu cu câte ceva. Ba o treaptă unsă cu ulei, ba o sârmă bine întinsă, chiar la ieşirea din bloc iar când erau în toane mai bune, doi lideri necontestaţi ai „drăcărimii”, mergeau prin faţa blocului cu un fir imaginar întins de la unul la celălalt, de care toată lumea se ferea, spre amuzamentul celor care-i urmau. Dacă mai punem la socoteală şi câinii fără număr, grăsuţi şi atenţi mereu la cine intră sau iese din bloc, cunoscând fără greş cine era locatar serios şi cine nu, permiţându-şi fără jenă să-şi păzească teritoriul şi să-şi ceară drepturile, am construit un tablou sumar dar explicit în ceea ce-l privea pe Lucian. După ce ieşea dintre blocuri şi dădea în bulevardul mare, putea să fie puţin mai relaxat şi să se mai gândească şi la ale lui iar asta-l ajuta să ajungă mai repede la Politehnică, acolo unde găsea mereu o bancă ascunsă printre copaci, unde să-şi poată aduna gândurile. Acum nu vroia decât să se bucure cât mai mult de realizarea lui. Îşi ştia obiceiul de a trece extrem de repede de la realizări la grijile pentru alte planuri iar acum parcă vroia să păstreze acel moment şi mai mult, simţind că are o importanţă deosebită. Era fericit şi tot ce putea face, era să fie conştient de fericirea lui. Din păcate, nu reuşise să-şi facă prieteni în noul cartier iar pe cei pe care şi-i făcuse de când ajunsese în România, îi lăsase în urmă prin cele câteva oraşe prin care trecuse. Îi veni ideea  să dea un telefon la foştii lui colegi de doctorat dar renunţă la idee când îşi aduse aminte că nu îşi făcuse un abonament cu „ieşire la internaţional”. Mai exista posibilitatea de a merge la un cafe internet şi să le scrie dar nu ar fi primit nici o reacţie în timp util. Şi la urma urmei, ce să le spună? Că găsise în sfârşit urme concrete ale doctorului? Le mai spusese de câteva ori. Ce ar fi putut să aştepte? Înţelegere? Felicitări? La ce bun? O tristeţe fină, desprinsă din acel sentiment de fericire, începu să se simtă din ce în ce mai pregnant... La ce bun să-ţi dedici viaţa unei idei, când acea idee nu interesează pe nimeni? Am muncit ani de zile pentru câteva clipe de bucurie, bucurie care se va stinge în câteva minute. O să ajung acasă şi poate că o să văd cum în acele caiete nu este nimic interesant. Poate că bucuria asta pe care o simt acum, este pornită dintr-un instinct de conservare întărâtat de incertitudini sau de frică. Sau poate este un sentiment de autoînţelegere şi încurajare, o farsă pe care mi-o fac mie însumi, de care uit şi pe care ajung să o cred.” Îşi întrerupse fluxul gândurilor şi zâmbi încurcat. „Vasăzică nici măcar eu nu cred cu totul în planurile mele... Mi-e frică de eşec... Deci iau în considerare eşecul... Mai bine ar fi să mă concentrez pe ce am de făcut acum şi să las întrebările existenţiale pentru altă dată.”

Rămase pe bancă până când începu să se întunece, moment în care se hotărî să plece spre casă. Fericirea dispăruse, lăsând în urmă doar fragmente de entuziasm, care trebuiau drămuite şi păstrate cu grijă.

Acasă, spre ora trei noaptea, după mai bine de patru ore de stat cu teancul de caiete în faţă, fără să găsească ordinea cronologică a scrierii lor,ori a ideilor, admise că era prea obosit şi că nici nu se cade din punct de vedere moral, să aibă două succese în aceeaşi zi. Era logic şi mult mai indicat, să păstreze o altă zi pentru descoperirile ce aveau să vină. Acum trebuia să se mulţumească să adoarmă cu bucuria de a avea o problemă clară de rezolvat.

Argumentul ce făcea apel la bucuriile de peste zi a ţinut în acea seară şi cu ceva indulgenţă şi în seara următoare. Însă, când şi a treia zi, Lucian a rămas cu privirea pierdută în gol, după mai bine de cinci ore de răsfoit caiete, încercând să găsească o metodă prin care să pună cap la cap fragmentele de jurnal şi studiile doctorului, care aşa cum se găseau în acel moment, reprezentau un puzzle imens, simţi cum ultima picătură de răbdare se scurge din el. În ultimele două zile nu făcuse nimic altceva decât să se gândească la caietele doctorului. Îşi anulase până şi meditaţiile, care reprezentau sursa lui de venit, scuzându-se că este bolnav dar nu o mai putea ţine aşa. În acest ritm, ar fi rămas fără bani de chirie iar asta l-ar fi pus într-o încurcătura prea mare, pentru că nu ar fi avut de unde să se împrumute. În întunericul camerei, aşa cum stătea întins pe pat, hotărî că nu o să anuleze şi meditaţiile de a doua zi dar va lua cu el unul din caiete şi în timpul testelor ce le va da spre rezolvare, va avea timp să se mai uite pe el.

Dimineaţă, se trezi mult înainte de a suna ceasul, îşi aprinse lampa şi începu să răsfoiască iarăşi caietele în speranţa de a prinde un fir. Caietele însă, nu-i dădură nici o şansă nici de această dată. De patru zile, de când tot încerca să descifreze scrisul doctorului, începuse să se obişnuiască iar acum citea relativ cursiv. Să caute date, nici nu mai vroia să audă. O făcuse timp de două zile, luând rând cu rând dar în afară de indicaţii de gen „Luni 29, Marţi 30, etc.”, nu găsise nimic. Şi cum nici aceste indicaţii nu erau folosite cu regularitate, renunţase definitiv la a le mai compara. O idee venită pe neaşteptate îl făcu să uite de cana de cafea pe care o ridicase ceremonios, pentru a lua prima înghiţitură. Câteva momente, analiză propunerea venită din cine ştie asociere: „dacă găsesc nume de oraşe sau de persoane, atunci, din câte ştiu despre doctor, aş putea să....Să ştii că merge”! Puse cana jos, fără să fi gustat cafeaua şi luă primul caiet. „ Ne uităm acum după toate cuvintele ce încep cu iniţiale... Nu se poate să nu prindem firul...” îşi spuse cu voce tare, pentru a se încuraja şi se apucă să cerceteze fiecare rând în parte.

Curând însă, tot elanul îi dispăru. Toate numele erau semnalate doar prin iniţiale, urmate uneori de paranteze ce făceau trimitere la trăsături ale persoanei respective, trăsături ce aveau semnificaţie doar pentru cel ce le scrisese.

Când se făcu ora la care trebuia să plece la meditaţii, trei caiete erau parcurse, fără a aduce nimic nou.

Cu frica de a nu întârzia, se îmbrăcă repede, luă caietul la care rămăsese şi plecă în fugă spre staţia de metrou.

Cu puţin noroc, metroul şi după aceea autobuzul, veniră la timp, aşa că, exact cu cinci minute de începerea orei, sună la uşă. Ca de obicei, trecu repede prin camerele înalte şi bine mobilate ale vilei, încercând să ajungă nevăzut în biroul de lucru. De data aceasta însă, întâmpină dificultăţi. Camera de oaspeţi era plină de lume iar Lucian înţelese imediat că familia dădea o petrecere. Asta îl irită, pentru că erau şanse să fi venit degeaba până acolo. Pierdea şi banii, pentru că se anula meditaţia şi pierduse şi timpul. În timp ce simţea cum se enervează progresiv, nereuşind să treacă prin mulţime şi fiind nevoit să-şi ceară scuze pentru a încerca să înainteze, o mână fermă îl bătu pe umăr, făcându-l să se întoarcă puţin speriat. Îi trecu fulgerător prin minte că cineva îl confundase cu vreun servitor, cu toate că şi servitorii erau îmbrăcaţi mai bine ca el. Dar întorcându-se, dădu cu ochii de tatăl lui Dănuţ, elevul său din acea după-amiază. Cum îl cunoştea prea puţin, căci vorbise doar de vreo două ori cu el şi atunci pentru a fixa programul orelor şi preţul, îl salută politicos şi rămase tăcut, neştiind ce să spună. Cu o jovialitate ce-i păru imediat suspectă, acesta îl luă la întrebări.

-Păi bine profesore, nu bei şi cu noi un pahar de vin?

Ştiind din experienţă că dacă acceptă primul pahar, după aceea nu mai scapă prea uşor de gazde, Lucian încercă să refuze politicos.

-Dacă am să beau un pahar de vin, compromit sigur şedinţa de meditaţii... Ştiţi, nu prea ţin la băutură...

-Ei lasă, nu-ţi face tu probleme pentru o şedinţă, făcu părintele protector. Ne înţelegem noi... Hai şi gustă ceva. Şi fără să mai aştepte o confirmare, îl împinse pe Lucian spre bufet. Cu aceleaşi priviri îngăduitoare, Lucian îşi puse în farfurie câte ceva, după care încercă să se facă nevăzut. Tentativa eşuă lamentabil când, tăticul grijuliu îl împinse spre un grup de prieteni, unde îl prezentă ca pe o vietate interesantă.

-Domnul este profesorul de franceză al fiului meu, v-am mai povestit eu de el parcă...

Discuţia se întrerupse brusc şi toată lumea se întoarse să-l privească. Un domn de lângă el, îi întinse mâna spunându-i cu un puternic accent moldovenesc: „Enchanté, monsieur”. Lucian îi răspunse printr-un zâmbet amabil, încercând să-şi păstreze calmul. La fel de brusc cum se oprise, discuţia reîncepu, toţi uitând de el aproape instantaneu.

-Americanii ştiu tot ce se întâmplă pe planetă, domnule. Sunt cei mai dezvoltaţi tehnologic şi noi ceilalţi, nu o să-i mai ajungem niciodată.

-Ba să-mi fie cu iertare, interveni un altul. La ora actuală, inteligenţa contează mai mult. Nu vedeţi că indienii ăia amărâţi sunt cei mai tari programatori? Ăsta-i viitorul. Ăstia o să-i depăşească, ascultaţi-mă pe mine. Acum cu un calculator şi multă minte, poţi să faci orice.

-Aşa e..., se auziră nişte voci resemnate.

-Eu nu ştiu nici să deschid un calculator, interveni gazda, cu un zâmbet de superioritate şi ce, nu-mi merge bine? Ba din contră! Lasă să-nveţe fraierii. Eu fac bani şi-o să am angajaţi d-ăia deştepţi de-ai voştri, să-mi facă pe calculator tot ce am nevoie. Pentru ce să-mi omor eu creierii cu prostii dinastea?

-Lasă nea Gigi, că nu toată lumea are bafta ta în afaceri, îi răspunse cineva, amabil.

-În viaţă nu contează ce faci, ci cât câştigi, continuă gazda cu aceeaşi autoritate. La ce bun să fii deştept, dacă mori de foame? Uite la indienii ăia! şi spunând asta, începu să râdă bătându-se pe burtă, acompaniat de alţi câţiva care se grăbiră să râdă şi ei la poanta lui nea Gigi. Şi adaptabilitatea tot inteligenţă este, continuă el, încurajat de succesul pe care-l avea. Eu ştiu una şi bună, să fac bani. Restul nu mă priveşte. Mă mai cert cu nevastă-mea câteodată, că de ce nu învăţ limbi străine. Cică, să ne facem şi noi concediul prin străinătate. Păi bine mă, eu sunt om serios. Mă vezi pe mine cu cartea în mână la vârsta asta? Dar ea, nu şi nu! Că e bine, că face bine la creier.

Lucian îşi dădu seama imediat, că gazda uitase de prezenţa lui de mult şi mai avea puţin şi l-ar fi jignit şi pe el cu cine ştie ce inepţie. De fapt, se simţise puţin jignit când auzise ideea cu indienii care mor de foame dar îşi spuse că nu are sens să-şi facă nervi şi nici să intre în discuţie. El era acolo doar ca să-şi câştige puţinii bani de care avea nevoie şi nimic mai mult. Şi, dacă stătea puţin să se gândească, nea Gigi avea dreptate în felul lui. Umilinţa pe care o îndura fără să-şi dea seama, începea să-i inducă o stare de nostalgie ciudată, cu incursiuni în trecut şi în viitor, care îi măcinau şi ultimele fǎrâme de entuziasm, pe care le avea la sosire. Îi veni ideea să se agaţe de atuul lui, de descoperirea caietelor şi de munca pe care trebuia s-o facă. Până şi acolo se putea interioriza, pentru a relua şirul încercărilor, în speranţa că va găsi o soluţie. Nu apucă însă să înceapă munca de cercetare, că se simţi tras de mânecă. Abia atunci îl văzu lângă el pe Dănuţ, care părea intimidat de atmosfera din casă şi de hainele festive pe care le purta. Încerca să-i spună ceva dar nereuşind, îi făcu semn să-l urmeze, cu seriozitatea caracteristică unui copil de zece ani. Lucian se simţi eliberat de datoria de a rămâne în cercul oamenilor mari şi îl urmă pe Dănuţ. Acesta îl conduse în birou, acolo unde se ţineau meditaţiile şi unde zgomotul petrecerii nu mai ajungea decât vag.

Văzându-l cum se aşează serios la birou şi-şi scoate caietele, Lucian nu se putu abţine să nu-l întrebe cum de nu vrea să scape de ora de meditaţii şi să se bucure de petrecere. Răspunsul pe care-l primi de la Dănuţ, îl făcu să tresară. Luni am lucrare de control, trebuie să mă pregătesc.

-Bine dar copii de vârsta ta... Nu apucă însă să-şi termine fraza, că Dănuţ îi întinse caietul de teme, refuzând să-l mai asculte.

Se uită câteva momente la paginile umplute de exerciţii, îngrijit scrise şi pe deasupra corecte, fără nici o greşeală, după care începu meditaţia cu o mică recapitulare. Era impresionat, ca de fiecare dată, de modul cum îşi pregătea lecţiile Dănuţ iar de data aceasta, simţi că entuziasmul îi revine, văzând rezultatele muncii sale. Fără să-şi dea seama, începu să vorbească în franceză, întrebându-l pe Dănuţ despre subiectul lecţiei ce o avea de pregătit pentru lucrarea de control. Şi pentru că discuţia decurgea cât se poate de firesc, se trezi povestindu-i lui Dănuţ o întâmplare din gimnaziu cu atâta entuziasm, încât băiatul pierduse şirul povestirii, privindu-l puţin speriat, neînţelegând ce i se spune. Dându-şi seama că-l luase gura pe dinainte, Lucian se îndreptă în scaun şi îi propuse lui Dănuţ să facă singur câteva exerciţii de gramatică. În timp ce acesta lucra, Lucian începu să se joace cu o lupă imensă ce se găsea pe birou. Fără să-i pese că Dănuţ l-ar putea vedea, începu să cerceteze cu lupa caietul de exerciţii, după care îi veni ideea să se uite cu ajutorul lupei şi pe caietul doctorului. Constată imediat că ceea ce nu putuse descifra cu ochiul liber, nu putea descifra nici cu lupa dar ce aducea acea lupă, era forţa de a mai trece încă o dată prin caiet şi ceva nou în modul său de a cerceta. Cele două ore se terminară curând, aşa că Lucian îi dădu ceva de lucru elevului său, după care se pregăti pentru partea cea mai grea a zilei, primirea banilor. Obiceiul casei era ca după fiecare oră, profesorul să fie plătit, nu era ca-n alte familii, unde se dădeau toţi banii la sfârşitul lunii. Ca de fiecare dată, tatăl lui Dănuţ îi număra în mâna echivalentul a zece dolari, numai că de data aceasta în mijlocul invitaţilor, ceea ce-l făcu pe Lucian să-şi jure că dacă o să mai prindă vreo petrecere, nu o să mai calce acolo. Dar odată ce se văzu în stradă, îşi îndesă bine banii în buzunar şi îndreptă spre cea mai apropiată librărie, pentru a-şi cumpăra o lupă. Lupa aproape la fel de mare ca cea de pe biroul lui Dănuţ, îi dădu speranţe noi. Merse direct acasă şi se postă la birou. Îşi aprinse lampa într-un gest reflex, cu toate că era destulă lumină în cameră şi luă iarăşi caietele la rând, răsfoindu-le cu atenţie, în căutarea celui mai mic indiciu. După câteva pagini însă, obosi şi se lăsă pe spătarul scaunului. În secunda următoare sări ca ars, fulgerat de o idee. „Poate la pagina cu numărul zilei sale de naştere este vreun indiciu. Eu îmi semnez cărţile la pagina cu numărul 14, ziua mea de naştere...” Începu să răsfoiască, când îşi dădu seama că nu ştie data de naştere a doctorului. „Şi ce?! Trebuie să fie o pagină până la numărul 31” şi  începu iarăşi să răsfoiască, amuzat de satisfacţia pe care i-o dăduse o simplă idee nouă. După alte câteva pagini, îşi pierdu controlul şi începu să cânte o melodie pe care o poate inventa oricine când este în culmea fericirii. Aruncă lupa în sus şi prinzând-o într-un mod acrobatic, se ridică în picioare pe scaun şi amuzat din ce în ce mai tare, luă cele două mere pe care le avea pregătite pe birou, în caz că i se făcea foame şi începu să facă jonglerii. Se lăsă însă brusc pe scaun şi trânti cu atâta putere lupa pe teancul de caiete, încât ieşi praf din ele. Penibilul situaţiei îl enervase peste măsură: „O să înnebunesc aşa! Asta în caz că manifestările de mai înainte...” Se opri şi privi în jur. „Si acum ce o să fac? O să-mi plâng de milă? Nu, o să mă apuc iarăşi, conştiincios, de căutat ...” Constatând însă că nu are nici un chef, se duse la bucătărie să vadă dacă mai găseşte ceva de mâncare. Orice, numai să mănânce ceva, de plictiseală, de nervi, sau pentru a-i veni vreo idee. N-apucă să ajungă la bucătărie, că un strigăt se auzi din balconul vecin, care era lipit de al lui: Bă! Mama voastră de golani iar aţi venit să bateţi mingea aici? Ia căraţi-vă, că altfel cobor la voi! Îl recunoscu imediat pe vecinul Grig, patron la o tarabă din piaţă. Mergând în vârful picioarelor, traversă bucătăria şi scoase capul pe balcon, atent să nu fie văzut de Grig. Jos se vedeau câţiva copii încercând să se bucure cât mai aveau timp, de o partidă de fotbal pe gazonul rar din spatele blocului. Bă, voi n-auziţi? strigă iarăşi Grig şi mai enervat. Puştii însă nu dădeau nici un semn că l-ar băga în seamă. Grig intră în bucătărie şi tipă de data asta la nevastă-sa: Unde-ai pus furtunul ăla? că nu-l găsesc niciodată când am nevoie... mama lui de furtun.... Agitaţie, lucruri mişcate, un scârţâit de filet ruginit răsucit în grabă, după care robinetele deschise la maxim. În clipa următoare, Grig apăru la balcon cu un capăt al furtunului în mână, aşteptând nerăbdător să ajungă apa şi să se facă presiune. Alte câteva clipe şi jetul de apă fu îndreptat spre grupul gălăgios. Copiii fură luaţi prin surprindere, câţiva chiar udaţi dar nu cedară aşa uşor. Se retraseră exact până acolo unde bătea jetul de apă şi începură discuţiile pe un ton răstit şi de o parte şi de alta. Din grupul copiilor, unul care părea mai mare, luă iniţiativa şi ţipă la Grig.

-Ce-ai nea Grig cu noi? Ce ţi-am făcut?

-La voi în faţa blocului, valea! Răspunse Grig indiferent, încântat că furtunul îşi făcea treaba ţinându-i la respect pe puşti.

-Da’ ce? N-avem voie să ne jucăm?

-În faţa blocului la taică-tu  să te joci, ai înţeles dragă Paul?! răspunse Grig, semn că-l cunoştea pe micul infractor.

-Da’ unde scrie că ăsta-i blocul tău? răspunse enervat puştiul.

-Bă, ia nu fi obraznic, că vin la tine şi nici maică-ta nu o să te mai recunoască.

-Nea Grig, nu te lua de mama, că mă iau şi eu de mama matale.

Grig parcă turbă când auzi replica. Scoase nişte sunete guturale nedefinite dar ameninţătoare şi făcu câteva gesturi ce vroiau să spună că mai avea puţin şi sărea de la balcon să-l strângă de gât pe impertinent. Însă neavând cum să lase furtunul din mână, începu să-i spună puştiului lucruri nicidecum elegante despre mama lui, la care toţi puştii de faţă începură să-şi etaleze cunoştinţele în materie, în replici care mai de care mai inventive. După minute bune, Lucian deliberă ferm, Grig era de câteva ori mai tare decât toţi puştii la un loc. Vocabularul lui, cât şi forţa şi timbrul vocii, nemaipunând la socoteală convingerea şi expresivitatea, care făcea să se audă totul ca un ecou între blocuri, domina câmpul de ostilităţi, lăsându-i până la urmă pe puşti, fără replică.

Când credea că a învins, puştii tăcând de câteva secunde, cel mai mic dintre ei, încurajat de fermitatea celorlalţi îi răspunse ceva mai întârziat.

-Ba a mă-tii.

Grig scăpă brusc furtunul din mână care se lipi de perete şi începu să stropească balconul vecinului de jos. Se auziră paşi prin bucătărie, după care Lucian, cât şi copiii putură auzi un urlet:

-Unde-s papucii, că-l omor!

Mimând plictiseala, puştii plecară râzând, discutând despre victoria asupra inamicului comun Grig, uitându-se totuşi din când în când în urmă.

Grig apăru şi el la balcon, semn că totul fusese doar o diversiune şi doar atunci observă cum apa curgea în balconul vecinului de sub el, aşa că fugi să închidă robinetul.

Lucian se înroşise de atâta râs, încercând să nu fie auzit. Mereu se amuza de disputele din balcon ale lui Grig şi cu toate că acestea se repetau cel puţin de două ori pe săptămână, erau la fel de amuzante, pline de neprevăzut şi noutăţi, de fiecare dată.

-Slavă Domnului, sunt alţii mai nebuni ca mine, îşi spuse Lucian cu voce tare şi se întoarse la birou, uitând de mâncare.

„Cum nu o să se întâmple nimic spectaculos şi nici vreun semn n-o să găsesc care să-mi spună în ce ordine sunt caietele, bănuiesc că o să aplic formula de bază. Şi cea mai sigură. O s-o luam metodic, citim fiecare caiet în parte, scoatem esenţialul şi după aceea punem cap la cap ideile.” Spunându-şi, asta simţi că buna dispoziţie îi revine. „De ce trebuie să caut eu scăpări geniale, când tot la munca brută ajung? Puteam să mă dau cu capul de toţi pereţii, că tot nu aş fi rezolvat nimic. Şi cum norocul nu mă caracterizează deloc, atunci rămâne varianta cunoscută. Parcă o şi aud pe Nathalie cum mă încuraja:

«Cred ca o nereusită îţi arată şi cât de mult îţi doreai rezultatul la care nu ai ajuns. În funcţie de motivaţie şi dorinţă, reacţiile pot fi diferite. Dacă ai încercat din obligaţie, mai mult sau mai puţin conştientizată, nereuşita poate să fie o eliberare fără bucurii dar o eliberare. Dacă ţi-ai dorit dar nu ai fost convins, devine o mică zgârietură pe orgoliu, care se vindecă în două zile, cel mult în trei.

Dar dacă ţi-ai dorit cu adevărat ceva, un eşec nu te poate trimite în corzi, de unde să nu te mai ridici. Ba din contră, îţi dă forţă pentru a o lua de la capăt cu şi mai mare atenţie şi încordare. 

Dar poate că necazurile depind şi de interpretarea pe care le-o dăm noi. Putem fi mai aspri sau mai îngăduitori cu reuşitele şi nereuşitele noastre. La urma urmei, în noi este măsura şi aprecierea pe care ne-o dăm. Firesc, putem să ne întrebăm de unde vine acea intransigenţă cu noi înşine. Şi de ce intransigenţă, când am putea fi înţelegători măcar cu noi înşine? Ei bine, cred că dorinţa de a face ceva bine, ne face să fim aspri cu noi şi tot această dorinţă ne face să trecem peste toate greutăţile, până ajungem la ce am dorit.»

Lucian se miră şi el de cât de bine ţinuse minte replica Nathaliei, cu toate că nu era sigur de fiecare cuvânt. Dar ideile acestea erau. Drept este că nu o auzise numai o singură dată şi poate de aceea o învăţase aproape pe dinafară.

Se opri brusc când îşi dădu seama că nu făcuse decât să-şi aducă aminte de Nathalie şi nu era un moment bun. Acum avea de lucru, nu vroia să se întristeze. Înainte de a se apuca de lucru, îşi făcu un plan, pentru a avea nişte coordonate precise şi pentru a estima volumul de muncă şi timpul cât va dura. O pagină o citea în cincisprezece minute iar el calcula că după câteva zile de muncă, cititul o să meargă mult mai repede, aşa că stabili o medie de şapte minute pentru fiecare pagină. Ideile vor fi scrise pe loc, cum vor fi descoperite iar asta nu poate să mai adauge la pagina decât cinci minute, nu mai mult. Paisprezece caiete a două sute de file, ori douăsprezece minute…33600 minute adică 560 de ore. Şase ore de lucru pe zi 93, 33 zile, şase zile pe săptămână…15, 55 săptămâni. Aproape patru luni… Se ridică, şi se uită pe calendarul agăţat pe perete. «Anul ăsta o să termin. Cel mult în decembrie, lucrurile vor fi clare. Dacă nu cumva mai repede…» Marcă perioada în calendar, haşură ziua în care se găsea, ca semn distinct în viaţa lui şi se aşeză hotărât la birou. Luă primul caiet şi se apucă de citit. Notă fiecare idee cu atenţie, să nu scape ceva. Dar când termină foaia, îşi dădu seama că nu făcuse altceva decât să transcrie cu cuvintele lui ceea ce spusese doctorul, aşa că se decise pe loc că mai bine ar fi să transcrie într-o primă fază toate caietele, după care va vedea ce o să mai facă. Refuză să modifice calculele, cu toate că îşi dădea seama că o transcriere va dura mai mult. Îşi deschise laptopul, creă un document nou şi se apucă de treabă.

            Au urmat sute de ore de muncă, fără posibilitatea de a se sustrage de la treabă sau de a amâna ceva. Nici toamna colorată, nici cele două răceli zdravene de peste iarnă, nici depresia pe care o avuse când urmărise de la balcon asasinarea porcului şi nici chiar alergiile din timpul primăverii nu l-au putut motiva să absenteze de la lucru. Acel asasinat sinistru la care asistase fără să vrea, îl marcase însă considerabil. Îşi amintea atât de bine acea dată, încât devenise un reper până şi pentru munca de descifrare. Şi cum să nu fie aşa când, într-o sâmbătă dimineaţa, când se trezise mai de dimineaţă ca să poată munci în linişte, ştiind că vecinii o să doarmă mai mult şi nu o să fie nevoit să asculte noile manele, pe care le şi învăţase deja, fu şocat de un strigăt animalic, disperat. Alergă la geam ca să vadă ce se întâmplă şi văzu o grămadă de indivizi care scoteau dintr-un garaj aflat în faţa blocului vecin, un porc. Fiecare apucase de ce-i venise la îndemână. Unii ţineau de câte un picior, alţii de câte o ureche. Cert este că toţi vroiau cu tot dinadinsul să participe, să ajute cu ceva. Porcul luat pe sus ţipa disperat, zbătându-se din toate puterile fără însă a reuşi mare lucru. Alaiul avea şi o mică galerie, formată din câţiva copii ce priveau scena cu interes, ţinându-se la distanţă. Când porcul a fost adus în faţa garajului, şi-a făcut apariţia şi proprietarul posibil al porcului şi al garajului, cu un lighean de tablă şi un cuţit imens de bucătărie, purtate cu gesturi cât se poate de naturale.

Lucian deschisese geamul între timp şi nu putea să înţeleagă ce vor oamenii aceia de la bietul porc. Ca dovadă că disperarea porcului trezise pe multă lume, se puteau vedea capete curioase de la balcoane şi de la geamurile blocurilor din jur. Lucian înţelese, văzându-l pe presupusul proprietar cu cuţitul în mână, că se va lăsa cu vărsare de sânge dar refuza din start această posibilitate, pentru că părea neverosimilă. Până să apuce să analizeze ce se putea şi ce nu, văzu cum grupul de indivizi lungesc porcul pe asfalt, lângă bordură, ţinându-l bine. Măcelarul de ocazie veni hotărât şi fără să se mai gândească nici un moment, înfipse cuţitul în gâtul porcului, făcându-l pe acesta să scoată un sunet sinistru ce se pierdu apoi înecat în sângele ce începu să curgă. În câteva secunde, curse destul sânge pentru ca porcul să-şi dea ultima suflare şi din acel moment, au început răcnetele de bucurie ale indivizilor. O gospodină îmbrăcată într-o pufoaică muncitorească cu mânecile suflecate, cu faţa zâmbitoare, apăru cu o tavă pe care ţinea pahare pline cu ţuică. Lucian stătea încremenit la geam nevenindu-i să creadă ce vede. Gălăgia se înteţi şi mai mult când, din garaj apărură doi baloţi de paie cu care se înveliră porcul şi i se dădu foc. Mai era puţin şi gaşca de indivizi începea să danseze în jurul focului, aşa erau de bucuroşi. Ce i s-a părut la fel de sinistru lui Lucian, a fost mândria acestor indivizi care, prin felul în care se uitau printre pleoape la spectatorii de la balcoane, atunci când sorbeau din paharul de ţuică, păreau transfiguraţi, în adevăraţi luptători ai Colosseumului, care aşteptau răbdători dar siguri, ca vreo domniţă ruptă din poeziile eminesciene, să le arunce batista parfumată. Era o imagine caricaturală a vânătorului preistoric şi ceva din mahmureala unei beţii prelungite mult în noapte.

Când mirosul de păr ars înghiţi tot spaţiul dintre blocuri şi gospodina începu curăţarea porcului înnegrit, alte două ajutoare sosiră cu nişte ceaune cu apă fiartă nu mai rezistă şi închise geamul, trăgând şi draperiile. Dar mirosul intrase în casă şi i se lipise de creier, aşa încât, simţind că i se face rău, se îmbracă în grabă şi plecă să se plimbe.

Ca să scape de toate imaginile, îşi spuse că are parte de un şoc cultural, nimic mai mult. Însă figura nu ţinu. Două zile văzu sângele ţâşnind din beregata porcului… După aceste zile insuportabile, începu să uite şi reluă lucrul.

Puţin câte puţin, povestea doctorului a început să prindă contur. Lunile de muncă, privite retrospectiv, păreau un lung film de influenţă modernistă, unde realităţile se îmbină şi lumile se întretaie, încercând să te facă să pierzi firul acţiunii, pentru a te şoca în final sau pentru a-ţi demonstra că tot ce-ai crezut tu că fusese realitate, nu era decât un vis… Primăvara era pe sfârşite şi căldura devenise insuportabilă. Pentru că stătea la ultimul etaj, Lucian putea simţi foarte bine căldura zilelor şi al nopţilor, când plafonul rămânea fierbinte, dându-i insomnii.

Era o noapte ca toate celelalte de la o vreme încoace. Oboseala îi apăsa umerii şi pleoapele dar mintea căuta în continuare printre texte, făcea legături între idei, vedea personaje şi locuri şi toate acestea cu o rapiditate care îl făcea să ameţească. Stătea de mai bine de o oră culcat direct pe parchet, unde-şi întinsese un cearceaf. Aşa i se părea mai suportabilă căldura dar pentru asta trebuia să nu se mai gândească la ea, să o ignore, efort pe care nu-l mai putea face. Ascultă atent câteva minute, după care se hotărî să deschidă geamul. Afară era linişte iar aerul răcoros care intra în cameră, i se păru o adevărată binecuvântare. Se culcă la loc pe jos şi se lăsă mângâiat de aerul ce intra de afară. Îşi dădea foarte bine seama, din experienţă, că nu va adormi şi că se chinuie degeaba dar se încăpăţână să rămână în întuneric cu gândurile lui. Se simţea la un capăt de drum. În acea seară terminase de transcris caietele doctorului şi cu un ultim efort, aşezase textele în ordine. Trecuse prin momente dificile în timpul lucrului, pe care nu şi le putea explica. Avusese impresia că lucrase mereu în contratimp iar cineva nevăzut, la fiecare sfârşit de zi îi făcea socoteala exact pentru ce a făcut şi aproape tot timpul se lăsa cu mustrări. Nu conta că avea sau nu chef într-o zi, pur şi simplu trebuia să facă ce avea de făcut, fără comentarii. Într-o zi lipsită total de chef, pe fondul unei apatii abisale, sărindu-i ţandăra, se întrebase în oglindă, cu voce tare, de ce se chinuie în halul ăla, dacă totul depinde de el şi nu are de dat socoteală nimănui. Se uitase nedumerit la el şi după alte câteva minute de privit atent în oglindă, ridică din umeri neputincios. «Se pare că eşti mai rău ca orice patron, şefu» şi spunându-şi asta, se aşeză resemnat la birou, unde începu iarăşi să citească şi să transcrie caietele doctorului.

Acum terminase şi nu-i mai rămânea decât să citească încă o dată, de la un capăt la altul, amintirile doctorului. Citise caietele în timp ce le transcria, aşa că noutăţi nu putea să mai găsească. Dar trebuia să îndeplinească un ritual, aşa i se părea iar cu asta ar fi rupt vraja. Ce avea să facă după aceea? Asta era întrebarea ce i se profila în minte. Ştia că o să se producă o schimbare, că ceva s-a terminat şi că o să înceapă altceva. Dar acel altceva nu îl putea defini şi nici nu vroia să se gândească la el. Era prea obosit. Gândurile-i deveniseră din ce în ce mai confuze, totul îndreptându-se spre un somn fără vise, când nişte paşi se auziră de afară. «Nu, nu acum…» mai apucă să spună ca într-o rugăciune Lucian şi se şi auzi lătratul unui câine trezit din somn. Semnalul de alarmă fu auzit imediat şi toţi câinii blocului se treziră, începând să latre înainte de a-şi da seama despre ce este vorba. Unda de şoc se propagă la o distanţă incredibil de mare, auzindu-se lătrături de solidaritate de la distanţe incredibile, aduse parcă de vânt. Mai bine de jumătate de oră, Lucian stătu cu degetele în urechi, încercând fără să reuşească, să-şi regăsească starea de somnolenţă iar urechile începură să-l doară. Fărâmele de somn care apăruseră cândva, se topiseră demult. Acum, peste cartier se lăsase o linişte relativă, întreruptă de valuri de lătrături sporadice, ce păreau că îşi pierd din încrâncenare. Parcă asista la un dialog absurd schimbat la distanţă, special pentru a fi auzit de toată lumea. Când un câine obosea de atâta lătrat, continue să-i răspundă un altul aflat la kilometri depărtare iar când se potolea acela, se găsea altul să înceapă. Pauzele dintre schimburile de replici erau cele mai tensionate, pentru că atunci apăreau speranţele că poate s-o găsi vreun câine mai deştept care să nu răspundă şi să se reinstaleze liniştea. Dar în zadar. Câteva secunde de linişte şi reîncepeau lătrăturile, ca un refren exasperant.

-Ei dar dacă nu se poate, nu se poate şi gata, făcu Lucian sărind în picioare. Aprinse lumina şi luă teancul de foi pe care le imprimase în seara aceea. Se urcă apoi în pat, îşi aşeză perna ca să stea comod şi se apucă de citit, uitând pe loc de toate problemele acelei nopţi.

Ar trebui să încep acest caiet cu formula: nu credeam că… Dar nu am cum să o fac, pentru că de prima dată când am asistat la cenaclurile grupului, am ştiut că nu voi mai putea scăpa de acea vrajă. Îmi aduc aminte perfect, prima zi când i-am întâlnit, prima impresie pe care am avut-o… Interesant este că nu am nici o nostalgie pentru acele vremuri, pur şi simplu mi se par toate atât de actuale, de parcă s-ar fi întâmplat ieri… Şi totuşi, sunt atâţia ani de atunci. Eram student şi venisem în Europa mai mult pentru a mă plimba şi a mai pune ceva la curriculum vitae, aşa era moda pe atunci. Toţi vorbeau cu respect când era vorba despre studiile din Europa dar la fel de bine se ştia că aproape toată lumea căuta acele burse pentru a se distra. Un an de zile relaxant, cu o bursă suficient de mare ca să nu scapi nici o petrecere din campus. Oricine îşi dorea asta. Iar notele… Cui îi mai păsa de note când şi aşa erau o grămadă de probleme administrative care te obligau până la urmă să refaci cursurile la întoarcere sau să dai încă o dată examenele. Aşa am plecat şi eu, cu gândul la o vacanţă prelungită. Şi adevărul este că am avut mai mult decât o vacanţă… Cum am călătorit, cum am ajuns în campus, îmi mai amintesc şi nu prea. Nu a fost absolut nimic spectaculos un an de zile şi mă gândeam să mă întorc acasă, când am auzit că pot munci peste vară. Dar ce importanţă mai au lucrurile acestea!? Parcă le-aş scrie pentru ca cineva să le citească, parcă aş vrea să mă dezvinovăţesc de ceva. Iar dacă nu mai sunt de acord cu gândurile mele, atunci de ce le mai scriu? De ce mai scriu până şi acest rând? Ca să mă întreb de ce-l scriu? Motivul este altul iar risipa de cerneală este doar unul din rezultate. Nu mă împac cu ideea de a scrie pentru altcineva dar nu aş vrea să dispară odată cu mine toate descoperirile…

Primele câteva zile pe şantierul de pe Dunăre au fost entuziasmante. Întâlnisem un grup de tineri ingineri români care erau deja familiarizaţi cu locurile, lucrând acolo de mai bine de un an. Toţi ne găsisem gazde în satul din apropiere şi cum acesta era destul de mic, practic eram vecini. La început, aceştia au fost distanţi în orele de după serviciu şi aveau şi de ce odată ce făceau mai în fiecare seară câte un chef ce se prelungea mult în noapte, unde se bea vin în neştire, în jurul focului de tabără. Nu ştiam ce aş fi putut face pentru a nu mai sta serile singur în camera mea şi mai ales cum să intru şi eu în acel grup. În timpul serviciului, toţi erau comunicativi şi amabili dar cum se încheiau orele de lucru, cât şi în pauze, se adunau toţi într-un cerc ermetic, ignorând tot ce era în jur. Mi-am stors mintea să găsesc un motiv să le fac o vizită pe seară sau să le atrag atenţia cu ceva pentru a mă invita ei sau să mă invit eu dar fără nici un succes.

Văzând că nu am nici o şansă, am început să învăţ cuvinte româneşti pentru a intra în vorbă cu muncitorii de acolo. Dar chiar şi când am început să-i înţeleg puţin, mi-am dat seama că mai mult decât analiză sociologică, nu pot să fac, în ceea ce-i priveşte.

Şi cum aş fi putut reacţiona altfel, când dialogurile dintre ei îi reprezentau întru totul? Nu am încercat să văd decât oamenii de acolo, societatea celor care muncesc, nu gândesc, cum singuri se recomandau. Era cât se poate de uşor să observ acea inteligenţă de a ieşi onorabil din orice situaţie. Nu i-am văzut niciodată ca pe nişte oameni echilibraţi şi plini de bun simţ, cum mi-i recomandaseră mai toţi colegii. De regulă se dovedeau a fi laşi, fricoşi, fără a-şi asuma niciodată responsabilităţi, întotdeauna alţii fiind vinovaţi. Dădeau fuga la magazin să-şi înece în vodcă necazurile sau bucuriile iar când erau şi de unele şi de altele, să le înece pe toate la un loc, ca apoi să filosofeze în timp ce se făceau că muncesc. Chiar mi-am notat una din discuţiile lor.

-Săndele! Eu astăzi plec mai devreme!

Săndel învârtea în continuare cu coada de lopată în betonul pe care-l pregătea, părând că nu-l ascultă pe Lucică, cu toate că ar fi trebuit, odată ce acesta era mult mai în vârstă ca el sau cel puţin aşa părea. După câteva minute, se produse o scânteie în mintea lui, ceva îl trezi la realitate, îi redă simţurile iar acesta întreabă mirat dar cu o undă de regret în glas:

-Unde te duci mă, Lucică?

Lucică la rândul lui, nu se grăbi să-i dea replica, trecând astfel la represalii. Când socoti că l-a făcut pe Săndel să aştepte cât aşteptase şi el, îi răspunse plin de importanţă, cu gravitate, intuind adâncimea răspunsului său:

-La dracu, mă…

Săndel, lovit parcă în moalele capului de filosofia abisală a colegului său, după câteva momente în care uită să mai învârtă în ciment, rămânând cu lopata în aer, mai întrebă o dată încurcat:

-Unde te duci, mă ?

Atunci, enervat de prostia colegului său dar şi mândru că-l băgase în ceaţă, îi răspunse apăsat, ca un reproş:

-La dracu, mă! N-auzi?!

Săndel lăsă ochii în jos şi începu să amestece iarăşi cimentul, înţelegându-şi parcă condiţia inferioară şi faptul că nu va putea urma niciodată sclipirile de geniu ale colegului său şi cu o ultimă sforţare, aproape dându-i lacrimile de milă pentru el însuşi, răspunse:

-Bine, mă dar de ce nu mi-ai spus şi mie?

După o astfel de scenă, surprinsă în toată autenticitatea ei, Fortmann trase concluzia fermă că trebuie să intre în cercul inginerilor misterioşi şi se întrebă dacă era cazul să demistifice acea imagine ce se coborâse asupra grupului. Ocazia apăru într-o seară ploioasă, când neavând ce să facă, stătea şi privea la geam ploaia ce cădea fără grabă. Fiul gazdei, un băiat blond şi deşirat ce se pregătea să intre la un liceu din oraş, se apropie de Lucian cu o damigeană de cinci litri, pe care i-o întinse fără să-i spună un cuvânt. Lucian primi maşinal damigeana şi rămase cu ea ţinând-o la distanţă, ca pe un obiect care nu-i aparţinea, aşteptând să vadă ce zice băiatul. Acesta, observând timiditatea lui Fortmann, râse şi îi spuse, mimând fiecare idee.

-Domnule Fănică (pentru că aşa i se spunea de la o vreme în casă), este de ajuns să duceţi această damigeană la casa lui Petrache, acolo unde stau doi dintre colegii dumneavoastră şi veţi putea asista la nişte discuţii interesante. Oricum nu aveţi ce face altceva pe vremea asta.

Fortmann avu impulsul de a-l refuza, spunându-i că nu are el timp de plimbări sau vizite neanunţate şi asta pentru că se simţea intimidat de faptul că băiatul descoperise frământările lui, fără ca el să fi făcut nici măcar o aluzie. În clipa următoare se îndreptă de spate, trase aer în piept şi forţă un zâmbet de mulţumire, care nu-i ieşi prea natural.

-Bine, am să mă duc… Şi  spunând asta, ieşi repede din cameră, fără să-i mai mulţumească băiatului.

Îşi luă cizmele de şantier, trase o pelerină pe umeri şi cu damigeana la sub braţ, plecă spre casa pe care o ştia foarte bine de la distanţă. Când mai avea câţiva zeci de metri până la poarta acesteia, îşi dădu seama că nu ştia ce este în damigeană. Se înţelegea că este ceva bun de băut, dar trebuia să verifice. Dacă-l întrebau ce le-a adus? Sau şi mai rău. Dacă băiatul făcuse vreo glumă şi-i dăduse o damigeană plină cu apă sau cine ştie ce? Pentru a rezolva problema, se întoarse cu spatele la casă, scoase dopul de la damigeană şi luă o înghiţitură atât de zdravănă, încât vinul negru i se scurse şi pe cămaşă şi puţin mai lipsi să îi iasă şi pe nas. Se înecă, lăsă damigeana jos şi începu să tuşească şi să înjure, enervat că-şi pătase cămaşa. După ce îşi reveni, îi veni să-şi verse toţi nervii pe damigeană dar se abţinu, o smuci de jos şi porni spre casă. Făcu doar câţiva paşi şi observă că la geamul luminat slab, erau mai mulţi ochi care-l urmăreau. Încă o dată, se trezi că nu ştie ce să facă, dacă să se întoarcă acasă sau să îşi continue drumul, înfruntând pe cei care-l surprinseseră. Tentaţia de a-şi cunoaşte colegii însă, fu prea mare. Aşa încât, peste câteva momente, doctorul bătu la uşă. Mircea, unul dintre ingineri, un personaj plin de viaţă, cu o memorie fantastică pe care şi-o folosea acum numai la reţinut bancuri şi fragmente din discursurile politice ale momentului, pe care le parodia până ce toţi ceilalţi colegi nu mai puteau să respire de râs, apăru în cadrul uşii şi-l pofti pe doctor în casă. Foarte amabil, îl conduse pe un hol lung şi la urmă îl împinse într-o cameră plină de fum, unde acesta începu să ghicească cu greu persoanele prezente, ce stăteau aşezate în cerc pe o canapea, două fotolii şi ceva scaune. Petrescu, un alt membru fondator al grupului, ce se remarca prin felul lui ursuz de a fi şi prin poantele nesărate pe care le făcea la beţie, se ridică de pe canapea, se apropie de el şi-i luă damigeana din mână, spunându-i morocănos: Bine, mă Fanică, da n-ai mai avut tu răbdare să mai faci zece paşi? Trebuia să te opreşti în mijlocul străzii să dai o duşcă? Ce-o să zică acum lumea despre noi? Că suntem nişte beţivi? Ca la un semn, toţi cei din cameră începură să râdă, semn că asistaseră la scena amintită şi că erau de acord cu cele spuse. Petrescu însă, continuă: Nu trebuia să-ţi faci probleme, că aveam o cană şi pentru tine şi încă una destul de mare. Şi chiar aşa se şi întâmpla. În câteva momente, apărură pe micuţa masă din mijlocul camerei, o grămadă de căni şi pahare, fiecare de altă culoare şi mărime. Tot Petrescu îi întinse şi lui Fortmann o cană şi îi arătă un scaun unde putea să stea. Fură umplute cănile şi discuţia se reaprinse.

Cristian nu se lăsă rugat şi îşi reluă firul argumentaţiei:

-Pentru cã din sistemul de valori al Bisericii face parte şi minunea. Un ortodox crede-n minuni. Pe care „criminala educaţie comunistă” le neagă, îndoctrinându-ne cu materialismul dialectic... Este criminală şi nefirească, fiindcã nega iubirea lui Dumnezeu pentru oameni – care se manifestã şi prin minuni – şi o înlocuieşte cu singurătatea fatalismului economic. Pentru comunişti nu existã un Creator care ne cheamã în icoană, se aratã în minune şi răspunde la rugă! Dacã accepţi Biserica drept ceea ce este ea – comunitatea de iubire a întregii Ortodoxii, trup al lui Hristos, propovăduitoare a Sfintei Tradiţii şi săvârşitoare a Sfintelor Taine -, trebuie să accepţi acest sistem de valori.

-Sincer să fiu, interveni Mircea, impresia pe care mi-a lăsat-o discursul lui Cristian, este a omului care îşi pune toată ştiinţa în sprijinul „măreţei idei” pe care o bănuieşte dar nu o cunoaşte în totalitate. Iar dacă o cunoaşte, atunci vrea s-o reducă şi îi place s-o vadă spusă de „... scrântitul nostru întru Domnul şi prezicător...”, adică Dostoievski. Nu îmi dau seama din ce exotism, Biserica ajunge să fie văzută ca acel colţ de rai ruginit, prăfuit, cu miros de tămâie, în care slujeşte un preot incult, ce vorbeşte într-un „limbaj” uitat de lume şi care nu ştie decât să dea citate din Sfânta Scriptură şi să se creadă superior tuturor celorlalţi, pentru a fi uşor de ironizat de cei care-l depăşesc...

Atacul acesta fu atât de dur şi de neaşteptat, încât se lăsă tăcerea în cameră iar obrajii lui Cristian începură să se schimbe pe rând, mergând uşor spre nuanţe vişinii.

-Să-mi fie cu iertare dar biserica văzută de Cristian este mai mult un lucru estetic, ceva pitoresc şi plăcut la vedere, ceva de gen „artizanat”, ce trebuie păstrat aşa cum este cu orice preţ şi nu „lăcuit”, continuă Mircea. Sau mai bine spus, ca să-l imităm, un reportaj din revista „Ştiinţa pentru toţi”, în care reporterul face lobby pentru un trib nomad de aborigeni...

Intransigenţa şi vehemenţa lui Cristian îmi sună arhicunoscute şi poate că rezonanţa s-ar schimba dacă ar fi fost depăşit Catehismul. Minunea nu mai face parte activă din Biserică. Scopul ei s-a întrerupt nu mult după epoca apostolică, din câte cunosc eu şi a avut ca scop formarea Bisericii şi închegarea ei dar acum, minunea aşa cum este descrisă de Cristian, apare extrem de rar în Biserică şi este validată şi mai rar. Eu aş putea spune că pentru un creştin nu există minuni, minunile făcând parte din normalitate, din viaţa de zi cu zi. Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu se manifestă prin minuni, se manifestă în fiecare moment, prin viaţa pe care o trăim. Adevărata minune a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, a fost întruparea Lui iar de atunci cotidianul a devenit o minune.

De ce oare apărăm o manifestare a sacrului care, până la urmă, nu a fost pusă la îndoială ci i s-a cerut o explicare contextualizată şi  moralizatoare? O vrem „purificată”, văzută la lumina unei lumânări de ceară curată şi nu închinându-ne la ea, ci privindu-i pe cei mulţi cum o fac?

Plecând de la ideea ta, conform căreia: „cu cât eşti mai ortodox, cu atât eşti mai deslumit; cu cât eşti mai modern, cu atât eşti mai politic”, pe care personal nu o găsesc deloc adevărată şi în care tind să identific prezenţa monahalului acolo unde nu-i este locul şi ajungând la spaţiul public ce trebuie sfinţit, pot trage concluzia că ceea ce înţelegi prin ortodoxie, nu prea este ortodoxie... Dumnezeu nu apare numai acolo unde este chemat de Biserică. Ortodoxia crede în Energiile Necreate şi nu în retragerea lui Dumnezeu în afara lumii. O abordare a lumii aşa cum o vede Cristian, ţine mai mult de Oastea Domnului...

Discuţia se inflamase nepermis de mult dar chiar şi aşa, nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă pe Mircea, care i se adresa de acum direct lui Cristian, părând că-l critica pe el şi nu ideile pe care le expusese.

-În final, trebuie să mărturisesc că îmi place mai mult relativismul şi intelectualismul moralizator, chiar şi scos din context, decât intransigenţa ortodoxă a lui Cristian, continuă Mircea solemn. Dar ăsta sunt eu, un relativist... Mă ştiţi, doar. Şi spunând acestea, se aşeză cuminte la locul lui, luându-şi cana cu vin fiert şi aşteptând cu un zâmbet calm reacţiile colegilor.

-Da, păi şi tu ai dreptate, începu Petrescu, răguşit. Toţi avem dreptate, până la urmă. Vezi, o dăm la pace. Pe mine, cum intuieşti, mă interesa mai degrabă aspectul metafizic al problemei, unde Cristian punctează bine. Cristian e înclinat însă spre exagerări (dincolo de faptul că vinul ăsta e tare bun, aşa încât o notă de îngroşare a tuşelor, e în natura lucrului); prin facultate avea simpatii extremiste. Probabil, după stilul turbat în care vorbeşte, e şi acuma... Omul e deştept şi citit dar -vezi paradoxul- ăsta e felul lui de prostie. 

Fănică, după ce se scărpinase în cap la auzul ultimelor replici, acum îşi dusese mâinile la ochi, parcă pentru a se proteja de ce avea să izbucnească. Dacă ar fi putut, s-ar fi tras cu scaunul puţin mai în colţ dar nu vroia să atragă atenţia. Îşi spunea în gând că în curând, damigeana lui va zbura prin cameră ca proiectil ce va ţinti capul cuiva şi nu vroia să fie în raza de acţiune. După câteva momente de derută, aşteptând să audă vreo pocnitură sau strigăte de ajutor, se uită timid în jur şi observă cu surprindere că toţi colegii lui erau numai un zâmbet. Într-un cuvânt, se făceau albie de porci, se insultau în gura mare dar o făceau cu cea mai mare delicateţe şi bun simţ, lucru care i se părea complet nefiresc dar demn de admirat. Din discuţie nu înţelesese prea mult. Nici nu asistase de la început şi nici nu înţelegea toate cuvintele. Se discuta despre reacţiile avute de diferite personalităţi, la nu ştiu ce minune ce avusese loc la o biserică din Bucureşti. Când se hotărî să întrebe pe cel de lângă el despre ce era vorba mai exact, discuţia reizbucni.

-Văd că toţi sunteţi tare deştepţi când vine vorba de teologie, că doar la teologie,politică şi fotbal, tot românul se pricepe. Şi spunând asta, Cristian îl privi pe Mircea cu înţeles. De ce oare nu vă vedeţi voi de ingineriile voastre şi să lăsaţi metafizica pentru cei care se pricep?

-Adică ţie? Făcu Petrescu râzând.

-Nu mie, ca doar nici eu nu mă pricep. Adică mă pricep ca şi voi, ca să-mi dau cu părerea, nimic mai mult. Dar faptul că sunteţi şi vă comportaţi ca nişte ignoranţi, asta mă enervează peste măsură.

-Şi ce ne împiedică să ne dăm cu părerea? interveni Mircea. Toată lumea are dreptul să analizeze ce subiecte vrea şi să emită ipoteze.

-Da, dar pentru a emite ipoteze în domeniul teologic, trebuie să ai un fond de cunoştinţe, altfel poţi să faci greşeli mari, lucru valabil de fapt în orice domeniu. Problema este că aici, dacă nu faci calculele bine, nu-ţi cade doar un pod în cap...

-Auzi mă dar de când ai devenit tu aşa de mistic, de ne vorbeşti nouă de sus? făcu Petrescu iritat.

-Am şi eu talentele mele, ce te interesează?!

-Păi mă interesează, că văd că nu mai poate să-şi spună omul părerile de gura ta! Asta se întâmplă de ceva vreme încoace şi tot am amânat să ţi-o spun.

-Dacă n-aş ştii că datul cu părerea este un sport naţional şi poate chiar universal, chiar v-aş lua în seamă, încerca să pară amuzat Mircea dar din repezeala cu care grimasa i se şterse de pe chip, se vedea clar că, pentru el, problema era puţin mai serioasă. Atâta vreme cât stăm la un pahar de vorbă la căldurică, ce pretenţii aş putea avea? Ce putem noi cunoaşte, pentru a ne da apoi cu presupusul, dintr-un domeniu ca teologia, unde practica este de bază iar teoria, cu toate că există, este insuficientă?...

-Eu cred că şi aşa, avem dreptul să ne dăm cu părerea, interveni Cristian care tăcuse şi ascultase cu atenţie până atunci, cu toate că nu-i stătea în fire. Dacă lumea ar fi mers numai după principiul empirismului, nu s-ar fi făcut o grămadă de lucruri până astăzi. Raţiunea este rece şi de multe ori greşeşte dar poate să atingă culmi de neatins în realitate, în viaţă, trăgându-ne după ea. Problemele teologice pe care vrem să le discutăm, ce-i drept, sunt abstracte fără o cunoaştere empirică solidă şi poate că această cunoaştere, asupra căreia ne contrazicem, ar putea fi asemănată cu încercarea de înţelegere a sentimentului de a iubi, a unei persoane care nu a iubit niciodată.

-Exact, făcu Mircea, parcă încurajat de construcţia lui Cristian, văzând cum teoria lui capătă aliaţi. Relaţia dintre raţiune, adică încercarea voastră de a cotrobăi printre sentimente şi iubire, cred că o înţelegi doar dacă ai iubit vreodată cu toată fiinţa ta. Altfel este ca şi cum un orb ar vorbi despre descompunerea luminii în culori.

-Tu vrei să trăieşti o iubire adevărată şi după aceia să analizezi relaţia dintre dragoste şi raţiune? se miră Cristian. Nu vreau să fac statistică dar cu siguranţă că procentul posibilităţilor de a trăi aceasta dragoste, nu te-ar avantaja. Îţi doresc să-mi spui din experienţă ce părere ai şi care este relaţia şi asta cât mai repede. Eu prefer însă calea mai rece, pentru că este mai simplă şi mai pe înţeles. Încercând să explici dragostea trăită, rişti să nu te mai înţeleagă nimeni, pentru că am impresia că dragostea şterge limitele şi constrângerile de care oamenii au nevoie. Mulţi nu-şi pot imagina existenţa fără "carotte et batton" adică fără bine şi rău, fără a fi struniţi prin răsplată sau pedeapsă. Şi la urma urmei, cui crezi tu că poţi explica dragostea adevărată, chiar dacă a-i trăit-o? Poate că o să ajungi să vezi că însuşi termenul de dragoste este prost înţeles sau deformat de majoritatea oamenilor şi ai să constaţi că o persoană care zice că te iubeşte, dacă ar fi la o adică, te-ar pedepsi pentru că aşa scrie într-o carte, pentru că aşa a înţeles ea că este bine. Bănuiesc că dacă vei încerca să vorbeşti despre dragostea adevărată sau despre metafizică în creştinism, te vei certa cu toată lumea şi vei avea ocazia să te feliciţi că trăieşti în vremurile acestea, pentru că dacă nu, ai fi fost ars pe rug cu fast şi pompă în piaţa publică, dând un spectacol grandios, la care să se holbeze amuzaţi toţi idioţii !

În cameră se lăsă liniştea pentru câteva momente

-În aceste condiţii, continuă Cristian, eu prefer să-mi folosesc inteligenţa pentru a descoperi câte ceva din lucrurile interzise, să mă asigur că indiferent dacă nu voi avea ocazia să le cunosc în practică, pe viu, măcar cu mintea să le gust.

-Nu înţeleg cum ai vrea să le guşti cu mintea, când sunt inaccesibile, făcu Mihai nedumerit.

-Dacă nu aş vedea lumina niciodată dar aş putea să-mi explic sau măcar să încerc, principiul cuantelor de lumină, tot aş ştii ceva, aş fi mulţumit că măcar am încercat şi i-am rupt luminii măcar o parte teoretică…

-În afară de satisfacerea sumară a orgoliului propriu, nu cred că ai reuşi nimic mai mult, răspunse Mihai liniştit.

-Poate că în stadiul acesta nu dar pot merge cu mintea şi mai departe şi poate că undeva, o să am o satisfacţie reală prin cunoaştere…

-Aş da orice să pot ştii dacă ai dreptate sau nu, spuse Mircea, nereuşind să se rupă de ideea pe care i-o servise Cristian.

-Nu ar fi greu deloc, interveni Petrescu cu un zâmbet larg, pe un ton insinuant. Nu rămâne decât să porniţi fiecare pe calea de cunoaştere a celuilalt (cu toate că nu se poate spune până acum care este calea fiecăruia) şi să încercaţi să o infirmaţi, pentru că dacă ar fi să o afirmaţi pe a voastră, atunci imaginaţia v-ar putea juca feste. Aşa că, fără să vă mai certaţi, vă duceţi frumuşel într-un loc departe de lume. Unul începe să studieze prin metode raţionale, poate chiar prin cea a lui Thomas d`Aquino iar altul prin metodele isihaste sau mă rog, după cum spunea Jung, unul pe partea introvertitului, vezi Platon iar altul pe cea a extrovertitului, vezi Aristotel. Ordonat, studios şi cu reguli şi principii bine trasate. După care, vedeţi la ce rezultate ajungeţi şi le comparaţi. Aveţi însă grijă, că dacă mergeţi pe aceste două tipologii, tot de la Jung citire, să nu luaţi ca modele pe Tertullian şi Origene. Nu de alta dar cine o să-l imite pe Origene, ştiu că nu o să-i fie prea bine…

Toţi începură să zâmbească în afară de Cristian, care rămase îngândurat.

-Da, da…Să te duci matale în pustiurile Egiptului, ca să faci experimente de tip newtonian pe Dumnezeu, râse Mihai. Chiar aşa, asta chiar seamănă a experiment… Iar acum, nu facem altceva decât să îndepărtăm factorii ce ar putea influenţa din exterior experimentul. Bine că nu ai zis să ne închidem într-un laborator sau mai bine sub un clopot de sticlă…

-Şi dacă totuşi, am face experimentul şi nu în laborator, ci prin munţi? spuse sec Cristian, rămânând cu privirea în gol.

Râsetele se opriră brusc, toţi ochii aţintindu-se spre Mihai, care nu ştia ce să înţeleagă din propunerea lui Cristian.

Rămase aşa, încercând să înţeleagă dacă nu cumva Cristian exagera, vroind să-i testeze hotărârea, credinţa în ideile sale, pentru a-i arăta în faţă tuturor că nu au nici o valoare? Pentru a mai câştiga ceva timp, întrebă uitându-se în ochii lui Cristian vânând cea mai mică şovăire. Şi cu serviciul cum rămâne?

-Ne luăm un concediu fără plată, pentru un an de zile, răspunse simplu Cristian.

-Şi cu şcoala? Că doar mai avem…

-Facem o mică întrerupere de studii, nu este nici o problemă, au mai făcut şi alţii şi nu pentru scopuri nobile. N-o să fim nici primii, nici ultimii.

-Când plecăm şi unde anume? întrebă Mircea, încercând să copieze hotărârea şi calmul lui Cristian, ridiculizându-le.

-Mâine dimineaţă, Schitul Lacul de pe muntele Athos, răspunse la fel de hotărât Cristian, fără a lua în consideraţie insinuările lui Mircea.

George, unul dintre colegii lor, care până atunci nu spusese nimic, încercǎ să detensioneze atmosfera.

-Terminaţi, măi, cu prostiile. Avem atâtea de făcut…

-Mâine dimineaţă, zici? întrebă mai mult pentru el Mircea, întrerupându-l fără menajamente pe George şi fără să mai aştepte un răspuns, adăugă: de ce nu?! şi întorcându-se spre George îi spuse serios, parcă pentru a-şi vărsa nervii pe el: Iar tu, pentru că nu ştii când să taci, o să te ocupi de toate formalităţile de la serviciu şi pentru şcoală…

Fortmann rămăsese îngrămădit pe scaunul lui, nevenindu-i să creadă că în acele clipe, doi dintre colegii lui, plecând de la o simplă controversă teoretică, aveau să meargă pentru un an la mănăstire. Se aştepta ca unul dintre ei să cedeze şi să înceapă să râdă, după care ar fi râs toată lumea iar celălalt, care ar fi rămas ferm pe poziţie, ar mai fi întărit de două, trei ori, că el chiar ar fi plecat a doua zi şi până la urmă ar fi plecat fiecare la casa lui, pentru a se odihni. Şi totuşi, nimic din acest scenariu nu se întâmplă.

Cei doi păreau împăcaţi cu decizia luată.

Atunci să bem pentru experiment, tună Petrescu şi să vedem cu ce puteţi pleca mâine dimineaţă. Şi poate că facem chiar traseul, sunt deja curios. 

Atmosfera din cameră devenise cât se poate de serioasă, pierzându-se orice urmă din buna dispoziţie anterioară. Chiar dacă numai Cristian şi Mihai se angajaseră în călătorie, toată lumea din încăpere era apăsată cumva de plecarea anunţată a celor doi, pentru că toţi, prin tăcerea lor, făcuseră jocul posibil, le încurajaseră sau stârniseră orgoliile, aşa că nimeni nu se simţea confortabil. Chiar şi Petrescu, care vroia să pară bucuros că scapă de cei doi, că nu o să mai fie nimeni care să-l bată la cap, prin veselia lui vizibil forţată nu făcea decât să arate cât de încurcat era. Fortmann rămăsese nemişcat pe scaunul său, concentrat la maxim, pentru a nu scăpa nimic din ce se discuta. Pentru el, totul părea o nebunie şi dacă nu ar fi văzut feţele celor doi, ar fi putut crede că este doar o farsă. Dar, cu cât îşi dădea seama că hotărârea este reală, cu atât îl captiva mai tare acea idee. Colegii lui, poate că-şi jucau cariera în momentele acelea şi unde mai pui şi experimentul, care în sine părea de o «impertinenţă» de necrezut. Era prima dată când vedea pe cineva că vrea să facă un experiment «ştiinţific» în probleme metafizice iar asta i se părea nebunie curată. Nu era el omul religios care să vadă în asta o blasfemie, cu toate că-i trecuse instinctiv prin cap şi varianta aceasta. Dar îşi păstrase sângele rece de inginer şi încercase să vadă problema altfel, strict din punct de vedere uman oricum era exagerat. Văzând cu câtă seriozitate se aplecaseră toţi asupra unei hărţi pentru a stabili traseul, începu să regrete că se afla acolo, de parcă simpla prezenţă l-ar fi acuzat de o crimă care-l va urmări toată viaţa, indiferent de pedeapsa pe care ar fi ispăşit-o pentru ea. În scurt timp, coordonatele principale erau stabilite. Se pleca în zorii zilei, de lângă Cernavodă, unde se aflau şi trebuia să se ajungă la Schitul Lacul, de pe Muntele Athos.

-Şi mai departe? întrebă Mircea curios. Unde mergem exact? Unde trebuie să ajungem? Că asta ai uitat să spui. Sau pregăteşti vreo surpriză?!

-Nu e nici o surpriză, răspunse Cristian, fără să ridice ochii de pe hartă. Mergem la «Lacul», un schit românesc de la Athos, am acolo un prieten… Sau cel puţin aveam, pentru că de câţiva ani nu am mai primit nici o veste de la el.

-Şi dacă bănuielile tale se verifică iar cunoştinţa ta nu mai este acolo?

-Nu se întâmplă nimic, noi ne vedem de treabă. Găsim unde să dormim, măcar pentru început. După aceea ne adaptăm cumva la mediu.

-Bine, bine dar cum o să ajungeţi până în Grecia fără vize, fără bani, fără…nimic? încercă iarăşi George să participe şi el cumva la discuţie, fără să-şi dea seama că tot ce spunea era contra plecării celor doi.

-Ştii ce? răspunse Cristian, care brusc devenise purtătorul de cuvânt al echipei prin hotărârea lui tot ceea ce vreau eu şi ce-o să fie cel mai greu, este să plecăm de aici. Când şi cum vom ajunge, asta o să vedem. Mai precis, nici nu vreau să mă gândesc, să-mi fac calcule şi planuri. Ai auzit de ordinele cerşetoare?

-Bineînţeles că am auzit, protestă George.

-Atunci nu mai pune întrebări stupide, i-o reteză scurt Cristian.

După ce dădu câteva telefoane, Mircea veni cu rezultatul: Mâine la ora cinci, pleacă o cursă care ne duce până la Bucureşti 

-Atunci nu mai avem prea mult timp, spuse Cristian. Trebuie să ne facem bagajele. Vezi să nu-ţi uiţi colecţia de papioane.

-Cum să o uit? replică Mircea. Ştii că nu m-aş putea despărţi de ea, mai ales în condiţiile date.

-Să bem în cinstea experimentului, strigă Petrescu entuziasmat.

-Dar nu aveţi aprobarea de la Athos, vă trebuie o invitaţie! mai că strigă George, simţind că are ceva de spus şi că nimeni nu-l băga în seamă, că erau să facă toţi o greşeală fundamentală iar el putea să ajute, benevol.

Toţi ochii se aţintiră instinctiv spre Cristian, care îşi bău paharul până la capăt netulburat, terminând cu o grimasă ce trebuia să-i lămurească pe ceilalţi că se gândeşte.

-Corect! Nu putem pleca mâine, fără să ne asumăm riscuri prea mari şi până la urmă, inutile. Poate că ar fi mai bine să mai stăm o săptămână sau chiar două şi între timp să ne rezolvăm toate formalităţile.

-Pot să pariez că peste două săptămâni nu mai plecaţi, spuse Petrescu sarcastic, în timp ce-şi mai turna un pahar.

-Asta rămâne de văzut, interveni Mircea. Dacă nimeni nu cedează nervos în cele două săptămâni, atunci vom fi mult mai bine pregătiţi, cel puţin psihologic şi bineînţeles, cu toate actele în ordine.

-În sfârşit v-aţi trezit, interveni George, fericit că-şi impusese punctul de vedere. Cel mai simplu, ar fi să găsiţi un vapor din Constanţa, care să vă ducă direct în Grecia. Aşa scăpaţi de o grămadă de formalităţi. Cine ştie, poate aveţi noroc.

Cristian îl privi de data asta cu atenţie, aştepta să-şi termine ideea şi când fu sigur că nu-l întrerupe, adăugă cu mult calm: Nu-mi place deloc să amân lucrurile dar de data aceasta, chiar este necesar… Oricum, aş vrea ca fiecare, să se mobilizeze şi să ne ajute cumva, că doar este mândria tuturor în joc. Şi după cum vedeţi, nu ştim toate regulile jocului.

-Poate că ar trebui să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească spuse Mircea. De ce să ne facem atâtea probleme?

-Asta ar fi trebuit să fie replica mea, îl întrerupse Cristian. Obişnuieşte-te de acum să fii raţional şi lasă mistica pentru mine. Când n-om mai putea face noi nimic, îi cerem ajutorul. Până atunci însă, aş prefera să-I mulţumim, doar.

-Aveţi de la mine o mie de franci, spuse George brusc. Nu este foarte mult dar sper să vă ajute cu ceva. Oricum, bursa este puţin cam mare pentru mine…

-Eu va dau nişte pulovere pe care vroiam să le arunc…, făcu Petrescu, râzând. Cred că am să vi le dau vouă. Glumesc, se scuză repede. Am să-mi fac un calcul cu banii şi am să văd cu cât pot să contribui şi eu.

Ca la un semn, toţi începură  să spună cu ce participă, de parcă erau la o licitaţie. 

Cuprins de euforie, Fortmann promise că el va plăti drumul, oricât ar costa. Bani nu avea foarte mulţi la el dar putea rezista, orice ar fi fost, până veneau întăririle de acasă.

Se făcu şi o listă cu obiecte folositoare, listă ce semăna mai mult cu a unor alpinişti. Se adunaseră saci de dormit, haine groase, veselă de aluminiu, lampă cu gaz, etc.

Într-un târziu, se mai bău un rând şi fiecare plecă la casa lui.

Fortmann nu putu dormi noaptea aceea. Stătu cu ochii în tavan şi revăzu tot firul discuţiei, după care îşi imagina tot felul de scenarii. Asistase la un lucru absolut nou şi neaşteptat, la o schimbare de destin poate iar asta-l tulbura. Fără să vrea, începu să-şi analizeze viaţa, aşa cum o percepuse el până atunci. Nimic deosebit, îşi spuse. În afară că am făcut tot ce trebuia, la timpul potrivit, ca după o programă şcolară bine organizată şi că am toate şansele să-mi găsesc o programă la fel de complexă şi de aici înainte, nu văd ce-ar putea apărea. Trăiesc bine, nu mă pot plânge. Toată lumea este mulţumită, eu sunt împăcat cu gândul ca toată lumea este mulţumită şi aşa mai departe. În schimb, nu am trăit nici o secundă măcar, sentimentul de schimbare totală de destin, aşa cum am trăit-o în seara asta, urmărindu-i pe cei doi. O fi doar adrenalina de moment? E posibil dar în acele clipe, am simţit că ies din cotidianul meu în care pot prevedea cu certitudine destul de mare toate evenimentele şi intru în altă lume de aventură şi mister, unde nu mai depinde totul de mine. Să-mi fi descoperit eu aseară, latura religioasă a fiinţei mele? Să fi încercat pentru o fracţiune de secundă misterul transcendentului ? Hm, posibil. Dar dacă totuşi este doar o iluzie? Dacă mâine nu o să-mi mai aduc aminte nimic? Cu toate că, la fel de bine pot să mă întreb dacă mâine, în loc să uit totul, o să văd că nu mai pot să mă desprind de acel sentiment de nesiguranţă?

Ceasul sună exact când Fortmann era pe punctul de a adormi. Ar fi lăsat cu plăcere să sune acel ceas mult şi bine, fără să se dea jos din pat dar datoria îl făcu să sară în picioare. În timp ce se îmbrăca, îşi aduse aminte de discuţia de aseară, însă acum era mai preocupat să ajungă la timp la serviciu, decât să se mai întrebe despre naturii trăirilor sale.

La serviciu avu surpriza ca nimeni să nu pomenească toată ziua absolut nimic despre întâmplarea din seara trecută, de parcă nici nu ar fi avut loc. Colegii lui îşi vedeau de treburi, conştiincioşi ca de fiecare dată, păstrând pentru el doar acea politeţe rece cu care se obişnuise deja. Lucrurile s-au mai clarificat puţin când, după vreo două zile, George a dispărut iar Fortmann a tras concluzia că acesta se ţinea de cuvânt şi aranja actele de plecare ale celor doi. În acelaşi timp, îi era din ce în ce mai clar că, trecând peste bunăvoinţa lui de a sponsoriza expediţia, nu intrase cu adevărat în grup iar asta îl mâhnise mult. Dacă nu ar fi ştiut nimic, dacă nu ar fi asistat la discuţia aceea, ar fi fost simplu. Dar acum, când cunoştea nişte amănunte, se simţea nedreptăţit, marginalizat, exclus şi asta era greu de suportat. În fiecare noapte, adormea făcând strategii cum să se apropie iarăşi de grup. A avut mai multe variante dar nici o ocazie să le pună în practică. O singură şansă îi mai rămăsese şi anume, ca cei doi să nu fi uitat de promisiunea lui şi să îl contacteze înainte de a pleca, pentru a le da banii promişi. Atât îi mai rămăsese. Dar nici aşa nu era satisfăcut, pentru că, indiferent cât i-ar fi datorat, prea multe nu ar fi putut să-i spună în acel moment. Mai mult de nişte mulţumiri, promisiuni că îi vor scrie şi poate ceva din planurile de drum, nu aveau ce să-i spună.

Acum stătea în pat, pe întuneric, cu ochii închişi şi îşi repeta că nu va afla niciodată mare lucru din experiment. «Dar până la urmă, de ce te simţi nedreptăţit? se întreba, enervat de starea lui depresivă, pe care nu o putea controla deloc. Ce vrei în fond? Să ţi se facă un raport complet, să se ţină un jurnal de bord doar pentru tine? Nu, nu vreau asta! îşi răspunse puţin intimidat. Şi atunci ce vrei? se răsti iarăşi la el, intrând pe poziţia dominantă. Nu ştiu ce vreau dar nici nu pot sta deoparte. Nu ştiu dacă o să mai am ocazia să văd aşa ceva sau să-mi pun atâtea întrebări… Şi totuşi nu-i asta sau nu numai asta, recunoscu el. Se ridică nervos şi bău nişte apă din cana de pe noptieră. Poate că simplul fapt că nu pot să adorm, mă enervează şi nu chestiile aşa zis metafizice. Sau poate că nu! Cine ştie? Nu este nimic clar în capul meu. Oricum, nu mai am foarte mult şi o  să plec la Paris iar acolo, bănuiesc că o să uit repede de toată secretomania şi misticismul ăsta est-european, bolnăvicios şi contagios. Lasă cana pe noptieră şi îşi prinse capul în mâini. «Sau poate că nu am să uit aşa de repede… Prostii! Acelaşi sentiment de copil râzgâiat. Vreau ceva la care nu pot să ajung şi mai am puţin şi o să izbucnesc în plâns. Poate poate s-o îndura cineva să mă audă şi să-mi dea jucăria. Este exact acelaşi sentiment ca şi cu impulsurile mele acute de dragoste, legate de câte vreo necunoscută pe care o vedeam pentru prima si ultima dată. Infantilism, ce să mai.» Pentru câteva fracţiuni de secundă, păru că a găsit răspunsul la frământările sale dar simţi sentimentul acela acaparator, revenind cu şi mai mare forţă. Se ridică din pat şi începu să se plimbe prin cameră, cu paşi mari. «Şi totuşi, parcă de data asta este ceva mai mult. E posibil să se fi trezit religiozitatea din mine şi dacă este aşa, asta nu o să se potolească repede… E grav, atunci. Timpul le va lămuri pe toate!» Se culcă la loc iar înainte de a-şi interzice să se mai gândească la ceva coerent, îşi spuse: «Asta îmi mai trebuia acum, religiozitate, că în rest le aveam pe toate…» Într-un final adormi dar se trezi tot în noapte, transpirat tot şi cu un vis proaspăt în minte, un vis ce încă şi-l mai putea aminti. Nu-şi mai amintea bine cum se făcuse dar se afla cu cei doi pe un munte. Cei doi se certau de mama focului iar el lua notiţe, scriind într-o carte groasă şi atât de mare, încât trebuia s-o sprijine pe ceva ca să poată scrie. Se simţea ca şi cum ceilalţi doi nu i-ar fi simţit prezenţa iar asta îl amuza nespus. Acum că se trezise, avea o stare plăcută. Nimic din supărarea cu care se culcase, nu mai rămăsese în mintea lui. Fără să se mai gândească mult, îşi spuse: «Am să mă duc şi eu cu ei, chiar dacă vor sau nu. Văd eu cum să fac să particip la expediţie! O să-mi iau rucsacul cel nou, am şi bocanci de munte, bani sunt destui… Mai rămâne să le scriu la cei de la facultate şi poate şi celor de acasă. Dar de plecat, tot plec. Adormi la loc, făcându-şi planurile de plecare. Dimineaţă, ceasul imens de pe noptieră îl trezi violent. Sări din pat şi maşinal, începu să-şi facă toaleta de dimineaţă. Simţea că a uitat ceva important dar nu ştia ce. Acel sentiment că visase frumos dar ca uitase ce a visat alaturi de parerea de rău, persista în mintea lui. Totul se lămuri însă, când dădu cu ochii de rucsacul de pe dulap. Îşi aduse aminte imediat, de toate planurile lui, inclusiv de visul haios pe care îl avuse in acea noapte iar asta-l învioră şi mai tare. De acum era hotărât. Îşi lua vacanţă. După atâta muncă, de ce să nu merite şi el o săptămână de vacanţă, undeva la munte ?

În loc să fie îngrijorat de viitorul apropiat şi de propriile lui decizii luate cam repede. Se simţea, din contră, eliberat de ceva apăsător. Nici nu se chinuia să se gândească mai mult. Îi plăcea acea stare de spirit şi se gândi să şi-o menţină cât mai mult posibil. Un an de vacanţă, poate mai puţin, poate mai mult… Nici măcar asta nu vroia să mai calculeze. Cât o fi, o fi, îşi spuse cu zâmbetul pe buze, fiind iarăşi încântat de cât de inconştient era. Pe drum, îşi permise să-şi analizeze doar acel gând de libertate pe care-l simţea atât de viu. Conchise până să ajungă la serviciu, că trebuia să fie ceva legat de copilărie, atunci când nu prea avea griji, când era plin de vise şi idealuri. Acesta fu primul şi singurul răspuns pe care şi-l dădu. Nu pentru că nu ar fi putut găsi şi altele. Din contră, simţea că mai puteau fi şi alte răspunsuri posibile dar ǎsta-i plăcea. Şi cum se încadra în sentimentul de «vacanţă» pe care-l adoptase şi pe care-l consfinţise pentru aproape un an de zile, îl luă ca fiind cel mai bun posibil, cel mai tonifiant, deci cel adevărat. Ajuns la serviciu, se pomeni că face semne de la distanţă colegilor şi îi salută cu o dezinvoltură care nu-i era caracteristică decât atunci când era foarte vesel. Şi cum Cristian s-a nimerit să-i iasă primul în cale, fără să mai stea pe gânduri, s-a dus ţintă la el şi i-a întins mâna, luându-l pe acesta prin surprindere, chiar intimidându-l puţin, pentru cǎ la rândul lui, Cristian se simţi dator să se încline puţin, cu mult respect, atunci când strânse mâna ce îi fusese întinsă. Îşi reveni repede, puţin deranjat de slăbiciunea manifestată prin politeţea excesivă faţă de un coleg. Aşa  că se încruntă puţin dar rămase politicos. Fortmann îl salutase în franceză iar Cristian din reflex îi răspunsese în română. Fortmann continuă tot în franceză, pentru a nu se mai simţi inferior. 

-Ce se mai aude cu plecarea? Bagajele sunt gata?

Cristian ezită în primul moment să-i dea răspunsul, surprins parcă de întrebare.

-A, la plecarea noastră în căutarea nemuririi te referi?

-Exact ! Eram curios cum mai merg pregătirile. De cum am auzit planul, mi s-a părut interesant şi chiar am spus că o să vă ajut.

-Da, ştiu. Cum aş fi putut să uit aşa ceva?… Până acum, toată lumea a rămas pe poziţii. George a plecat să rezolve cu intrarea la Athos şi cu amânarea anului la Universitate. Petrescu a continuat cu ironiile, Cornel şi Alex au adus câte ceva din ce au promis şi cel mai interesant, Mircea nu a cedat nervos până acum. Sper ca toate acestea să meargă la fel de bine în continuare, mai ales că eu am expediat deja scrisoarea către maică-mea, spunându-i că mi-am schimbat adresa şi că pe viitor să-mi scrie la George. Nici nu ştiu dacă va bănui ceva dar îţi dai seama că va fi complicat. Trebuie să-i fac instructajul lui George, să-i las câteva modele de scrisori, câte ceva particular, pentru a se identifica indirect şi pentru a nu lăsa loc de bănuieli, etc. Dacă se mai aranjează şi cu amânarea anului la Universitate, chiar că nu o să mai pot da înapoi, va trebui să fac ceva. Iar dacă vor veni la timp şi invitaţiile de la Athos, atunci chiar că nu mă mai poate ţine nimeni să ajung acolo. Iar odată ajuns, cu sau fără experiment, tot o să-mi petrec luni bune în natură, departe de orice problemă şi emoţie. Dacă o să vină şi Mihai, atunci poate va fi şi mai interesant, pentru că sunt hotărât să pun în practică experimentul. Nu-mi este clar ce şi cum dar odată ajunşi acolo, ne lămurim noi.

-Care este partea ta? Mistica sau raţiunea? întrebă Fortmann zâmbind.

-Eu o să fiu cu mistica, adică cu sentimentul. Laconic, cum ar spune Petrescu. Asta chiar că este o încercare pentru mine. Până acum nu am făcut nimic la ordinul sentimentelor ci numai la îndemnul raţiunii. Sunt un om cerebral şi aşa îmi place să fiu. Şi ştii ce? Tin să le demonstrez la toţi, că toată mistica lor, nu se compară cu raţiunea sticloasă. Ce poţi să pui în faţa lui Kant? Spune şi tu. Spune-mi doar un ascet care, prin gândirea lui, să se compare cu marele filosof.

-Bine dar nu vezi că tu tot pe plan raţional rămâi? îi atrase atenţia Fortmann. Cum ai vrea să compari merele cu perele? Ai vrea ca asceţii să scrie filosofie, să se ia la întrecere cu Immanuel Kant ? Nu ar avea nici un sens.

-Ai dreptate, poate de aceea şi vreau să fac experimentul, ca să nu-mi mai poată nimeni reproşa că nu înţeleg nimic din mistică. Am s-o fac şi pe asta, stai fără grijă şi atunci mai vedem. Dar să ştii că pentru mine este clar, nu pot descoperi decât slăbiciuni, pe care nu o să le iert. Nu am spus că voi lasa raţiunea deoparte, asta în nici un caz. O să încerc o cunoaştere a divinului prin mistică dar analiza o voi face tăios, prin raţiune, aşa cum o înţeleg eu.

-Dar vei avea timp şi pentru asta?

-De ce să nu am timp? Vom stabili un program clar şi bănuiesc că vor exista şi o oră - două, pentru a pune pe hârtie tot ce se întâmplă, ca să am dovezi. Nu am cum să mă arunc cu capul înainte, fără a păstra un fir logic. Scrisul este chiar un exerciţiu pe care va trebui să-l facem acolo, pentru ca toate rezultatele experimentului să poată fi comparate.

-Poate că nu o să ai timp… insista Fortmann. Din puţinele lucruri pe care le cunosc, am o vagă impresie că mistica, bine făcută, ar trebui să te acapareze cu totul şi asta nu o să-ţi mai dea nici o posibilitate de a mai face analize din afară. Cum ai putea să intri într-o stare de meditaţie sau extatică şi să ieşi la o oră fixă pentru a face adnotări la rece? Este de necrezut că aşa ceva este posibil.

Cristian rămase pe gânduri, ducându-şi un deget la frunte, într-un gest caraghios.

-Nu ştiu. Încă nu este stabilit programul şi nici modalităţile exacte de punere în practică a experimentului. Asta trebuie discutat. Ce faci mâine seară? Poţi veni la o discuţie? O să-i convoc pe toţi, ca să stabilim amănuntele şi ar fi bine să fi şi tu acolo, ca să ne mai dai idei.

Frotmann simţi că este în avantaj, aşa că nu răspunse imediat.

-Sigur, am să vin, cum aş putea să vă refuz? La ce ar mai fi buni prietenii, dacă nici un sfat nu ar putea da?

-Bine, atunci rămâne pe mâine seară? Mă bazez pe tine!

Frotmann îl asigură că nu este nici o problemă şi că va veni. Şi strângându-i cu putere mâna, plecă mai departe, încântat de isprava sa.

De cum simţise ezitarea lui Cristian, la care ajunsese absolut întâmplător, sesizase o portiţă. Ideea era simplă. Trebuia să-l convingă pe Cristian şi pe ceilalţi, dacă era nevoie, că într-un experiment spiritual, subiectul nu poate să treacă de la o stare la alta maşinal, fără să fie influenţat sau fără să strice tot ceea ce construise până atunci, aşa că trebuia să fie cineva din afară care să monitorizeze tot, adică el. Prin urmare, printr-un algoritm simplu, devenea necesar, chiar indispensabil acestui experiment. Va fi un observator precis al tuturor indicatorilor… Da, o să facă în aşa fel încât,până la urmă se va lasa rugat să meargă în expediţie. Ideea aceasta îl făcea să zâmbească. Toate îi mergeau bine iar asta era un semn bun. «Bine dar eu nu cred în semne, îşi replică el de pe poziţia observatorului raţional, rol pe care îl şi începuse în joacă. Ei bine, va trebui  să te obişnuieşti să crezi, de ce nu ? Doar vei face parte din experiment». 

Ziua aceea trecu miraculos de repede iar el, la fel de miraculos, îşi păstra buna dispoziţie şi încrederea în sine şi mai ales în puterea lui de convingere. Acasă, mai lucrǎ la planul pe care trebuia să-l dezvolte pentru a le demonstra tuturor că un ascet, pe calea experimentului spiritual, nu putea să se împartă în două pentru a fi şi mistic şi raţional în acelaşi timp. Începu să-si construiască planul de idei, plimbându-se, cum îi era obiceiul, cu paşi mari prin cameră, ţinând un caiet în mână şi oprindu-se când îi venea vreo idee, pentru a o nota. Seara îl prinse obosit, aşa că adormi imediat, ajutat de simţul datoriei îndeplinite, odată încheiat lanţul de idei.

Ziua următoare, în pauza de prânz, primi de la Cristian invitaţia oficială, cu ora exactă la care trebuia să fie în aceeaşi casă unde se ţinuse şi prima dezbatere. Era prima dată când nu se ducea el la cineva din grup, ci era invitat. Şi nu de oricine, ci de Cristian. Simţise încă de dimineaţă, că privirile colegilor săi erau mult mai îngăduitoare, semn că ideile lui ajunseseră acolo unde trebuia iar convingerea lui era îndreptăţită. Lăsându-se purtat de gânduri, îşi dădu seama că ar putea nu numai să facă parte din expediţie dar chiar să o conducă, odată ce va avea un rol de arbitru sau de supervizor. Nu insistă asupra acestei idei dar nici nu o respinse. Reţinu doar încrederea ce i-o adusese în plus, devenind şi mai sigur pe sine. Cu cât treceau orele, cu atât era mai convins că avea să joace un rol important şi că nu trebuia să rateze ocazia.

Seara, la ora fixată, ajunse intenţionat cu zece minute întârziere, nu înainte de a fi repetat încă o dată raţionamentul pe care îl construise. Când a intrat în cameră condus de Mircea, tocmai se discuta despre traseu. În final rămăseseră două variante: vaporul din Constanţa sau trenul. Fusese lansată şi ipoteza unui drum pe jos până în Grecia şi aceasta ar fi ţinut loc şi de perioadă iniţiatică sau de anduranţa, ceea ce ar fi pus bazele unei conlucrări stabile şi sigure sau a unui eşec răsunător, în cazul în care hotărârea nu ar fi fost bine întemeiată de cei doi actori. Se respinsese această variantă, datorită timpului lung ce ar fi fost cheltuit până la începerea experimentului. Condiţiile erau prea clare pentru a fi neglijate. Trebuia să se ajungă repede intr-un mediu propice, specific ascezei şi iniţierii mistice, orice perioade pregătitoare fiind inutile. Acum se formaseră două tabere: una care susţinea plecarea cu vaporul, alta pe cea cu trenul, fiecare cu argumentele ei. Fortmann nu se mai obosi să le asculte argumentele. Pur şi simplu, se gândi ce i-ar fi plăcut lui. O călătorie cu trenul sau una cu vaporul? Deliberă repede. În tren era înghesuială şi zgomot de nesuportat la drumuri lungi. Vaporul în schimb, era varianta de dorit. O croazieră pe mare, aerul curat din larg, nopţile cu cerul plin de stele. Incomparabil. Chiar dacă durează mai mult cu vaporul, e mult mai bine, decise el. Mai aşteptă să se facă un moment de linişte şi interveni. 

-Nu v-am spus că vă plătesc drumul? Ei bine, acum vă spun că am o cunoştinţă, un vechi prieten în Constanţa, care va face rost de nişte locuri pentru Grecia sau poate chiar pentru Athos, cine ştie. Depinde de ce noroc avem.

Ideea fu acceptată imediat iar Cristian, luându-şi rolul în glumă, se simţi dator să adauge: să avem încredere în Bunul Dumnezeu, că ne va scoate în cale vaporul potrivit.

-Eu zic să nu-L punem pe Dumnezeu la treabă, să ne caute vapor, ci să ne facem noi planul bine, adăugă tot în glumă Mircea, după care continuă. Şi când crezi că vei avea un răspuns?

-Nu ştiu exact dar mâine dimineaţă sun la Constanţa şi în câteva zile o să avem un răspuns clar. Sper să nu vă dezamăgesc. Vǎ daţi seama că nu pot face minuni. Dacă aveţi noroc, bine, dacă nu… Încercăm şi alte variante. 

-Cum aşa ? Trebuie să avem credinţă…

-Ba eu zic să ne gândim bine înainte, replică iarăşi Mircea, pus pe glume, ceea ce-l iritǎ pe Petrescu.

-Măi oameni buni, ce-ar fi să fiţi serioşi măcar acum, când stabilim chestiunile importante?! Odată vǎzuti pe munte, puteţi face ce vreţi. Puteţi să vă faceţi un concediu de vis, după care să ne spuneţi cine ştie ce baliverne! Dar măcar până atunci, fiţi serioşi! 

Fortmann nu avea nici cea mai mică idee despre plecările şi destinaţiile vapoarelor din Constanţa şi nici vreun prieten nu avea pe acolo. Îl luase puţin gura pe dinainte dar nu era îngrijorat deloc. Avea să dea o fugă până acolo, să se intereseze. Până atunci, îi ducea el cu vorba...

Între timp, Cristian atacase problema, ce pentru el devenise capitală. 

-Tehnic vorbind şi asta datorită lui Fănică, mi-am dat seama cum o să facem posibil experimentul. Eu vreau să ştiu de la început ce instrumente, ce intervale de timp am la dispoziţie şi mai ales, cum se vor măsura rezultatele. Dacă nu ne punem de acord în toate problemele acestea, este posibil să nu iasă absolut nimic şi drept să fiu, nu am chef să alerg de unul singur şi să ajung al doilea. Cel mult un concediu plăcut, după cum zicea Petrescu. Şi spunând asta, îi aruncă celui numit o privire printre gene.

-Asta o să vedem la faţa locului, sări Mircea, tulburat parcă în planurile sale.

-Ba nu o să vedem acolo, ci chiar aici, pentru că eu nu vreau să risc să descopăr în vârf de munte, că am plecat degeaba, din moment ce nu avem la noi tot ce ne trebuie sau nu ne-am înţeles ce şi cum. Ce ştim până acum, este că unul va lua calea raţională, adică tu şi unul, adică domnia mea, va lua calea mistică, pentru a dovedi… nu ştiu exact ce! Adică mă rog, că variantele contrare sunt mai bune sau infinit mai bune, asta rămâne de văzut.

-Şi ce-ţi trebuie mai mult? făcu încurcat Mircea.

-Cum să-ţi desenez? întrebă sarcastic Cristian. De la o simplă idee, până la a-ţi construi o metodă de cercetare şi de analiză a rezultatelor, este enorm. Şi uite că am ajuns şi la o altă problemă. Cum faci diferenţa dintre cercetare şi analiză? Cine îţi garantează că făcând parte din experiment, mai poţi face aprecieri juste? Eu înţeleg să ne lăsăm în voia experimentului, odată ce ne încumetǎm să facem experimente pe seama lui Dumnezeu, nu zic nu dar de ce să nu stabilim ceva clar dinainte? Pentru mine, să spunem că este ceva mai clar. Am materiale de studiu, ca să nu credeţi că nu m-am informat bine. Mi-am scos o bibliografie serioasă în ceea ce priveşte isihasmul, cu toate controversele şi metodele, mi-am comandat şi nişte dicţionare de greacă şi cu puţinele mele cunoştinţe, voi încerca să caut ceva şi prin bibliotecile de acolo. Sau poate şi mai de dorit, ar fi să întâlnesc oameni care să ne explice direct rugăciunea. Poate că asta ar fi calea cea mai bună dar cum nu avem nici un crampei de siguranţă, o să îmi iau ca acoperire şi bibliografia. Iar în primele săptămâni, dacă nu luni, o să mă pun la punct. Dar tu? Tu ce ai să faci?

Mircea nu păru deloc incomodat. Ba din contră, îi plăcu întrebarea pentru că avea şansa să arate că nu stătuse degeaba până atunci şi că luase totul în serios, că făcuse şi el muncǎ de cercetare. Vroia să păstreze ideile lui pentru o lovitură de graţie mai târziu dar şi acum se nimerise bine, pentru că era în faţa tuturor iar Cristian îl luase cam de sus. 

-De la Aristotel la Thomas din Aquino, sunt o grămadă de metode…

-Ce metodă ai putea lua de la Aristotel, pentru a-L căuta pe Dumnezeu? întrebă Cristian iritat, nelăsându-l să-şi ducă ideea până la capăt.

-Logica. Nu ţi se pare de ajuns?

-Măi frate, mai lasă-mă cu învăluirile astea pretenţioase, cu care nu spui nimic. Spune concret ce-ai să faci!

Mircea zâmbi satisfăcut. Cristian îi ridicase mingea la fileu iar el nu putea să reziste la aşa ceva.

-După câte am înţeles eu, tomismul încearcă o soluţie de compromis între dominarea inteligenţei şi dominarea raţiunii practice, adică a voinţei, aşa că încearcă a distinge între un aspect absolut al relaţiilor dintre cunoaştere şi acţiune, privite în ele însele şi un aspect relativ al acestor relaţii, în raport cu ceea ce pot atinge în noi şi în afară de noi. Prin urmare, el acordǎ întâietate intelectului asupra voinţei în ordinea speculativă, subordonând inteligenţa voinţei, în ceea ce priveşte ordinea acţiunii.

Toată ordinea vine din inteligenţă iar inteligenţa, cunoaşterea noastră, se îndreaptă spre lucruri, cu condiţia ca acestea să fie în afara noastră. Prin acţiunea ei, le cuprinde în esenţa lor. Prin urmare, tot ce trebuie să fac eu, este să observ. Cu voinţa este altceva. Ea se îndreaptă spre lucruri, în măsura în care sunt în noi. Nu le prinde decât în act, adică în existenţa lor concretă, ceea ce vei face tu, bănuiesc.

Cristian rămase pentru câteva momente încruntat, căutând să-i dea o replică dar nu era sigur că a înţeles ceea ce spusese Mircea. Nici nu reţinuse bine şirul ideilor iar asta nu îi lăsa nici o şansă de contraatac.

Când încă liniştea domina încăperea iar Mircea îşi savura victoria prin knock out, Fortmann se trezi vorbind, cu aceeaşi dezinvoltură pe care o avea de două zile.

-Nu pot spune că n-am înţeles niciodată ideile lui Toma dar parcă acolo mai era ceva interesant în ceea ce priveşte cunoştinţa. Aceasta se îndreaptă spre lucrurile din afara, cum bine spuneai dar le cunoaşte doar prin analogie cu ideile pe care le avem în noi. Practic, cunoaşterea este doar o replicare ideatică a lucrului, pe care o formăm în noi. Pentru a merge mai departe, ceea ce rezultă din metoda ta este că, raţiunea nu face decât să-ţi transforme o noţiune care reflectă şi face contactul cu realitatea, în lucru conştiinţă iar acesta prin realitatea lui, nu face decât să devină un obstacol între subiectul cunoscător şi realitatea de cunoscut.

Intervenţia lui Fortmann avu un efect neaşteptat, de răsturnare de poziţii. Mircea rămăsese încurcat, nemaiînţelegând nimic iar Cristian prinzând un fir, sări de pe scaun, gesticulând.

-Acum îmi dau seama unde baţi. Nu Mirciulică, aşa nu merge. Nu o să te ascunzi în spatele unor teorii încâlcite, numai ca să faci pe deşteptul. Nu! Eu nu o să accept să mă implic, să muncesc de să-mi sară ochii şi tu să stai deoparte şi să râzi de mine, încercând să mă încui cu speculaţii metafizice. Ori facem ceva concret, cu cap şi coadă, ori stăm acasă şi ne vedem de treabă, ca şi până acum.

Unda de şoc parcurse toată camera instantaneu, aşa că toţi săriră, unii pe Mircea iar alţii pe Cristian, pentru a-i convinge să nu renunţe la proiect. În mijlocul vacarmului, Petrescu ţipă cât îl ţinu gura, ca să-i facă pe ceilalţi să înceteze însă până ce nu aşeză cu forţa pe scaun pe doi dintre protestatari, nu reuşi să se impună.

-Nu are rost să ne certăm acum! Nu are rost! Bă, voi nu auziţi!

Cum ţipetele lui le acopereau pe ale tuturor celorlalţi, într-un final se făcu linişte.

-Dragii mei, dacă tot aţi dat-o pe citate, atunci să vă spun şi eu unul de la Pascal. El spune aşa :«dacă în ordinea cunoştinţelor omenesti trebuie să cunoşti spre a iubi, în ordinea celor dumnezeieşti, trebuie să iubeşti spre a cunoaşte.» Deci, dacă luăm de bună afirmaţia, ceea ce pare şi logic, atunci este limpede că amândouă părţile trebuie să meargă spre o formă de cunoaştere. Că doar aici vroiam să ajungem… Na, că am uitat şi de unde am plecat şi unde vroiam să ajungem!… Eu însumi, care am fost cu ideea şi deja nu mai sunt sigur ce vreau să ştiu!...

-Să-ţi reamintesc atunci, interveni prompt Mircea.

-Nu este nevoie, nu te deranja! Ce vroiam  să spun, este că poate am fixat un obiectiv mult prea larg. Ne trebuie ceva mult mai precis, pentru a ne putea concentra. De pildă, ce ar fi ca ambele părţi să treacă prin asceză, după care, unul se va adânci în practicile cunoaşterii divine, adică a dialogului cu divinitatea, prin metode clasice, vezi isihasmul iar celălalt pe o cale critică, să-i spunem … modernă.

-Ce înţelegi prin modern? făcu Mircea suspicios.

-După ce ambele părţi vor ajunge la o cunoaştere, metodele de clasificare să fie opuse, adică să se meargă pe raţiune şi pe simţire, ca două modalităţi diferite.

-Ce pot să înţeleg eu până acum, este că drumurile de cercetare se vor despărţi doar după un parcurs comun.

-Cam aşa ceva. Altfel nu văd cum am putea face ceva. Este vorba de o lume spirituală. Dacă nu intraţi în ea, cum puteţi să o cercetaţi? Chiar dacă ai merge pe metoda tomista, tot trebuie să ai în vedere un fond teologic empiric, altfel nu mai este teologie. Iar dacă nu mai este teologie, nu mai putem analiza nici biserica şi nici raporturile omului cu Dumnezeu, din interior, ci doar cu o privire exterioară, superficială şi intuitivă, nicidecum bazată pe certitudini.

Nici Cristian şi nici Mircea nu păreau convinşi de idee. 

-Discuţia a plecat, dacă-mi aduc bine aminte, de la opoziţia pe care a găsit-o Cristian între Biserică, ortodoxie şi religiozitate sau teologie liberală, raţională.

-Opoziţia a găsit-o Mircea, îl corectă Cristian.

Fortmann se făcu că nu l-a auzit şi continuă, pentru a nu-i lăsa timp lui Mircea de a replica, existând pericolul de a ieşi o controversă în doi timpi, de genul «ba da, ba nu». De la un fond comun trebuie să se plece, aşa cum spunea şi Petrescu. La urma urmei, trebuie să descoperiţi dacă, de la un punct, cunoaşterea poate fi independentă sau trebuie să fie mereu instituţionalizată. Mie asta mi se pare interesant.

-La ceva de genul ăsta mă gândeam şi eu, spuse repede Petrescu.

Cristian şi Mihai se priviră reciproc, pentru a observa fiecare reacţiile celuilalt şi sfârşirăprin a se pune de acord din priviri. Cert este că nimeni nu mai ştia exact ce trebuia să facă dar se acceptase tacit să se continue experimentul. 

-Iar cu observaţia…, habar nu am, se grăbi Mircea să adauge, ca să schimbe discuţia.

-Dacă tot le ştii pe toate, ar fi bine să te gândeşti şi la asta. Prins de atâtea idei şi reflecţii, cu câte o să ai de făcut, cum crezi că vei mai putea să-ţi analizezi rezultatele?

-De ce nu? Sunt raţional în experiment şi nu fac decât să rămân raţional, pentru a-mi verifica rezultatele.

Aici interveni Fortmann, pentru că se gândise la această întrebare: Un control din afară, trebuie să existe. Poţi să aluneci în cadrul experimentului tău pe căi bătătorite deja şi să-ţi dai seama la urmă, că nu ai făcut nimic altceva decât să spui ce au spus şi alţii. În plus, uiţi o latură esenţială. Dacă vorbeşti de Toma şi de metoda lui, atunci nu poţi să rămâi numai raţional, trebuie să îmbini raţionalul cu rugăciunea. Trebuie să intri într-o stare necesară cunoaşterii raţionale a spiritualităţii. De asta vă duceţi acolo. Altfel, experimentul s-ar fi putut derula şi aici, fără nici o problemă. În plus, vedeţi că nu aţi plecat de la cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiune, ci de la Biserică, de la ce înseamnă ea şi cum se manifestă. Aşa că, fără a face parte din Biserică, fără a participa la ea, nu vei putea avea materia de bază pentru a raţiona. Altfel, ce ai face tu s-ar numi filosofie carteziană şi nimic mai mult.

-Ştii ce? răspunse Mircea. Pentru mine este simplu, trebuie să demonstrez că această teorie nu merge şi gata!

-Nu bătrâne, aşa nu merge! sări Petrescu. Cum aşa ? Tu pleci cu concluzia trasă de la început? Atunci ar trebui ca tu să fii primul monitorizat, pentru ca nu cumva să faci doar un simulacru din tot experimentul.

Fără a mai avea entuziasmul de început, se apucară iarăşi de făcut lista bagajelor ce trebuiau luate, printre care intrau “donaţii» şi  «investiţii» de ultim moment. Listele lărgite erau făcute deja, aşa că s-a trecut printr-un sistem de vot destul de ciudat, la o eliminare a surplusurilor nefolositoare în viziunea «investitorilor», spre disperarea «beneficiarilor» ce începeau să simtă răcoarea ascezei coborându-se peste ei, cu ajutorul democraţiei.

Şedinţa de lucru se ridică cu puţin înainte de miezul nopţii, când mai rămăseseră multe de stabilit, urmând ca într-o reuniune viitoare, să se pună toate la punct, George fiind aşteptat cu răspunsurile de la Athos iar Fortmann cu planul de drum.

Nici nu apucă Fortmann să se îndepărteze bine de casa unde locuia Mircea, că se auzi strigat din întuneric. După  câteva momente, îl putu ghici pe Petrescu care îl ajunsese din urmă iar acum încerca să-şi tragă răsuflarea.

-Unde te grăbeşti aşa, bătrâne? He, he, frumoasă lecţie i-ai administrat lui Mircea! Lasă, nu-i nevoie să te scuzi, făcu Petrescu când văzu uimirea cu care îl privea Fortmann Mircea a meritat-o din plin şi de altfel, ne-ai salvat pe toţi de la ignoranţa indusă pervers, doar în scopuri meschine. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu erai acolo. Cred că am fi fost toţi nişte victime ale ignoranţei şi cum nimeni nu s-ar fi găsit să-i dea replica lui Mircea dar în acelaşi timp pierzând scopul experimentului, s-ar fi ajuns până la urmă la un fiasco total. Eu nu zic că Mircea nu este băiat bun. Dar este vanitos până la Dumnezeu şi înapoi. Ai văzut cum s-a pregătit? Nu mă mir ca mâine să mai vină şi cu alte idei ciudate dar mă bazez pe tine că ai să-l potoleşti. De altfel, cred că a căpătat ceva frică de tine, după ce i-ai făcut astăzi. Nu a mai avut curaj să spună nimic în ceea ce priveşte drumul. Şi acum ia spune, cum faci cu biletele acelea?

Fortmann răsuflă uşurat la adăpostul semiîntunericului, când înţelese unde vroia să ajungă Petrescu. În acelaşi timp, se simţi încurcat pentru că nu avea absolut nici un plan şi nici nu ştia măcar cum putea să facă rost de bilete… Nu fusese niciodată în Constanţa, nu cunoştea nimic acolo. Trebuia să îi dea cât mai puţine indicii lui Petrescu, să facă cumva să scape de întrebările lui indiscrete ca să nu dea de bănuit, pentru că ar fi căzut prost rău de tot şi în acelaşi timp, să-şi poată vedea liniştit de treabă şi să rezolve problema.

-Ce pot să-ţi spun în plus? Voi da mâine un telefon la Constanţa şi voi vedea ce pot să fac. Cu siguranţă o să fac tot ce este posibil. Cu puţin noroc, totul o să se rezolve, nu avea grijă.

Petrescu se uita în continuare fix la el, semn că aştepta detalii.

-Serios, nu pot să-ţi spun nimic mai mult, pentru că nici eu nu ştiu. Am să vorbesc mâine şi vă spun.

Spusese ultima replică puţin mai tare, cu nerv, lucru care i se păru exagerat dar nu mai putea repara nimic acum şi chiar îi păru rău când îl văzu pe Petrescu că lasă ochii în jos, intimidat. Avu pornirea de a-şi cere scuze dar Petrescu i-o luă înainte, vizibil intimidat.

-Trebuie să-ţi spun ceva… Tu poţi să mă ajuţi… Nu aş fi spus nimănui nimic dar în cazul de faţă, nu am ce face. Mă tot gândesc, de câteva zile încoace, la tot felul de lucruri şi nu pot să mă decid. De când am pus gaz pe foc, declanşând cumva experimentul, nu mai sunt mulţumit de nimic din ceea ce fac. Ideea pe care le-am dat-o celor doi, chiar dacă se pare că a avut efect şi asupra mea. Pe scurt, de ce nu mi-aş lua şi eu o mică vacanţă ? Înţelegi?!

Pentru Fortmann, totul era cât se poate de clar. Incoerenţa lui Petrescu venea din frica de a nu părea ridicol şi poate că ar fi vrut să pună hotărârea lui de a se alătura expediţiei, pe seama unui concediu bine meritat dar se vedea foarte clar că nu era acesta motivul. Motivul era mai subtil şi poate că nici el nu avea curajul să-l mărturisească. Îi veni ideea să-l descoasă puţin dar renunţă la ea, dându-şi seama că nu ar putea fi atât de indiscret, nici în postura lui nouă de siguranţă absolută şi de salvator al expediţiei. De ce l-ar fi chinuit cu întrebările, când văzuse cu câtă greutate îi mărturisise gândul lui? Cu bunăvoinţă părintească, Fortmann îl scuti pe Petrescu de alte explicaţii, trecând direct la subiect.

-Am înţeles eu bine? Vrei să fac rost de trei locuri pe vapor? Dar să ştii că nu pot să acopăr şi partea ta… Orice ai spune, nu ai intrat în calculele mele.

-A, nu! Nu este nevoie, făcu Petrescu entuziasmat. Îmi plătesc singur locul, să nu-ţi faci nici o grijă. Nici nu trebuie să-l rezervi tu, o pot face şi eu dar să-mi spui dinainte ce vapor ai găsit sau cu cine trebuie să vorbesc. În rest, mă descurc.

-Şi de ce nu vrei să le spui şi celorlalţi că te alături la experiment?

-Stai puţin! Nu am zis că o să particip la experiment, îl corectă Petrescu. Am zis doar că vreau să merg cu ei, atâta tot. Nu am de gând să mă supun nici unui program şi nici  să am de-a face cu Cristian când o da «cunoaşterea» peste el. Eu o să fiu un fel de supervizor. Sau o să mă ocup de treburi administrative. Habar nu am. O să găsesc eu ce să fac, să nu stau în drumul nimănui şi să am timp şi pentru mine.

«Supervizor», « timp pentru el», asta nu sună prea bine. Parcă mi-ar fi ghicit planurile, gândi Fortmann. Mă rog, pot să mă aştept şi la alte surprize. Poate că până la urmă se mai hotărăsc câţiva să participe dar bineînţeles, în calitate de observatori, ca să nu se obosească. Să stea dacă se poate, pe margine şi să comenteze, mâncând o alună, o măslină… Cum să nu?! Cui nu i-ar plăcea o mică excursie la iarbă verde?

-Prin urmare, un bilet şi multă discreţie?! 

-Exact, făcu fericit Petrescu, ţopăind de pe un picior pe altul. Nici un cuvânt, până în ziua plecării şi atunci să-i văd ce mutre or să facă. Este în favoarea experimentului, ai să te convingi, continuă el frecându-şi mâinile. Dar despre asta o să mai vorbim. Şi acum, te las. Noapte bună!

Nemaiaşteptând nici un răspuns, Petrescu plecă în fugă spre casă, vizibil satisfăcut. Fortmann încerca să-i răspundă ceva dar dându-şi seama că ar face-o degeaba, îşi văzu de drum, luându-şi un răgaz, până să ajungă acasă, pentru că simţea cum grijile începeau să-şi facă apariţia. De promis, fusese uşor dar acum trebuia să se intereseze de drum.

A doua zi, se hotărî să meargă până la Constanţa şi să vadă la faţa locului ce poate face. Nici nu se gândea să nu rezolve problema. Se obişnuise deja cu noul lui statut câştigat în interiorul grupului, ceea ce-i plăcea la nebunie iar asta începuse să se vadă în tot ceea ce făcea. Ba în plus, de data aceasta îşi permise şi puţină aroganţă, pentru că avea de-a face cu marinari, negustori, şi toată lumea ştia că trebuie  să negociezi mereu cu ei, pentru că altfel luau şi pielea de pe tine.

La Constanţa a ajuns destul de repede, cu o ocazie. Ocazia fusese un camion greu, al cărui şofer plictisit de mers singur, bucuros de-a mai schimba o vorbă cu cineva, îl luase fără a-i cere absolut nici un ban. Fortmann fusese rezervat în primele ore dar până la urmă cedă în faţa curiozităţii şoferului, care îşi dăduse imediat seama că pasagerul nu este român, chiar dacă acesta nu scosese decât două vorbe. Aşa a ajuns Fortmann, ca monedă de schimb, să-i povestească pe scurt toată viaţa sa şi să-i explice şoferului curios, cum este viaţa pe celălalt continent. Când ajunse în prezent, la scopul călătoriei sale, luat de valul povestirii, Fortmann îi spuse fără nici o reţinere toată povestea. Şoferul, obişnuit cu lucruri mult mai practice şi utile, l-a ascultat cu atenţie tot timpul cât acesta a povestit iar la urmă a declarat simplu, că nu crede nimic din tot ce-i spusese dar totuşi, ca să intre în joc, îi spuse că pentru a ajunge în Grecia cu bani puţini, mai degrabă ar încerca să găsească un mic vaporaş de marfă de prin Brăila sau Galaţi şi nu să caute curse de pasageri, pentru că nici n-o să găsească la timpul potrivit. Iar dacă prin absurd ar găsi, atunci ar costa o avere.

Curios, vorbele şoferului se adeveriră pe jumătate, Fortmann negăsind nici o variantă de plecare din Constanţa în interval de o lună, care să fie convenabilă. Fără să-şi mai bată capul, seara merse direct în gară şi aşteptă acolo, până dimineaţa, primul tren spre Brăila. Odată ajuns în Brăila, cum coborî din tren, atenţia îi fu atrasă de un grup de călugări, supraîncărcaţi de tot felul de bagaje, care încercau să-şi facă loc pentru a ieşi din gară. Instinctiv, Fortmann hotărî să-i urmărească, pentru a vedea dacă nu cumva aceştia mergeau în port şi dacă ar fi fost aşa, ar fi intrat în vorbă cu ei pentru a afla informaţii.

Fără a i se părea nimic nefiresc, începu să urmărească grupul de călugări ca într-o plimbare uşoară, pentru că aceştia mergeau greu din cauza bagajelor. Când ajunse în port, simţi asta ca pe un semn. Stătuse cu harta în mână tot drumul şi de fiecare dată când o apucau pe o stradă, mai avea o confirmare că se îndreaptă spre port. Este drept că de două ori, călugării greşiseră străzile şi se învârtiseră fără să-şi dea seama unde se află, dar până la urmă, ajunseră în port. Ca şi cum ar fi căutat ceva anume, luară portul de la un capăt la altul şi se opriră în dreptul unui vaporaş ce părea abandonat. În dreptul lui, îşi făcură cruci mari, după care începură să strige un nume, pe care Fortmann nu îl putu înţelege. După mai mult timp decât s-ar fi cuvenit, pe puntea vaporaşului apăru un personaj ciudat care, fără a se grăbi, coborî atent pe mal şi începu să vorbească cu ei. Fortmann nu putea să-şi ia ochii de la acel personaj, pe care nu putea să-l încadreze în peisaj. Omul arăta şi a marinar şi a călugăr în acelaşi timp şi dacă în una dintre cele două variante nu ar fi părut nimic ciudat,  fiind amestecate, produceau o impresie aparte. O rasă lungă, călugărească, ce fusese cândva neagră iar acum decolorată şi roasă în coate, era primul lucru care spunea ceva sigur. Dar această rasă, pe lângă faptul că arăta cum arăta, era descheiată până la centură, lăsând să se vadă pe dedesubt un tricou marinăresc în dungi. Barba albă, patriarhală era derutantă dar avea părul tuns destul de scurt iar pe cap purta un chipiu marinăresc. Şi ca să fie totul şi mai misterios, pe mâna stângă i se odihneau nişte mătănii tocite. 

Discuţia lungindu-se, Fortmann se uita când la acel personaj, când la călugări şi din când în când şi la marinarii din port, făcând tot felul de comparaţii şi amuzându-se. Uitase de fapt de ce venise acolo şi stătea ca la spectacol, vrând să vadă ce-o să facă acei călugări. Însă nu avu timp să se plictisească, pentru că din direcţia grupului, începură să se audă voci nemulţumite. Unul dintre călugări gesticula, roşu de mânie. Ceilalţi îl urmăreau cu atenţie iar personajul cel ciudat, nu făcea decât să-i arunce din când în când câte o privire şi să mai tragă alene câte un fum din jumătatea de ţigară păstrată în buzunar de cine ştie când, pe care şi-o aprinsese plictisit. Când călugărul termină de spus tot ce avea de spus, consumându-şi energia şi nervii, acesta ridică indiferent din umeri, ceea ce avu darul să-l enerveze şi mai tare pe călugărul care încerca să-l convingă de cine ştie ce. Atunci, Fortmann simţi că venise momentul să vadă ce se întâmpla şi asta cu un scop nobil. Nu din curiozitate, ci pentru că trebuia să facă rost de locuri pentru colegii săi. Îşi luă servieta şi se apropie de grup. Fără să mai aştepte momentul potrivit, se duse direct la personajul cel dubios şi-l întrebă autoritar, ce se întâmplǎ, amuzându-se în sinea lui.

Marinarul, ca să-i spunem aşa, îl privi puţin încurcat, neştiind ce să creadă despre noul venit. Cunoştea foarte bine tot personalul de la căpitănia portului dar şi domnul care se apropiase era bine îmbrăcat iar servieta pe care-o ţinea în mână, îl intimida, de parcă ar fi fost semnul autorităţii.

Bâlbâindu-se puţin, începu să explice într-o română stricată, cu accent grecesc. Fortmann îşi păstră calmul şi până la urmă înţelese despre ce era vorba. Chiar dacă nu înţelesese de prima dată, avusese inspiraţia să rămână tăcut şi încruntat, pentru ca marinarul să o ia de la capăt cu explicaţiile. Problema era simplă. Personajul din faţa lui chiar era marinar. Şi nu oricare, ci chiar căpitanul vasului. Chiar şi aşa, Fortmann se îndoia că în afară de căpitan, vasul acela mai avea şi pe altcineva la bord. Vaporul fusese închiriat cu mult timp în urmă, de călugării de la câteva mănăstiri din Moldova, pentru a se organiza un pelerinaj în Grecia, prilej cu care vroiau să ajungă şi la Muntele Athos pentru a face nişte danii. Până aici toate fuseseră bune. Ei se înţeleseseră cu căpitanul pentru un număr de persoane şi veniseră mai puţini, din cine ştie ce cauze. Dar căpitanul, făcându-şi socotelile, nu vroia să renunţe la câştig. Ori veneau toţi călugării, ori nu, el vroia suma pentru care se înţelesese. Călugării, pe de altă parte, spuneau că se înţeleseseră pe preţ de persoană şi nu vroiau să dea mai mult, pentru că trebuiau să facă economii. Nici o parte nu vroia să cedeze, si aşa ajunseseră la un impas. Pentru că de la călugări nu putea scoate mai mulţi bani, căpitanul se hotărâse şi le comunicase asta şi lor, că el va sta în port, până ce va găsi muşterii pentru a face voiajul rentabil. Fortmann nici nu tresări când auzi aceasta.  I se păreau cât se poate de fireşti, ba chiar previzibile. Nici el nu ştia dar era stăpânit de o siguranţă de nedescris.

-Se rezolvă, făcu Fortmann, băgând mâna în buzunar după portofel.

Atât căpitanul, cât şi călugării rămaseră uimiţi. 

-Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să primească dania Dumneavoastră, făcu un călugăr din grup.

-Nu este nici o danie, părinte, replică Fortmann zâmbind, şi continuând să se scotocească prin buzunare.

-Atunci, ce doreşte domnul? întrebă căpitanul curios.

-Câţi pasageri vă mai trebuie pentru a putea pleca în cursă?

-Trei. Adică… patru, se corectă repede căpitanul.

-Foarte bine, cumpăr eu toate locurile. Cât face?

Încredinţat pe loc că ieşea mult mai ieftin decât s-ar fi aşteptat, Fortmann bătu palma cu căpitanul, punându-i o singură condiţie: să-l mai aştepte câteva zile, poate o săptămână. Şi pentru ca toată lumea să fie mulţumită, le promise călugărilor că va plăti el mâncarea pentru zilele cât îl vor aştepta, ceea ce le picǎ numai bine. 

În mai puţin de două ore de când ajunsese în Brăila, rezolvase problema. Şi nu oricum, ci mai bine decât s-ar fi aşteptat, aşa că plecă spre casă cu primul tren, încântat de vestea pe care avea să le-o dea celorlalţi. 

În tren, încerca să-şi pună în aplicare strategia, pentru a le spune celorlalţi că va merge şi el cu ei. Se gândea la tot felul de scenarii; de la un şantaj mai mult sau mai puţin evident, odată ce avea locurile pregătite pe vapor, până la eventualitatea unei scene emoţionante în care avea să-i convingă pe toţi ceilalţi de sacrificiul pe care îl face, pentru reuşita experimentului. Într-un final adormi şi rată la mustaţă posibilitatea de a rămâne în tren, după gara la care trebuia să coboare.

Primul îl luă în primire Petrescu, care veni ferindu-se să nu-l vadă cineva, imediat ce sesizase că în camera lui Fănica se aprinsese lumina. Acesta nici nu apucase să îşi schimbe hainele de călătorie, că se şi trezi cu Petrescu la uşă, arzând de nerăbdare şi de emoţie, să ştie cum aranjase cu plecarea. În glasul lui Petrescu putuse simţi teamă că nu fusese luat în serios şi prin urmare scos de pe listă, ceea ce lui Fănică nu-i plăcu deloc, ba chiar se simţi puţin jignit de «încrederea» pe care i-o arătase Petrescu. Îl linişti însă, spunându-i că i-a rezervat un loc şi să dea fuga şi să-i anunţe pe cei doi, că în maxim o săptămână trebuie să plece, altfel vor pierde o şansă unică. Şi ca să facă ştirea şi mai senzaţională, spuse în treacăt, că vor avea parte de o surpriză, pentru tot drumul. Cu toate insistenţele lui Petrescu, care ţopăia de bucurie, nu spuse nimic despre vaporaş şi nici despre colegii de voiaj, lăsându-şi un as în mânecă, aşa cum plănuise.

Petrescu plecă în fugă, să-i anunţe pe ceilalţi şi să facă degrabă încă o reuniune a grupului, pentru a pune la punct ultimele detalii. Acum, de când făcea parte, ce-i drept în secret, din expediţie, era mult mai atent cu fiecare amănunt.

Fortmann nu mai avu timp şi nici chef să se mai gândească la plecare, fiind mult prea obosit, aşa că adormi imediat. A doua zi însă, fu luat în primire de Cristian şi de Mircea, care întâmplător sau nu, îl aşteptau la intrarea în şantier. Ca şi cu o seară înainte, se lăsă rugat să dea detalii despre ce aranjase dar nici Cristian, nici Mircea, nu reuşiseră să scoată ceva de la el. Aceleaşi lucruri pe care le auziseră de la Petrescu, cu o seară în urmă. Acum, totul depindea de un semnal din partea lui George, pentru a avea undă verde. Dar până una alta, o şedinţă finală, cum le plăcea celor doi să spună, avea loc în seara respectivă iar Fănica era invitat să participe.

Şedinţa nu aduse nimic nou, ci doar eternele contradicţii în privinţa utilităţii diverselor bagaje care se adunaseră şi erau frumos expuse, pe planşeta de lucru a lui Cristian, care arăta astfel că sistase orice proiect profesional. Două rucsace şi câteva genţi stăteau într-un colţ, gata să fie umplute la repezeală, în caz că se primea un semnal favorabil. Cei doi, pesemne că se obişnuiseră cu gândul plecării, pentru că nu se mai putea observa în comportamentul lor nici o crispare, nici o îndoială. Din contră, din agitaţia lor se putea înţelege că erau chiar nerăbdători iar faptul că depindeau de un semn de la George, îi neliniştea.

La sfârşitul întrevederii, totul era pus la punct. Se stabiliseră şi modalităţile de contact şi se prevăzuseră tot felul de scenarii pentru diferite cazuri de forţă majoră. Ideea principală era că experimentul trebuia protejat de orice intruziune din afară iar informaţiile trebuiau cenzurate la maxim. Numai ce era foarte important trebuia trimis spre cei doi, în timp ce ei ar fi trebuit  să tină un jurnal, din care să comunice permanent cu grupul rămas acasă, prin scrisori separate, pentru a li se da ocazia unei analize în timp real a datelor experimentului. Concluzia era clară. Datele esenţiale vor veni odată cu întoarcerea celor doi şi nicidecum comunicate prin scrisori ce puteau ajunge pe mâini străine. Se alcătuise şi un cod care trebuia să ascundă anumite date de ochii indiscreţi.

Când, peste două zile se primi scrisoarea de la George, care îi anunţa că toate problemele fuseseră rezolvate, odată cu care venea invitaţia de la mănăstire, lucrurile se precipitară. Chiar dacă totul fusese bine plănuit, din cauza emoţiilor, se încurcară câteva lucruri dar cum acestea sunt fireşti, nu merită să ne oprim atenţia asupra lor.

Cert este că, a doua zi de dimineaţă, cei patru, adică Cristian, Mircea şi cei doi care se oferiseră să-i ajute cu bagajele, adică Petrescu şi Fortmann erau în tren, în drum spre Brăila.

Timpul trecu repede, aşa că cei patru, cu muntele de bagaje după ei, se găseau pe la amiază, în faţa vaporaşului. Cu bagajele ce apăreau în plus, fusese altă poveste. În zăpăceala lor, Mircea şi Cristian nu observaseră decât în tren că numărul bagajelor crescuse simţitor şi începuseră cu întrebările. Ceilalţi doi intruşi, înţeleşi tacit între ei, le-au răspuns că este doar o surpriză, cu care nu merită să-şi bată capul şi că o s-o descopere la momentul potrivit. Cei doi aveau la ce se gândi, aşa că încetară cu întrebările, imaginându-şi poate, că li s-a mai trimis ceva de către cine ştie ce întârziat. Doar Petrescu nu putea înţelege ce este cu rucsacul imens ce nu era nici al lui şi nici al celorlalţi doi şi pe care Fortmann îl purta cu multă grijă. Cum surpriza trebuia păstrată, nu avu curajul să întrebe tot drumul dar aştepta cuminte să vadă dacă nu cumva, surpriza era tocmai pentru el. De ce să nu se aştepte şi el la o surpriză, dacă Fortmann le destăinuise în taină celorlalţi despre gândurile sale iar ei se gândiseră să-l ajute? Îi surâdea ideea. Se uită de câteva ori lung la rucsac, încercând să ghicească ce era în el dar neputând să intuiască nimic, abandonă, lăsându-şi privirea să zboare pe fereastră.

Vaporaşul părea pustiu şi rămase aşa şi după ce Fortmann strigă de câteva ori, încercând să vadă dacă era cineva la bord. Cum era în sarcina lui îmbarcarea, se simţi obligat să încerce să urce pe vapor chiar şi fără nici o invitaţie şi să vadă ce poate face pentru colegii lui care aşteptau cuminţi lângă bagaje. Operaţiunea nu fu însă atât de simplă, pentru că pentru a ajunge la vaporaş, trebuia să urce pe un ponton şi apoi să treacă pe alte ambarcaţiuni, ca să ajungă la el. Câteva minute îşi făcu curaj şi înainta prudent pe ponton iar de acolo, cu ceva echilibristică, până la urmă se văzu pe vaporaş. Acum îşi dădea seama că se cam grăbise când cumpărase locurile. Fusese atât de entuziasmat, încât nici nu verificase cabinele, nu întrebase nimic. Erau lucruri de bun simţ care trebuiau făcute atunci, acum fiind mult prea târziu. Începu să vadă toate micile defecte ale ambarcaţiunii: vopseaua scorojită, fierul ruginit, geamurile mici şi cam murdare. Mai strigă o dată, ca să se asigure că nu este nimeni şi începu să verifice uşile. Spre mirarea lui, toate erau deschise. După ce făcu un tur, verificând toate uşile, se hotărî să intre pe cea care părea să ducă undeva sub punte, unde trebuiau să fie cabinele.

Cei de pe mal nu pierdeau nimic din ce făcea Fortmann, încercând  să citească pe faţa lui semne încurajatoare. Îl văzuseră cum încercase uşile iar acum, cum dispare prudent pe nişte scări ce coborau abrupt. Cum se închise uşa în urma lui, la câteva momente, o alta se deschise cu un scârţâit prelung, undeva la cabina din faţă iar cei trei începură să zâmbească. Toţi se gândiseră la acelaşi lucru, în acelaşi timp: cum de putuse să intre Fortmann pe o uşa, să coboare iar mai apoi, să iasă prin cabina din faţă? Ai fi spus că se afla în faţa unui labirint cu surprize. Dar zâmbetul le încremeni pe faţă, când văzură în cadrul uşii pe căpitanul vaporaşului căscând şi întinzându-se după un somn de cine ştie câte ore. Cum avea aceeaşi ţinută ca şi atunci când îl văzuse pentru prima dată Fortmann, colegii lui rămaseră blocaţi, ca şi el. Acesta, dând cu ochii de cei trei care-l fixau de pe mal, duse mâna instinctiv la gură şi îşi corectă repede ţinuta, încercând să îşi încheie reverenda la gât dar dându-şi seama că nu cususe nasturele ce lipsea de mult timp, o lăsă din nou în voia ei şi se ocupă de chipiu, îndreptându-l maşinal. Şi ca amabilitatea să fie completă, zâmbi încurcat pe sub mustaţă, cu cei câţiva dinţi pe care-i mai avea. 

Cristian se uita mirat în spate, să se convingă că marinarul le zâmbise lor şi nu altcuiva, semn că nu ştia cum să răspundă la amabilităţi. Ca să salveze situaţia, Mircea încercă să facă puţină conversaţie.

-Mi se pare că o să plecaţi în curând spre Grecia, nu-i aşa ?

Bătrânul făcu semn că nu aude şi în acelaşi timp, se apropie de balustradă, aplecându-se puţin peste bord, cu mâna la ureche.

Mircea încercă să-l mai întrebe o dată dar în acea clipă, uşa pe care dispăruse Fortmann se deschise, făcându-l pe bătrân să tresară speriat, gata să cadă peste bord sau să se arunce, dacă situaţia o impunea. Îşi reveni însă imediat, când îl recunoscu pe tânărul inginer. Urmă o strângere călduroasă de mână, câteva cuvinte şi căpitanul îi invită pe cei de pe mal să urce pe vapor. Din câteva drumuri, urcară toate bagajele pe punte. Ceremonios, bătrânul îi invită să se instaleze şi ţinu repede să precizeze că nu îi bagă sub punte. Acolo să stea cucerniciile lor călugării, ca să se smerească puţin. Domnii trebuie să stea la aer, să vadă marea, să se bucure de «concediu». Cabina semăna cu o cuşetă de tren, nici mai mare, nici mai mică. Două paturi supraetajate lipite de perete, cu un spaţiu de un metru între ele iar la mijloc, pe culoarul format pe peretele de scândură, un hublou ce nu se mai deschidea demult. Bagajele fură îngrămădite într-un colţ iar fiecare îşi puse pe pat lucrurile folositoare. Dintre toţi, doar Petrescu privi sugestiv la Fortmann, pentru a-şi exprima nemulţumirea dar acesta se făcu că nu observă nimic. Cristian era entuziasmat, în schimb. De când auzise că vor călători cu nişte călugări veritabili, nu-şi mai găsea locul iar cabina i se părea superbă.

Preparativele pentru experiment începură mai repede decât se aşteptaseră. Cu venirea călugărilor pe punte, care fuseseră până atunci cu vizite prin oraş, se instală o atmosferă pioasă pe întreg vaporaşul. Căpitanul îi anunţă că a trimis pe cineva după subalternul lui, care era un fel de maşinist şi că în zori, puteau pleca. Petrescu şi Fortmann se înţeleseră să le spună celorlalţi doi că vor sta cu ei până dimineaţă, după care îşi vor lua rămas bun.

Dimineaţa fură treziţi de un zgomot răguşit de motor. Mircea sări din pat şi începu  să tragă de Petrescu. 

-Scoală bătrâne, că altfel rişti să faci o plimbare până în Grecia şi-napoi!

-Ei şi ? mormăi Petrescu somnoros, întorcându-se cu spatele la el.

-Bănuiam eu că aşa o să faci, făcu Mircea insinuant.

-Ce să fac? întrebă morocănos, Petrescu.

-Eram sigur că nu o să rabzi să stai acasă dar nici să îţi asumi responsabilităţi. Puteam să jur. De ce să-ţi baţi tu capul prea mult, când pot alţii să şi-l spargă iar tu să vii la sfârşit şi să iei cireşica de pe tort.

Petrescu era deja în capul oaselor, puţin aplecat ca să nu dea cu capul de tavan.

-Cu ce schimbam datele problemei dacă-ţi spuneam mai dinainte? Cu nimic! În afară că riscam să-i încurajez şi pe alţii să vină şi astfel să stricăm experimentul, nu am intervenit cu nimic în planul vostru. Sau poate vrei să spui că vă incomodez cu ceva? Între timp şi ceilalţi doi se treziseră complet şi ascultau discuţia. Dacă nu vă convine, continuă Petrescu, putem să stăm separat.

-Ce, acum vrei să spui că merge şi Fortmann?

-Ce-aţi sărit aşa ? râse amuzat Petrescu. Din fericire pentru voi însă, o să va stau numai eu pe cap.

-Dar poate că dacă mă rugaţi, am să merg şi eu. De ce nu? interveni Fortmann.

-N-o lua şi tu aşa în serios, interveni Petrescu împăciuitor. Dacă toată lumea ar pleca în vacanţă, cine ar mai munci în ţara asta?

-Cu toate astea, o să vă mai stric şi eu planurile pe ziua de ayi. Chiar sunt hotărât să merg!

-Cum vă spuneam, sări Petrescu încurajat de noua răsturnare de situaţie, dacă nu sunteţi voi de acord, putem să facem experimentul în paralel şi poate că o să alegem chiar locuri complet separate şi la distanţe mari, ca să nu ne vizităm deloc.

-Nu e cazul să ne certăm acum, interveni împăciuitor Cristian. Poate că-i mai bine aşa, adică sigur e mai bine, odată ce-aţi hotărât să veniţi şi voi. Mai bine ne-am gândi ce şi cum facem de acum înainte, poate c-ar trebui să revizuim planul.

Petrescu în schimb, îi tăie tot elanul.

-N-o să schimbăm nici un plan, cel puţin în cazul vostru. Voi rămâneţi cu obiectivele stabilite iar noi, adică eu şi cu Ştefan, vedem cum ne adaptăm.

-Sau poate că o să lăsăm lucrurile să se deruleze de la sine… spuse Cristian mai mult pentru el.

               Întreaga călătorie a avut rol de iniţiere pentru toată echipa, datorită discuţiilor cu grupul de călugări cu care, până la urmă, s-au şi împrietenit. Chiar din prima zi, întâlnindu-se pe punte şi trecând peste tatonări şi inhibiţii, cele doua tabere, de sus şi de jos, au intrat în probleme teologice iar din aceste discuţii, s-a putut vedea exact care şi cum îşi luase rolul în serios. Grupul de ingineri şi-a păstrat un avantaj, nedivulgând scopul plimbării lor prin Grecia şi nici destinaţia, aşa că puteau privi totul mai critic. Asta mai curând Cristian, pentru că Mircea era deja căzut în admiraţie pentru bătrânul ce conducea grupul de călugări. În prima după-amiază, stând la umbră sub pânza întinsă între patru stâlpi de pe punte dar şi în zgomotul motorului, bătrânul călugăr stârnit de Mircea, începu să povestească despre începuturile vieţii lui monahale. Cine s-ar fi putut gândi, că de aici va pleca un întreg scandal, ce avea să răcească relaţiile între cele două grupuri, pentru mai multe zile?

Călugărul cel bătrân, începuse de ceva vreme să-i explice lui Mircea cum de se făcuse călugăr dar de la un moment dat, toţi ceilalţi din jur, care până atunci vorbeau în grupuri separate, începură să asculte cu atenţie prin urmare bătrânul se simţi dator să vorbească mai tare şi mai cadenţat, simţindu-se ascultat de toată lumea.

- Viaţa plină de har, ce să va spun, dragii mei. Eram tânăr şi vroiam să fac multe, să alerg în toate părţile, vroiam să cunosc şi să le fac pe toate repede. Dar bătrânii mei mă opreau mereu şi mă povăţuiau să mă feresc de ispite. Toate le făceam cu metanie. Îmi aduc aminte când am fost prima dată la biserică. Doamne, ce smerenie era acolo! Când am intrat în biserică, am făcut ce m-au învăţat bătrânii, adică am făcut metanie şi le-am cerut iertare la toţi călugării care erau acolo. Eram în al nouălea cer. Nici nu ştiu cum să vă povestesc. Şi pe drum, când venisem spre biserică, mă întâlnisem cu nişte mireni. Şi lor le-am făcut metanie. Bine, ei au vrut să mă iscodească dar eu nu i-am ascultat, le-am spus doar atât: binecuvântaţi şi am plecat mai departe. Numaidecât, i-am auzit în urma mea pe săracii mireni. «Bietul copil, nu pare să fie prea bine…» Şi eu mă bucuram în inima mea, că eram un mic vagabond pentru Hristos.

-Stai puţin preacuvioase, îl întrerupse Petrescu, care până atunci ascultase atent. Aşa nu merge. Am recitit mai acum câteva zile «datele biografice ale fratelui părinte Zosima». Ştiţi la ce mă refer, la romanul lui Dostoievski. Am dat de o problemă care mă interesează. Aici apare ideea conform căreia omul se simte vinovat faţă de toată făptura, pe de o parte iar pe de alta mulţumeşte şi se bucură de fiecare clipă a vieţii sale, este mereu senin şi cu zâmbetul pe buze. Mie mi se pare un nonsens sau o stare antinomică, un paradox ce ar putea fi interpretat doar printr-o convergenţă teologică a contrariilor dar asta nu mă priveşte…E doar aşa, ca să vă ţin partea puţin. Fratele cerea iertare păsărelelor... Toate reprezintă frumuseţea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu iar noi nu am ştiut s-o apreciem până la un moment dat. El spune: «Vreau să mă simt vinovat în adâncul meu, fiindcă nu reuşesc să-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte şi atunci va fi raiul pentru mine». Mă tot chinui să înţeleg ce vrea să spună cu toate acestea. Cert este că fenomenul îmi e cunoscut dar aici mai sunt nişte mici indicii sau posibile indicii. Nu ştiu ce l-a făcut pe Dostoievski să meargă pe această teorie dar cum a fost un geniu, poate a intuit sau mai mult, a cunoscut aceste explicaţii.

Părintele îl privea pe Petrescu cu duioşie, aprobând tot ce spune, cu un zâmbet senin pe buze.

-Poţi să ai conştiinţa păcatului, să te simţi atât de vinovat faţă de Dumnezeu, continuă Petrescu, sau faţă de creaţia Lui încât să trăieşti permanent aceasta stare? Poate că da dar după mine, asta ar veni în urma unei practici îndelungate. În cazul personajului, vine odată cu apropierea implacabilă a morţii, ceea ce-l forţează la meditaţie, fapt care-l sperie sau îi iluminează. «Joacă-te în locul meu», poate să arate părerea de rău pentru neputinţa unei împliniri, resemnarea. Asta privită în cazul personajului ar fi o stare micro, moartea survenind în câteva săptămâni. La un nivel “macro”, adică atunci când moartea încă nu este definită în termeni de timp, mai poate să aibă acelaşi efect? Dar călugărului nu-i pare rău de lume. Si de ce mă rog, lumea ar fi împărţită arbitrar, în anumite cazuri în două părţi complet opuse? Pe de o parte lumea, ca societate iar pe de altă parte, păsărelele cântătoare. Nu cumva este o doză de ipocrizie? Cine ne dă dreptul să împărţim lumea în partea pură şi partea impură? De ce ne-am feri de o parte şi am accepta-o pe alta? De ce una ne-ar duce cu gândul la Dumnezeu iar alta nu? De ce ar fi o pasăre cântătoare simbolul frumuseţii şi nu o intersecţie de strazi, să zicem, ca o minune a tehnicii şi fluidităţii? Ambele «organisme» sunt complexe şi fără un ajutor, nu ar fi posibile. Să-ţi ceri iertare pentru ce? Cu ce ai greşit tu lumii întregi? Un dictator, da, ar putea să-şi ceară scuze oricărui om, pentru că acţiunile sale l-au atins într-un fel sau altul dar un om obişnuit, nu văd de ce. Că suntem într-o interconexiune permanentă cu toţii, asta este adevărat dar acţiunile mele de călugăraş pierdut pe un munte, neavand o legătură cauzală evidentă, care ar putea influenţa negativ alte persoane, nu îmi justifică dorinţa de a fi iertat de către persoane care nu m-au văzut niciodată şi cu atât mai mult de … păsărele. Dar cred că problemele sunt separate. Una are mai multă ipocrizie decât cealaltă. Prima, cererea iertării de la creaţia necuvântătoare, ar putea fi interpretată ca legătură ontologică în ceea ce priveşte creaţia şi rugăciune indirectă, sau poate fi sensibilitate ori lirism exagerat, mai degrabă.

Orice urmă de calm dispăruse de mult de pe faţa bătrânului călugăr, care fusese ultimul bastion al bunăvoinţei. Pe chipurile celorlalţi se putea citi demult dorinţa de a-l arunca peste bord pe scandalagiu.

-Iertarea este o încercare de restaurare a unei stări, în cazul nostru, continuă netulburat Petrescu, ba chia cu mai multă înflăcărare. De ce ai încerca să restaurezi o stare? Pentru că ai degradat-o sau poate pentru că nu vrei s-o pierzi, când este evident că ai s-o pierzi. Nici într-un caz, nici în altul, subiectul nu a ajuns la certitudini. Din punct de vedere pur teologic, a te simţi vinovat în permanenţă, anulează sau şterge actul mântuirii obiective. Poţi să-I ceri iertare lui Dumnezeu şi să fii trist în lipsa simţirii prezentei Sale dar nu a creaţiei. Cum poţi să mergi pe o cale ascendentă din punct de vedere spiritual, cu convingere şi metodă şi în acelaşi timp să negi valoarea pe care Dumnezeu o toarnă în tine? Duci o viaţă simplă şi curată, te împărtăşeşti de tainele divine şi cu toate acestea te simţi vinovat?

-Lasă-mă să-ţi explic, încercă bătrânul să se apere dar Petrescu îi tăie vorba, continuându-şi argumentaţia.

-A doua. Cum poţi să-i ceri iertare unui frate călugăr sau mirean dar la o întrebare a acestuia, să nu răspunzi şi să treci repede mai departe? Ce fel de iertare este aceasta? Dacă simţi cu adevărat că i-ai greşit, poţi oare să  să spui «iartă-mă iar acum lasă-mă-n pace»? Nu prea cred. Mai curând, asta seamănă a ipocrizie. Sau, în cel mai bun caz, a folclor spiritual prost transmis şi înţeles, «literatura formatoare» stabilită în canoane nescrise şi aplicate în forma în care au fost transmise. Mai precis, se admite un scop fără a înţelege mecanismele care duc la el şi nici raţionalitatea lui.

În altă ordine de idei, cum poate să se simtă cineva atât de umil, încât să ceară iertare de la toată lumea dar în acelaşi timp să vadă oamenii simpli ca fiind «săraci»? «Săracii de ei!» Ceva nu merge şi scârţâie rău de tot. Cum poţi tu, un simplu om, să judeci viaţa unui alt om al cărui stil de viaţă nu-l cunoşti?

Să iubeşti nu înseamnă să-ţi ceri iertare că nu ai făcut, că nu faci, sau că nu vei mai putea face cândva. A iubi înseamnă acţiune, prezent, domnilor! Iertarea nu o capeţi doar prin cerere, ci prin acţiune, la nivelul tău. A-ţi părea rău, a-ti cere permanent iertare, este în contradicţie cu iubirea, care este dăruire, venire în întâmpinare şi nu rămânere în aşteptare, nu părere de rău, nu regrete. Iubirea lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale oferă certitudinea reciprocităţii şi chiar mai mult, aşa că nu poţi vorbi nici măcar de o espectativă pentru o perioadă finită de timp. Totul depinde de tine iar răspunsul la dragostea ta, este garantat. Smerenia, prin această logică, ar fi marca neîmplinirii, starea de incertitudine, de căutare şi nicidecum de cunoaştere prin iubire. Cum poţi să te vezi cel mai mic, odată ce-L ai pe Hristos în tine? De ce se merge la extreme, prin exagerări şi nu se cunoaşte o stare de normalitate, de împăcare cu toată lumea, de căldură, de bunătate, care este mult mai aproape de ce înseamnă iubire decât simţământul micimii, al precarităţii, al vinei şi păcatului? De ce nu este înţeles Dumnezeu ca bunătate şi înţelegere? Dacă ai face voia Lui, cu mici greşeli dar conştientizându-le şi căutând perfecţiunea cu ajutorul Lui, cererea iertării, smerenia, ar fi o negare a capacităţilor şi înţelegerii lui Dumnezeu, precum şi a grijii şi ajutorului Său dat nouă permanent, a acţiunii Sale formatoare. 

Dacă nu se mai poate schimba nimic din firea omului după moarte, cum spune Biserica, cum am putea intra în Împărăţia Cerurilor, cu sentimentul acut al păcatului, pentru a ne încadra în standardele dumnezeirii? Se aşteaptă o resuscitare, un dar, pentru drept credincioşi, astfel încât ei să fie transfiguraţi? Păi, în cazul ăsta, unde mai este contribuţia noastră, unde mai suntem noi?

Când termină toate acestea, Petrescu era roşu ca un rac şi transpirat tot dar nu de emoţie, ci de o exaltare răutăcioasă, o răzvrătire dorită.

Călugărul cel bătrân, care cum s-a aflat mai târziu, era stareţul unui mic schit de pe lângă Râmnic, îşi reveni până la urmă din încurcătura în care fusese pus de avalanşa necontrolată de idei, lăsă la o parte orice sfială şi mai ales responsabilitatea cu care era investit tacit de toţi ceilalţi călugări, care îl apăsase mereu în tot timpul discuţiei şi încercă să explice la rândul său, propriile opinii, ca un răspuns la toate acuzaţiile de ipocrizie care fuseseră aruncate în faţa lui.

Tonul calm al stareţului, îl făcu pe Mircea să-i vină să intre în pământ de ruşine. Vru chiar să se scuze pentru toate neplăcerile cauzate de colegul lui dar nu îndrăzni să îl întrerupă. Ceilalţi călugări însă, luară această atitudine calmă şi detaşată a părintelui ca pe un martiraj, ca şi cum părintele suporta toată impertinenţa acelui individ şi-şi periclita sănătatea şubredă doar pentru a-i ocroti pe ei iar asta-i enerva şi mai tare. Părintele ignoră însă pe toată lumea şi îl privi cu simpatie pe Petrescu, care la rândul lui îşi păstra totuşi ironia din priviri.

-Ce mă bucură, este că oameni inteligenţi ca domnia voastră, îşi fac timp şi se apleacă asupra problemelor teologice iar asta nu se datorează decât Duhului Sfânt care suflă acolo unde crede El de cuviinţă. Observaţiile sunt cât se poate de fireşti şi nu fac decât să ne arate limita smereniei noastre. Şi ştiţi ce? Poate că dacă nu aţi fi fost atât de ironic, nici nu mi-aş fi bătut capul să vă răspund. Dar simt că în spatele furiei este şi altceva. Nu sunteţi natural în supărările dumneavoastră. Nu ne-aţi atacat aici pentru a ne umili, ci pentru a afla un răspuns. Problema este că nu aţi căutat un răspuns din partea noastră, noi am fost doar nişte spectatori, sau poate şi mai puţin. Răspunsurile le căutaţi în Dumneavoastră… Dar asta… Asta nu este rău deloc. Pentru a răspunde la prima întrebare, dacă nu mă înşel aceea referitoare la posibilitatea coexistării sentimentului de vină cu cel al bucuriei, m-aş încumeta să vă răspund dar argumentele mele nu ştiu dacă o să vă satisfacă, pentru că vin de la un om fără prea multă carte.

-Smerenie inutilă! strigă Petrescu iritat. Până acum aţi construit fraze frumos articulate, fără nici o urmă de limbaj de lemn şi la urmă, ca nu cumva să vă pierdeţi «aura» aţi trântit şi ipocrizie ieftină. Ştiţi, asta cu «nu ştiu eu prea multă carte» mi se pare de nesuportat. Ştiţi ce, nu am văzut nici un om fără carte să spună cu atâta voluptate că nu ştie carte. În schimb, când este câte unul care se simte tare pe poziţii şi când mai trebuie să facă şi pe smeritul, atunci spune asta cu atâta convingere, de te umflă râsul. De ce nu puteţi să fiţi puţin consecvent, să lăsaţi jocul ăsta stupid şi să vorbim ca doi oameni ce vor să lămurească o problemă?

-Preasfinţia voastră, iertaţi-l. Vă rog eu, nu-l luaţi în seamă, tangajul este de vină, se năpusti Mircea. Nu vă supăraţi pe noi…

-Dar cine se supără? Eu chiar mă bucur că am fost învrednicit să întâlnesc acest om. 

Stareţul făcu o pauză, încercând să reia firul ideilor, netezindu-şi barba, după care continuă. Ai dreptate, nu sunt nici pe departe un «neştiutor de carte». În tinereţe am absolvit facultatea de nave. Am avut o bursă în Franţa dar după ce m-am întors, am hotărât să mă călugăresc. Îmi cer iertare încă o dată pentru felul meu obtuz de a fi. Uite vezi, am revenit fără să vreau la ce spuneai mai adineauri. Nu ştiu dacă este un exemplu bun, dar… Mie acum îmi pare rău ca am minţit o viaţă întreagă, ascunzându-mă. Îmi pare rău că pe toţi aceşti fraţi i-am făcut să creadă că sunt un bătrân prost. Îmi pare rău şi că mi-am format automatisme dintr-un limbaj de lemn, cu care supăr fără să vreau. Îmi pare rău pentru toate acestea, sincer! In acelaşi timp însă, sunt fericit că am întâlnit pe cineva care să mă facă să mă văd aşa cum sunt, care m-a făcut să ies din amorţeala obişnuinţei. Ştiu că nu aş putea să vorbesc chiar aşa uşor despre obişnuinţă, pentru că, în viaţa mea nu am avut multe momente de stagnare. Ba am mers bine acumulând, ba am căzut pierzând tot. Dar monotonie, în nici un caz. Si cum ar fi monotonie acum, când în sfârşit pot să vizitez Athosul, după o viaţă de aşteptare? Poţi înţelege că sunt umilit şi îmi cer iertare şi în acelaşi timp sunt bucuros, chiar fericit. Poate că asta este un dar, chiar acum când o să urc pe muntele sfânt. Poate că nu tu ai vorbit acum. Poate că trebuia să aud asta mai demult şi aş fi fost acum mai înţelegător. Îmi pare rău pentru tot timpul care a trecut dar mă bucur că asta s-a sfârşit. Cred că posibilitatea unui suflet de a trăi concomitent cele două stări este marca bunătăţii, a recunoaşterii şi a recunoştinţei. O smerenie fără cuvinte şi fără gesturi. Cred că nu părerea de rău este incompatibilă cu bucuria, ci resentimentul pe care îl aduce vina. Dar odată acceptată vina, resentimentul nu există. Consecinţele greşelii nu ar trebui să ne lovească atunci când ne dăm seama de ea şi o acceptăm, când ne dăm seama de valoare a ei. Dacă în sine este o valoare, atunci nu este o povară, ci un dar de care ar trebui să ne bucurăm. Nu crezi? Aşa se face că … îmi cer iertare şi mă bucur. Iar ţie nu-ţi mai cer iertare, ci îţi mulţumesc.

-Ştiţi ce, părinte?. Ia mai lăsaţi-mă cu prostiile astea, spuse Petrescu şi se ridică brusc, zâmbind imperceptibil, cu o licărire ciudată în ochi. Şi fără să mai spună nimic, plecă de pe punte şi se duse în cabină exact la timp pentru ca nimeni să nu îşi dea seama că-i dăduseră lacrimile.

Cum dispăru personajul recalcitrant, toţi călugării începură să-l încurajeze pe bătrân.

-Ce lecţie i-aţi dat! se auzi glasul lui Mircea. Sper să nu mai scoată capul pe punte.

Dar călugării formaseră deja un cerc închis în jurul părintelui, excluzându-i pe ceilalţi trei ingineri şi ţinându-i la distanţă cu priviri reci şi neîndurătoare. Simţind că prezenţa lor acolo era din ce în ce mai greu de suportat, Fortmann, Mircea şi Cristian plecară şi ei la cabină. În urma lor se lăsă o tăcere mustrătoare şi priviri taioase.

-Dumnezeu nu bate cu băţul, se grăbi unul dintre călugări să-i spună părintelui, drept încurajare. O să-l roadă cuvintele pe care i le-aţi spus. N-aţi văzut că a plecat cu lacrimi de ciudă în ochi?.

-Nu cred că de ciudă, făcu pentru el părintele, zâmbind.

-Ba de ciudă, sfinţia voastră, de ciudă. N-aţi văzut ce clocotea în el? Cred că însuşi Satana şi cu o legiune de draci intraseră în el de se făcuse roşu de mânie, nici nu mai putea să răsufle.

-Aşa se întâmplă când stau laolaltă mirenii şi călugării, spuse un altul. Ar fi trebuit să cumpărăm noi şi celelalte locuri şi am fi călătorit liniştiţi, fără să trebuiască să avem atâtea ispite. Doamne Sfinte, parcă asta este curată încerare şi nu atât pentru noi, cât pentru sfintia ta. Pedeapsă pentru zgârcenia noastră.

-Ce-ar fi să cântăm nişte psalmi? veni unul cu o idee. Aşa vom mai alunga din vrajba care s-a adunat între noi. 

Toţi fură de acord şi în câteva momente, de pe puntea vaporaşului se înâlţau cântece în stil bizantin, cu ison şi tot dichisul.

Din acea zi şi până spre sfârşitul călătoriei, nici un dialog serios nu mai avu loc între cele două grupuri de pasageri şi asta pentru că se evitau reciproc iar când se întâlneau întâmplător şi nu puteau să se ocolescă, se salutau morocănos şi plecau fiecare în treaba lui.

Bătrânului stareţ, discuţia avută cu Petrescu îi rămase vie în memorie. În semiîntunericul cabinei de sub punte, scotea adesea un caieţel mic, pe care-l purta mereu la el şi-şi nota câte ceva. Nimeni nu reuşea să scoată de la el ce scria acolo. Doar odată încercaseră să-l întrebe dar cum părintele se grăbi să-i asigure că sunt doar nişte memorii de călătorie ca să le dea de ştire celor de acasă, nimeni nu mai insistă după aceea. Adevărul era însă altul. Părintelui chiar îi plăcuseră problemele ridicate de Petrescu şi încerca să dea un răspuns cât mai sincer la fiecare. De aceea încerca să stea mult timp singur, în linişte şi să-şi scrie toate impresiile. Aşa se face că începuse să noteze, încă din prima seară: «Multe din cele spuse de tânărul inginer au avut darul să mă răscolească până în adâncul sufletului. Încerc să-mi aduc aminte de tot ce mi-a spus, de fiecare idee în parte… Dar poate că nu asta este cel mai important, ci starea de spirit pe care mi-a arătat-o. Am văzut în el acea înverşunare fără răutate şi în ea un strigăt spre revelaţie. Am să mă rog pentru el, ca să i se răspundă la toate întrebările. Dar nu ştiu de ce vorbesc de parcă ar fi un capitol încheiat. Aş putea să vorbesc cu el oricând, că doar suntem pe acelaşi vapor. Şi totuşi nu ştiu dacă am s-o fac. Nu din teamă, că nu mi-e teamă de nimic. Ce ar putea să-mi spună şi eu să nu ştiu? M-am tot gândit şi eu la lucrurile astea, nu este nimic nou. Îmi este frică totuşi, să nu capăt de la el acea poftă de luptă, acea răzvrătire. Sunt prea bătrân pentru asta, cum i-ar sta unui om bătrân ca mine? Pentru el este altceva. E tânăr, are toată viaţa în faţă. Ce ar spune fraţii despre mine, dacă m-ar vedea făcând aşa ? Unde ar mai fi măsura înţelepciunii adunată într-o viaţă întreagă? Şi-ar râde toţi de mine şi în loc să îi ajut cu ceva, aşa cum a făcut el pentru mine, mai rău i-aş sminti. Dar nu îmi pare rău că nu pot fi şi eu ca el. Nu mă simt nici oropsit şi nici umilit. Aş vrea însă, să-l pot vedea peste douăzeci – treizeci de ani. Ar fi o experienţă interesantă şi cine ştie, poate că o să-l văd. Mă fură gândurile şi în loc să-mi aduc aminte de ideile lui, mă gândesc la orice altceva. Spunea ceva interesant despre minunile tehnicii. A, îmi aduc aminte. Vorbea de despărţirea lumii, de despărţirea pe care o facem noi, călugării, între natură şi natura artificială, să-i spunem, acordându-i o valoare mai mare naturii în general decât societăţii şi realizărilor ei. N-aş putea să-l contrazic. Cu toate că nu m-am gândit la asta până acum, odată ce am plecat din lume pentru a-mi câştiga liniştea, am găsit firesc să mă întorc la natură, unde sunetele sunt armonioase, unde totul este însufleţit, unde vezi viaţa, frumuseţea creaţiei divine, ceea ce te duce cu gândul la Creator. Este cât se poate de logic. Dar este logic şi ce spune el. De ce nu aş putea să privesc la o minune a tehnicii şi să-L slăvesc pe Creator? Şi acolo este Creatorul şi poate că este chiar cu mai mult acolo, pentru că este chemat prin munca oamenilor. Toţi acei muncitori se adună împreună în fiecare dimineaţă şi prin inteligenţa şi voinţa lor, reuşesc să creeze. Cum poţi să nu-L vezi pe Dumnezeu şi acolo? Şi atunci? De ce această fugă a noastră spre natură, încercând să ignorăm societatea? Şi dacă am ignora-o doar, nu ar fi aşa rău dar o credem ignorantă şi uite că vine momentul când poate să ne dea lecţii. Stau şi mă gândesc acum, dacă aş putea trăi acelaşi sentiment de bucurie pe care m-am obişnuit să-l trăiesc privind o floare, privind un tranzistor de pildă sau un surub. Mă impresionează floarea pentru că fără nici un ajutor din partea mea, iese din pământ şi creşte iar după un anumit timp se ofileşte şi moare, fără ca eu să pot s-o împiedic să facă asta. Privesc ca la un spectacol, ca la o reprezentaţie de gingăşie din partea lui Dumnezeu. Cu şurubul însă… 

Aici, stareţul simţi că nu mai avea vlagă, aşa încât lăsă creionul din mână şi închise caietul. Se întinse în pat şi profitând de faptul că era singur în cabină, începu să se roage. Aşa făcea mereu când simţea că nu are nici un răspuns la câte o întrebare. Rugăciunea însă, îi era întreruptă de tot felul de gânduri fără noimă. Simţi deodată ceva din revolta tânărului inginer. Era acum, în interiorul lui, ceva ce-i spunea să găsească răspunsul la întrebare, să învârtă acel şurub până îi va înţelege sensul şi valoarea. Închise ochii şi văzu florile din grădina schitului, florile care-i plăceau atât de mult şi la care îi plăcea să se gândescă atunci când avea nevoie de un imbold spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Îşi imagină apoi şi un şurub. Acesta nu avea nici pe departe puterea pe care o avea floarea, ba mai mult, nu îi mişca sufletul cu nimic. Văzând acel şurub, gândul îi fugi la lucrătorii ce veneau din când în când din satul din apropiere, pentru a mai repara câte ceva pe la schit şi care erau de obicei gălăgioşi. Şi totuşi, ingineraşul avusese dreptate cumva, simţise asta în momentul în care i-o spusese în faţă, cu toată înverşunarea lui. Numai că trebuia să găsească el acel sentiment pe care-l avea acum doar în amintire. Începu să-şi repete că un şurub este frumos şi că şi el este opera lui Dumnezeu şi nu una directă, lăsându-şi amprenta pe creaţia sa, ci una indirectă şi cu atât mai preţioasă, pentru că pe acea creaţie ar trebui să se vadă cele două amprente şi a divinităţii şi a omului. Cum de nu-i trecuse prin minte până acum, această idee? În acel şurub, teoretic ai mai multe planuri, mai multe mistere care ar putea să explice conlucrarea dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu pune la dispoziţie materia şi nu aşa, pur şi simplu, ci în stare brută iar omul, cu capacitaţile sale, o transformă, o purifică şi o modelează. Dacă stai şi priveşti materia ca atare… Dacă ai vedea într-un şurub miracolul înlănţuirii atomilor, dacă ai vedea toate procesele care se întâmplă cu materia… Cum să nu te minunezi? Până şi rugina este un miracol, o lege a universului, o lege trasată de Dumnezeu! Iar omul, modelând materia, cu linii drepte şi curbe… Cum să nu dai slavă lui Dumnezeu şi să iubeşti şi omul în acelaşi timp, uitându-te la un şurub?

Este tristeţea asociată căutării lui Dumnezeu? Parcă aşa susţinea… Nici nu ştiu ce să zic. Au existat momente în care am avut certitudinea că mă apropii de Dumnezeu, am avut momente pe care le-am considerat extatice dar nu pot să generalizez la întreaga mea viaţă, nici măcar la ultimii ani, ca fiind într-o perfectă armonie, având conştiinţa prezenţei permanente a lui Dumnezeu. Nici pe departe. Cu toate treburile administrative pe care le-am avut pe cap… Dar şi asta este un canon pentru mine. Cineva trebuia să o facă şi pe asta. Ah, simplul fapt că simt nevoia să mă justific, îmi dă măsura slăbiciunii mele. Am îmbătrânit degeaba dacă nu cred în ceea ce fac şi trebuie să mă justific pentru a-mi păstra calmul. În momentele mele de extaz, ca să spun aşa, cu toate că nu aş putea să le clasific după o constantă, nu am fost trist. Trist poţi să fii dacă îţi lipseşte ceva, dacă îţi doreşti ceva.

Iar a dori ceva… De ce nu aş face o legătură între Dor şi Dor-inţă şi să spun că dorinţa este dorul anticipat pentru un lucru pe care nu-l ai încă, adică nostalgia, dorinţa de a «revedea», de a te «reîntâlni», de a «reposeda» ceva ce nu ţi-a aparţinut decât în imaginaţie, faptul că te-ai obişnuit cu posesia, înainte de a avea efectiv obiectul. «Dorinţa» ar fi «Dor» anticipativ, dor întru devenire, amestec de posibilitate calculată şi voinţă. Doamne, am ajuns să vorbesc ca tânărul inginer, se înfioră stareţul, lăsâd să-i cada caietul din mână. Rămase cu privirea pierdută, încercând să se roage, pentru a-şi recăpăta echilibrul interior dar valurile gândurilor izbeau cu putere.

Îmi dau seama că pentru mine, termenul de «dorinţă» este în mare parte compromis şi asta datorită literaturii teologice, unde dorinţa este asimilată sexualităţii şi păcatului. Dar dorinţa nu se margineşte doar la aşa ceva, dorinţa este un proces mult mai complex. Este adevărat că dorinţa include imaginarul, care iaraşi este discutabil. Imaginarul însă este atât de prezent în viaţa noastră… Cum de am ajuns să-l blamăm? Creaţia fără imaginar nu este posibilă, ba aş putea spune că imaginarul este prima parte a creaţie, creaţia ideatică şi doar natura creaţiei dă valoare sau perverteşte imaginarul. Prin urmare, eşecul dorinţei poate fi atât neconcordanţa dintre imaginar şi realitate, cât şi natura imaginarului, dacă nu cumva este acelaşi lucru.

De la impactul dintre imaginar şi percepţia realităţii pleacă diferenţa dintre imaginarul îndepărtat şi imaginarul apropiat (realitatea şi realitatea subiectivă). Unde se poate încadra atunci tristeţea în această construcţie? Bucuria, prin contrast, ar fi revelarea justeţii anticipative dar asta nu răspunde la problema tristeţii, pentru că tristeţea în teologie, are alte valenţe. Şi totuşi, poate că nu este tocmai aşa şi iaraşi încerc să mă justific…

În schimb dorinţa, din punct de vedere teologic este un extaz programatic, adică cert din punct de vedere uman. Odată ce dorinţa este raportată la Dumnezeu, Dorinţa implică un final extatic garantat. Dorinţă sortită extazului. Prin urmare, dorinţa este blamată atunci când se ajunge la suferinţă garantată. Dorinţa care implică la rândul ei alte dorinţe, aceasta ar fi cea de evitat. Din alt punct de vedere, dorinţa include depăşirea limitei, mişcare înspre imaginarul dorit. Bine, am tot citit despre dorinţa-instinct dar este cu totul altceva. Eu mă gândesc la dorinţa ca un act perfect conştient, ceea ce duce mai degrabă spre o dorinţă-speranţă. Dorinţa poate fi, în acest caz, modificată de cultură şi mai departe, dorinţa devine reflexie a fondului personal, a persoanei, a culturii personale. Morala însăşi, devine educarea dorinţei, suprimarea instinctelor din dorinţă şi aşa dorinţa ar exclude asimilarea prezentă în nevoi organice sau posesie şi s-ar îndrepta spre întâlnire… Acum îmi dau seama că poate nu este cea mai bună metodă de a lupta împotriva dorinţei nefolositoare, aşa cum i-am învăţat pe toţi ucenicii mei până acum şi cum am învăţat şi eu de la bătrânii mei. Pare greşit să încerci să-ţi educi dorinţa, suprimând ceea ce-ţi doreşti instinctiv. Mai curând ar trebui acţionat asupra fondului personal, care reflectează dorinţa. Cum aş putea să-mi impun o dorinţă? Este imposibil să-mi impun să-mi doresc cu adevărat ceva care îmi este indiferent sau care nu îmi spune nimic, nu mă atrage. Nu am cum să-mi impun dorinţa.

Încheind cu această concluzie, stareţul se simţi epuizat. În afară de epuizare, mai simţea însă şi altceva. Simţea o bucurie pe care nu o mai simţise demult, o bucurie că descoperise ceva, că adâncise o idee. Smerenia însă, aşa cum era exersată de atâta amar de ani, îi spuse să-şi refuze imediat această bucurie, ca nu cumva să cadă în ispita mândriei deşarte şi cu toate că aşa făcu, îi mai rămase ceva indefinit, de care avea să-şi dea seama mai târziu. Era siguranţa că nu greşeşte cu nimic, că nu-L ispiteşte pe Dumnezeu. Fără să-şi dea seama, alunecă în rugăciune şi se ruga cum nu o mai făcuse demult, cu lacrimi de mulţumire.

            În cealaltă cabină se iscă o controversă în toată regula. Când cei trei ajunseră în cabină, îl găsiră pe Petrescu cocoţat în patul său, ţinându-şi capul în mâini. Chiar dacă îi auzi intrând, nu dădu nici un semn că ar vrea să îi vadă. Mai mult, se întoarse cu spatele la ei, încercând să le arate că ar vrea să fie lăsat în pace. Mircea însă, era mult prea pornit împotriva lui, aşa că-l luă în primire de cum întră pe uşă.

-Te întreci cu gluma, să ştii! Dacă mai faci o singură dată aşa ceva, nu mai ai ce să vorbeşti cu mine! Să fie clar! Cum ai putut să-i spui omului ăluia aşa ceva? Puteai să te iei de oricine dar nu de el. Te-ai găsit în cine să dai. Tocmai pe cel cu atoritatea cea mai mare. Nu este nici logic, nici moral!

-Ba este şi logic şi moral, răspunse Petrescu, rostind rar cuvintele, întorcându-se ameninţător către el. Este logic, pentru că el a deschis discuţia iar faptul că are autoritatea cea mai mare nu este un argument, din contră. Dacă are autoritatea cea mai mare, atunci să fie competent. Iar dacă nu, să stea în banca lui. Cât despre morală… Să-ţi spun eu cum este cu morala asta! O prostie, înţelegi?! Aşa cum o vezi tu acum, este o inepţie şi nimic altceva.

-Este vorba de bun simţ.

-Nu, nu este vorba de nici un bun simţ. Este altceva. Este, în cazul nostru, o încadrare conformistă într-un grup, fără a deranja pe nimeni. Asta seamănă cu ideea aceea că morala, sau etica, cum vrei să-i spui, este un produs social, un standard impus de grup. Asta vrei să spui?

-Aş face o distincţie pentru a-mi construi argumentaţia. Pentru început, aş distinge între mase şi elită. Una este morala pentru mase şi alta pentru elite.

-Adică mergi pe două planuri când este vorba de etică? rânji Petrescu sarcastic.

-Lasă-mă să-mi termin argumentaţia! Şi de ce mă rog nu aş spune asta, odată ce mulţi oameni chiar văd eticul în sensul unei monumentalizări a eului şi deci se comportă etic nu din convingere, ci pentru convingerea celorlalţi că ei au atitudini corecte. Asta este de fapt planul social şi politic. În ce priveşte masele, aici intervine eticul din teologia mistică. La ei, eticul este trăit. Şi mai cred că elitele în momentul în care ajung să trăiască eticul (pentru că se mai întâmplă şi cazuri dintr-astea), devin mase la rândul lor. Dumnezeu, creştinismul nu vrea logică, nu are nevoie de raţiune. Odată ce l-am coborât pe Iisus la nivelul raţiunii omeneşti, nu mai putem vorbi de credinţă. Credinţa înseamnă, cum spunea părintele Paisie undeva, că dacă cineva îţi spune că marea s-a golit şi peştii cară mâlul cu camioanele, tu să crezi asta fără măcar să mergi să verifici, chiar dacă te despart 100 de metri de locul respectiv.

Deci cred că raţiunea, elitele, politicul, nu au treabă cu credinţa. La ei, eticul este doar norma de comportament, în timp ce pentru mase eticul este lipsa raţiunii, convingere, înviere din morţi.

-Poate că puteam face această distinctie între mase şi elite, atunci când vorbea despre etică dar poate că eticul nu este aşa de simplist, nici chiar la nivelul maselor. Amestecând eticul cu morala creştină, puteam face trimitere la ideea lui Dostoievski cu privire la posibilul comportament uman la implementarea ideii inexisteţei divinităţii. Dacă în schimb, privim eticul ca fiind „impus” din afară, atunci acest etic nu este autonom, ci trebuie să aibă în spate un întreg sistem juridic sau cel puţin coercitiv, ceea ce ar nuanţa mult atât termenul cât şi aplicabilitatea eticului natural uman. După părerea mea, eticul, pentru a se păstra în limitele conceptuale, trebuie să poata fi separat şi „studiat” iar acesta nu se poate întâmpla decât dacă reprezintă un fenomen independent. Această independenţă i-ar putea veni din spirit. Tot ce nu este asumat, este coruptibil. Aceasta ar fi o etică exteriorizată negativ. Dacă luăm modelul „pozitiv”, pe care l-ai propus tu, mi se pare că socialul capătă puteri modelatoare, ceea ce pe de o parte este bine dar limitele impuse îl fac precar. Iar dacă am specula pe baza acestor idei, acest eu colectiv ce impune eticul, nu este decât varianta incipientă a eului colectiv transcendent. Mergând pe acest fir, de ce ar fi atunci mai bun un etic din interior, odată ce acesta nu ar aduce nimic nou la eul colectiv? Sau ce calitate ar avea o persoană cu un eu interiorizat, faţă de una ce posedă un etic social? Rezistenţa? Mă îndoiesc că la rezistenţa materialelor se studiază şi eticul...

Mi se pare că tu, acceptând separaţia între mase şi elite, te încadrezi singur într-un elitism pe care nu ţi-l ascunzi deloc, ba chiar eşti mândru de el, ceea ce pe mine, făcând parte din tabăra adversă, mă calcă pe nervi.

Oricum, trebuie să facem mereu precizarea planurilor de abordare, altfel s-ar pute să vorbim de lucruri diferite. Dacă vorbim de elitele culturale, atunci eticul nu numai că rămâne la fel ca al maselor, dar el scade, în raport cu conştientizarea valorii proprii în cultură. Eticul şi elitele sunt elemente contrarii. Şi aşa se ajunge până la voinţa de putere, legitimă.

Reîntorcându-mă la teologie, aş putea spune că modelul libertăţii în raport cu divinitatea, se poate aplica şi eticului. Libertatea devine totală atunci când prin cunoaştere, indiferent de ce natură, că este mistică, ascetică, culturală, ştiinţifică, etc, ajungi să îţi asumi organic normele impuse de divinitate, eliminând astfel toate limitele, prin asumarea divinităţii şi trăirea ei. Până la un anumit punct, această logică i se poate aplica şi sitemului social, cel puţin în teorie şi nici măcar acolo în toate ramurile.

Tu spui că atât Dumnezeu cât şi filosofia creştină, nu vor să accepte logica. Eu spun că logica şi raţiunea există atât în creştinism, cât şi în acţiunile divine. Majoritatea teologilor vor să demonstreze incapacitatea noastră de a înţelege misterul divin prin care ni se spune că ar fi bine să le luăm pe toate aşa cum sunt şi să ne mulţumim să credem.

Ei bine, nu ăsta este creştinismul, cel puţin după câte am putut să-mi dau eu seama. Că nu puteam să sondăm raţionalitatea divină, asta este una dar că ea este inaccesibilă sau fără vreo legatură cu modalitatea noastră de a gândi, asta nu o mai accept.

Atât modelul divin medieval, care prezintă relaţia divinitate – om ca pe una stăpân – rob, precum şi cea intelectualistă, care aruncă relaţia la extremitatea cealaltă: necuprins – efemer, pierd din vedere exact ce aduce creştinismul: vederea lui Dumnezeu ca persoană.

Dacă despărţim iubirea de raţiune, în primă fază ajungem la o alchimie spirituală şi nimic altceva, ceea ce nu ar da nici o valoare omului.

Credinţa de tip paisian de care aminteai, este credinţa începătorului. Creştinismul aduce cunoaşterea prin dragoste, cunoştere în care se topeşte credinţa, cu toate camioanele de pe fundul mării...

-Era doar o imagine plastică...

-Ce imagine plastică?! Mai lasă-mă cu imaginile tale plastice. Nu fac eu pe Toma necredinciosul acum... Sau poate fac dar nu vreau să pipai cu degetul, ci cu mintea, să-mi folosesc inteligenţa pentru a căuta şi a descoperi, până şi-n ce-L priveşte pe Dumnezeu.

-Mă dar tare ţi-ai luat rolul în serios! Tu chiar crezi ce spui?

Petrescu rămase câteva momente parcă trezit dintr-o stare hipnotică, după care continuă şi mai iritat, ca şi cum cineva descoperise fără să vrea, un adevăr pe care el încerca să-l ascundă în interioriul lui.

-Nu numai că sunt convins de ceea ce spun dar a început să-mi placă şi mă mir cum de tu, care erai la început de aceeaşi parte, acum te dezici.

-Să ştii că eu fac parte din experiment şi dacă fac ceea ce fac... Iar tu ar fi bine să te abţii. Eşti doar un intrus aici. Ar fi trebuit să-ţi vezi de treabă şi să nu ne încurci. Parcă văd că mâine schimbi rolurile şi te căieşti de tot ce ai spus.

-Nu este cazul să va certaţi, interveni promt Cristian. Gândiţi-vă şi voi că întreg experimentul poate fi distrus cu o simplă afirmaţie şi atunci chiar că o să-mi pară rău de tot timpul pierdut. Mai bine scrieţi în jurnal tot ce vreţi dar nu risipiţi vraja mediului experimental numai din vanitate, pentru că asta n-o să v-o ierte nimeni niciodată iar eu, dacă va fi cazul, am să le comunic totul, cuvânt cu cuvânt, ca să ştie cine se face vinovat de eşec. Eu propun ca de acum să nu mai amintim niciodată de experiment, ca să nu mai conştientizăm starea aceasta implementată, cumva artificial.

Toată lumea fu de acord cu cele spuse de Cristian şi prin urmare, toţi aceptară că răfuielile trebuiau păstrate doar în jurnalul fiecăruia şi nimic mai mult. După ce medită puţin, Mircea ridică două degete ca la şcoală, pentru a cere permisiunea de a vorbi, semn că mai era încă ceva de pus la punct, din afara experimentului.

-Până la un punct, mi se pare firesc să ne răfuim fiecare cu jurnalul său dar în condiţiile date nu merge, cel puţin nu în cazul meu. Una dintre condiţiile de reuşită, este de a respecta calea clasică, în care se află şi spovedania şi ascultarea. Cum pot să împac eu jurnalul cu ascultarea şi spovedania?

-Într-adevăr, făcu Petrescu, lăsând să se vadă că îl compătimeşte, puţin ironic.

-Dar nu este numai atât... Dacă eu nu pot să fac asta, nu cred că ar fi în spiritul experimentului ca voi să puteţi, să aveţi o legătură cu exteriorul clopotului. Am avea astfel două medii diferite, chiar şi fragmentar.

-Nu rămâne decât să păstrăm regulile stabilite tacit, spuse Fortmann. Mai exact, Cristian şi Mircea intră în experiment cu totul, eu şi cu Petrescu intrăm şi noi, atât cât să nu vă influenţăm din afară dar în acelaşi timp pentru a capta informaţiile de la voi şi pentru a le transcrie. Aşa că, voi nu o să mai aveţi parte de distrageri directe, asta rămânând în sarcina noastră de a le împiedica să ajungă la voi.

-Se pare că Dumnezeu este de acord cu acest experiment, odată ce lucrurile se potrivesc atât de bine, spuse Mircea entuziasmat, fără să-şi mai amintească nimic din discuţia avută mai întainte cu Petrescu.

Nu acelaşi lucru se întâmpla însă şi cu Petrescu. Acestuia i se năzărise o idee. Ceva din interior îi spunea că trebuie să adâncească atât înţelesul raţionalului în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea teologică a lumii şi astfel... Nici el nu era sigur ce ar fi făcut astfel dar simţea că asta ar pricinui un cutremur pentru sistemul în care se încadra Mircea. Şi aşa şi făcu. Din acel moment se hotarî să îşi concentreze atenţia asupra raţiunii şi valenţelor sale în teologie.

Nimic notabil nu s-a mai întâmplat pe parcursul călătoriei şi asta pentru că cele două tabere au fost rezervate în a mai comunica, refuzând orice dialog. Doar la destinaţie, după ce au coborât de pe vaporaş, în Dafni, de unde fiecare grup îşi vedea de drum, fiind aproape siguri că nu o să se mai vadă niciodată, stareţul se desprinse din grupul de călugări şi veni să-şi ia rămas bun de la tinerii ingineri şi să le ureze drum bun. Făcu toate acestea reţinut, atent la fiecare cuvânt pe care-l rostea, după care ajungând şi la Petrescu, fără a-i spune nimic, făcu o metanie în faţa lui şi-i spuse doar atât: Mulţumesc pentru tot. Petrescu tresări, se înroşii tot de jenă dar rămase nemişcat, privindu-l fix pe bătrânul stareţ. La rândul lui se plecă într-un salut ceremonis dar rămase scorţos, aproape indignat de situaţia în care-l pusese bătrânul. Aşteptă apoi cu nerăbdare ca acesta să se îndepărteze puţin şi-i spuse în şoaptă lui Fortmann, care se afla lângă el: S-o fi crezând părintele Zosima, sau ce? Cu asta chiar că a reuşit să mă enerveze. Fortman îi făcu semn să tacă, pentru că în acel moment stareţul se mai întorsese încă o dată spre ei, spre a-şi luă rămas bun pentru ultima oară. Petrescu însă, enervat peste măsură, nu aşteptă ca acesta să termine şi începu să-şi caute bagajele strigând la ceilalţi: Fraţilor, mişcaţi-vă mai repde, că acum se înserează! Stareţul însă, în loc să se supere, zâmbi amuzat şi se întoarse spre grupul de călugări care-l aştepta şi apoi plecară în drumul lor.

Pe scările de la Dafni, după ce trecură mai uşor decât îşi puteau închipui de poliţaii Sfântului Munte, intrară în vorbă cu doi călugări bătrâni ce se opriseră să-şi mai tragă sufletul, lăsând din spate câte o desagă uriaşă. Vorbă este mult spus, pentru că-şi dădură seama că nici engleza şi nici franceza lor nu îi ajuta cu nimic pe Sfântul Munte. Mircea în schimb, reuşi cu cele câteva cuvinte greceşti pe care le ştia, să comunice cu cei doi. Cu toate că aveau drumul bine stabilit pe hartă, în teren nu vroiau să rişte nimic, ca nişte ingineri calculaţi ce erau. Şi mai era ceva. Până la schitul Lacul aveau mult de mers şi prin urmare, trebuia să se intereseze cum şi pe unde puteau, să-şi petreacă nopţile. Cei doi ascultară şi priviră semnele făcute cu agilitate de Mircea. Făcură ochii mari, se uitară unul la celălalt înţelegându-se din priviri, după care, le spuseră ceva de genul că dacă vor, pot să stea pe lângă chilia lor, unde se ajungea până la apusul soarelui şi aşa i-ar fi ajutat şi pe ei cu bagajele pe care le aveau de cărat. Cel puţin aşa înţelese Mircea. Petrescu avu imediat ceva de comentat dar nimeni nu-i dădu atenţie, pentru că cei doi scoaseră o pâine rotundă, cu tot felul de semne pe ea şi o împărţiră la cei care erau amatori. Dacă le-ar fi fost oferită pe vapor, nici nu s-ar fi uitat la ea dar acum o luară cu cea mai mare bucurie, minunându-se de gustul ei, de parcă atunci ar fi descoperit pâinea. Acesta era primul semn al sălbăticiei şi încă unul dintre cele mai uşoare dar despre asta aveau să-şi dea seama mai târziu.

            Pe drum, Mircea se oferi să-l ajute pe unul dintre bătrâni şi în acelaşi timp să-i expună dorinţa de a se călugări, care nu era decât un subterfugiu pentru a intra în anturajul lor şi prin urmare de a găsi cât mai repede un învăţător. Sofronie, pentru că aşa-l chema pe bătrân, îi spuse deodată, fără să fi stat pe gânduri:

-Dacă vrei, vino cu noi, să fii ucenicul nostru. Avem o grămadă de lucru la schit, te-om învăţa şi ce am adunat noi într-o viaţă de om şi poate că până la urmă te-om face şi călugăr. Cum auzi acestea, Mircea simţi că pronia este de partea lui. Prea îi mergeau toate din plin. Îşi intra imediat în rol şi cerându-şi voie de la bătrânul Sofronie, se duse la ceilalţi să le propună noul plan. Mai precis, să îşi fixeze tabăra lângă coliba bătrânilor măcar pentru o perioadă, până ce va fi iniţiat în tainele monahismului, după care, îşi vor continua călătoria spre schitul Lacul. Ţinu să le spună că simte cu întreaga lui fiinţă că acei doi bătrâni îi vor deschide calea spre cunoaşterea teologiei şi că nu i-ar ierta niciodată dacă nu l-ar înţelege în acele momente. Simţind din însufleţirea cu care vorbea, că nu este nici un chip să-l convingă să-şi urmeze planul dinainte stabilit, acceptară într-un final să-şi modifice doar pentru o perioadă planurile superficiale dar nu şi pe cele profunde. Practic, acesta fusese şi argumentul forte care pledase în favoarea lui Mircea. Ceilalţi trei îşi dădură imediat seama că astfel vor începe experimentul chiar din acel moment şi asta fără să mărturisească niciunul. Şi chiar aşa a şi fost. Cum au dat toţi din cap mai mult sau mai puţin convinşi, minunea s-a produs iar Mircea, cu un entuziasm molipsitor, s-a preschimbat pe loc în cel mai umil şi atent ucenic al părintelui Sofronie. Chiar din acea clipă şi-a început exerciţiul ascultării şi doar cu binecuvântarea părintelui, avea să treacă primele impresii în jurnal: „Printr-o împrejurare minunată, pronia m-a aşezat în mâinile unui bătrân duhovnic sfânt, care mă va ocroti şi prin care Dumnezeu îmi va da tot ce am nevoie. Este abia prima zi şi deja viaţa mea s-a schimbat. Nu a mai rămas nimic din viaţa mea de dinainte, acum este o viaţă în Hristos. Aştept cu nerăbdare pavecernita, utrenia, vecernia, privegherea... Vreau să trăiesc viaţa aceasta plină de har!!!”

Toate acestea erau fireşti, odată ce Mircea era singurul dintre cei patru care fusese primit să locuiască împreună cu cei doi bătrâni, în coliba lor. Ceilaţi şi-au închiriat o cameră la schit.

Câteva zile dură programul de acomodare cu noul stil de viaţă, cu noile cerinţe şi reguli. Din a doua săptămână, Cristian avu la dispoziţie o chilie separată, unde putea acum să se desfăşoare complet. Aşa că-şi stabili un program de lucru riguros, întrerupt de trei plimbări şi două mese. Fără să mai dea de ştire nimănui şi mai ales fără a se consulta cu cei doi „supraveghetori”, cărora nu le putea înţelege menirea, îşi alcătui programul axat pe studiul filosofiei. Ideile cu care se obişnuise înainte de plecare erau că va studia şi el teologia, urmând să privească totul mai rece dar acum, pentru că descoperise în biblioteca schitului o adevărată colecţie a operelor clasice din filosofie, renunţă la această idee în favoarea uneia mult mai drastice. Îşi făcu o listă cu primele zece nume ale filosofiei clasice, îşi stabili un calendar pentru a cuprinde cărţile programate într-un interval de timp rezonabil şi cu meticulozitatea ce-l caracteriza, trecu la muncă. Muncă era mult spus, pentru că îi plăcea ceea ce făcea şi în comparaţie cu munca lui obişnuită, acum putea considera că este într-o vacanţă culturală. Cei doi „supraveghetori” se mărgineau la lecturi combinate, din teologie şi filosofie, fără excese, cu pauze lungi şi dese. În schimb, aveau obiceiul ca măcar o dată pe zi, să treacă pe la Cristian şi pe la Mircea, rotindu-şi rolurile, pentru mici „interogatorii” ce se lăsau cu adnotări, cu discuţii aprinse în cameră, pe marginea lor. Legat de progresele lui Mircea şi de implicarea acestuia, de intrarea lui în postura de candidat la călugărie, nu-şi mai făceau probleme. După cum puteau să-şi dea seama limpede, în sufletul lui se petrecuseră schimbări importante până într-atât încât, într-o seară le spusese cu gravitate că „în sfârşit îşi descoperise vocaţia”. Cei doi nu-l luară în seamă dar conform înţelegerii, nici nu-l scuturară să-şi aducă aminte că nu fac decât un experiment şi că peste câteva luni vor trebui să se întoarcă în lumea din care au plecat. Cristian însă, nu dădea semne că înaintează în vreo direcţie. Să mărginise la a se înfunda printre maldăre de cărţi, citind metodic şi luându-şi notiţe.

Lunile începură să treacă iar rezultatele să întârzie. Atunci îi veni ideea lui Fortmann să pună la cale nişte întâlniri „absolut întâmplătoare” între cei doi, pentru a lua pulsul experimentului. Asta se dovedi destul de dificil pentru că Mircea avea un program extrem de strict şi stătea mai mult în chilie, recitând din Psaltrirea pe care o ştia pe de rost, sau lucra la micile sculpturi din lemn, lucru pe care îl învăţase părintele. Iar dacă avea treburi pe afară, le făcea concentrându-se numai asupra lor şi a unei rugăciuni interne, pe care pretindea că o deprinsese. La biserica schitului venea foarte rar, practic imposibil de anticipat dar asta nu constituia un impediment atât de mare. Planul fusese simplu. Practic, nu a fost nevoie decât să fie schimbat traseul de plimbare a lui Cristian şi ajustat orarul, pentru ca până la urmă inevitabilul să se producă iar cei doi să se întâlnească.

Cum îi văzu de la depărtare, Mircea, care era de necunoscut în rasa în care era îmbrăcat şi cu părul şi barba crescute în voie atâta timp, aruncă din spate grămada de lemne pe care le strânsese şi alergă spre ei cât putu de repede. Cristian simţi şi el transformarea ce se produsese cu prietenul sau. După cum alerga, după cum privea, după cum călca, după cum îşi tinea mâinile şi capul, totul aducea a călugar autentic şi cum toate acestea i se păruseră de prima data stranii iar acum, când le vedea la Mircea cu atât mai mult, hotărâ să-şi explice cauza lor, luându-l la întrebări. Nu apucă însă, pentru că, cu fiecare moment care trecea, întrebările şi impresiile se adunau încontinuu, nelăsându-l să se mai concentreze. Cum ajunsese în dreptul lor, Mircea se opri la o distanţă de mai bine de doi metri şi se aplecă spre fiecare, ca şi cum ar fi făcut o metanie sau poate că tocmai asta şi făcuse, spunând, pentru el: „blagosloviţi şi iertaţi”. Cristian, scos dintre cărţi, văzându-şi prietenul cu zâmbetul pe buze aleargând spre ei, se pregătise să-i strângă mâna şi să-i spună cât de mult i-au lipsit discuţiile lor, etc, etc. Când însă se pomeni că rămâne cu mâna întinsă, Mihai oprindu-se la distantă şi făcându-le plecăciuni la fiecare, simţi cum îl cuprinde un amestec de curiozitate şi indignare. Rămaseră aşa timp de mai multe secunde, fără a îndrăzni să spună ceva.

-Dacă aţi ştii ce dor mi-a fost de voi... începu să le vorbească Mircea cu un accent cântat, privind mai mult în pământ. Am avut mari ispite din această cauză. Au trecut săptămâni bune în care nu am avut nici o problemă dar, la un moment dat, m-a cuprins aşa un dor, încât îmi venea să las totul şi să vin să vă văd. Mi-am dat seama imediat că este mâna satanei dar nu puteam să fac nimic. Am început să nu mai mănânc, să fiu posomorât şi să nu mai am chef de nimic. Noroc cu bătrânul care, cu experienţa lui, şi-a dat seama imediat că ceva mă chinuie şi m-a descusut până am spus tot la spovedanie. Cum am spus, cum m-am eliberat. S-a dus duhul cel rău şi mi-am recăpătat imediat pacea... Acum vă pomenesc în rugăciunile mele şi ştiu că în felul ăsta, fac mai mult pentru voi...

-Şi noi ne rugăm pentru tine, să nu te îndoieşti de asta, răspunse Cristian, încercând să-l imite cumva, pentru a intra în armonie cu starea lui de spirit, pentru a nu-l tulbura. Dar, poate că din când în când, ar trebui să ne întâlnim cu toţii ca să mai stăm de vorbă, să ne ajutăm reciproc cu un sfat, cu o vorbă bună! Rugăciunea sigur că ajută, dar... trebuie s-o mai ajutăm şi noi...

-Dumnezeu face tot. Nu trebuie să vă îngrijiţi voi de nimic. Ce sfat, sau cu ce aş putea eu să vă ajut mai mult decât prin rugăciune? Bine şi nici măcar pentru rugăciunile mele ci ale Sfinţilor Părinţi, cu care m-a învrednicit Dumnezeu să stau alături şi de la care să primesc învăţătură.

-Mă tem că nu este aşa simplu, ripostă Cristian, simţind că-şi pierde calmul. Am tot analizat această idee a rugăciunii împletită cu fapta. Mai ştii bancul ăla cu cel care se ruga la Dumnezeu să-i dea să câştige la loto dar el nu juca deloc?… Cum crezi tu că fără să vii să discutăm, doar prin rugăciunile tale, vei putea să mă ajuţi să înţeleg etapele prin care trec?

-Ce pot face eu, pe lângă ce poate să facă Dumnezeu?...

Aşa a început o dispută ce avea să ţină ani de zile, făcându-i pe cei doi să caute răspunsuri cu toate mijloacele pe care le aveau la îndemână. Peste doi ani, când amândoi aveau de acum o experienţă în practica rugăciunii, discuţia perpetua diferenţele de opinie. Rămăseseră de mult singuri la schit Fortman şi Petrescu tinându-se de plan, plecaseră acasă după primele şase luni. Acum se găseau în cămăruţa lui Cristian, transformată într-o mică bibliotecă, fiecare cu o cană de ceai în mână, aşezaţi pe nişte scaune de lemn destul de comode, faţă în faţă, pregătiţi să reia discuţia căreia îi alocau câte o seară pe săptămână şi care reuşise să le clarifice fiecăruia ideile dar nu să-i facă să cadă de acord.

-Cam aşa văd problema cu rugăciunea şi cu acţiunea, pe care aş numi-o mai general, mişcare, spuse Cristian liniştit, făcând parcă o mutare la şah, aşteptând acum replica ce avea să vină într-un interval lung de timp, sorbind prudent din ceaiul fierbinte. Se răzgândi însă şi continuă, percepând o anumită nedumerire în ochii lui Mircea. S-ar putea spune că sunt complementare, că trebuie făcută şi una şi alta iar practica curentă este de a te ruga înaintea acţiunii, pentru ajutor dar eu când spun că rugăciunea se poate face prin faptă, înţelegi, eu merg mai departe. Spun că omul poate ajunge acolo unde, orice gândeşte sau face cu cerere sau mulţumire către Dumnezeu, organic prinsă în orice gest, gând complementar ce urmăreşte fiecare mişcare, ca fond al mişcării, ca o componentă a ei ce-i măsoară traiectoria şi forţa, rugăciunea poate deveni gândul de rezonanţă ce poate ajunge fond comun oricărei mişcări. Mi se pare că acest tip de rugăciune este şi nu este distinctă de comanda mişcării, de gândul care produce mişcarea. Într-o primă fază, rugăciunea este separată de momentul mişcării şi nu internă gândului, mişcării şi mai apoi mişcării însăşi, ceea ce ar constitui o a doua fază, contopirea perfectă a mişcării în sine cu rugăciunea, ceea ce ar transforma întreaga mişcare în rugăciune continuă.

Mircea clipi des, semn că nu era sigur că înţelesese tot ce i se spusese.

-Păi, cam aşa ceva spuneam şi eu. Cred că legătura dintre acţiune şi rugăciune este indisolubilă, dar în rai. De când am căzut, primează când una, când alta, în funcţie de mai mulţi factori. Să zicem că un factor ar fi cel psihologic. Dar asta nu este tot. Putem vorbi de mişcare şi rugăciune în cadrul liturgic. Acolo fiecare mişcare are o semnificaţie şi o rugăciune în spatele ei.

-Nu la asta m-am referit eu. Iarăşi nu ne înţelegem. Aşa n-o s-o scoatem la capăt niciodată. Chiar nu pricepi ce vreau să-ti zic?

Teoria mea se leagă nu de realizarea realităţii, ci de realizarea mişcării şi nu pornind de la cuvânt, ci de la subcuvânt sau precuvânt, de la idee. Pricepi? Produce ideea neapărat mişcare? În principiu da. La prima observaţie, orice idee, chiar dacă nu produce o mişcare fizică, materializându-se în act, produce mişcare la nivel ideatic, prin continuitatea ideii pure, în alte idei sau argumente pro sau contra, etc. Ideea care tinde spre nemişcare, într-o primă fază, ai să vezi de ce spun asta, produce ea mişcare? Mă refer la ideea ce caută extazul, ce-L caută pe Dumnezeu, mai precis rugăciunea, cererea, căutarea divinului. Cuvântul determină mişcarea? Este mişcarea realitate?

-Mişcarea este o realitate cu siguranţă dar nu ştiu cât de bună este…, spuse timid Mircea. Nu ştiu de ce insişti atât pe acest concept al mişcării care, în teologia creştină, are o istorie destul de sinuasă. Gândeşte-te şi tu puţin. Evagrie Ponticul vede crearea cosmosului printr-o cădere, prin mişcare, noi având datoria de a ne opune păcatului, mişcării, materiei şi biologicului, pentru ca acestea să fie reabsorbite în Dumnezeu. Doar mai târziu, cu Maxim Mărturisitorul, natura, mişcarea, sunt considerate ca fiind creaţii ale lui Dumnezeu iar scopul nostru nu este în ele ci de a ajunge la transcendenta, la imobilitatea Necreatului. Sfântul Vasile cel Mare vede şi el extazul ca imobilitate, ca extaz contemplativ. Iar eu găsesc toate acestea cât se poate de normale. Tu nu vezi că toată asceza care se practică în monahism este îndreptată împotriva mişcării? Începând cu postul, rugăciunea şi munca fizică şi ajungând la ascultare, toate limitează mişcarea. Tot sistemul este creat pentru a-ţi consuma excesul de energie pe care îl iei din hrană iar aici postul acţionează direct asupra energiei şi mişcării, spre a-ţi oferi liniştea ce tinde spre nemişcarea corpului şi a gândului în ascultare, lăsându-ţi doar atâta energie cât să poţi să-ţi concentrezi mintea către Dumnezeu, doar atât. Mişcarea potenţială în limite excedentare este un surplus dăunător. Nu de asta se dă călugărul în mâna unui duhovnic spre a face ascultare? Exact pentru asta, pentru a-şi mărgini mişcarea proprie.

-Prin urmare, mişcarea tot se păstrează. Într-o formă redusă dar ea există.

-Nu este chiar asa. N-ai auzit ce spunea Sfântul Vasile? Extazul, contemplaţia, este statică. Acolo nu mai există mişcare, acţiune, altfel nu ar mai fi extaz contemplativ. Ce ai vrea să mai faci în faţa vederii lui Dumnezeu? Acolo rămâne doar contemplaţia, altceva nimic. Nu ne rămâne decât să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, începând de la faptul că este cel ce este, pâna la faptul că a creat universul. Ce ai putea să faci altceva pe lângă toate acestea? Toate facultăţile noastre se topesc în contemplaţie. Chiar nu ţi s-a dat să trăiesti asta niciodată până acum? Şi doar m-am rugat atât de mult pentru tine…

-Îţi sunt recunoscător pentru rugăciunile tale şi sunt convins că au ajuns acolo unde trebuia. Însă ce mi-ai spus până aici, nu mă convinge deloc. Şi să-ţi spun de ce. Dar pentru asta, trebuie să mă întorc la ideea anterioară. Eu sunt convins, banzându-mă pe experienţa mea de până acum că, până şi în ultima formă, ideea produce mişcare, pentru că indiferent ce ar fi (rugăciune de cerere sau de mulţumire) aceasta nu poate să rămână nemişcată în forma ei, chiar dacă mişcarea reprezintă o modificare a ideii în sens concav sau convex pentru a împinge, a crea presiune, a exterioriza un sentiment, sau de a produce un vacuum, o cerere de umplere a unui spaţiu, prin ideea de cerere sau nevoia de a cunoaşte, de a înţelege (rugăciunea fiind, plastic vorbind, diafragma sufletului). Nu ai simţit niciodată rugăciunea în acest fel? Ideea nu poate să fie neutră, pentru că noi nu suntem asemenea lui Dumnezeu, adică nu putem să-I confirmăm ceva întru devenire. Putem să cerem sau să mulţumim dar nu să confirmăm sau să afirmăm ceva necunoscut nouă. Prin urmare, nici această idee transcedentală nu este statică. Dacă admitem că rugăciunea sau gândul la Dumnezeu nu poate fi static, putem să considerăm ideea de cerere a cunoaşterii, ca rămânând în forma de idee iniţială, în momentul cunoaşterii? Ideea se umple sau este înlocuită de «umplere» în sine? Putem vorbi de dispariţia ideii şi rămânerea din aceasta doar a raţionalului, ca reper ce a făcut parte până atunci din idee dar nu pregnant, pentru că ideea în sine menţine un raport cu fiinţa ce o emite sau o păstrează, raţionalul apărând doar colateral sau complementar. În momentul dispariţiei ideii prin înlocuirea ei cu produsul acesteia în extaz, rămâne prezent doar raţionalul ca trasare de reper dar în formă pură, distinct. Pe scurt, vreau să spun că revelaţia nu exclude raţiunea. Nu pot să spun că am o revelaţie, că am acces la o informaţie transcedentală, fără să-mi păstrez un raport cu mine însumi. Nu pot să mă pierd, nu pot să fiu absorbit de revelaţie, pentru că atunci, aceea nu ar mai fi revelaţie, pentru că eu nu aş mai fi şi atunci, dacă eu nu aş mai fi, revelaţia nu mi-ar mai aduce nimic nou, nici o cunoaştere, ci ar deveni entitate în sine, excluzându-mă de la cunoaştere. Prin urmare, ca revelaţia să fie informaţie creatoare, trebuie să existe un perceptor. Pentru a exista un perceptor, trebuie să existe raţional o sondare permanentă de raporturi dintre perceptor şi informaţie iar aceasta nu se realizează decât prin păstrarea raţionalului. Raţionalul deci, este o prezenţă necesară în cadrul revelaţiei, ce face posibilă memorarea ideii. Fără raţiune în revelaţie, memorarea ideii este imposibilă, în imposibilitatea de a te raporta, dacă nu în timp şi spaţiu, ceea ce este intrinsec revelaţiei, atunci faţă de fiinţa ta. Înlăturarea timpului şi spaţiului din coordonatele de raportare nu schimbă nimic din revelaţie, ci mai mult, îi dă legitimitatea. Raţionalul care păstrează noţiunea de fiinţă, de entitate, identitatea, păstrează unicul raport necesar pentru a avea memoria ideii şi anterior, posibilitatea reflecţiei şi adâncirii, precum şi transmiterii revelaţiei. Somnul este un exemplu de idee percepută în afara raportărilor făcute de raţional. Astfel, la trezirea din somn, pierdem tot, odată ce informaţia nu a fost memorată în funcţie de parametrii exacţi sau în prezenţa unui raţional slăbit în esenţa sa, în păstrarea raportului la identitata personală, a stabilirii unui raport.

Si acum să revenim. În această situaţie, raţiunea ca jalon, este modificată în complexitate. Natura raportului divino-uman se schimbă, nu mai este un raport intuit prin credinţă şi nici unul static prin contemplaţie, ci devine un raport bazat pe mişcare. El nu rămâne simplu, o raportare bidimensională vis-à-vis de informaţie în sensul existenţei a doar două dimensiuni, a donatorului şi a perceptorului. Perceptorul începe să joace un rol, să integreze mişcarea prin raţional iar cu informaţia ce vine din revelarea divinului, devine o raportare tri-dimensională, unde sunt eu, Dumnezeu şi cunoaşterea ce vine de la El şi o percep ca atare. Modificarea adusă de isihasm, de rugăciunea permanentă, este modificarea raţionalului ca jalon, de la un raportor bidimensional, la unul tridimensional, permanent. Odată ce această permanenţă s-a realizat, adică din moment ce tu nu mai eşti un individ, un punct fără legatură, odată ce ai trecut de la această stare «minerală» prin raportare bidimensională la Dumnezeu prin rugăciune (care se finalizează cu extazul static contemplativ) la mişcarea permanentă cauzată de cunoaşterea divină prin iubire, jalonată de raţiune, descoperim valoarea ontologică a mişcării. Iar ca să închidem cercul, poate că ar trebui să nu uităm de a patra dimensiune, creaţia, din care facem şi noi parte şi pe care o percepem ca fiind îndumnezeită, nu întorcându-ne noi spre ea, ci aducând-o pe ea în aceeaşi direcţie cu noi, îndumnezeind-o şi îndumnezeindu-ne în acelaşi timp prin cunoaşterea în iubirea lui Dumnezeu. Şi ca să revenim de unde plecasem, pentru a nu ştiu câta oară, nu crezi că în acest mod, prin mişcarea mistică, să-i spunem, nu ar mai fi nevoie să ne ferim de energie şi să încercăm s-o diminuăm ci am folosi-o pe toată, fără a mai fi distraşi de gânduri sau acţiuni, pentru că toate nu ar mai reprezenta o dispersie odată ce, orice gând sau faptă ar avea inclusă organic axa divinului şi axa cunoaşterii. Asta fără să neg sau să neglijez câtuşi de puţin drumul până acolo şi nici folosirea metodelor clasice pentru menţinerea unui echilibru în viaţa pământească. Mă refer la ideea că drumul ramâne la fel, că sunt posibile ispitele şi căderile, că nu se neglijează postul sau rugăciunea dar că sunt transfigurate, înţelese cu totul altfel, manevrate ca obiecte şi căi, asimilate altfel.

-Nu prea înţeleg ce vrei să spui. Cumva asta ar trebui să fie o treaptă superioară, dacă am inţeles eu bine? Şi dacă da, atunci asta ar însemna că introduci mişcarea şi raţiunea, acolo unde nu au fost niciodată: în dragoste, în dragostea divină.

-Şi de ce n-ar fi aşa? Dragostea nu este cunoaştere? Cunoaşterea nu are nevoie de raţiune?

-Cum văd eu, tu ridici raţiunea la calitate definitorie a omului.

-Şi de ce nu? Nu ţi se pare a fi aşa ?

-Eu credeam că dragostea ne caracterizează.

Cristian simula stupefacţia, rămânând cu cana în aer.

-Ce vorbeşti? Dragostea ne defineşte? Ai uitat pesemne cum este să fii în lume. Şi chiar dacă ar fi aşa, dacă dragostea ar fi calitatea noastră esenţială, atunci raţiunea ar face parte din această dragoste. Altfel cum s-ar putea manifesta dragostea? Dragostea trebuie să se manifeste. Şi uite cum ajungem iaraşi la mişcare. Dragostea trebuie să răspundă. În dragoste dai, te dăruieşti, nu stai şi aştepţi.

-Pe acest raţionament, înseamnă că dacă raţiunea din noi este o calitate fundamentală, atunci aceasta ar trebui să existe într-o anumită formă şi în Dumnezeu, pentru ca noi să fi păstrat semnele asemănării cu El.

-Asta este o altă problemă…

-Te-am încurcat, jubilă Mircea. Vezi că nu ţine?! Cum poţi să atribui lui Dumnezeu raţiunea, când El are atotştiinţa? Raţionalul nu are nici un sens în atotstiinţa, pentru că atunci nu ar mai fi atotştiinţă. Raţiunea ajută la înţelegere, operând cu idei iar cum atotştiinţa este mai presus de orice necunoscută sau problemă…

Cristian însă, nu se pierdu cu firea. Din contră, se vedea că ideea îi plăcea. Nu se gândise până atunci la această întrebare posibilă iar acum detectase din primul moment acel fior al încercării de a descoperi încă ceva, de a extinde o idee şi poate de a-şi mai adăuga un argument la sistemul său. Era o provocare. Dacă ideea aceasta, chiar aşa greu de asimilat, putea să aducă un argument în favoarea sa, ar fi fost o bucurie fantastică. Ignorând zâmbetul victorios afişat fără rezerve de Mircea, începu să scormonească, creând acel vacuum intern al ideii şi simţind cum se roagă în acelaşi timp, primind un zâmbet de la Dumnezeu, ca încurajare.

-Ştii ce? Nu o să încep prin a-ţi demonstra existenţa raţiunii în Dumnezeu, am să încerc să demonstrez că nu ar putea să nu fie. Prin asta o să mă feresc să intru în amănunte. Să o descopăr aşa cum este ea sau să-i stabilesc principiile şi valorile, ar fi imposibil odată ce toate acestea se găsesc în interiorul Fiinţei divine, adânc de nesondat pentru mintea umană. În schimb aş putea să-i demonstrez prezenţa şi ar fi suficient. Ideea e că nu avem acces la raţiunile divine, adică neputinţa de a înţelege acţiunile divine în totalitatea lor, pentru ca urmărind viaţa, aşa cum este ea, putem vedea la fiecare pas probleme care ne depăşesc şi cărora nu le putem găsi o raţionalitate în Dumnezeu, de aici plecând refuzul unora de a crede în El. Dar dacă există momente de acest gen, există şi multe altele absolut raţionale, de o raţiune ce se apropie enorm de a noastră. Uite, în izvoarele revelaţiei găsim atât exemplul acţiunii lui Dumnezeu faţă de Iov, pe de o parte, cât şi întregul plan şi acţiunea de mântuire obiectivă, de cealaltă parte. Încercând să înţelegem raţionalitatea divină în cazul lui Iov, o să vezi că ajungem la aberaţii ca de exemplu că Dumnezeu nu este drept, că se lasă ispitit de diavol sau, pentru a ieşi cumva de aici, putem spune că raţiunile divine ne sunt insondabile, că noţiunile de bine şi de rău dispar în planul divin, sunt depăşite în transcendent, repere care nouă ne sunt absolut necesare şi fără de care putem să facem aprecieri greşite. Până la un punct sunt de acord dar nu putem generaliza această raţionalitate complet diferită de a noastră, odată ce avem exemple contrare şi pentru că dacă nu ni se dă, nu ştiu de ce ni s-ar cere ceva. Ce ar mai rămâne din toată judecata divină, dacă aceasta nu s-ar baza pe principii universal valabile. Mai degrabă, această «iraţionalitate» este acceptată din frica omului de a sonda insondabilul. Crezi că ar fi un păcat să încercăm să înţelegem aceste procese? Ar fi o împietate din parte noastră de fiinţe mărginite? Ba eu cred că ar fi o laudă la adresa lui Dumnezeu prin dorinţa de a ne ridica, prin cererea pe care i-o adresăm. Si acum, să trecem la al doilea exemplu. Nu ţi se pare că raţiunea face parte integrantă din procesul de mântuire obiectivă, odată ce acesta respectă un plan?. Ce poate să reprezinte mai bine raţiunea decât un plan? Un plan ce este adus la cunoştinţă oamenilor şi pe care Dumnezeu îl respectă. Dar frumuseţea raţiunii nu stă în respectarea pur şi simplu a unui plan. Problema este că Dumnezeu ne-ar fi putut face să înţelegem ceea ce vroia să ne transmită, de la învăţătură până la Har, fără a urma un plan în care el să sufere şi nu oricum, ci agonia morţii. Dacă raţiunea ar fi fost formală, Dumnezeu s-ar fi putut sustrage planului, lăsând să lucreze aparenţele, din care noi să tragem toate foloasele. Cum pentru El nu este nimic imposibil, ar fi putut face în aşa fel, încât să nu treacă prin nici un chin, dar… nu. Raţiunea se arată în toată forţa ei şi Dumnezeu se sacrifică îndurând chinurile şi moartea pentru a încheia un ciclu logic şi raţional atât pentru El, cât şi pentru noi. Dacă ar fi fost raţional şi logic doar pentru noi, atunci acesta putea să fie formal dar aşa, odată ce a fost real, este raţional şi logic şi pentru El.

Şi mai ştii ce? Poate că am fi putut nega raţiunea lui Dumnezeu dacă ar fi fost o singură persoană dar sunt trei ipostaze între care există un raport. Existenţa unui raport, oricât de profund ar fi, implică raţiunea, chiar dacă aceasta ar fi dizolvată în dragoste.

-Să zicem că sunt de acord să recunosc că în anumite sau mai bine spus, în majoritatea acţiunilor divine există o raţionalitate care este asemănătoare cu a noastră dar cu acţiunile ale cărei logici nu o înţelegem, cum rămâne? Ceva de neînţeles tot rămâne…

-Ar exista totuşi o explicaţie… Când nu ne ridicăm la înălţimea revelaţiei, raţiunea noastră cuprinde şi axa timpului, un timp liniar pe care-l parcurgem zi de zi. Toate judecăţile noastre sunt făcute pe această axă de timp liniar. Ce uităm noi, este că pentru Dumnezeu nu există timp, aşa că o acţiune a lui poate fi interpretată greşit pe axa timpului liniar, fără a se putea găsi raţiunea pe un fragment delimitat de timp, ceea ce nu înseamnă că raţionalitatea nu există şi că nu o s-o găsim cândva.

-Dar ideea asta poate fi folosită de asemenea, pentru a acoperi necunoaşterea, sări Mircea.

-Este adevărat dar nu neagă raţiunea din Dumnezeu, aici vroiam să ajung… Este cu totul altă abordare, altă deschidere.

-Pot înţelege că este o altă abordare dar nu şi altă deschidere. Ce îţi deschide ţie faptul că susţii existenţa raţionalităţii în Dumnezeu, a unei raţionalităţi ce se apropie de a noastră în multe cazuri? Istoria mântuirii rămâne aceiaşi, precum şi viitorul ei, aşa cum o să se mai desfăşoare.

-Dă-mi voie să te contrazic, spuse abia stăpânindu-şi bucuria Cristian, simţind că descoperă o altă idee. Este cu totul altceva să admiţi o raţionalitate divină asemănătoare cu a noastră, faţă de acceptarea pur şi simplu a atotştiintei, fără nici o nuanţă. Până acum, tradiţia ne-a dat o vedere a lumii în care trăim şi a lumii de dincolo, fondată exclusiv pe atotştiinţa lui Dumnezeu. Şi asta o arată până şi dorinţa neascunsă a omului de a ajunge la infailibilitate, la o atotştiinţă, la o raţiune dincolo de raţiune, la o raţiune pe care să nu o poată pricepe dar a cărei valabilitate să se bazeze pe Harul divin. Asta ar fi cea mai bună variantă. În replică ar fi raţionamentul că, judecata mea este bună datorită funcţiei pe care o am. Odată ce sunt în funcţia în care sunt, atunci înseamnă că sunt în acord cu “raţiunea” divină. Prin urmare, gândirea mea este bună, deci, trebuie impusă şi respectată de ceilalţi. Dar asta este altă discuţie. De ce spun că atotştiinţa a stat la baza formării ideii despre lume? Pentru că se potriveşte tare bine cu societatea de tip antic, dominată de raportul între două clase: stăpâni şi sclavi. Imaginea lumii este dată cel mai bine în cultul Bisericii. Acolo transpare imaginea acestei lumi şi esenţialul ei, raportul dintre om şi Dumnezeu. Toată simbolica, tipicul şi cântările bisericeşti au amprenta societăţii de tip antic, îl pun pe om în postura de sclav ce vede în Dumnezeu un stăpân atotputernic, căruia-i cerşeşte mila. Rare sunt excepţiile şi nu fac decât să confirme regula. Dar asta este o greşeală fundamentală, ce s-a perpetuat şi chiar s-a accentuat prin ignoranţă în zilele nostre. Dacă accepţi acest raport de stăpân-sclav, distrugi toată teologia creştină, pentru că în acest raport nu poate încăpea nici dragostea (cel mult recunoştinţa) şi nici indumnezeirea. Îndumnezeirea înseamnă a ajunge să stai la masă cu Dumnezeu de la egal la egal, prin harul care ţi-a fost dat. Asta înseamnă să fii Dumnezeu după har iar asta înseamnă că raportul trebuie să plece de la prieten la prieten, nu de la stăpân la sclav. Bineînţeles că vei creşte cu ideea că eşti sclav, nu vei îndrăzni niciodată să îţi afirmi voinţa sau raţiunea, pentru că un sclav se supune şi tace, nu face nimic altceva. Prin această formulă, se deformează până şi lumea de dincolo, transformând-o într-un mare concert de muzică bizantină. Parcă şi văd aliniate cetele sfinţilor, puse pe grade de sfinţenie, cântând imnuri de slavă lui Dumnezeu. Asta-i lumea pe care trebuie să ne-o dorim? Să mă scuzi dar atunci prefer să stau în iad cu Socrate, pe care Biserica s-a grăbit să-l condamne. Unde mai este progresul continuu, unde mai este urmărirea Ideii infinite? Unde mai este cunoaşterea prin dragoste? La ce-ar mai folosi libertatea mea, câştigată prin asemănarea cu Dumnezeu? La nimic! Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-şi alcătuiască un cor care să-I cânte neostenit, sau nişte supuşi serviabili, nu avea sens să se chinuie să creeze atâta lume şi să-i dea şi libertatea. Toate astea nu îţi trebuiesc dacă vrei să faci un cor pe patru voci! Nu suport ideea că o să mă muncesc o viaţă întreagă căutând să mă perfecţionez iar dincolo o să-mi exersez doar corzile vocale! Tu nu vezi la ce aberaţii se ajunge? Şi asta de ce?! De la exacerbarea unui cult, de la pierderea fundamentului ideatic şi automulţumirea cu forma goală. Cultul a fost influenţat de societatea bizantină precară, unde împăratul începuse să-şi bage nasul în teologie iar cultul la rândul sau a influenţat teologia, reducând-o la o formă fără conţinut.

-Dar eu, interveni timid Mircea, văzând cât de aprins era Cristian, am trăit momente extraordinare la slujbe. Martor îmi este Dumnezeu că muzica şi cadrul liturgic m-au ridicat la cer.

-În ceea ce priveşte muzica, răman la părerea mea că este superficială. Nu îi contest calitaţile, atunci când are ca scop crearea unui mediu propice rugăciunii, când vrea să promoveze o imagine idilică şi armonioasă a lumii sau când este simplu stimulent auditiv acaparator al atenţiei dar, vorbind la nivelul misticii, înţelegând muzica precum pe un vehicul, mi se pare ca rămâne pe trepte inferioare. Te înalţă, nu zic nu dar numai până la un anumit grad, după care te ţine prizonier. Poţi privi muzica precum o vibraţie internă, vibraţie ce reprezintă un vehicul, o stare, un mediu de rezonanţă pentru cerere sau mulţumire. În acest mod, este cât se poate de bine-venită dar în momentul în care treci spre revelaţie, sau cunoaştere prin dragoste, nu mai văd cum muzica ar putea fi păstrată ca fond sonor sau ca mijloc ajutător, deoarece, pentru a-ţi păstra natura de fiinţă cugetătoare şi distinctă în cunoaşterea extatică, după cum ţi-am mai spus, trebuie să îmbini revelaţia cu raţionalul, oricât de subtil ar fi acesta. Atenţia trebuie să fie concentrată pe păstrarea raţionalului şi pe procesele sale de înţelegere şi nu pe o anumită melodicitate, care ar însemna aici o distragere. Dacă ar fi fost un vehicul atât de bun, după câte zici tu, de ce isihaştii, în momentele de concentrare maximă de căutare a inimii, nu sunt ajutaţi prin muzică? De ce preferă fiecare să se retragă în linişte spre a se concentra? Fă o comparaţie cu ce îţi stă la îndemână. De cate ori ai învăţat tu pentru examene grele ascultând muzică? Îmi dau seama de limitele acestui exemplu dar atenţia este prezentă şi într-un caz şi-n celălalt.

Dar mai bine analizează mecanismul prin care trăieşti muzica în biserică. Ca simplu credincios, eşti în măsură să primeşti o informaţie armonizată pe o linie melodică, pornind de la strană. Tu trebuie să depui un efort de extragere a mesajului din fondul muzical, să interiorizezi muzica pentru a crea vibraţia sufletului şi mai apoi, de a canaliza informaţia rugăciunii trecută prin raţiune, cu ajutorul vibraţiei muzicale, către Dumnezeu. Şi tot acest proces are loc în timp real pe două planuri, de primire şi de transmitere. Ţi se pare simplu? Crezi că în timpul revelaţiei mai poţi să urmăreşti tot acest proces? Eu cred că nu şi nici nu ai avea de ce. Dar să luăm şi exemplul corului. Cel care cântă, are o sarcină în plus faţă de cel care ascultă. El trebuie să citească informaţia, să citească nota, să fie atent la formarea sunetelor, plus continuarea procesului. Vreau să văd şi eu unul care să-mi spună că a căzut în extaz şi cântă în continuare şi atunci o să îmi reanalizez logica. Acţiunea cea mai problabilă de realizat cu ajutorul muzicii este mulţumirea, rugăciunea de mulţumire.

Din punct de vedere profan, muzica este doar spectacol... Asta e părerea mea. Şi nu m-ar mira să aflu că pentru majoritatea credincioşilor, muzica este doar spectacol.

Dacă ar fi aşa cum zici tu (şi continuând cu iconografia, să spunem că cei mântuiţi vor cânta în cer până la epuizare), înseamnă că muzica este parte integrantă a fiinţei noastre şi a chipului lui Dumnezeu, în acelaşi timp. Muzica devine astfel un factor ontologic.

Poate este adevărat că-i universal acceptată dar dacă te uiţi mai atent, de cântat se mai apucă şi o multime de vieţuitoare de pe pământul ăsta, aşa că nu mai poţi identifica uşor genul şi specia.

Dar uite că m-am luat cu vorba şi uitam unde vroiam de fapt să ajung când începusem să-ţi vorbesc despre influenta societăţii antice asupra cultului… Bucuros că-şi regăsise o idee pierdută şi fără de care expunerea lui nu ar fi fost completă, Cristian făcu o pauză spre a termina ceaiul, privind în acelaşi timp la prietenul său, pentru a vedea ce impresii i-au lăsat ideile înşirate până atunci. Văzând că acesta îl aştepta fără să protesteze, trase concluzia că îl făcuse curios, ba chiar reuşise să-i trezească interesul pentru sistemul sau, care începuse să se contureze şi de care el însuşi era mândru.

-Ţi-am vorbit până acum de influenţa culturii antice asupra teologiei şi am concluzionat că a reprezentat o oportunitate pentru biserică în acele timpuri şi/sau o slăbiciune. Dacă privim doar răspândirea creştinismului, atunci această practică şi-a adus toate roadele, fără doar şi poate. Mergând însă pe firul «mişcării» şi al «raţiunii», tare-mi este că acest model al societăţii antice nu mai poate face faţă. Un exemplu clar este organizarea bisericească ce păstrează o structură anacronică, ce nu se mai dovedeşte potrivită pentru vremurile noastre. Bineînţeles că se poate replica în sensul că Biserica este atât în cer cât şi pe pământ şi că regulile şi organizarea sunt infailibile, odată ce-L au ca Întâistătător pe însuşi Hristos. Până la un punct sunt de acord cu posibila replică dar cum nu sunt de acord cu staticul de nici un fel, exceptând Dumezeirea ca «motor ultim», nu pot să văd nici «societatea bisericească», nici pe cea cerească rămânând statice. Un argument în acest sens, ar fi societatea laică pe care, de altfel, nu poţi s-o rupi complet de biserică şi de energiile necreate, pentru că nu ai cum. Ei bine, în cultură şi societatea actuală, pentru că nu pot să nu le îmbin, din moment ce văd sistemele şi ideile dezvoltate, bazate pe raţiune (raţiune ce ne apropie de Dumnezeu) s-a ajuns la schimbări extrem de interesante şi la o ridicare de nivel incontestabilă, faţă de societatea antică. Fără prea mult efort, putem vedea toate inovaţiile sociale, instituţionale, morale, culturale, etc, ce formează modelele sociale cele mai dezvoltate astăzi, care reprezintă practic efortul spiritului uman spre armonia comuniunii, ceea ce reprezintă una din caracteristicile mântuirii. Putem să spunem că omul a muncit la mântuirea lui la nivel uman, muncind cu el însuşi şi astfel apropiindu-se de Dumnezeu, fără să-şi dea seama. Coborând la nivel micro, pentru că simt că ai obiecţii, nu pot să văd bunul simţ dezvoltat de aceste societăţi la nivel individual, ca fiind doar un produs al fricii de pedeapsă sau a unei bune dispoziţii cauzate de «burtă plină». Eu cred că este mai mult. Degeaba vor unii să demonizeze acest tip de societate, pentru că nu ţine! Este doar o vedere superficială şi răutăcioasă, nimic mai mult. Unde vreau să ajung? Vreau să spun că dacă Iisus, ca în opera lui Dostoieveski, ar coborî iaraşi pe pământ, ar introduce în Biserică toate inovaţiile noastre culturale şi sociale, pentru că sunt un produs al raţiunii noastre. Şi cu siguranţă că ar îndrepta şi imaginea «lumii de apoi». Cred că ne-ar fi vorbit despre pedeapsă, despre devenirea continuă, despre idee… Ar trebui să ne vorbească, pentru că eu l-aş întreba negreşit. De ce mă leg de pedeapsă? Păi cum să nu mă leg, dacă nu are nici un sens?! Gândeşte-te şi tu. Lasă lumea asta a nostră în urmă, ridică-te cu mintea mai sus de ea şi încearcă acum să justifici pedeapsa vesnică. Ca sperietoare pentru noi merge, cum să nu! Dar dacă o priveşti strict dintr-un punct de vedere spiritual, nu mai are nici un sens. Pentru ce ar fi chinuite nişte fiinţe la nesfârşit? Pentru ce au făcut?

-Pentru că nu se mai pot îndrepta, pentru că au ales drumul ăsta cu propria lor libertate.

-I’auzi... Dar de ce să nu se mai poata îndrepta?

-Pentru că aşa scrie…

-Lasă ce scrie, gândeşte şi tu puţin. Şi … Bine, fie! S-o luăm aşa, că nu se mai îndreptă nimeni, că starea sufletească în care trecem în partea cealaltă, devine definitorie şi de neschimbat pentru toţi, că altfel ar fi inechitabil. Pentru cei care au greşit să nu se mai poată face nimic, să nu se mai schimbe nimic iar pentru ceilalţi, să se poată. Ori este pentru toţi, ori nu. Dacă o luăm aşa cum zici tu, atunci toţi drepţii care au practicat smerenia, aşa cum mie nu-mi inspiră prea multă încredere, sunt iremediabil pierduţi pentru dialogul cu Dumnezeu, pentru că păstrându-şi smerenia, nu vor îndrăzni să-şi mişte ochii din pământ. N-au nevoie toţi acestia, care şi-au maltratat părţi întregi din sufletul lor prin asceză şi rigori monahale, să aibă parte de o reînnoire, de o schimbare, de o creştere? Şi dacă nu ar fi schimbarea aceasta, unde ar mai fi creşterea continuă, sentimentul de neajuns, de nemulţumire a omului, sentiment ce trebuie să-l călăuzească mereu spre a cunoaşte şi care-şi va afla izvorul pentru totdeauna în infinitatea lui Dumnezeu? Prin urmare, este sau nu schimbare, creşterea de la starea initială pentru sufletele mântuite?

-Trebuie să fie.

-Trebuie să fie, că bine zici. Şi dacă ar fi pentru acestea, de ce nu ar fi şi pentru celelalte o posibilitate? Poţi să spui că toate aceste suflete sunt împietrite, că nu mai vor să-L cunoască pe Dumnezeu dar îmi este greu să cred că un suflet, oricare ar fi acesta, poate să fie împietrit în faţa Adevărului.

-Asta este apocatastază, ce zici tu aici, replică Mircea repede, prinzând ideea.

-Şi de ce n-ar fi? Dar n-aş merge până acolo în varianta clasică. Plecasem de la pedeapsă… Crezi că poate exista fericirea lângă chin? Crezi că poate exista în acelaşi timp Raiul şi Iadul?

-Bineînţeles, de ce nu?

-De ce nu? Pentru că nu se poate! Adică vrei să spui, cu toata cucernicia ta, că dacă tu ai fi mântuit, ai putea să cânţi osanale lui Dumnezeu ştiind că un prieten sau un părinte se chinuie în iad? Aş vrea să văd şi eu un preacuvios care s-a luptat cu demonii o viaţă întreagă şi bucurându-se de victorie, stă la masă cu Dumnezeu, ştiind că demonii pe care i-a învins, se chinuie în iad. Pentru mine este clar. Atâta timp cât orice sfânt părinte  dispreţuieşte orice faptură, chiar şi pe cea căzută, nu a înţeles nimic din dragostea divină. Poate că nici n-a trăit-o măcar şi poate că nici nu şi-o doreşte. Şi de ce şi-ar dori-o, odată ce cărţile noastre sunt pline de isprăvi în care sfinţii au bătut la draci de i-au zvântat?! Avem mai mult o viziune războinică, chiar şi în cele mai cucernice vise ale noastre. Iarăşi, o viziune medievală. Iar pedepsele, tot medievale sunt. Antice, cum vrei să le spui, dracu’ să le ia de pedepse, că mă şi încurc de acum! Şi ca să termin odată cu pedeapsa: la ce bun să fie o pedeapsă, veşnică? S-ar consuma spaţiu şi energie inutil, fără nici un scop. Cine şi ce foloase ar putea trage de pe urma pedepsei vesnice? Cel care se chinuie, în nici un caz! Cei mântuiţi? Dacă raiul lor o să se înfrumuseţeze prin comparaţie, atunci ar fi mai meschin decât şi-ar putea imagina vreodată! Pentru Dumnezeu? Ar satisface vreun raţionament sau vreo promisiune? Nu, nu merge. Aş spune şi eu, ca unii din Sfinţii Părinţi, că extrem de puţine suflete (cele care vor refuza până la capat Harul) vor fi aruncate în iad. Dar iadul îl văd ca trecerea în nefiinţă, ca dizolvare, ca o moarte spirituală. Asta ar avea sens. Şi ca să mă întorc pentru ultima dată la sistemul nostru social, nu crezi că acesta, cel puţin în anumite părţi, prin raţiunea noastră, a fost apropiat de un model ceresc? Măcar în partea coercitivă...

-Acum parcă, parcă încep să înţeleg. Dar sistemul tău prea schimbă multe şi nu cred că este bine. De ce te-aş crede pe tine, de ce aş accepta sistemul tău? Până la urmă, nu ai nici o legitimitate. Nu poţi să demonstrezi cu nimic că sistemul tău funcţionează. La un moment dat, ai vorbit de o treaptă superioară a rugăciunii dar asta nu este suficient. Trebuie să ai rezultate palpabile, trebuie să convingi.

-Să conving? Pentru ce?

-Da, să convingi, pentru că numai cu retorică nu o să faci nimic. Dacă ai începe să faci minuni, să vindeci bolnavii sau să dai vedere orbilor, atunci ar mai fi ceva. Vezi tu, toată tradiţia, toţi sfinţii se bazează pe fapte miraculoase, în timpul vietii şi după moarte. Sunt semne clare că Dumnezeu s-a sălăşluit în ei şi prin urmare, tot ce au spus ei, a fost de la Duhul Sfant. Înţelege şi tu că omul are nevoie de fapte. Chiar tu pomeneai de cartea lui Dostoievscki. Ai văzut ce s-a întâmplat dacă Părintele Zosima, după moarte, nu a început să răspândescă mir? Toată lumea i-a întors spatele şi au început să-i caute păcatele cu lumânarea. Asta este, trebuie să te manifeşti cumva.

-Ştii ce este curios? Ieri, când te rugai în paraclistul acela improvizat, am văzut şi eu lumina care s-a coborât peste tine…

Mircea rămase încremenit, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

-Cum, ai văzut şi tu?

-Da, vroiam să-ţi vorbesc despre ultimile idei şi nu mai aveam răbdare, aşa că am venit la tine. Când am văzut că te rogi, m-am gândit să aştept, să nu te deranjez. După câteva minute, văzând că nu dai nici un semn că ai terminat rugăciunea prea curând, am început să mă frământ cum să fac să te ridici din faţa altarului când, deodată, am văzut acea lumină, ca o rază lăptoasă, ceva mai consistent ca lumina, care a coborât peste tine trecând direct prin tavan…

-Şi eu care credeam că doar mi s-a părut!...

-Nu, nu ţi s-a părut, chiar s-a întâmplat şi tu ştii mai bine decât mine asta, numai că nu vrei să recunoşti, din smerenia aceea pe care o respecţi atât de mult. Eu te înţeleg dar ştii ce vreau să-ţi mai spun? M-am bucurat pentru tine, mi-au dat lacrimile de fericire când te-am văzut stând în genunchi, acoperit de acea lumină şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a lăsat să vad şi eu asta dar nu mi-am dorit nici un moment să ajung şi eu la aşa ceva.

-Nu înţeleg ce vrei să spui.

-În momentele acelea, ţi-am simţit bucuria pe care o împărtăşeai şi am realizat că este aceeaşi de care mă bucur şi eu, atunci când descopăr câte o idee nouă. Nu ştiu ce ar înţelege alţii din toate acestea dar eu unul, sunt împăcat cu mine şi ştiu că ceea ce fac îmi aduce fericirea şi mă scapă de singuratate.

Mircea era mult prea încurcat pentru a mai spune ceva. După un timp, se ridică şi fără să spună nimic, făcu semnul crucii peste prietenul său în semn de binecuvântare şi ieşi din chilie stăpânit de un sentiment confuz de bucurie şi îndoială.

Cristian apucă să-i răspundă cu un zâmbet dar nu încercă să-l conducă. Era şi el tulburat de discuţie. De mult îşi propusese să aibă acea discuţie cu Mircea dar până ieri, când văzuse lumina aceea, nu îndrăznise să facă acest pas.

            Aceasta a fost poate una dintre ultimele discuţii serioase dintre cei doi, atâta timp cât au mai rămas la Athos. Poate şi această discuţie ar fi rămas numai între ei, dacă Cristian nu i-ar fi povestit în scris toate acestea, pentru a-l ţine la curent cu ce se mai întâmpla cu ei. Dar aceste scrisori nu au fost multe, de aceea informaţiile pe care Formann le adunase erau destul de laconice şi dispersate în timp. Scurte note luate în grabă, încercări de a sintetiza discuţii şi câteva întâmplări mai importante.

Întorcându-ne la perioada în care se aflau toţi patru, un eveniment întreg a acoperit câteva pagini din jurnalul lui Fortmann şi cum să nu fie aşa, când întâmplarea l-a vizat tocmai pe el şi cu o intensitate ce avea să-l marcheze pentru mult timp. Într-o seară, când mai erau doar câteva zile şi trebuia să plece spre Paris, se hotărî să-şi facă o plăcere la care se gândea de multă vreme. Participase la toate miezonopticile de când era la schit şi aproape de fiecare dată, când se adâncea mai mult în rugăciune, ar fi simţit nevoia să rămână singur în toată biserica, în acea atmosferă de vis. Nu reuşise niciodată pentru că tot timpul era cineva care citea sau îşi făcea canonul în biserică. În seara respectivă auzise din întâmplare că majoritatea călugărilor plecau spre Pireu, aşa că se hotărî să vorbească cu călugărul responsabil cu biserica, pe care-l ştia de altfel din vedere. Acesta îl privi puţin suspicios, când îi auzi cererea dar cum Fortmann insista, până la urmă se hotărî să-i dea cheia de la biserică, punându-i totuşi nişte condiţii care nu reprezentau nici un impediment pentru îndeplinirea visului. Aşa se face că Fortmann aşteptă cu infrigurare să se termine vecernia şi să plece toată lumea din biserică, după care luând cheia, intră fără să fie văzut de nimeni şi se aşeză într-o strană, la adapostul întunericului. Acolo rămase nemişcat, fără să-şi dea seama cum trece timpul, încercând să ia cu el pentru totdeauna acea atmosferă de vis. Încercă să se roage în linişte dar nu se putu concentra, datorită stării de exaltare în care se afla, aşa că preferă să privească în continuare candelele arzând, pictura abia luminată şi să inspire aerul plin de miros de tămâie şi lemn. Începu să-şi facă planuri, fără să-şi dea seama, să se gândească la toată viaţa lui de până atunci, la familia şi prietenii pe care-i lăsase în ţară, la ce va face de acum înainte iar toate acestea îi aduseră o stare de nostalgie şi confuzie. În acele momente, când se aştepta mai puţin şi când dorea să-şi pună ordine în gânduri, având credinţa că poate şi Dumnezeu îi va descoperi ceva, cineva încercă timid să deschidă uşa bisericii. Zgomotul fin produs de această încercare abuzivă, îl făcu pe Fortmann să tresară. Însă nu apucă să mai faca nimic, pentru că auzi cum o cheie se învârte în uşă şi aceasta se deschide suficient pentru a face loc unei persoane, după care se închide la loc. Protejat de întuneric, Fortmann rămase nemişcat, sperând că nu va fi observat şi gândindu-se la o scuză, în caz că ar fi fost luat la rost. Un călugar merse până în faţa altarului, unde căzu în genunchi şi rămase aşa nemişcat. Văzând că minutele trec şi acesta nu se mişca, Fortmann îşi mai reveni puţin şi atent să nu facă nici un zgomot, încercă să-şi reia firul amintirilor iar în curând reuşi să-l ignore pe călugărul nepoftit, cu toate că nu se simţea la fel de bine ca atunci când se ştia singur. Rememoră firul ideilor şi începu să se roage lui Dumnezeu aşa, în general, pentru a-i arăta ce să facă. Firul amintirilor trezite de acestă rugăciune, îl purtă însă prin diverse întâmplări şi îl făcu să revadă chipurile celor dragi. Tocmai îşi amintise de prietenul său din Montréal, când călugarul ce stătea nemişcat în faţa altarului scoase un strigat abia înăbuşit şi ridică mâinile rămânând ca răstignit, cu capul căzut pe umărul drept. În aceeaşi clipă, Fortmann se trezi urmărindu-şi prietenul, cumva de la mică înalţime. Putea auzi ce vorbeşte, cu o claritate pe care nu o mai trăise până atunci. Acesta stătea într-un salon şi aştepta. Fortmann se uita, gândindu-se cât de mult se schimbase prietenul său, când văzu o doamnă îmbrăcată în alb că vine şi-i spune că nevasta lui tocmai născuse un băiat. Urmări apoi toată scena, observând cu atenţie bucuria acestuia. Se petrecu ceva ciudat când se gândi la timp şi loc. Practic dorise să ştie unde şi când se afla, cu toate că era confuz, neştiind ce se întâmpla exact cu el. Punându-şi această dorinţă, simţi că ştia şi locul şi data dar nu le putea spune iar odată cu acest sentiment, locul şi timpul se schimbară, făcându-l acum să vadă o maşină care mergea pe o şosea. Cu toate că o vedea de sus, ştia cine se află în ea. Era acelaşi prieten al sau, care mai înainte primise vestea că i se născuse un fiu. Acum era împreună cu soţia şi mergeau spre un mic orăşel de vacanţă. Aici gândul i se opri îngheţat de frică. Simţea un sfârşit la care nu vroia să asiste. Rămânea totuşi privind de sus acea maşină, ştiind ce se va întâmpla şi căutând să plece din acel loc, nu să încerce să-i atragă atenţia prietenului său. Aceasta fu una dintre problemele care aveau să-l chinuie mai târziu. Nu se gândi nici un moment să îl facă pe prietenul său să se oprească, ci doar să încerce să nu vadă el ce o să se întâmple, de parcă era ceva inevitabil. La fel de brusc cum fusese proiectat în acel spaţiu, îşi reveni şi observă cum călugărul tocmai lăsă mâinile să-i cadă ostenite. Rămase în întuneric până când călugărul ieşi din biserică, după care mai aşteptă puţin şi ieşi şi el alergând la chilie pentru a scrie tot ce i se întâmplase, cu cât mai multe amănunte. Se gândi mult timp la tot ce i se întâmplase. Totul părea atât de clar, încât nu-şi punea problema autenticităţii dar nici nu putea crede tot. Numai după ce ajunse acasă şi plecă iaraşi în Europa, rememorându-şi trăirile, se hotarî într-un final să-i scrie prietenului său spre a-l felicita pentru băiatul ce i se născuse. Timpul îl ştia sigur, aşa că formulă scrisoarea cât mai simplu cu putinţă şi cu toate acestea, observă că puţin mister tot mai rămăsese printre rânduri, odată ce nu menţiona sursa informaţiei sale. De scris despre cea de-a doua viziune, pentru că acceptase deja acest termen, nici nu putea să fie vorba. Nu se îndoia de ce văzuse şi simţise dar vroia să se asigure mai întâi, să nu fie ridicol în caz c-ar fi avut doar o simplă vedere a unor lucruri posibile… Ideea că în momentul în care aflase pericolul care îl păştea pe prietenul său, nu se gândise să-l salveze, să-l prevină, ci doar cum să nu fie el de faţă la tragedie, îl făcea totuşi să-şi pună problema dacă nu cumva era bine să menţioneze măcar în treacăt şi despre aceasta. Scrise ceva pe o foaie de hârtie separată dar, până la urmă, refuză să o introducă şi pe aceasta în plicul destinat prietenului său. O băgă într-un sertar al biroului, spunându-şi că dacă va avea confirmarea primei sale viziuni, atunci o va trimite. În ajutorul acestei idei, veni şi faptul că ştia foarte bine timpul la care se petreceau cele două evenimente iar acestea erau la distanţă mare unul de altul. Asta îl mai linişti. Dintr-un calcul sumar reieşea că orice s-ar fi întâmplat, oricât de greu ar fi ajuns scrisoarea lui, un răspuns pe aceeasi cale s-ar fi întors în timp util la el.

Dar revenind la perioada când stătuse la Athos, pentru a-şi alunga orice urmă de vinovăţie din minte, începu o mică anchetă pentru a-l depista pe călugărul care îl pusese într-o asemenea situaţie. Doar peste câteva zile şi doar după ce-i povesti totul lui Mircea, în care începuse să aibă o încredere oarbă, înţelesese că avusese o revelaţie, care nu se referea doar la prietenul său, ci şi la el însuşi şi că mai presus de o informaţie fragmentară, trebuia să vadă care era scopul acelei revelaţii în ceea ce-l privea. Reperase o mulţime de schimbări în interiorul lui, pe care le simţea şi le descoperea la fiecare pas şi cu toate acestea îi era greu să aibă o privire de ansamblu. Singurul sentiment de natură generală era că nu prea îi mai venea să plece la Paris şi chiar începuse să-şi facă planul dacă să mai rămână acolo, poate pentru o perioadă scurtă, poate pentru totdeauna. Acest sentiment era însă confuz, pentru că pe lângă dorinţa ce o simţea de a rămâne acolo putea să simtă şi dorinţa de a-şi revedea prietenii şi de a-i ajuta necondiţionat, dorinţă pe care o simţea cât se poate de legitimă. Astfel, un front se deschise în el, lăsând să se ciocnească clipă de clipă cele două idei.

            Un alt fragment ni-l prezintă pe Petrescu într-o ipostază inedită. Era ştiut de toţi prietenii săi ca o fire dificilă, greu de suportat uneori şi că avea o plăcere deosebită de a contrazice şi de a critica. Această critică pleca de la dorinţa de a se afirma şi de a nu permite erori de comportament sau discurs iar când acestea se produceau, voluptatea cu care erau analizate şi combătute, făcea o notă aparte. Dar pe lângă aceste cazuri când critica petresciană era acceptată de toată lumea ca fiind pozitivă, cazurile de critică exagerată plecând de la supozitii bazate pe observaţii subtile, ce scăpau majorităţii, aruncau asupra lui Petrescu o imagine de intransigent frustrat, de care el nu-şi dădea seama sau pur şi simplu nu vroia să lase să se vadă. Dar cum acestea îl caracterizau, toată lumea i le trecea cu vederea, făcând parte din pitorescul personajului şi sfârşind prin a fi definitorii până la urmă şi deci aşteptate cu interes sau ca un fapt implacabil, în functie de  subiect, la fiecare discuţie la care participa şi Petrescu. Cu toate că trecuseră luni bune de la sosirea pe muntele Athos, Petrescu rămăsese acelaşi din acest punct de vedere, nefăcând nici un efort spre a-şi corecta accesele critice impulsive. În mintea lui, toate acestea ţineau de curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a spune adevărul în faţă, de a fi direct şi la obiect şi nu în ultimul rând, de a indica mediocritatea sau prostia, spre a le eradica. În contextul în care se afla, în toate aceste ultime luni, nu mai avusese prilejul de a critica mare lucru. De gasit, se găsea mereu câte un muşteriu dar fiind ocupat cu lecturile şi cu supravegherea experimentului, timpul şi energia erau limitate. Pe neaşteptate, un fapt deosebit se petrecu într-o dimineaţă ploioasă. Fortmann şi Cristian tocmai savurau o cană de ceai în cămăruţa aceea mică de la demisol şi încercau să se trezească pentru a începe lucrul acelei zile, lucru ce includea stabilirea unui program riguros cu lecturi şi discuţii când, privind afară prin mica fereastră ce dădea spre coasta muntelui, au vazut în departare un pelerin, mânjit din cap până în picioare de noroi. De la departare, culoarea aceea pământie spălată putin de ploaie, hainele lipite de corp şi mai ales faţa mânjită de noroi, dădeau personajului o înfăţişare neobişnuită chiar şi pentru acele locuri. Cu toate că ploaia continua să cadă, omul se mişca molcom, lăsând impresia că merge fără o ţintă anume, uitându-se undeva în zare cu o privire fixă. Când se apropie destul de mult, Cristian îşi dădu seama primul că era Petrescu, care era de altfel greu de recunoscut. Amândoi alergară să vada ce s-a întâmplat, îl luară pe sus şi-l aduseră în cameră. Puseră imediat apă la incălzit pe sobă şi după ce-l înveliră cu o pătură, încercară să vadă ce se întâmplase. Petrescu însă rămânea impasibil la toate întrebările lor, părând că suferise un şoc sau ceva asemănător. Adormi aşa cum era aşezat pe scaunul de lângă sobă, cu pătura pe el. Cristian hotărî să-l lase să doarmă pentru a-şi reveni şi aşa se şi întâmplă. După mai bine de două ore, Petrescu se trezi ceva mai aproape de starea lui naturală. În prima fază, se miră de pămânul ce se uscase şi-i strângea faţa, făcându-l să-şi simtă fiecare gest sau clipire din ochi. Starea de uimire nu dură mult. Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, căzu iaraşi pe gânduri, ignorând privirile curioase ale colegilor săi. Într-un târziu, văzând lighianul cu apă caldă din faţa sa, începu să se spele maşinal. Îi observă până şi pe cei doi colegi ce stătau în faţa sa dar nu făcu decât să le arunce un zâmbet din care aceştia nu înţeleseră nimic. Se ridică apoi şi merse ţintă la biserică, exact aşa cum era, fără să-şi schimbe hainele măcar. Cei doi îl urmăriră cu privirea fără să încerce să mai intervină cu ceva în această scenă ciudată. După terminarea liturghiei, pe la prânz, Petrescu ieşi din biserică şi tot fără să-şi schimbe hainele care se uscaseră cu tot cu noroiul de pe ele dar ceva mai lucid, veni în chilia lui Cristian, hotărât să povestească tot ce se întâmplase cu el în acea dimineaţă. În câteva momente veni şi Fortmann şi sub imperiul unei curiozităţi greu de stăpânit, îl ascultară fără a-l întrerupe. Aşa aflară că acesta plecase de dimineaţă să-şi facă plimbarea obişnuită şi ca din spirit de aventură, se căţărase pe un versant mai abrupt, încercând să ajungă pe un loc mai înalt. La un moment dat, se împotmoli într-un strat gros de noroi şi ca un făcut, un torent de apă îl dădu jos, făcându-l una cu pământul. Asta nu fusese nimic; Petrescu se speriase groaznic când constată că tot malul o ia la vale, cu tot cu el. Atunci simţi că este în pericol să-şi lase oasele pe acolo şi ţipă la Dumnezeu să-l ajute. Pur şi simplu ţipă cât îl ţinu gura dar şi credinţa. Doamne ajută! Şi el se mirase cum de alesese această variantă şi nu să caute o soluţie practică. Spunea toate aceste amănunte cu o voluptate ce vroia să-i incrimineze modul lui de a fi de până atunci, fiind chiar ironic cu el înşuşi pe alocuri. Adevărul este că se speriase rău de tot şi poate că-şi dăduse seama că nu mai are şanse să scape. Nici el nu îşi aducea bine aminte ce se întâmplase exact în acele momente. Cert este că după ce strigă, uitându-se după ajutor şi simţind cum este luat de valul de pământ, se simţi înşfăcat de o forţă nevăzută şi dus câteva zeci de metri mai încolo, pe o stâncă. Totul i se păruse halucinant şi cât se poate de real în acelaşi timp. Şi totuşi, sentimentul pe care-l trăise atunci, i se întipărise în suflet. Pe scurt, era cunoaşterea prezenţei divine permanente… Teologie citise şi el, ca toată lumea dar acum era altceva, era o certitudine. Ba nu, nu o certitudine, un sentiment complet nou pentru că nu semăna cu nimic. După cum povestea, era ceva ce nu avea egal. «Degeaba încerci să-ţi imaginezi sau să simţi grija lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, repeta el insistent. Până nu ajungi să o simţi, nu îţi dai seama în ce constă. Pur şi simplu este ceva… ce voi… Aici se opri şi rămase pe gânduri. I se păru straniu să continue «ce voi nici nu aveţi habar, cu toate eforturile voastre şi asta pentru că nu sunteti sinceri, nu căutaţi ce trebuie…» Cam asta vroia să spună şi ar mai fi adăugat şi altele, pentru că prin lumina celor întâmplate în acea dimineaţă, vedea şi aceste lucruri altfel. Nu că nu ar fi apreciat eforturile colegilor săi dar le vedea inconsistente. Avea convingerea că dacă aceştia s-ar fi rugat măcar o dată cu toată fiinţa lor, ar fi primit un răspuns clar, ar fi ajuns la o cunoaştere superioară, aşa cum trăise el în dimineaţa aceea şi numai mediocritatea şi lipsa lor de înteres, ba chiar simulacru spiritual îi făcea să rămână în continuare orbi ca nişte cârtiţe, scormonind unde nu aveau ce să găsească. Adică aveau ce să găsească şi scormoneau unde trebuie dar erau orbi… Ar fi vrut să le spună verde în faţă că nu fac nimic decât să piardă timpul şi că o secundă de disperare i-ar putea salva dar simţi un sentiment de jenă care-l împiedica să-şi continue gândul. Rămase uimit de incapacitatea lui de a fi tranşant, cum îi era de altfel obiceiul. Apucă să-şi termine povestea, care nu mai conţinea mare lucru. Practic, mersese apoi ca hipnotizat, uitând de tot ceea ce era în jur şi de pericolele care mai puteau apărea, plin de noroi cum era, sub imperiul revelaţiei. În zilele ce urmară, încercă să-şi lămurească «slăbiciunea», de care devenise conştient şi în acelaşi timp, continua practicarea rugăciunii, cu aceiaşi forţă cu care o făcuse şi în acea zi, când intrase plin de nori în biserica schitului. Trebuiră să treacă însă mult mai multe zile pentru ca până la urmă, într-o dimineaţă, să se ridice din pat şi să scrie repede în jurnal, pentru a nu uita ideea:

«De ceva vreme, ca o continuare a eforturilor mele, am ajuns să simt că nu mai pot vorbi urât sau gândi urât sau pur şi simplu să critic. Şi nu că nu aş mai putea cu aceiaşi voluptate ca înainte, ci am început să mă jenez şi numai la gândul de a critica. De multe ori mi se întâmplă să critic pe cineva, în absenţă, în cadrul unor discuţii particulare şi mai rău, chiar cu persoana de faţă şi să nu-mi pară rău că o fac. Acum însă, lucrurile s-au schimbat. Şi asta nu pentru că ar putea să ajungă criticile mele la persoana respectivă. Este altceva şi nu ştiam ce. Am tot încercat să caut şi să caut şi până la urmă am descoperit că jena pe care o simt, este faţă de altcineva, nu de persoana respectivă pe care o criticam. Mi-a trecut prin minte ideea că poate îl supăr pe ingerul păzitor, care aude tot. Sau … cine ştie, poate că odată şi odată se vor da toate la iveală şi atunci o să-mi fie jenă de tot ce am spus. Dar toate astea mi se păreau puerile şi nu puteam să le accept şi să rămân serios în acelaşi timp. Folclor, îmi spuneam dar jena rămânea prezentă acolo, ca un câştig al sensibilităţii, în urma micii mele revelaţii, a atenţiei şi a multor chinuri ce au urmat. Adineauri, nu ştiu cum, mi-a venit răspunsul, care face referire tot la o regulă de bază a iubirii. Nici nu ştiu cum de nu m-am gândit la asta până acum. Ca un făcut, în ultima vreme tot găsesc urme ale iubirii în relaţiile dintre noi, în general. Ideea este următoarea: Nu poţi să vorbeşti de rău pe cineva, tocmai în faţa persoanei care-l iubeşte, pentru că i-ai produce suferinţă. Se pare că exact asta este… Inconştient, aveam în minte atât relaţia mea cu Dumenzeu, cât şi a lui. Mereu avem în minte asta, poate dar nu o conştientizam, nu-i prindeam consecinţele. Ei bine, pentru mine este clar acum. Tocmai această relaţie mă impiedica să mă manifest în toată splendoarea, când era să vorbesc de rău pe cineva şi o făceam fără să-mi dau seama de tot mecanismul…»

Frumuseţea descoperirii vine din faptul că nu s-a plecat de la a aplica o formulă şi a obţine un rezultat, ci de la un rezultat confirmat. S-a căutat apoi mecanismul şi când acesta a ieşit la suprafaţă cu toată bogăţia lui de idei, confirmat şi confirmând legi scrise şi nescrise ale iubirii, sentimentul a căpătat contur şi consistenţă.

            O întâmplare ciudată veni, zilele ce urmară, să pună la încercare mecanismul descoperit de Petrescu. La sfârşitul liturghiei din acea zi, după predică, parintele stareţ veni în faţa altarului spre a le prezenta un oaspete ce venise în acea zile la schit şi pe care el îl credea un exemplu în sine. Oaspetele era un american ce luase drumul ortodoxiei. Stareţul ţinu să prezinte povestea lui, ca fiind ceva extraordinar. Personajul era un simplu angajat al unei mari firme ce se ocupa cu tranzacţii imobiliare în Statele Unite. Spirit practic şi energic se adaptase perfect la condiţiile de mediu, însuşindu-şi repede toate fineţurile afacerii, aşa, la o vârstă încă «fragedă», fusese trimis în Florida pentru a se ocupa de o parte a afacerilor firmei. Fără nici un fel de dificultate, ci chiar cu o naturaleţe de invidiat, ajunsese repede la un zâmbet comercial orcând gata de afişat, la o curtoazie excesivă şi mai ales la un miros al banilor ce îl făcea vânzătorul perfect. Dacă la început hainele nu reprezentaseră o prioritate pentru el, provenind dintr-o familie modestă, cu cât avansa, îşi dădea seama cât de mult face o haină bună, aşa că renunţă la cantitate, care oricum nu era prea mare, în favoarea calităţii. În loc de două costume, îşi cumpărase unul dar foarte bun, pe care-l purta cu mare grijă, încercând să nu-i facă nici o cută. De aceea, părea uneori rigid, lucru sesizat de subalterni şi luat în râs. Cu toate că prinsese repede toate aceste ironii, el continua să fie acelaşi şef model, corect şi punctual, apreciind în funcţie de merit. Într-un cuvânt, pe la treizeci de ani era bine plasat în firmă, cu un salariu mai mult decât suficient şi ce era mai important, cu perspective. Un lucru de neînţeles pentru colegi, era faptul că de multe ori lucra şi la sfârşitul săptămânii, calculand taxe şi impozite pentru prieteni şi cunoscuţi, pentru sume destul de rezonabile. Avand în vedere aceste manifestări aparent meschine, dublate de faptul că toată această fugă după bani nu se vedea deloc în stilul lui de viaţă, o altă bănuială se abătuse asupra lui, aceea că este un maniac ce strânge banii sub saltea, cu riscul de a muri de foame. Mult mai târziu se descoperise că de fapt, el îşi întreţinea părinţii şi doi fraţi, dintre care unul era grav bolnav. După cum el însuşi povestea, sufletul său era mulţumit şi liniştit iar mintea i se obişnuise deja cu toate calculele şi cu micile cochetării şi jocuri de scenă pe care era nevoit  să le facă. Ceea ce veni să strice aceasta armonie, fu incredibil, tot o afacere imobiliară. Intr-o zi fu chemat de o comunitate catolică, datorită reputaţiei sale excelente, pentru a vinde cât mai bine clădirea bisericii, el urmând să ia procent din profit. Cum clădirea era impunătoare iar preţul de pornire exorbitant, acceptă numaidecât şi mai mult, se puse pe o documentare serioasă pentru a face faţă întrebărilor venite din parte eventualilor clienţi. Aşa se face că se adânci în studiu, în arhiva bibliotecii. Conştiincios cum era, începu să răsfoiască arhiva, luându-şi notiţe iar în pauzele bine calculate şi luate întotdeauna la oră fixă, mai răsfoia câte o carte ce se găsea mai la îndemână. Întâmplarea făcu să-i pice în mână nişte volume din Ediţia Migne a Patrologiei. Aceasta fu primul contact cu otodoxia. Ca şi cum şi-ar fi regăsit o veche pasiune, citi pe nerăsuflate câteva pagini ce avură darul să-i trezească şi mai mult curiozitatea. Pentru că era de-al casei, i se îngădui să ia acasă până a doua zi, una dintre cărţi. Lumea patristică, cu bogaţia ei de idei, îl acapară imediat. Aşa se trezi în el un sentiment clar că şi el avea o menire anume pe pământ şi că nu degeaba ajunsese la acea biserică. Reuşi în timp record să vândă biserica la un preţ bun, mulţumind astfel pe toată lumea şi cu atât mai mult pe el însuşi. Cu toate că termină afacerile cu biserica, în el rămase ceva nou, care în următoarea perioadă de timp lua forme vizibile. Îşi concentră lecturile pe partea teologică neexplorată până atunci şi poate că şi aceasta contribui la noul său stil de viaţă. Fără să facă nici un efort deveni din ce în ce mai retras faţă de grupul de prieteni. Începu să tină toate posturile şi să-şi organizeze ziua după alte principii. Toate acestea fură dublate de o idee motor: să construiască el însuşi o biserică, să lase ceva în urmă . Aşa se face că se apucă şi mai încăpăţânat de treabă, reuşi să strângă în câţiva ani un capital şi-şi deschise propria lui firmă în domeniul imobiliar. Îşi alese angajaţii pe cele mai stricte criterii şi îi supraveghe cu un ochi de vultur. Toate acestea cu un singur scop: de a ridica biserica. Acum, firma mergea de la sine, unul din fraţii lui înlocuindu-l cu suces. Aşa că el îşi luase traista în spate şi pornise prin lume să viziteze locurile sfinte şi să strângă fonduri, asta cu toate aprobările necesare de la autorităţile bisericeşti competente. În această calitate ajunsese şi la schitul de pe Athos.

            Cum sfârşi el povestea, stareţul, făcând o mică introducere asupra dificultăţilor financiare şi materiale ale schitului, promise că îl va ajuta atât cât va putea şi cu ce va putea. Auzind toate acestea, Petrescu simţi cum începe să-i pulseze o venă la tâmpla dreaptă şi poate ar fi început să i se zbată şi un ochi dar curios şi pentru el, avu forţa să deturneze totul într-o cu totul altă direcţie. Cu un umor inexplicabil se văzu în pielea  personajului său preferat de benzi desenate ce reacţiona haios la fiecare lovitura primită pe neaşteptate. Şi cum porcusorul cel mic făcea faţă cate unei nicovale ce-i cădea în cap de la mare înălţime, aşa făcu şi Petrescu, încercând să-l iminte, pentru care nicovala era tocmai ideea pelerinului.

Şi totuşi, această întâmplare avu o continuare prin aceea că porni discuţia despre «legitimitatea» existentei diversităţii în cadrul Bisericii. Totul porni de la un «cum este posibil» indignat dar resemnat şi amuzat în acelaşi timp, al lui Petrescu.

-Cum este dom-le, posibil aşa ceva? ţipă acesta cum ieşiră din biserică, fără să-i mai pese că ar fi putut fi auzit. Chiar dacă ceilalţi călugări nu înţelegeau limba română, îşi puteau da seama uşor că sentimentele exprimate nu erau tocmai cele mai pioase cu putinţă.

-Ce tot te miri atât? îl întrebă pe un ton răstit Mircea, ţinându-i astfel partea. Este loc pentru toţi sub soare. De ce să ne luăm noi de aspiraţiile omului şi de metodele adoptate pentru a ajunge să-şi vadă visul cu ochii? Sunt alţii şi mai răi şi poate că toţi au un rol.

-Bine, vechia teorie cu răul care face posibil binele…

-Nici pe departe! Nu m-am gândit la asta nici un moment. Vroiam să spun că scopul este nobil, chiar dacă nu e cel mai înalt posibil şi că nu ar trebui să-l judecăm aspru sau poate chiar deloc. Sunt alţii mult mai bine plasaţi în Biserică şi nu se ia nimeni de ei.

-Dar individul ăsta exploatează oameni, pentru a face pe piosul. Cine ştie cum îi stoarce pe cei care lucrează la firma sa, cum nu le plăteşte orele suplimentare, pentru a face el fapte bune ridicând o biserică.

-Poate că este un sacrificiu din toate părţile, chiar dacă unul involuntar, interveni Cristian. Ceilalţi nici nu-l băgară în seamă, considerând că o luase pe arătură.

-Nu este cel mai grav lucru! Gândeşte-te că sunt alţii care au grijă să te săpunească pe creier. De aceia ce să mai zici?

-Nu ştiu cine sunt aceia şi nici nu mă interesează! Creştinismul nu este o religie pentru intoleranţi?

Cristian făcu ochii mari.

-Ce-ai spus? Păi intoleranţa face parte din istoria bisericii, dragul meu. Sau nu, stai să mă exprim mai corect. Istoria bisericii face parte din intoleranţă… Cum de te-ai gândit să spui asemenea inepţii? Şi ştii ce este mai interesant? Că nu numai în istoria ei găsim intoleranţa, ci chiar în sânul ei, acum.

-Şi cu libertatea noastră cum rămâne?

-Ce-are libertatea cu intoleranţa? Se pare că există amândouă foarte bine şi nu se calcă pe coadă. Mai zilele trecute am răsfoit o carte interesantă a unui proaspăt intrat în tainele asceticii care, ca orice novice, trebuie să fie mai catolic decât papa. Aşa că acest tânăr, după ce făcuse studii de orientalistică şi se plimbase prin India câţiva ani, brusc descoperă creştinismul şi pe duhovnicul al cărui nume nu-l mai reţin şi se apucă să arate ortodoxiei câţi draci sunt în credinţele, religiile şi practicile yoghine orientale. O asemenea virulenţă pe care am întâlnit-o în acea carte, nu mi-a fost dat să mai întâlnesc până acum. După teoria lui, tot ce este în afara creştinismului ortodox este găunos şi plin ochi de diavoli şi nu de oricare, ci din cei mai parşivi şi mai inverşunaţi. Şi să vezi ce colorat prezenta toate scenele, de-ai fi zis că poţi număra coarnele!

-Bine dar este pueril să începi să judeci oameni care s-au născut într-o altă cultură, interveni Mircea indignat.

-Dacă ar spune-o doar aşa, la nişte prieteni, tot n-ar fi rău dar s-a apucat să publice cărţi şi aşa influentează oamenii.

-Pot să pariez că habar nu are ce este rugăciunea curată şi efectele ei, din moment ce poate vorbi aşa.

-Eu însă, cred că este firesc, spuse sec Cristian.

-Cum adică?

-Păi da, cred că el ocupă un loc anume într-un proces formativ incipient dar necesar.

-Revin la întrebarea mea. Cum rămâne cu libertatea noastră, dacă în cadrul acestui proces formativ, cum îi spui tu, trebuie să trecem prin intoleranţă, ca să nu-i spun altfel?

-După părerea mea, intoleranţa este doar una dintre problemele pe care le ridică teologia în general. Mai sunt multe altele, de aceea cred că teologia este periculoasă, dacă nu ai un duhovnic care să fi trecut cu bine prin toate fazele unei vieţi ascetice şi care să te poată ghida astfel încât să nu rămâi blocat într-o etapă anume ci, să treci prin ele luând cu tine cunoştinţele necesare.

-Rezultă că un adevăr formator devine un adevăr nociv, mai încolo?

-Nu ştiu dacă poţi să mergi aşa de departe… Pare un nonsens, mai ales că suntem într-o disciplină care vrea să lucreze cu lucruri certe şi fără jumătăţi de măsură. Şi totuşi, cred că un medicament amar luat în copilărie, poate să facă bine iar mai târziu poate să fie nefolositor. Pot fi practici care să te propulseze până la un anumit nivel dar care, rămânând la acel nivel, mai târziu să te tragă în jos… pentru că este doar o etapă formatoare, nu poţi să-i ceri să fie perfectă sau completă. Aş putea numi această etapă o etapă pregătitoare pentru a intra în sistem. Presistemică, nici măcar catehetică. Poate că este exact acea săpunire pe creier…

-Şi poţi accepta aşa ceva? Nu-mi revin…

-Nu mi se păre cea mai bună metodă dar pentru a păstra nucleul dur şi forma, cred că este necesar până şi acest fel de a fi… Degeaba te uiti aşa la mine! Îţi spun sincer ce cred. Nu că aş fi de acord dar, odată ce mulţi găsesc această formă folositoare, putând să-şi clarifice ideile încurcate, de ce nu? Pentru că aş fi tentat să văd în Biserică două grupe de credincioşi: cei cu libertate ce limitează şi cei cu libertate infinită. Cei cu libertate care limitează, sunt cei care se pregătesc să intre în Biserică, în sistem, precum şi cei din Biserică, ce nu au ajuns la un grad de desăvârşire destul de ridicat iar ceilalţi, cu libertate infinită, sunt cei care au trecut deja prin sistemul formator, şi-au însuşit asceza şi practica rugăciunii iar în final, s-au împărtăşit şi de cunoaşterea prin revelaţie. Revelaţia, cunoaşterea lui Dumnezeu prin dragoste, îţi dă aici fragmentat ce-i drept, libertatea infinită, atunci când libertatea ta se confundă cu libertatea divină iar în acest caz, intoleranţa este la rândul ei intolerabilă. În rest, rigiditatea şi intoleranţa îşi au rolul lor. Ce s-ar întâmpla dacă la un moment dat majoritatea credincioşilor din Biserica Ortodoxă ar trece spre libertatea infinită şi astfel ar renunţa la intoleranţă? Durii din alte confesiuni ar umple locul, asta s-ar întâmpla. Prin urmare, nucleul dur, conservatorii au rolul lor în păstrarea unei identitaţi, a formei. Si ca să revin la idee: sunt unii formatori care trebuie să rămână ferm convinşi pe poziţii, transmiţând tradiţia nucleului dur, fără a ieşi din acel nucleu, fără a putea merge mai departe. Cum ziceai şi tu, se sacrifică pe altarul unei idei, fără a încerca să o depăşească.

-Dar nu este logic, protestă Mircea. Fundamentul rugăciunii: «cere şi ţi se va da», este necunoscut pentru aceştia. Cum ai putea să rămâi în graniţele unei idei o viaţă întreagă, când este de ajuns să ceri pentru a vedea dincolo de ea sau pentru a o urma în transformare?

-Poate că cer şi aceştia dar nu cer cum trebuie, răspunse Cristian insinuânt, vrând să vadă cum o să-şi continue Mircea ideea.

-Ce sens ar avea să te rogi, fără să ştii cum? (Trebuie să merţionăm aici, că aceste idei ale lui Mircea erau încă nefiltrate de practica rugăciunii, practică dezvoltată mai târziu.) Fără să ai un scop bine definit? Ce este mai simplu decât a zice: dă-mi, Doamne să înţeleg acum ideea aceasta sau s-o depăşesc, cum zici tu?

-Crezi că acest model de rugăciune se încadrează în modelul «cere şi ţi se va da»?

-Bineînţeles.

-Păi… analizează puţin această rugăciune şi ai să vezi că este un element în plus, faţă de îndemnul clasic. În afară de cerinţa din partea ta şi răspunsul din partea lui Dumnezeu, tu mai introduci ceva, o constantă de timp şi spatiu… Aşa este?!

Mircea nu se lăsă impresionat aşa uşor şi poate că doar din spirit de contradicţie continua să-şi apere ideea, cu toate că nu era sigur de ea.

-Eu nu văd nimic rău în a cere în felul ăsta. Noi aparţinem acestei lumi, ne trăim viaţa în spaţiu şi timp. Cum aş putea să cer ceva, fără a face referiri la coordonatele acestea? De ce aş mai cere atunci? Nu ar fi prea vagă şi nedefinită cererea mea?

-Dimpotrivă, ar fi mai completă neprinzând-o în uman sau mai bine zis, depăşind condiţia umană. Pentru că problema acestei cereri nu intervine în partea celui care dă, ci in a celui care aşteaptă. Gândeşte-te puţin la o situaţie. Ai o dorinţă, o problemă, o aşteptare… Mă rog, vrei să ajungi la un rezultat şi atunci cazi în rugăciune şi spui: ajută-mă, Doamne să realizez asta la timpul x sau acum sau până la x. Şi te rogi cu lacrimi în ochi zi şi noapte şi crezi cu toată puterea ta că Dumnezeu o să-ţi asculte dorinţa şi o să realizezi ce ţi-ai propus. Dacă vei reuşi, toate bune. O să-i mulţumeşti lui Dumnezeu iar credinţa ta o să fie mai fermă. Dar ia şi posibilitatea cealaltă. Dacă nu o să realizezi ceea ce vrei? Nu cumva o să ţi se pară că ţi s-a făcut o nedreptate sau nu o să cauţi să înţelegi anumite «raţiuni Divine»? Nu cumva toate acestea o să te ducă la nişte probleme false? Si nu ţi-aş fi spus toate astea, dacă nu aş fi văzut eu însumi derularea acestui proces de aproape. Eram în facultate şi unul dintre colegii mei de cameră, cu care mă împăcam de altfel, foarte bine până la un punct, acolo de unde începea «teologia», pentru că aveam feluri diferite de a percepe manifestarea religioasă, a suferit o criză cumplită. Mergând pe linia clasică, acesta îşi propusese să aibă o gândire teocentrică, o gândire în care totul ducea la Dumnezeu. Tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, tot ceea ce era independent de el dar şi ce se producea în interiorul lui, ceea ce ţinea de propria voinţă şi raţiune, erau considerate a fi dependente de voinţa divină în sensul că trebuia să înveţe ceva din toate. Totul a mers perfect şi el era mulţumit şi împăcat cu sine, ba chiar extaziat de realizările ce le vedea plecate din această gândire teocentrică, până la un moment dat când lucrurile au luat o întorsătură firească pentru mine pe de o parte dar care nu se potrivea deloc acestui mod de gândire. Închipuieşte-ţi cel mai banal scenariu. Omul îşi vedea de studii liniştit, când dă cu ochii de o fată şi se îndrăgosteşte instantaneu. Ea nici nu-l băga în seamă din motive ce ne rămân necunoscute şi care de altfel nu au nici o importanţă. Până aici nimic nefiresc, nici chiar în mintea colegului meu, care dădu acestei întâmplări o interpretare de genul: încercare de la Dumnezeu. Şi ar fi scăpat poate fără nici o urmare din această încercare, dacă s-ar fi oprit aici. Dar cum dragostea lui nu a putut fi liniştită cu această explicaţie, a considerat firesc să-i ceară lui Dumnezeu, al cărui prieten considera că este, un mic favor absolut banal: să o mai vadă măcar o dată, să o întâlnească pe stradă sau ceva asemănător. Atât îşi mai dorea. Işi analizase cererea şi nu văzuse nici o ispită aici şi nici vreo implicaţie ce nu ar fi fost morală sau care ar fi încălcat libertatea cuiva. Nu vroia mare lucru, până la urmă. Făcuse chiar promisiunea că dacă o întâlneşte, să se ascundă, să nu o deranjeze cu nimic. O să treacă neobservat şi-o să-i păstreze doar imaginea. Doar o singură dată s-o mai vadă! Ce era aşa greu în asta pentru Dumnezeu? Planul fiind făcut, îşi puse toată credinţa la treabă şi se rugă din toată inima să i se indeplinească dorinţa. Nu mai avea nici somn, nici poftă de mâncare, ba chiar ţinu şi post, fiind sigur că Dumnezeu îl aude şi o să-l asculte. Singurul lucru era că nu putea aştepta prea mult. Se apropia sesiunea de examene şi îşi dădea seama foarte bine că în starea în care se găsea, nu avea nici o şansă să facă faţă stresului. Nu mai pusese mâna pe o carte din luna în care o văzuse pentru prima dată. Doar acum, când se ruga şi simţea că este ascultat, mai putuse să se concentreze puţin şi să-şi mai adune gândurile dar toate cu credinţa că în următoarele săptămâni o va întâlni din întâmplare şi poate că nu din întâmplare, pentru că ştia un traseu pe care mergea ea de obicei şi făcea ce făcea pentru a trece pe acolo şi el, aşa, ca şansele să fie mai mari. Uneori trecea de două ori pe zi şi totuşi, trecură săptămânile de graţie, veni sesiunea şi el tot nu o întâlni. Exemenele se apropiau iar el nu făcea decât să se roage. Pur şi simplu nu înţelegea cum de Dumnezeu nu-l înţelege! Ce era aşa de greu pentru El, să facă să o întâlnească? Şi-ar fi rezolvat toate problemele dintr-un foc, ar fi putut să se apuce de învăţat, să-şi treacă examenele… şi totuşi, nimic? Tăcere… După ce pică primul examen, se plimbă disperat pe străzi, într-o ultimă încercare dar nici de data asta nu se întamplă nimic. Veni acasă abia noaptea târziu şi nu făcu altceva decât să încerce să se roage încă o dată, pentru a i se îndeplini dorinţa. Dar ştii ce? Când începu să se roage, băgă de seamă că nu-L mai înţelegea pe Dumnezeu, ba mai mult, se simţea ignorat de acesta, după câte făcuse… Era supărat pe El pentru că nu a mişcat un deget să-l ajute, pentru că nici nu a vrut să-l înţeleagă. Cu gândul ăsta, toate o luară razna. Simţea că ce face nu este bine dar era evident, avea probe că Dumnezeu nu-i ascultase cererea. Atunci se gândi că de fapt Dumnezeu nu există şi că toată filosofia lui nu făcea doi bani. Cum îi fulgeră gândul ăsta prin cap, îşi dădu seama că dacă îl acceptă, rămâne fără nici un reper, că viaţa lui nu are sens, că nimic nu are sens iar asta-l îngrozi. Pentru câteva momente, se simţi pe marginea unei prăpăstii, gata să cadă în gol. Simţind că mai avea puţin şi putea să-şi piardă minţile, hotarî să vadă unde greşise. Îşi păstră noţiunile şi ideile de bază şi începu să taie din cele care formau până atunci sistemul lui, cu care se mândrea atât de mult. Se simţi neajutorat şi avu nevoie de ani de zile pentru a-şi reveni şi a-şi da seama că totul pornise de la factorul timp. Pentru că după nişte ani, avu posibilitatea să o reîntâlnească pe acea fată, să o cunoască mai de aproape şi să-şi dea seama că în acele momente era aproape imposibil s-o întâlnească pe stradă, pentru că ea nu era în localitate!… Acum înţelgi? Toate rugăciunile lui s-au realizat, ba chiar mai mult decât ceruse el dar nu în timpul pe care şi l-a imaginat el.

Mircea nu mai spuse nimic. Zâmbea puţin încurcat, dându-şi seama că mai avea de meditat asupra acestei probleme. Nu avea cum să-şi schimbe aşa, dintr-o dată ideile dar i se părea logic ce spusese Petrescu. Găsi până la urmă şi o ieşire onorabilă, întrebându-l pe acesta:

-Dar de unde ştii tu toate amănuntele astea? Nu cumva eşti chiar tu colegul acela de cameră?

Petrescu nu fu surprins deloc de întrebare ca şi cum ar fi aşteptat-o, aşa că îi răspunse repede, cu un zâmbet enigmatic, ce lăsa loc la interpretări.

-Ba chiar eu eram…

-Şi chiar aşa s-a întâmplat?

-Aproximativ dar asta nu mai este treaba ta şi oricum, depăşim cadrul discuţiei…

-Mă rog, poate că ai dreptate… Şi până la urmă, ce legătură are această teorie a rugăciunii, cu durii de care vorbeam?

-Păi, tu ai adus vorba de rugăciune, dacă-mi aduc eu bine aminte. Tu spuneai că dacă ei s-ar ruga, ar trece de duritatea lor. Iar eu ţi-am demonstrat prin ce ţi-am spus mai întainte, că oricât s-ar ruga, nu ar avea certitudinea împlinirii într-un anumit timp. Poate că trebuie să treacă zeci de ani până când să li se deschidă ochii.

-Dar aşa elimini orice răspuns palpabil şi reduci totul la un indefinit… Mergând pe ideea asta, poţi răspunde oricărei probleme, fără a da totuşi un răspuns.

-Nu este cazul. Minuni se întâmplă şi se întâmplă în fiecare zi. Trebuie doar să le vezi şi să mulţumeşti pentru ele, nu trebuie să le cauţi tu cu lumânarea!

-Bine, bine şi dacă este aşa, cu ce te ajută pe tine sistemul ăsta în faţa durilor?. Ai vreun avantaj de pe urma lui? De ce erai indignat de scrierile acestora? Nu cumva îţi este frică pentru sistemul tău? Nu cumva simţi vreo slăbiciune, sau ai îndoieli?

-Ba bine că nu! N-am nici o îndoială că sistemul meu funcţionează, pentru că, până la urmă nu forţez nota cu nimic, sunt doar mai preventiv, atâta tot. Nu aş avea cu ce să greşesc. Şi cum aş putea greşi, odată ce pentru reuşite îi mulţumesc lui Dumnezeu iar eşecurile mi le asum în totalitate? Iar în ceea ce priveşte frica de a nu fi destabilizat din sistemul meu plecând de la aceste scrieri, ce pot să spun? Nu poţi exclude niciodată posibilitatea căderii sau imbunătăţirii. Mereu trebuie să fi pe poziţii, pentru a face faţă oricarei situaţii. Nu poţi să spui că dacă ai ajuns la un anumit grad de înţelegere, eşti scutit de problemele pe care le-ai depăşit. Nici pe departe. Este chiar surprinzător cum probleme pe care le credeai înţelese demult, revin în forţă. Practic, mereu trebuie să te lupţi pentru starea la care ai ajuns, nu poţi să te relaxezi niciodată. Aşa se explică şi virulenţa mea îndreptată împotriva durilor. Trebuie să mă apar şi eu, să-mi păstrez mintea clară. În afară de revelaţie, nimic nu este sigur. Doar acele momente îţi pot da certitudini.

-Despre ce revelaţie vorbeşti? făcu Mircea uimit.

-Nu ştiu dacă aş putea să-ţi explic acum şi nici tu să înţelegi. Nici pentru mine nu este de ajuns de clar.

-Cum poate să fie neclar, când vorbeşti de revelaţie? Foră Mircea, simţind că este momentul.

-Depinde ce revelaţie ai… În cazul meu, sunt singur că a fost vorba de o revelaţie dar încă nu am înţeles-o…

-Nu înţeleg…

-Cum aş putea să-ţi explic?! Revelaţia pe care am avut-o eu, nu a fost prin intermediul imaginii şi nici a sunetului. Nu am auzit vreun glas din cer şi nici nu mi s-a arătat vreun înger. Revelaţia mea a fost de altă natură. Revelaţia mea a fost ca o lumânare ideatică, am simţit ceva asemănător unui sentiment.

-Atâta tot? făcu dezamăgit Mircea.

Petrescu zâmbi îngăduitor.

-Se vede că nu ai trăit aşa ceva… Când o să ţi se dea, o să înţelegi…

-De ce să aştept până atunci? Explică-mi tu, fă un efort!

-Dragul meu, nu ştiu de ce ai fost tu aşa de dezamagit când ţi-am asemuit revelaţia cu un sentiment. Pentru că, dacă analizezi cu atenţie un sentiment, o să vezi cât de complex este. Aici vroiam să ajung. Revelaţia, în cazul meu, mi-a adus o înţelegere, un conglomerat de idei comasate într-un simţământ. Înţelegi? Frumuseţea este că, fără să aud vreun glas din cer, este de ajuns să-mi îndrept atenţia spre acel «sentiment», ca să pot să găsesc idei noi mereu, de parcă aş desprinde câte o idee comasată acolo…

-Vrei să spui că poţi retrăi când vrei tu acea revelaţie?

-Nu că aş retrăi-o, pentru că pe moment ea a însemnat cu mult mai mult dar informaţia a rămas la aceeaşi intensitate şi o pot analiza mereu. Chiar dacă uimirea şi surpriza au trecut, informaţia a rămas intactă, adică acel «conglomerat» de care îţi spuneam.

-Şi nu s-a pierdut nimic? Adică de când s-a produs şi până acum, tu ai păstrat acel «sentiment» exact aşa cum a fost?

-Exact cum a fost!

-Hm… Dacă spui tu, te cred, ce pot să fac?! Mircea nu se simţea deloc bine rămânând fără replică dar smerenia pe care începea să o înţeleagă, îşi făcea datoria, aducându-i liniştea. Dar liniştea cu adevărat profundă, o căpătase atunci când, stând în biserică, o văzuse pe Maica Domnului înconjurată de îngeri şi simţi binecuvântarea ei, când raza pornită de la Ea îi atinse capul. Se pare că exact acel moment îl surprinsese Cristian dar el văzuse doar lumina, atâta tot. Ce se petrecuse în el la conştientizarea darului pe care îl primea, asta numai el putea să spună. Îsi aduse aminte după această experienţă, de imaginea plastică pe care Cristian i-o prezentase cu privire la «informaţia revelaţiei» dar el nu vedea lucrurile aşa. Lui, revelaţia îi adusese certitudine şi linişte. Certitudinea venea din faptul că văzuse cu ochii lui minunea, cu toate că nu o ceruse. Ba chiar avusese tendinţa de a o nega dar evidenţele erau mult prea puternice. În schimb, păstra totul pentru el. Aşa făcuseră toţi Sfinţii Părinţi, trăiseră în smerenie şi uitare toată viaţa şi doar la sfârşit, când lupta fusese câştigată şi primiseră cununa, se descoperiseră faptele lor. Prin urmare, exemplul trebuia urmat întru totul. Este adevărat că acumulase multă experienţă într-un târziu din practica rugăciunii şi mai ales învăţătură negrăită, din minunile care se făcuseră prin el. Îi plăcea să-şi aducă aminte uneori de acestea dar numai când era singur şi asta pentru a plânge de fericire şi a mulţumi pentru tot ce i se dăduse. Prin atingerea lui se vindecaseră o multime de bolnavi, i se dăduse să prorocească şi câteva evenimente majore iar de găsit apa freatică, asta nu mai constituia nici o noutate. La nici patruzeci de ani, adunase în el atâtea experienţe! Uneori făcea eforturi să nu spună lucrurilor pe nume atunci când se aprindea în câte o discuţie, pentru că devenise mare duhovnic şi lumea îl căuta. La schitul de la Athos şi la schitul din România, unde s-a mutat mai apoi, se umplea chilia de pelerini veniţi să-l asculte. Văzându-i aşa curioşi şi cu râvnă în a se mântui, le spunea multe lucruri de folosinţă duhovnicească dar se ferea să îşi deschidă inima complet, să le spună tot ce simţea şi simţise cu ajutorul Harului divin. Pentru el lupta nu era încheiată şi el ştia bine asta. Mulţi sfinţi căzuseră exact în ultima clipă şi cu cât căzuseră de mai sus, cu atât prăbuşirea fusese mai mare. Avea mereu în minte imaginea cu scara ce urca la Rai, pe care erau înşiraţi sfinţii iar dracii încercau să-i tragă jos, în întuneric. Nu că i-ar fi fost frică de demoni, nici pe departe dar nu ar fi putut suporta ideea de a însela speranţele care se puseseră în el. Trebuia să iasă învingător până la capăt, să stea ascuns în smerenie şi să se roage pentru toată lumea. La urma urmei era doar un păcătos, poate că cel mai mare de pe faţa pământului dar se ridica mereu, pentru că vedea încrederea care i se dădea din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor.

            De la fapte şi  discuţii concrete, înscrise sub o dată mai mult sau mai puţin precisă, caietele doctorului începeau să reţină doar informaţii fragmentare, uneori contradictorii, ceea ce arăta clar că toate acestea veniseră din surse neconvenţionale. De fapt, însuşi doctorul punea sub semnul întrebării autenticitatea lor dar, cu toate acestea, le notase sârguincios în caiete.

            Se pare că discuţia care plecase de la predica stareţului, referitoare la pelerinul cel neobişnuit, fusese ultima notată în caiet, în acest fel. Din aceasta se putea trage concluzia clară că grupul se despărţise. Nu se ştia cât stătuseră cu toţii la Athos dar cert este că mai puţin de un an de zile, pentru că Petrescu şi Fortmann reuşiseră să-şi reia şi să-şi termine studiile, după care Frotmann plecase pentru un an în Canada, de unde se reîntorsese şi se stabilise în România. Cristian şi Mircea rămăsesera încă doi ani la schit, după care, Cristian se întorsese în România dar se pare că nu mai fusese interesat de inginerie. Cum intre timp învăţase bine greaca veche, se apucă să traducă şi să-şi scrie propriile idei. Pentru acesta, ieşi complet din mediul universitar, abandonând tot şi îşi găsi o gazdă într-un sat de pe lângă Râmnicu Vâlcea, unde îşi vedea de planurile sale, rămânând mereu departe de agitaţia oraşului. După alţi câţiva ani, Mircea se hotărâ să revină în România şi cum nu uitase nici un moment de stareţul pe care-l întâlnise pe vaporaşul ce-i dusese la Athos şi a cărui apărare o luase, se hotărî să încerce să se aciueze pe lângă acel schit, care din întâmplare se găsea tot pe la Râmnicu Vâlcea. Şi cu toate acestea, chiar dacă erau aproape unul de altul, Mircea şi Cristian nu se văzură ani de zile.

            Informaţii mai exacte se găseau despre Petrescu, care entuziasmat de turnura pe care o luase viaţa sa, îi scrisese scrisori lungi lui Fortmann, în care-i prezenta evenimentele. Cu toate că atunci când plecaseră, atât Fortmann cât şi Petrescu erau fermi convinşi că se întorc în lume pentru a-şi termina studiile şi pentru a se pregăti pentru o întoarcere definitivă la Athos, lucrurile nu au stat chiar aşa. Nici nu apucă Fortmann să-şi reînceapă cursurile, că se şi promeni cu o scrisoare de la Petrescu, în care acesta îi mărturisea că se îndrăgostise, că găsise în sfârşit femeia pe care o căutase mereu şi că, în aceste condiţii să nu-l mai ia în considerare pentru o eventuală reîntoarcere la Athos. Din această abordare, Fortmann ghici că în sufletul lui Petrescu, chiar dacă acesta nu vroia să recunoască, se dădea o luptă violentă între noua dragoste şi planurile pentru o viaţă sprirituală la Athos. De aceea, cu mult tact, Fortmann începu să-l descoasă, fără a face imprudenţa de a-l inlfluenţa în vreun fel. Petrescu atât aştepta. Începu să-i explice tot, parcă justificându-se dar cu patimă, ceea ce îl făcu pe Fortmann să-şi dea seama că Petrescu chiar se îndrăgostise.

«Bătrâne, începea acesta rândul scrisorilor justificative, sper să nu mă desconsideri după ce îţi voi spune ce s-a întâmplat cu mine. Nu am uitat nimic din toate planurile noastre, nu am uitat nimic din ce mi-a fost dat să trăiesc la Athos, dar… nu am ce să fac. Trebuie să mă înţelegi, măcar tu. Ceilalţi… Nici nu îndrăznesc să le spun şi oricum nu le-aş vorbi despre asta. Cum aş putea să le trimit o scrisoare acolo, să-i anunţ că mă însor?! Serios, mă însor. Nu am greşit, chiar aşa este. Nu o cunosc pe fata asta nici de două săptămâni dar deja ştiu totul despre ea şi ea despre mine. Poate că nu se compară cu revelaţiile pe care le-am avut pe munte… Ba se compară! Îţi spun numai ţine. Se compară şi pentru mine sunt dacă nu mai mult, atunci cel puţin echivalente. Cum să-ţi spun? A fost totul ca prin vis. N-am ajuns bine în Bucureşti, la părinţi şi mi-am spus să vizitez şi eu oraşul, să-i iau pulsul, să văd ce mai este nou. După o zi întreagă de plimbare, când eram deja obosit, ce idee crezi că-mi vine? Ce-ar fi să intru într-un club? Nu fusesem eu de multe ori în viaţa mea dar tocmai de asta mi se părea şi mai interesant. Să intru acum, când aveam proaspată în minte liniştea Athosului, pentru a vedea decăderea oraşului şi pentru a mi-l scoate complet din cap. Am intrat într-un bar pe care-l ştiam din auzite. O tavernă întunecoasă, undeva la un subsol, plină de fum şi de o muzică îngrozitoare. M-am aşezat la bar, am comandat ceva, cu toate că nu aveam de gând să beau nimic şi am început să mă uit în jur cu un ochi critic. Nu stau trei minute, că văd cum coboară pe scară o făptură diafană speriată, de parcă era împinsă de cineva de la spate. Se vedea că nu era în elementul ei. Eu stăteam şi o urmăream cu respiraţia tăiată. Şi când i-am întâlnit privirea, i-am zâmbit în sensul că o înţeleg. Nu-ţi spun că fata s-a agăţat imediat de acel zâmbet al meu, de parcă ar fi fost singura undă de înţelegere de pe întreaga suprafaţă a pământului. A venit direct la mine, s-a aşezat la bar şi a început să mă întrebe diverse lucruri fără importanţă. Eu rămăsesem blocat, privind-o cât de frumoasă era şi încercând să-mi dau seama ce vrea de la mine. Şi numai că o aud cum începe o teorie despre fericire.

-Există oameni care au trăit o viaţă fără să întâlnească fericirea măcar o secundă iar alţii şi-au trăit viaţa într-o secundă de fericire... Aş vrea să fiu fericită!

De unde până unde începuse să-mi vorbească despre fericire exact atunci şi în acel loc, ce nu aducea deloc a fericire pentru nici unul dintre noi? Habar nu aveam dar ideea mi s-a părut interesantă, aşa că am început să o analizez cu interes.

-Ce poate să aibă durata şi intensitatea cu fericirea? o întreb. Crezi că pot exista grade de fericire? Ori eşti fericit, ori nu…

Deodată o văd cum se retrage speriată de parcă atunci îşi dăduse seama pentru prima dată că stătea de vorbă cu mine.

-De fapt, să nu-ţi închipui cumva că eu caut ceva pe aici. Fericirea nici atât... Am intrat aşa, din pură curiozitate, ştiind totuşi că fiecare act de cunoaştere îşi are preţul lui. În cazul ăsta, preţul poate fi faptul că-mi pot face prieteni şi asta e foarte plăcut.

Agitaţia ei nu făcea decât să infirme ce spunea şi să o încurce.

-Revenind la fericire, cred că-mi pot deschide sufletul în faţa ta, pentru că nu te ştiu şi nu mă ştii şi este foarte probabil să nu ne mai vedem vreodată. Cert e că dincolo de toate astea, am simţit o persoană deosebită în tine, de cum te-am văzut. Cred că fericirea vine din lucruri mărunte, mici, mici, mici. Cel puţin asta e fericirea pe care mi-o doresc şi care îmi umple sufletul de bucurie. De exemplu, ieri am primit de la prietenul meu o floare de hârtie (origami), în condiţiile în care el nu-mi oferea niciodată flori reale. Exemple am o multime... De la orice atingere, sărut, îmbrăţişare pe fugă, etc...

Spunând toate acestea, se înroşise toată de emoţie iar mie asta îmi convenea de minune, aşa că am început să vorbesc rar şi apăsat, ba chiar cu puţină răceală, odată ce aflasem aşa, brusc, că avea un prieten pe care mi-l scosese în faţă ca pe un paravan după care să se ascundă, ba mi-l mai dădea şi ca exemplu.

-Modul acesta de abordare mi se pare super interesant, trebuie să recunosc. Cred că mulţi facem greşeala să considerăm fericirea departe de noi sau măcar cu un pas înainte, ca un morcov prins cu aţa, pe care îl avem mereu în faţă. Şi mai este ceva. De multe ori fericirea cotidiană ne intră în obişnuinţă şi nu îi mai acordăm importanţă, îşi pierde calitatea de fericire. Este de ajuns însă să o pierdem şi ne dăm seama imediat de valoarea ei. Dacă tu poţi să conştientizezi mereu micile bucurii şi să le tratezi ca mici fragmente de fericire, este absolut superb. Dacă este aşa, tu trebuie să fii veselă şi cu zâmbetul pe buze mereu.

Mica ta mărturisire este revelatoare pentru mine. Este exact cunoaşterea de care vorbeai la început. Povestindu-mi într-o frază modul tău de a reacţiona în faţa bucuriei, parcă am trăit şi eu, vag, pentru o fracţiune de secundă acest sentiment. Practic, am adăugat încă ceva la cunoaşterea mea. Fiecare din noi este diferit şi de asta ar trebui să ne deschidem, fără să lăsăm să treacă timpul. De exemplu; prietenului tău i-ai spus ce mi-ai spus mie vis-a-vis de micile bucurii? Cred că dacă ar şti, nu ar mai fi aşa preţios în a-ţi oferi flori iar micile momente de tandreţe ar fi mai dese. Sunt sigur de asta. Şi ştii de ce sunt aşa sigur şi le înţeleg aşa bine? Pentru că mie-mi lipsesc.

Vezi cum funcţionează fericirea?

Şi eu care credeam că mă poţi considera uşor ridicolă..., începu ea uimită de întorsătura pe care o luase interpretarea lui Petrescu. Nu mă refer la faptul că mi-am deschis sufletul atât de repede, ci la ceea ce ţi-am împărtăşit.

Apoi, despre prietenul meu... Hmmm... I-am spus de multe ori că nu-mi doresc luna de pe cer, ci doar din când în când cite un gest - semn - simbol "pământesc" !!! Şi ştii ce-mi tot spune? Că trebuie să iubeşti întotdeauna necondiţionat, fără să te aştepţi la nimic de la celălalt, astfel încât orice bucurie îţi va face, să fie o surpriză pentru tine, tocmai pentru că nu o aşteptai.

-Nu ştiu de ce ţi se pare a fi puţin ridicol ce mi-ai spus în legătură cu micile bucurii. Mie nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Din contră, am avut percepţia unui firesc bine înţeles. Realismul ar fi o altă latură a mesajului. Nu am simţit nimic din ceea ce poate să producă într-un suflet dorinţele meschine sau disproporţionate, cauzate de medii diverse şi de diversele trepte de cultură sau subcultură. Micile bucurii de care spuneai, le găsesc perfect încadrate în normalitate, aşa cum o înţeleg eu, o normalitate axată pe valori spirituale şi culturale şi mai puţin pe cele materiale, fără a le dispreţui totuşi. Mai mult, ceea ce-ţi doresc sunt mai mult plăceri sufleteşti. O îmbrăţişare…. Pentru a trăi şi a-ţi dori aceste mici bucurii, trebuie să ai un sprit echilibrat, împăcat cu el însuşi şi mai ales cu valori trasate şi accepate clar, dublate de conştiinţa propriei valori. Fără toate acestea, nu ai nici o şansă să apreciezi tandreţea unei alte persoane şi să o pui înaintea altor dorinţe. Pentru că la urma urmei este un contact uman, o confirmare a unei stări de fapt şi o întărire a ei, permanente.

Şi acum, lasă-mă să mă desfăşor şi să-i critic părerile prietenului tău. Nu ştiu ce formaţie are la bază dar ceea ce spune, nu este adevărat nici pe departe! Şi să-ţi spun de ce, logic.

Prima parte a afirmaţie lui este: «trebuie să iubeşti întotdeauna necondiţionat, fără să te aştepţi la nimic de la celălalt»

Greşit! A iubi nu înseamnă să nu aştepţi ci să nu ceri. Într-adevăr, când iubeşti, nu ceri ceva ci dăruieşti. Sentimentul de dăruire, de venire în întâmpinarea celuilalt, de anticipare a dorinţelor sale, face parte din «psihologia» dragostei. Pentru a intra mai în amănunt, trebuie să percepi şi o altă latură. Persoana care iubeşte, amplifică în ochii săi calităţile persoanei iubite printr-o percepţie mereu favorabilă acesteia. Această percepţie nu rămâne însă la acest nivel, ci se reflectă în comportamentul celuilalt prin aceea că cealaltă persoană îşi modifică încet, încet comporamentul, pentru a ajunge la imaginea pe care celălalt şi-a creat-o despre el, pentru a nu dezamăgi. După cum vezi, dragostea se joacă la ambele capete şi atunci când iubeşti, nu îi explici celuilalt ce ar trebui să facă. Adică este rândul tău să anticipezi şi nu să-i spui lui cum să anticipeze. Dragostea nu poate fi un proces pedagogic, ci este unul simţit şi acceptat, nu impus. Prin urmare, iubirea nu este necondiţionată. Ea este condiţionată de răspunsul în oglindă a celuilalt. Dacă acesta nu există anticipativ, mereu implicarea este disproporţionată şi atunci sentimentul acela nu mai este dragoste ci  pasiune, sau orice altceva.

Cum ai putea să iubeşti fără să aştepţi ceva de la celălalt? Este un nonsens. Nu ne îndrăgostim ca să facem fapte caritabile iar dragostea nu este un sentiment confuz ce ne-ar obliga la necondiţionare. Nici pe departe. Întoarsă, fraza poate părea chiar subtilă în sensul că: nu trebuie să aştepţi nimic de la celălalt, pentru că acesta are grijă ca tu să nu aştepţi, să-ţi ghicească dorinţele şi să ţi le satisfacă, înainte de a ţi le formula tu. Dar asta este cu totul altceva şi nu un argument pentru ca celălalt să nu mai ceară, cererea devenind aici semnul unei mici disfuncţii, la nivel ideatic, perfecţionist. În viaţa reală, poate că este normal….

A doua parte a afirmaţiei «orice bucurie îţi va face, să fie o surpriză pentru tine, tocmai pentru că nu o aşteptai»…

Aici mi se pare a fi un silogism, poate şi mai grav. Cum poţi să ajungi, în cazul în care iubeşti pe cineva, atunci când te dăruieşti şi ţi se dăruieşte, să nu mai aştepţi ceva de la el? Grav! Speranţa şi dorinţa sunt printre ultimele frontiere. Dacă dispar şi ele, atunci nu ştiu ce mai rămâne. A… da, poate şocul şi uimirea că s-a mai gândit cineva la tine, asta este adevărat. Asta se poate numi atenţie dar nu dragoste. Dacă se ajunge ca bucuriile să fie surpize, atunci… Micile bucurii sunt de fiecare zi, pentru că de aceea sunt mici bucurii. Dacă ajung să fie un fel de banane de pe timpul lui Ceauşescu, adică să le miroşi doar de Crăciun şi eventul de ziua ta, atunci …

Revin. A aştepta nu este rău, ba din contră. Înseamnă încredere în cel pe care îl ai în faţă, înseamnă tocmai acea vedere a lui prin lentila dragostei, ceea ce-l obligă într-un fel dar nu forţat, ci în replică, o replică plecată din dorinţa de a-ţi depăşi aşteptările. Parcă este altceva, nu crezi?

E chiar bună si luminoasă, după un asemenea mesaj!

Ea rămase pe gânduri o vreme, privindu-l pierdută.

-Ştii ce e interesant şi în acelaşi timp mişcător pentru mine?  Faptul că îmi simt sufletul mai luminos, încărcat cu atâta energie, încât parcă plutesc...

Îmi vorbeşti de un spirit echilibrat, împăcat cu el însuşi, dublat de conştiinţa propriei valori. E un ideal ăsta! Un ideal care poate fi atins, cu siguranţă... Aici vroiam să-ţi cer ajutorul. Cum poate un "pământean" să atingă acest ideal? Sau mai bine zis, prin ce metode? Oricum, o regulă este clară. Orice act de cunoaştere îşi are preţul său…

Petrescu nu se lăsă intimidat .

-Orice act de cunoaştere îşi are preţul său? Nu ştiu în ce sens să iau afirmaţia. Nu ştiu cum să interpretez «preţul» De obicei se referă la schimb. Dau ceva pentru a primi altceva. În ceea ce priveşte cunoaşterea, nu ştiu dacă se poate vorbi mereu de un preţ de plătit pentru ea. Dacă vorbeşti de efort, de transpiraţie, atunci în general este adevărat, cunoaşterea îşi are preţul său. Dar mai mult din spirit de contradicţie, o să spun că nu există mereu un preţ al cunoaşterii. Se întâmplă, destul de rar, să se ajungă la cunoaştere prin revelaţie, fără un aport substanţial din partea noastră, rămânând apoi ca o datorie pentru noi să refacem drumul cunoaşterii prin muncă… Am putea vorbi, pe de altă parte, de un preţ al cunoaşterii prin dragoste? Dacă ajungem la cunoaşterea prin dragoste, cunoaştere ce nu este cerută ci oferită, acolo mai putem vorbi de un preţ? Bine, eu am mers la extreme dar în viaţa de zi cu zi, cunoaşterea, este adevărat, are un preţ, preţul transpiraţiei.

-Şii ce? De multe ori am greşit aşteptând ceva ce mi-am dorit să mi se întâmple iar dacă nu "primeam", consideram că am fost nedreptăţită... Cu timpul, am înţeles că nimeni nu-mi e dator cu nimic şi că nu pot pretinde nimic de la nimeni, continuă ea din ce în ce mai volubilă.

Nu ştiu încă să confer un anume sens vieţii, ştiu doar să las lucrurile să se deruleze în firescul lor, fără a le forţa. Am observat că de multe ori lucrurile plăcute se întâmplă atunci când nu le aştepţi.

-Simt că sunt de acord cu tine în ceea ce spui dar parcă aş vrea să nu fie aşa şi poate că nici nu este chiar aşa, se simţi dator Petrescu să comenteze. De această dată însă, nu mai apucă să-şi formuleze ideile, pentru că ea nu-i mai lăsă timp. Parcă amintindu-şi de ceva, se scuză că trebuie să plece acasă şi îi propuse mai mult sau mai puţin voalat că dacă ar vrea, ar putea s-o însoţească.

            Aşa se face că am plecat buni amici după acea seară. Ea încântată că dăduse peste cineva care să depăşească maximele prietenului ei, care până atunci făceau legea iar eu încă circumspect vizavi de această prietenie, în care mă simţeam tot mai atras. Am condus-o acasă în acea seară şi a rămas să ne vedem a doua zi. Îmi luasem toate precauţiile spunându-mi că nu o să vină sau că o să-mi spună că are treabă, etc dar nu a fost aşa. A venit la ora exactă şi a avut acelaşi entuziasm molipsitor ca şi prima dată. Mi-a pus iaraşi întrebări din teologie, ascultându-mi cu atenţie răspunsurile, ştiind parcă ce plăcere îmi face lucrul ăsta. A treia zi a fost un prag pentru mine. A avut loc testul de cunoştinţe generale. Nu mă judeca dinainte, ştiu că sună îngrozitor dar trebuia să mă asigur. Prefer să fiu un mitocan şi să ştiu că nu există goluri culturale de netrecut cu vederea, pentru că asta pentru mine este de nepermis. Nu ştiu cum sunt alţii dar eu nu cred că aş fi suportat, oricât de bine ar fi ştiut să pună întrebări şi să asculte, să nu am un interlocutor serios. Nu ştiu cum de-şi doresc unii femei supuse, că eu nu vreau aşa ceva. O să-mi spui că în istoria literaturii nu o să vezi prea multe cupluri savante. Ei şi? Înteleg foarte bine că unii sau mă rog, majoritatea, au preferat să aibă o viaţă liniştită şi o familie unită, care să le dea libertatea de a munci. Am văzut din prima clipă că are exercitiul şi plăcerea cititului şi asta mi-a luat o piatră de pe inimă. Dar şi mai interesantă este schimbarea care s-a produs în mine. După alte câteva zile, nu ştiu cum de a venit vorba şi ea a început să-mi spună că nu şi-a dorit niciodată mare lucru de la viaţă, că îi place să fie aşa cum este, să-şi facă datoria acasă şi la serviciu şi poate să mai citească din când în când câte ceva, ca să nu rămână cu totul în afara vieţii culturale. Ştii ce m-am simţit dator să-i spun atunci? Şi nu ştiu cum de mi-a venit aşa dintr-o dată… Am început să-i argumentez că nu este cazul să-şi facă probleme. «Este adevărat, i-am spus, că eu am pretenţii mari de la mine. Nu ştiu cât de realiste sunt dar am pretenţii şi vreau să las ceva în urma mea dar asta nu te indreptăţeşte să nu faci eforturi pentru ca să te afirmi şi tu. Şi oricum ar fi, să ştii că tot ce voi crea eu, va fi în parte şi produsul muncii tale. Vom împărţi munca, chiar dacă pe alte planuri.» Nu a mai protestat dar mi-a zâmbit în semn că este de acord.

Nu are sens să-ţi povestesc mai multe. Pur şi simplu ne potriveam perfect. Au trecut două săptămâni iar eu, în loc să mă obişnuiesc cu situaţia, începeam să nu-mi mai găsesc liniştea. Văzându-mă că mă chinui aşa, la sfârşitul celei de-a paisprezecea zi de când ne întâlnisem, mi-a spus în loc de salut, că toate maximele care o dirijaseră până atunci şi pe care mi le prezentase cu atâta mândrie, nu erau ale prietenului său ci din lecturile sale. Îmi spusese că are un prieten aşa, ca să nu aibă nici o obligaţie şi să vadă cum reacţionez. Şi-a cerut apoi scuze. Dar mie numai de scuze nu-mi ardea! Asta a fost picătura care a umplut paharul. Pe loc am cerut-o de soţie şi gata! Uite că mă însor!

            Contrar obiceiurilor sale, Fortmann nu adăugă nici un comentariu critic, ci doar raspunse la scrisoarea interminabilă a lui Petrescu, cu o invidie prietenească pentru norocul lui şi câteva consideraţii:

«Dragă Petre,

Nici nu ştii cât mă bucur să am veşti de la tine şi încă ce veşti! Mărturisesc că nu mă aşteptam la aşa ceva dar dacă s-a întâmplat, foarte bine! Dacă simţi că ăsta-i drumul tău, mergi pe el cu încredere. Ştii, demult vroiam să combat vechea teorie că bunăstarea şi armonia familială distrug germenele creator. Să nu uiţi asta niciodată. Binele şi siguranţa să le foloseşti pentru a crea şi nu pentru a trăi într-o fericire limitată la cadrul unei familii. Asta este simplu şi poate mulţi o fac. Tu încearcă să păstrezi spiritul experimentului nostru şi dă-ne un exemplu concret de reuşită culturală, filosofică sau teologică din această perspectivă. Transformă-ţi bucuria de a simţi grija viitoarei tale soţii în arenă de luptă a ideilor. Acum mi-a venit ideea să propun tuturor şi se pare că tu eşti primul, să ne întâlnim măcar o dată pe an, pentru a schimba idei şi impresii, pentru a comenta şi analiza ce a mai făcut fiecare. Ce zici?

Vă doresc numai fericire şi multe realizări!!!»

            Cu siguranţă că poate să facă lucruri extraordinare, numai să nu se îndrăgostească prea tare, notă Fortmann într-o prelungire doar pentru el a scrisorii. Si mai este ceva. Când o să vină copiii şi o să trebuiască să-i trimită la şcoală, atunci să văd dacă nu o să lase el deoparte toate idealurile lui creatoare pentru a munci pe brânci, cine ştie pe unde. De încurajat, l-am încurajat dar depinde numai de el, dacă o să ştie să-şi împartă dragostea şi să fie consecvent cu el însuşi…

            În continuare, jurnalul devenea plicticos, fiind plin de lamentări pe aceleaşi teme: ratarea şi lipsa de rezultate, inspirate parcă de o comparaţie între el şi ceilalţi membri ai grupului. Poate că nu-şi pusese niciodată problema unei competiţii între el şi ceilalţi dar o cuantificare a rezultatelor, vrând-nevrând tot făcea şi cum era tentat să vadă mereu rezultatele celorlalţi mai bune decât ale sale, era mereu descurajat sau supărat. Cu toate că vedea clar diferenţa dintre ceea ce îşi propusese fiecare dintre colegii săi, o raportare periodică sau accidentală, în funcţie de veştile pe care le avea de la ei, tot se producea şi atunci, sărea de la un model la altul, fără să-şi dea seama că nu poate să le facă pe toate. Si pentru că sărea de la un model la altul, neputând să se hotărască ce şi cum să facă, nici nu se simţea mulţumit niciodată. Aşa se face că o perioadă dorea să-şi întâlnească jumătatea, apoi uita de acest gând, adâncindu-se în lecturi ce-l rupeau complet de lume, după care uita şi de aceea tinea posturi negre prelungite până la limita suportabilităţii, ajungând uneori să stea fără să se atingă de apă sau mâncare, timp de o săptămână. Acum îşi exersa rugăciunea minţii şi făcea studii legate de atenţia asupra ei, dezvoltând un sistem prin care să înţeleagă cum funcţionau anumite procese ale minţii sale. Dar asta nu dură la infinit, după câteva săptămâni sau cel mult după două – trei luni, iaraşi revenea la căutarea jumătăţii, parcă lovit în cap de măciuca nevăzută care-l scotea din toate sistemele la care muncise până atunci. Cu toate că nu pierdea nimic din toate acestea, le lăsa totuşi să stagneze, având bineînţeles sentimentul vinovăţiei pentru că le abandonase şi căutând argumente pentru cercetările sale febrile. Dar cum spuneam, o constantă a celor trei faze, care nu erau complete nici în cele mai profunde momente ale lor, erau lamentarile ce umpleau zeci de pagini de jurnal, tinând loc de reflecţii şi idei finisate.

«Astăzi am avut un şoc, în continuarea zilelor relativ bune de până acum. Nu ştiu ce mi-a venit, de i-am băgat o bomboană în cizme unei vecine de pe scară. De ce am făcut asta? Habar nu am! Nici n-am văzut-o bine dar faptul că acele cizme erau micuţe tare, poate că mi-au trezit amintiri. Oricum, gestul a fost complet lipsit de vreun înţeles, atât de lipsit de înţeles, încât nu m-am gândit nici un moment la consecinţe şi la interpretările care se puteau da. Când să ies din casă, mai pe după-amiază, văd bomboana aruncată în faţa uşii şi cizmele dispărute. Chestia mi-a produs un şoc. E drept că tocmai văzusem un film cu spioni şi eram sub influenţa lui dar brusc, m-am trezit în postura de infractor, de cârtiţă ascunsă care urmăreşte scopuri meschine şi care a fost descoperită şi în consecinţă, tratată cu dispreţ. Şi de aici, în lanţ, au început să mi se înşire în faţa ochilor toate acţiunile mele dubioase de cârtiţă. Urmele nu s-au şters nici acum, pentru că au ceva adevarăt în ele. Habar nu am, sunt confuz. Poate că în toată inocenţa mea este numai prostie şi nimic mai mult. Un panglicar ignorant, care începe să îmbătrânească odată cu propriile lui fantezii.

            «Sunt la mine în cameră şi tocmai încerc să mai recitesc din dialogurile lui Platon, dar gândul mi-o ia razna iar eu nu mă împotrivesc deloc...

Lasându-mă prins de poveste, am alunecat încet spre amintiri, după care spre fabulaţii. Şi cum mâine trebuie să merg la un chef, la nişte foşti colegi de facultate, unde poate veni şi Diane, ultima pasiune virtuală a mea, din cele 2-3 de până acum, am început să fabulez. Am văzut un întreg discurs în germană, când îi explicam că nu mă mai interesează persoana ei şi că sunt indiferent. Ba erau fragmente când îi întorceam spatele în timpul conversaţiei spunându-i că am treabă şi să mă scuze, ba îi spuneam verde-n faţă că nu am chef să-i mai dau nimic pentru că tot ce-i dau poate păstra amprenta mea şi astfel să diluez din valoarea cărţilor, ba îi făceam o fotografie şi plecam de acolo fără nici o explicaţie. Iar la urmă, după un şir întreg de scenarii, am ajuns şi la unul mai înduioşătoe când - variantă modificată a altui scenariu - în timpul discuţiei îi întorc spatele şi plecând, îi spun din mers, gesticulând, că începe să-mi intre iarăşi în cutia toracică şi că nu mai am chef de aşa ceva. Nu mai rezist asaltului imaginii ei, aşa că trebuie să plec. Continuarea nu o mai ştiu. Pesemne că am întrerupt brusc povestea, pentru că devenea dramatic-naivă. Diane înduioşată, mi-ar fi sărit de gât sau aş fi primit o scrisoare sau un telefon a doua zi, în care să-i simt regretele, etc, etc.

Dar parcă îmi mai aduc aminte ceva... Diane respinge ideea că darurile mele cu coperţi ar fi avut ceva nefiresc prin atingerea mâinilor mele iar atunci eu îi propun ca dovadă a veridicitatii vorbelor ei, să mă roage să-i cumpăr o carte, ceea ce şi face... etc, etc.

Aici am întrerupt firul acţiunii imaginare şi am reluat paragraful, cu senzaţia vagă a unei nelinişti provocate de asaltul imaginii Dianei şi de pierderea, în consecinţă, a liniştii mele, aşa-zis creatoare.»

            Lucrurile interesante revin odată cu începerea relatării unor scrisori primite de la Cristian şi de la Mircea, ceea ce făcut până la urmă ca legatura dintre cei patru să se restabilească şi să ducă la materializarea întâlnirilor anuale ale grupului.

Într-o zi în care nici el nu ştia în ce stare se găseşte, Fortmann găsi în cutia poştala un plic de la Mircea. Acesta conţinea un mic comentariu alarmant la o scrisoare a lui Cristian care era ataşată. Prin aceasta, Mircea vroia să atragă atenţia că prietenul lor Cristian, o luase razna şi practic îi cerea ajutorul lui Fortmann sau poate spera să-şi facă un aliat. Nici el nu ştia ce ar fi putut face Fortmann dar îl rugase să se gândească. Printre rânduri, se putea înţelelge că existase o corespondenţă destul de bogată între Mircea şi Cristian, de care el habar nu avea şi că ultima scrisoare îl neliniştise peste măsură pe Mircea, ceea ce-l făcu să rupă tăcerea şi să-i ceară cumva ajutorul. Cum nu avea scrisoarea anterioară la care făcea referire Cristian, pentru a înţelege controversa, Fortmann încercă să prindă firul discuţiei, ceea ce nu fu lucru dificil. În acelaşi timp simţi şi tonul care îl alarmase pe Mircea, un ton ceva mai ridicat dar nici pe departe de nesuportat într-o discuţie între prieteni, de unde se putea trage concluzia că Mircea nu mai suporta alte idei decât ale sale.

« Prea cucernicia voastră,

Si dacă nu raţiunea, atunci care este cea mai importantă calitate a omului, după tine? Eu încerc să găsesc în raţiune, asemănarea cu Dumnezeu, pentru că dacă nu, se duce de râpă tot sistemul meu. Dacă prin raţiune nu tindem spre o calitate Divină, adică dacă raţiunea nu face parte din Divinitate, atunci nu mai rămâne decât să spunem ca şi Eliade, în discuţia cu Jung, că nu avem acces la raţiunile divine, că modul nostru de a gândi este complet distinct de raţiunea divină şi atunci, nu mai rămâne nimic. Cu ajutorul acestei formule putem da peste cap orice sistem, putem interpreta orice acţiune, bună sau rea, sau mai mult, putem scoate eticul de peste tot, odată ce eticul dispare din transcendenţa divină, etc. Si mai departe, nu-mi rămâne decât să mă întreb, dacă nu cumva o să ajungi şi tu la ideea că cel mai mare miracol este că trăim laolată, fără a ne da unii altora în cap». Iar socializarea nu poate fi ridicată peste raţiune, după părerea mea.

            Nu văd de ce este lipsit de bun simţ să-ţi faci un sistem, pe care să vrei să-l impui mai târziu. Un intelectual, prin natura lui, nu poate să impună. De impus, au impus sistemele politice, maşinăriile funcţionale şi nu un gânditor sau mai mulţi. Acestia cel mult îşi pot face cunoscute ideile şi şi le pot apăra în dezbateri publice. Mai mult, nu cred că pot face. Cred că este de bun simţ ca orice intelectual să-şi dezvolte un sistem sau să muncească la dezvoltarea celor existente, pentru a-şi pune într-un fel amprenta pe cultură şi civilizaţie. Dacă nu, nu se numeşte intelectual.

            Si dacă şi-ar recunoşte cineva neştiinţa, ce s-ar întâmpla? Ar căpăta piatra filosofală? Poate că trebuie să creezi sisteme şi să te baţi cu filosofiile lumii, ca să-ţi dai seama că nu ştii nimic.

            Vorbeşti de relaxare, ca şi cum trăieşti într-o poveste japoneză. Cauţi şi tu maestrul care să tragă cu arcul fără de arc? Mi se pare că ceea ce ceri tu, este prea mult. Nu poţi să faci performanţă în toate disciplinele pe care le-ai enumerat, nu-ţi ajunge o viaţă de om, asta este. Atunci crezi că nimeni nu găseşte relaxarea pentru a fi analitic?

            Fiind mai concret, ştii ce am observat eu în ultima vreme? Că încercând să fiu analitic, să nu mai iau nimic de bun şi să caut raţiunea şi esenţa, am ajuns să-mi creez sistemul meu. Aceasta te îndepărtează de ceilalţi, devii suspect şi poate că la un moment dat o să fii şi alungat cu pietre, pentru că strici echilibrul. Ce zicea Marele Închizitor?! «Ce-ai venit să ne tulburi liniştea?! «{…} Omul este cel mai fericit atunci când gaseşte cui să-i predea libertatea  sa …» Unde-i liniştea şi relaxarea? Se poate ajunge la aşa ceva? Şi dacă ajungi, mai eşti printre oameni sau nu?

            Si totuşi, lumea în care trăim este un produs al specializării şi funcţionează. Mai mult, chiar progresează în multe domenii, chiar şi în cel social, ca dovadă de legatura între vârfuri şi medie. Nu cred că am putea fi toţi specializaţi, aşa cum nici mediocri. Frumuseţea lumii este dată din îmbinarea celor două laturi. Sunt unii care se specializează pentru a putea apărea unii care să se folosească de specializarea lor, într-un sens pancultural. Multe dintre vârfurile specializate, au meditat la efemeritatea mediocrului şi l-au deplâns. Cum se trezeşte unu mai sus, cum începe să-l dispreţuiască pe cel ce rămâne să se învârtă în cerc cu tramvaiul. Ei şi? Dacă nu ar fi şoferul, nu ar mai putea exista nici criticul sau misticul. Cred că trebuie să ne dăm seama de interdependenţă şi să respectăm locul fiecăruia. Şi ştii ce este mai interesant? Că cel care rămâne din anumite motive să se învârtă în lume dar care are conştiinţa propriilor limitări, nu îl dispreţuieşte pe cel ce s-a înălţat mai sus ci îl priveşte cu admiraţie, văzând în el atât efortul depus, cât şi darul lui Dumnezeu. Ei, ce zici de asta?

            Etica, bineînţeles că este raţională, ştim cu toţii. Poate că eticul dispare la unirea cu Binele, atunci când nu mai putem vorbi de voinţa separată dar până atunci, eticul este legat atât de raţionalitate în mare parte, cât şi de iraţional, ca prezenţă divină pe de o parte iar pe de alta, dacă este să mergi pe ideea lui Noica, că eticul este impus din afară de eul colectiv, atunci tot în partea raţională cazi iar dacă nu, în cea emotivă, şantajabilă. De ce ţi se pare forţată legatura dintre eul colectiv şi etic? Eu găsesc firească această legătură, care poate fi o completare într-un caz mediocru sau salvarea, în caz de prostie. Extremele omise aici, ar fi sfinţenia şi imbecilitatea. Elitele de care vorbeam mai sus, care ar trebui  să refuze sau să nu respecte eticul, s-ar situa după mine în partea mediocră, acolo unde s-ar găsi fragmente din etic, imposibil de eliminat şi o presiune a eticului social, de care un intelectul nu poate să scape dacă vrea să se manifeste cultural, odată ce cultura ţine de social. Totul are o limită.

            Vorbeşti de interpretare dinamică. Metafizic vorbind, nu cred că este posibilă o interpretare dinamică, ci doar personală şi nu instituţionalizată, ceea ce face ca aceasta să-şi piardă valoarea generalizatoare. Ştim bine că prezentul durează aproximativ două secunde şi ceva. Ce poţi să faci în aceste două secunde, decât să simţi? Ce faci tu acum, este tocmai ceea ce vroiai să elimini, adică specializarea. Este posibil ca prin munca infinită să ajungi la o interpretare dinamică a eticului, care să nu folosească nimănui.

Cu cele mai bune gânduri… (Dar să nu te mai deranjezi să-mi scrii, dacă nu esti capabil de un dialog fără limbaj de lemn!)

Cristian»

După ce termină de citit scrisoarea, lucrurile deveniră mai clare. Mircea ţinea prea mult la ideile sale, refuzând să şi le mai argumenteze sau simţindu-se mult prea ofensat. Refuza dialogul direct şi căuta martori pentru a avea susţinere. Fără a mai căuta alte argumente, Fortmann a început să facă planul pentru o eventuală întâlnire. Acest lucru nu era însă uşor de făcut, pentru că fiecare avea programul şi obligaţiile lui şi pentru asta, apelă la metoda mersului pe munte, adică începu să organizeze programul după posibilitaţile celui mai ocupat dintre ei, care dispunea de cel mai puţin timp iar acesta era Petrescu, evident. Îi telefonă chiar atunci, cu toate că nu era o oră potrivită şi-l găsi acasă. Află imediat care era intervalul de timp disponibil. Undeva în vară, pe la sfârşitul lui august, nu mai mult de trei zile, îi comunică acesta după ce o consultă şi pe soţia sa. Aşa stând lucrurile, trebuia ca toţi ceilalţi să-şi facă programul după acest reper, ceea ce nu era imposibil dacă se anunţa din timp. Căzură toţi de acord că cea mai bună posibilitate de a se întâlni, era la schitul unde era ieromonah Mircea şi unde, din această postură, putea să aranjeze pentru a rezerva o cameră de oaspeţi, suficientă pentru trei persoane. Cele trei luni până la prima întâlnire trecură fără a aduce nimic în programul lui Fortman: aceleaşi trei variaţii, pe frecvenţe puţin diferite, nimic altceva. Aşa spunea el, pentru că printre rânduri se putea citi cu totul altceva. Un lucru deloc de neglijat se produsese iar el nu scrisese decât o simplă notă de jurnal, vrând să treacă totul sub tăcere şi să uite cât mai repede incidentul. Poate că influenţat de scrisorile lui Petrescu, în care acesta îi arăta cum fusese posibil ca totul să meargă bine şi că acum era fericit, considerându-se un norocos pentru că îşi găsise perechea perfectă sau mai bine spus singura posibilă din perspectiva hindusă, căzuse într-un fel de nostalgie şi inconştient, începuse să-şi dorească şi el acelaşi lucru. Cum nu avea ce calcule să facă şi nici un dosar stufos, îi reveni în minte imaginea unei prietene din Canada, pe care nu o mai văzuse de când plecase în Europa. Plecând de la observaţiile pe care le făcea, era simplu de văzut că era sigur de un lucru: că fata-l iubeşte la nebunie. Problema lui era alta: dacă era momentul potrivit să-i facă propunerea sau nu, reieşind clar de aici că era mai mult decât sigur că ea va accepta imediat. Ţinuse cu ea o corespondenţă neîntreruptă, prin care fiecare îşi deschisese sufletul în faţa celuilalt, lăsându-l cel puţin pe Fortmann să înţeleagă că ea încă îl mai aşteapta. Şi poate avea şi motive, cum aceasta îi spunea mereu ca a fost idealul ei şi că atâta timp cât au fost împreună a fost cea mai fericită perioadă din viaţa ei. Fortmann înţelese trecutul de la «a fost», ca o nostalgie după acele vremuri, nicidecum o confirmare a despărţirii de acea imagine şi poate aici fu greşeala lui. Împins de la spate de destăinuirile lui Petrescu, se frământa zile întregi, chinuindu-se să-şi amintească imaginea ei şi descoperind numai lucruri bune despre ea prin colţurile creierului lui. Mai păstra vag şi câteva consideraţii pe care le făcuse atunci şi care-l împiedicaseră să ia decizia aceasta pe moment dar acum, acestea nu mai aveau nici o putere, rămânând doar nişte amintiri vagi. La urma urmei, el se schimbase mult, se maturizase, îşi cunoştea mai bine dorinţele şi aşteptările, aşa că se gândi bine, făcu o analiză simplă şi conchise că ea este aleasa inimii lui. Odată ce hotararea fu luată, se simţi deodată uşurat de toate presiunile şi o bucurie de nestăpânit se abătu asupra lui. Ii scrise numaidecât, amintind de vremurile petrecute împreaună, pentru a pregăti terenul. Scrisoarea de răspuns era la fel de caldă ca de obicei, cu confirmarea clară că acele momente vor fi irepetabile şi de neuitat. Încurajat de aceste consideraţii, îi scrise că ar vrea să-i facă o vizită pentru a sta de vorbă şi a pune în ordine nişte gânduri. Era mai mult decât sigur că îndeplineşte o formalitate şi că această veste avea să fie primită cu strigate de bucurie. Cât aşteptă scrisoarea de răspuns, fu într-o continuă fericire anticipativă, dublată de o linişte pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Simţea că problemele lui luaseră sfârşit, că alegerea fusese făcută şi că va avea o viaţă plăcută şi liniştită. Nu ştia unde şi cum. Nu-şi punea problema căutărilor sale, altele decât cele sentimentale. Pur şi simplu ignora totul, spunându-şi că le vor rezolva ei pe toate, fără nici o greutate. Nici la prieteni nu se mai gândi, amânând mult corespondenţa, lucru care nu-i stătea deloc în fire. În fine, scrisoarea mult aşteptată sosi şi cu ea unda de şoc. Ea îi spunea că de doi ani are un prieten şi că se înţelegeau relav bine. Nu era cum fusese între ei dar nu avusese altă cale. Ba mai mult, în această relaţie o aruncase chiar el, prin scrisorile neutre pe care i le trimisese şi prin lipsa de speranţă. Îi mărturisea că mai bine de un an de zile se chinuise cu amintirea lui, că suferise enorm dar că până la urmă îşi revenise şi căutase să-şi găsească un rost. Aşa se făcea că până la urmă îşi făcuse un prieten. Lui Fortmann nu-i spusese nimic, tocmai pentru că nu găsea că ar fi o idee bună. Nici prin minte nu-i trecuse, că astfel o să-i lase impresia că îl aşteapta, ci din contră, considera că relaţia era încheiată de multă vreme şi că nu îi era datoare cu nici o explicaţie, mai ales când era viaţa ei personală în joc. Vestea îl năuci pe Formann. Stătea cu scrisoarea în mână şi nu-i venea să creadă. Atâţia ani trăise cu impresia că se poate întoarce oricând iar acum afla contrariul. Simţise parcă şi o undă de răceală din partea ei prin trasarea clară a demarcaţiei dintre viaţa ei şi a lui, linie de netrecut. Fortmann se gândi mult la veştile pe care le primise şi până la urmă, după o noapte nedormită, ajunse la concluzia că nu folosise arma secretă. Avea certitudinea că dacă o va cere de nevastă, ea nu va putea să-i reziste. I se părea că este puţin nedrept, că forţează lucrurile în sensul că nu o lăsa să facă şi ea un pas către el, cum ar fi vrut şi că îi face o propunere ce o scăpa de o alegere nedefinită şi  fără certitudini. Odată ce-i cerea mâna, era clar că pentru ea, alegerea putea fi mult mai uşoară, ba chiar fără probleme. Încrederea îi reveni odată cu această idee. Se apucă şi-i scrise o scrisoare cam plângăcioasă, plină de scuze că o făcuse să sufere în toţi acei ani iar la urmă, adaugă brutal că o cere de nevastă. Era convins că dacă prima dată a rezistat, acum îi va sări de gât, necondiţionat. Răspunsul veni însă la fel de implacabil. Dacă această propunere, zicea ea, ar fi venit acum câţiva ani, ar fi fost fericirea vieţii ei dar acum, era prea târziu. Cum ar fi putut să-şi înşele prietenul actual, părăsindu-l aşa brusc? Fortmann primi a doua undă de şoc din plin. Nu înţelegea cum de este posibil. Ea era într-o relatie căldicică, fără prea mare pasiune după câte povestise şi totuşi, îl refuzase fără a clipi. Îi spusese în treacăt că scrisoarea lui o pusese puţin în dificultate dar în ce consta acea dificultate şi cât durase, nu spunea. Situaţia era clară acum, femeia pe care o considerase până atunci a lui, nu mai era de mult . Trăise cu un sentiment fals dar şi mai fals şi de neînchipuit, i se părea sentimentul lui de siguranţă, care se dovedise a fi şi el fără nici o bază reală. Rezultatul acestor constatări îl arunca într-o stare de depresie, pe fondul unui implacabil, al cărui curs nu îl putea schimba orice ar fi făcut. Se simţea lipsit de orice putere de a influenţa cursul evenimentelor şi mai mult, trebuia să-şi scoată din minte toate scenele pe care şi le imaginase în ultimele zile despre ei doi, ceea ce era şi mai dureros. Într-un final, depresia lui se topi într-o furie oarbă. Făcu o curăţenie monstruoasă în corespondenţă, aruncând fără să se mai uite, toate scrisorile ei, după care îi scrise că se mută de la acea adresă şi că încă nu ştie unde o să stea, aşa ca să nu-i mai scrie până nu-i trimite el altă scrisoare. Bineînţeles că-şi jurase să nu-i trimită niciodată vreo altă adresă şi să nu-i mai răspundă la scrisori, în caz că-i va scrie pe vechea adresă. Si odată cu asta, consideră toată «afacerea» încheiată. Profită încă puţin de pe urma nervilor, pentru a-şi face ordine în planuri şi proiecte. Ca din senin, îşi aminti de cei trei prieteni ai lui cu care trebuia să se întâlnească nu peste multe zile şi fu ca şi cum atunci descoperea oportunitatea unor dezbateri interesante între mai multe feluri de a trăi, între diferite feluri de a percepe realitatea sau de a te raporta la ea. Într-un cuvânt, era o oportunitate deosebită de a face o analiză prin comparaţii, aşa că-si asuma din start rolul de arbitru şi de supervizor, cu dorinţa clară de a trage concluzii folositoare, pentru el şi pentru posteritate, din dezbaterile care aveau să aibă loc.

Drumul până la schit îl făcu împreună cu Petrescu, care fu nevoit să asculte ore întregi toată povestea lui cu cererea în căsătorie. Analizară problema pe toate părţile şi ajunseră până la urmă tot la ideile pe care le ştiau deja. Partea bună fu că trecu timpul mai repede. În concluzie, dragostea adevarată nu trebuie să facă nici un compromis, trebuie să fie clară şi sinceră iar acest lucru este de neconfundat. Practic, nimic clar. Ceaţă groasă în capul lui Fortmann, care nu-şi mai găsea locul.

Ajunşi la schit, după  un drum care părea că nu se mai termină, constatară că numai Cristian mai trebuia să vină ca să fie toţi şi fără să-l mai aştepte, se duseră în camera pregatită dinainte de Mircea, să se odihnească. Revederea lui Cristian nu le produse o bucurie atât de mare când ce acesta îi trezi în mijlocul nopţii dar se trecu repede peste acest amănunt.

A doua zi, după slujba de dimineaţă, unde se convinseseră că Mircea era în elementul lui în postura de preot şi după ce mâncară ceva trecând prin povestirile normale după atâta timp cât nu se văzuseră, se aşezară în faţa unei mese şi ca la un semnal, fără nici o introducere, Mircea porni ostilităţile.

-Am citit până şi ultima ta scrisoare, care nu face nimic altceva decât să-mi confirme părerea pe care mi-o făcusem deja…

-Aşa...?! răspunse Cristian încordat, fixându-l cu privirea, gata să-i dea replica potrivită.

-Pe scurt, nu sunt de acord cu ideile tale.

-Care idei, mă rog?

-Toate ideile, tot ghemul acela. Toate construiesc un fel de neocreştinism…

-Eu ştiu?! De ce nu este creştinism? Ce reguli încalcă?

-Păi nu încalcă neapărat o regulă dar nu e creştinismul pur. Uite, spre exemplu, eu cred că Dumnezeu este şi aspru.

-Eu însă, nu!

-Dragul meu, nu te supăra pe mine…

-Nu mă supăr pe tine, cum aş putea?! răspunse cu ceva ironie Cristian. Am mai vorbit de nu ştiu câte ori despre ideile astea. Şi ce ţi-am scris, este adevărat. Toate ideile mele pleacă de la ceea ce am simţit… Nu este speculaţie filosofică, pur şi simplu aşa am înţeles eu în momentele acelea. Ce să spun, acelea sunt ideile mele. Aceea este o parte din filosofia mea de viaţă.

-Ştiu dar de multe ori corniţele ne înşeală… şi  ne dau tot felul de gânduri, ne îmbracă realitatea în forme frumoase. Nu ştii că el este Amăgitorul?

-Dar uşurinţa vieţii, aşa cum am prezentat-o eu, la sfârşit vine după o cunoaştere aprofundată, după un echilibru spiritual. Nu este laxism, ci trezire.

-Echilibru spiritual dar nu în sensul creştinismului, nu?

-Ba, eu zic că se încadrează în creştinism.

-Da, poate…

-Teoria mea are o bază în mistică şi ascetică, nu am făcut-o după capul meu. Paşii au fost explicaţi în felul meu, cu întâmplările mele dar baza este autentică.

-Da, ştiu, eu am mare încredere în tine dar cărţile pe care le-am citit în ultima vreme, mă fac să-mi verific mai bine toate acţiunile. Ştiu că creştinismul nu se adopta pe jumătate ci total, cu post, rugăciune, mers la biserică etc. Lucruri care mi se păreau nesemnificative înainte, acum îmi vin de la sine ca necesare.

-Şi eu am spus că nu sunt necesare? Este adevărat că nu ştiu dacă greşesc, habar nu am, dar…

-Eu simt că greşeşti şi nu vreau asta. Vreau să te mântuieşti, vreau, pentru că meriţi, pentru că eşti bun în sufletul tău. Mă înţelegi ce vreau să spun?

-Ei, acum să nu exagerăm…

-Nu, nu exagerăm deloc dar ştiu eu ce spun. Niciodată nu am crezut că este atât de greu să fii simplu creştin.

-Este şi nu este complicat…

-Înainte vedeam preoţi şi mi se părea o chestie absolut simplă, mai simplă ca orice dar să fii cum trebuie, e dificil. Trezirea e destul de grea, continuă Mircea într-o stare de beatitudine, ce îl făcea cu atât mai interesant pentru cei ce-l ascultau.

-E grea dar nu imposibilă.

-Limita dintre ce e bine şi ce e rău în sensul creştinismului, e atât de fragilă. Depinde de fiecare în parte. Uite, preoţii de mir mi se par mai…

-Trezirea nu este numai pentru preoţi şi nici numai pentru ieromonahi.

-Ştiu, tocmai!

-Eu nu neg toate acestea prin ceea ce spun dar când simţi dragostea lui Dumnezeu, nu mai poţi crede că poate pedepsi…

-Te înteleg.

Toţi ochii se aţintiră spre Mircea, încercând să găsească ironia dar Mircea părea a fi sincer. După o pauză retorică însă, continuă la fel de binevoitor.

-Cu toate acestea, nu trebuie să încetezi să-i dai ce-ţi cere, adică post, rugăciune, mers la biserică, fapte bune.

-Să încerc să-ţi explic altfel, spuse Cristian încercând să-i imite calmul. Ia spune, tu m-ai pedepsi pe mine dacă aş face ceva rău?

-Nu ştiu, depinde.

-De ce depinde?

-Depinde de gravitatea faptei, deşi îmi eşti prieten şi mi-ar fi greu să te pedepsesc. Dar în altă ordine de idei, crezi că dacă aş fi avut un fiu, nu l-aş fi pedepsit dacă greşea?

-Un copil trebuie educat, este cu totul altceva.

-Ei vezi, cu atât mai mult Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pe noi, pentru că trebuie să ne limiteze actele, să ne îndrepte, odată ce noi nu suntem atotştiutori şi nu ştim ce-i mai bine pentru noi.

-Dar dacă eu mi-aş recunoaste greşeala, tu m-ai pedepsi?

-Dacă te-ai căi sincer, nu.

-Şi atunci, de ce crezi că Dumnezeu ar pedepsi pe cineva?

-Care nu se căieşte?

-Păi, toţi o să se căiască în faţa evidentelor.

-Nu ştiu ce să spun… Nu cunosc lucrurile astea şi mi-ar fi greu să vorbesc despre ele aşa, principial. Făcând noi judecăţile acestea, am putea greşi şi nu este permis. Este mult prea grav să greşeşti în astfel de lucruri.

-Eu prefer să fac toate aceste judecăţi odată ce am ca bază principii universal valabile şi în consecinţă, să-mi asum răspunderea pentru tot, chiar şi pentru greşelile ce pot ieşi de aici iar gravitatea lor, habar nu am… Dacă am greşit încercând să fac bine, nu cred că nu mă va ierta.

Fortmann zâmbi inperceptibil auzind această judecată. Prima dată când o auzise, atunci când participase la discuţiile de la schitul de pe muntele Athos, fusese întru totul de acord dar acum, făcuse automat legatura cu sentimentul lui de siguranţă în ceea ce-o privea prietena lui care credea că-i va ierta orice. Această iertare necondiţionată nu se produsese iar ireparabilul i se prezenta acum într-o formă palpabilă, aşa ca argumentul lui Cristian, cu toate că avea alte baze, nu i se mai părea atât de categoric ca prima dată.

-Poate că ar trebui să ai în vedere Sfânta Tradiţie, ca îndreptar. Asta te-ar putea feri de greşeli.

Cristian se retrase puţin nedumerit. Nu înţelegea cum de aducea în discuţie toate problemele pe care le discutaseră atât şi pe care el unul le considera încheiate. Ştia pe de o parte că Mircea nu acceptase niciodată punctele lui de vedere în privinţa rolului raţiunii şi nici a Sfintei Tradiţii şi nu încercase niciodată să-l convingă cu orice preţ. Era o dispută de idei bazate pe moduri de viaţă diferite şi înţelegea foarte bine asta dar cum îl înţelegea el pe Mircea, ar fi vrut să aibă aceeaşi înţelegere şi el din partea lui. Acum, ce-l supăra cel mai tare, era faptul că Mircea îl trata cu o superioritate indusă, artificială, o superioritate pe care el o vedea ca superficialitate şi pe care nu o putea accepta. Părea să spună că între timp, de când nu se văzuseră, descoperise surse noi, argumente şi idei în favoarea sa iar acum, susţinut de acestea, vroia să-şi «salveze prietenul». Putea suporta ideea că Mircea îl vede ca pe un condamnat la muncile veşnice. Nu îl deranja cu nimic, ba chiar simţea că face un lucru bun, dacă aceasta îl făcea să se dedice şi mai mult rugăciunii şi practicilor ascetice pentru a-şi salva prietenul. Era un fel de bine perceput ca rău, ce producea la rândul său bine, de unde câştigau ambele părţi. Odată însă ce Mircea lăsă deoparte mistica pentru a trece pe un plan catehetic – propagandistic, asta i se părea de nesuportat. Era o schimbare de atitudine care-l jignea profund, prin faptul că acesta nu-l mai trata de la egal la egal, ci de undeva de sus, de pe norul luminos al cunoaşterii celor smeriţi şi săraci cu duhul şi interzis categoric îngâmfaţilor autosuficienti, care vroiau să-şi folosească raţiunea pentru a chema Harul. Cu toate acestea, făcu un efort şi vorbi în continuare calm.

-Credeam că ştii punctul meu de vedere în privinţa Tradiţiei.

-Tocmai pentru că îl ştiu, nu pot să rămân indiferent. Nu poţi să spui că faci parte din Biserică dacă nu accepţi Tradiţia. Biserica nu crează tradiţia, ci o primeşte numai, cu fidelitate, ştiind că această tradiţie este anterioară chiar şi Evangheliei. Mai precis, Evanghelia s-a născut din Tradiţie « aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (2, Tesalonicieni 2,15).

Dacă până atunci reuşise să-şi păstreze calmul, când auzi şi citatul rostit ca o sentinţă, Cristian simţi cum tâmplele încep să-i pulseze. Fără să se grăbească, scoase o foaie de hârtie şi-şi notă câteva cuvinte cheie, pentru a nu rata nimic în răspunsul său.

-Dacă nu o să se supere Prea Cucernicia Sa, am să răspund punctual, deoarece mi se pare că involuntar aţi comis mai multe erori decât ar fi fost permis.

Simţind ironia, Mircea încerca să spună ceva dar Cristian nu-i acordă nici o atenţie, luându-i-o înainte.

-Cum poţi să spui că Tradiţia nu este creată de Biserică? Bine, poţi să pui asta dacă te referi la o tradiţie… oricare alta decât la Sfânta Tradiţie iar noi aici, vorbim exact despre Sfânta Tradiţie. Mi se pare mie sau greşesc?

-Exact despre Sfânta Tradiţie.

-Până şi acest nume ar putea să-ţi dea de gândit, pentru că nu putem vorbi de sfinţenie în adevăratul sens al cuvântului decât după pogorârea Sfântului Duh, adică după întemeierea Bisericii. Pe de altă parte, ceea ce se numeşte Sfânta Tradiţie, este suma de învăţături şi experienţe lăsată nouă de Sfinţii Părinţi. Dacă spui că Biserica primeşte cu fidelitate o tradiţie şi nu o învăţătură, atunci ai putea spune că Iisus nu ne transmite decât o tradiţie, odată ce această tradiţie formează Biserica. Iar dacă există tradiţie şi pentru Dumnezeu, atunci înseamnă că a existat ceva şi înaite de Dumnezeu şi deci Dumnezeu nu mai este Dumnezeu… Rămâne să ne închinăm atunci la Tradiţie şi gata. Asta se înţelege, dacă spui că Evanghelia, care este «Cuvântul cel nou» s-a născut din tradiţie. Atunci de ce să-i mai spunem Evanghelie, când nu mai aduce nimic nou, ci doar o tradiţie? In ceea ce priveşte citatul pe care l-ai adus drept mărturie din Tesalonicieni, acesta nu spune nimic în favoarea ta. Apostolul vorbea acolo de o tradiţie ce prinsese deja forma prin Evanghelii şi prin activitatile lor şi nicidecum la o tradiţie anterioară. Creştinismul în sine nu ar mai fi creştinism, dacă s-ar baza pe o tradiţie anterioară lui.

-Ştii ceva?, Tradiţia se justifică prin ea însăşi şi este paralelă cu raţionalitatea, căreia nu-i datorează absolut nimic, aşa că nu mai încerca să-mi explici cum stă treaba, că te oboseşti degeaba. Dacă nu ai destulă credinţă ca să înţelegi, atunci … Nu ştiu, o să mă rog pentru tine.

-Ei, asta vroiam să aud. De ce nu ai spus de la început aşa ? Roaga-te, pentru că asta ştii să faci bine iar raţionalitatea las-o în seama mea, dacă nu îi găseşti nici un loc în credinţă. Aşa e bine?

Şi spunând asta, Cristian se ridică de pe scaun, arătând că nu mai era dispus să continue discuţia. Chiar dacă părea calm, în sinea sa era mâhnit. Nu putea înţelege cum de Mircea putuse să inşire toate acele idei. Încercă să zâmbească, retrăgându-se spre uşă dar chiar atunci Mircea se ridică şi el de pe scaun.

-Hai mai, că am glumit, spuse acesta, abia abţinându-se să nu râdă. Meritai şi tu să fii luat peste picior, ca să-ţi mai vii în simţiri.

Şi spunând asta, începu să râdă amuzat de mimica dezorientată a lui Cristian, care nu înţelegea ce se întâmplase. Pricepu şi el, într-un târziu, că fusese doar o glumă pusă la cale de ceilalţi trei. Trânti atunci caietul de notiţe pe masă şi se aşeză cu zgomot.

-Mama mă-sii de treabă! Şi eu care credeam c-ai luat-o razna de tot!

-Ei, nici chiar aşa dar mă gândeam că trebuie să te scoatem şi pe tine dintre cărţile tale, nu crezi ?

-Ce pot să mai spun, aţi reuşit… Dar tu de când te-ai dat cu ei, măi Petrică? Să mai râdă şi ei de alţii, nu? Să nu mai fii tu în «centrul atenţiei».

Atâta le-a trebuit celorlalţi pentru ca toată discuţia să se transforme într-un râs general, provocat de amitiri din perioada studenţiei, unde cel vizat era mereu Petrescu.

-Măi ţineţi minte, începu Mircea, cum mânca Petrescu o pâine întreagă în pragul uşii? Întorcându-se spre Fortmann care se amuza şi el, deoarece mai auzise întâmplările de multe ori, începu să-i povestească cu aceeaşi voluptate ca prima dată.

-Stăteam în cameră cu Cristian la căminul repartizat facultăţii noastre. Ce să mai, o adevărată casă de nebuni! Cu toate astea, pe seară începea să fie mai linişte şi se putea învăţa în voie dar chiar când ne apucam şi noi de citit, trebuia să apară Petrescu. Nu se putea altfel. El venea la fix, în două momente distincte. Când vroiam să învăţăm sau când făceam ceva bun de mâncare sau cumpăram prăjituri. Exact în momentul când deschideam cutia sau ne aşezam la masă, trebuia să bată la uşă Petrescu, de parcă ar fi avut un senzor special. Ma rog.. Asta-i altă poveste. Seara, când încercam să ne apucăm de citit, ca de obicei, bătea la uşă Petrescu şi tot ca de obicei, rămânea în pragul uşii, cu geanta pe umăr şi pâinea în mână, începând să ne povestească cu lux de amănunte câte vreo întâmplare de peste zi. La început am încercat să-l invităm înăuntru, să-l facem să stea pe scaun şi să-şi lase geanta jos dar nu am avut nici o şansă. Cred că nu putea să povestească decât de acolo, din pragul uşii. Aşa ne ţinea în jur de două ore, transpirând cu geanta pe umăr şi încercând să-şi amăgească foamea ciupind din pâine. Dar nu-ţi imaginezi cum putea să ciupească din pâine… Ca el nu mai poate să facă nimeni. Ei bine, după două ore, când noi începeam să ne enervăm, pe el îl durea umărul de la geantă şi mâncase mai bine de jumătate din pâine, speriat că iaraşi se culca târziu, ne lăsa şi pe noi în pace…

Petrescu nu părea deloc deranjat de glumele ce se făceau pe seama lui, le ştia şi el pe de rost şi de fiecare dată încerca să se justifice găsind noi explicaţii.

După ore bune de râs, discuţiile deveniră iaraşi serioase.

Mircea vru să ştie dacă Petrescu, din pozitia lui de om căsătorit, are parte de revelaţii.

Petrescu se gândi puţin şi începu:

-Uite, vezi? Aseară mă bucuram că-mi spălam cămaşa…

-Ce bucurie mai este şi asta? Şi oricum, ce ar putea să-ţi reveleze această… bucurie, întrebă nedumerit Mircea.

-Păi… multe. Simpla spălare a unei cămăşi probează şi întreţine dragostea iar dragostea se poate confunda oricând cu revelaţia. Iar sentimentul meu de bucurie îmi revelă că aceasta funcţionează perfect. Adică funcţionează, pentru că în dragoste nu mai poţi vorbi de perfecţiune, deoarece faci un pleonasm. Ori este dragoste, ori nu este şi gata. Ei, cum îţi spuneam. Aseară îmi spălam cămaşa cea alba şi cum frecam la gulerul ei pentru a ajunge şi el la culoarea lui iniţială, mă simţeam fericit şi ca şi tine acum, m-am întrebat de ce. Aşa că am început să caut cauza şi am găsit-o imediat. Cu câteva minute înainte, luasem cămaşa şi mă duceam să o spăl, când nevastă-mea mă opreşte din cadrul uşii, spunându-mi că o spală ea, că doar este treaba ei de femeie. Am refuzat-o politicos, i-am mulţumit pentru intenţie, am plecat mai departe spundu-mi că ea ştia că o s-o refuz dar m-a întrebat totuşi asumându-şi riscul. Aici glumesc. Nu cred că ar fi deranjat-o să accept. Statistic vorbind, nu ştiu de câte ori am lăsat-o să-mi spele cămăşile dar de fiecare dată a fost gata să o facă şi dacă nu interveneam eu, le spăla. În acel moment am simţit că eu o ajut pe ea, că fac o treabă în locul ei. Dacă nu m-ar fi întrebat nimic, dacă nu s-ar fi oferit să-mi spele cămaşa şi ar fi găsit de «bun simţ» să-mi spăl eu cămaşa ( să nu mai punem cazurile în care m-ar fi făcut cu ou şi cu oţet că nu mi-am spălat-o la timp), atunci tot farmecul ar fi dispărut imediat, apărând pentru mine o obligaţie nesuferită iar din partea ei, indiferenţă… Aşa, m-am bucurat că pot face ceva în locul ei şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ce soţie atentă am. Acum înţelegi? Se pare că ne hrănim cu astfel de mici «revelaţii»…

-Dar nu sunt mici deloc şi pe deasupra, ai un spectru atât de larg în care se pot manifesta…

Toată lumea fără excepţie, fu de acord că Petrescu alesese calea potrivită pentru el. Veni şi rândul lui Cristian să spună de ce revelaţii mai avusese parte. Aici discursul fu mai plicticos şi mai lung, deoarece acesta începu să povestească despre sutele de cărţi citite şi de fiorul ideii plecate din fiecare. Vorbi apoi de mergerea la sursă, de cititul în greaca veche şi latină şi trase concluzia că acesta este un dar de la Dumnezeu, din care nu mulţi se împărtăşesc şi pentru care el se simte dator să mulţumească mereu.

Mircea nu spuse nimic nou şi asta nu pentru că nu ar fi avut ce, ba din contră, ci pentru că nu se simţea confortabil făcând-o. Pur şi simplu considera un păcat să-şi arate realizările pe care vroia să le ignore cu desăvârşire. Ispita putea veni oricând de oriunde, aşa că trebuia să se ferească.

Fortmann le explică noua lui teorie despre «revelaţia în căutare». Teoria era următoarea. Simţind că nu-şi găseşte locul nicăieri, începuse să accepte totul aşa cum era şi să facă tot posibilul să trăiască în acel colţ de lume unde se găsea, printre vecinii şi colegii săi, ca şi pe Sfântul Munte sau în orice altă parte. Şi pentru că nu ştia ce o să facă, nerenunţând la ideea de a se căsători cândva dar negăsind încă perechea potrivită, începuse să caute un echilibru în tot ceea ce făcea, să îşi caute un loc în lume şi mai ales un rost. Practic, ceea ce spusese el nu era decât un plan la care lucra şi nicidecum o realizare. Doar ideea în sine, care nu era nici ea completă, era o realizare.

Concluzia cu care se încheiară cele trei zile de stat la schit, fu următoarea: Odată ce toţi se simţiseră bine regăsindu-se în preajma prietenilor, odată ce putură discuta calm şi înţelege în acelaşi timp felul de a fi al celorlalţi, însemnă că erau pe calea cea bună. La plecare, stabiliră să se întâlnească în fiecare an, la aceeaşi dată şi atunci se mai produse ceva ce avea să marcheze prima lor întâlnire după atâţia ani şi s-o întipărească în memoria lor. Ca şi cum atunci şi-ar fi dat seama, Mircea le spuse în loc de rămas bun: «Nu vi se pare că am început prin a face un experiment cu Dumnezeu şi … suntem noi parte din experimentul Lui?» Era o întrebare care nu a căpătat niciodată răspuns dar cu siguranţă că toţi s-au gândit la ea de atunci, de fiecare dată când s-au întâlnit la schit pentru a mai povesti fiecare din experientele pe care le acumulase peste an.

Jurnalul devenea destul de vag, amintind doar în treacăt de aceste întâlniri, lăsând impresia că acestea deveniseră din ce în ce mai tehnice iar jurnalul acela nu era demn de ele. Ba chiar se amintea undeva că ar fi bine ca toate notiţele luate de Mircea să alcătuiască o carte de ascetică şi mistică pe mai multe planuri dar alte referiri la această carte nu se mai făceau.

Cu timpul Fortmann începuse să ignore jurnalul şi apăreau doar notiţe tehnice de neînţeles. Din ultimul caiet reieşea că se concentrase mult spre rugăciunea inimii, relatând cu o terminologie numai de el înţeleasă, anumite stări şi viziuni. În tot acest timp, continuase să rămână în aceeaşi garsonieră şi să fie prietenul tuturor, încercând să ajute pe cât mai multă lume cu tot ce putea. În ultima perioadă consemnată, spunea că se simţise din ce în ce mai slăbit fizic, probabil din cauza posturilor şi a neglijenţei sale în a-şi prepara mâncarea dar că puterile îi crescuseră semnificativ. La ce puteri se referea, nu dădea nici o explicaţie. Mai spunea că era fericit şi că se amuza pe seama vecinilor care-l credeau nebun şi îi părea rău în acelaşi timp, că îi vedea atât de prinşi în micile lor probleme. Nu putu să se abţină să nu amintească de o întâmplare care i se părea deosebit de hazlie. Grig, care pe atunci era mână în mână cu administratorul blocului, îi spusese acestuia că vecinul său cu siguranţă fura curent prin cine ştie ce instalaţie improvizată, din moment ce îi venea o factură extrem de mică la electricitate iar el putea vedea cum acesta stătea toate nopţile cu lumina aprisă şi nu aşa oricum, ci făcea risipa cu becuri de putere enormă, de care el nu mai văzuse până atunci şi pe care nu îşi explica unde le ţinea, pentru că intrase la el în casă de câteva ori şi nu observase nimic, ci doar un simplu bec atârnat de tavan iar asta era cu atât mai dubios. În ultima noapte, scrisese doar un rând: «Simt că voi pleca». Unde şi pentru cât timp, nu se pomenea nimic.

            Prin mica investigaţie pe care o făcu, Lucian văzu că existau inadvertenţe între date. Fortmann dispăruse de la serviciu cu aproximativ trei luni înainte de data ultimei însemnări în jurnal, când spunea că va pleca. Cum de nu se mai întâlnise cu nimeni şi nu mai dăduse nici un semn de viaţă timp de trei luni, cu ce trăise şi ce făcuse în tot acest timp, nu se ştia, cum nu se ştia nici ce făcuse după aceea.

            Lucian se ridică din pat, ameţit de firul întregii povestiri, pe care nu o găsi clară în toate privinţele. Privi pe geam la copiii ce jucau fotbal pe gazonul din faţa blocului, aruncând din când în când câte o privire la balconul lui «Nea Furtun» şi se hotărâ pe loc să plece spre Schitul unde spunea Fortmann că se ţinuseră întâlnirile. Îşi aruncă la repezeală câteva haine în rucsac şi plecă spre gară. Stătu pe o bancă până noaptea târziu, când se sui în tren. Nu-i mai ardea de nimic. Nu mâncase de mai bine de o zi dar nu simţea că i-ar fi foame. Avea un sentiment plăcut de când citise caietele doctorului, încercând să le înţeleagă. Ceva se modificase în el dar nu îşi dădea seama ce anume. Se rugase mai multe ore în şir, intrând într-o stare de beatitudine ireală, în care privea în jur fără să înţeleaga ce se întâmplă, văzând forme mişcându-se, atâta tot. Se rugase să descopere şi acea carte de care doctorul credea că fusese scrisă de Mircea şi în care ar fi găsit poate toate răspunsurile. În ea îşi găsea acum toată menirea. Trebuia s-o găsească cu orice chip, era o datorie pentru el. Găsi repede schitul, pentru că era cunoscut prin părţile locului iar nişte locuitori ai unui sat din apropiere, insistară să-l conducă până acolo. La schit fu bine primit, mai ales când spuse că se interesa de ieromonahul Mircea. La început nimeni nu înţelesese la cine se referea, neştiind nimeni pe cineva cu acest nume dar până la urmă se găsi un bătrân care să-şi amintească cum că fostului duhovnic al schitului, Părintele Serafim, unii prieteni ce veneau des pe la el, îi spuneau Mircea. Îl conduseră la chilia unde stătuse şi îi arătară şi mormântul unde era îngropat. La intrebările lui referitoare la vreo carte scrisă de acesta, toţi călugării ridicară din umeri. Nimeni nu auzise vreodată de aşa ceva şi în plus, părintele duhovnic orbise în ultimii ani ai vieţii, ceea ce l-ar fi împiedicat să scrie vreo carte. Ca ultim favor, Lucian le ceru să-l lase să se uite prin chilie. Când se văzu singur, căută cu înfrigurare vreun semn dar nu găsi absolut nimic. Chilia era locuită acum de un alt călugăr, aşa că nu mai găsi nici un semn al şederii lui Mircea acolo. Încercă să-l întrebe pe acesta dacă găsise sau observase ceva dar nu află nimic. După ce participă la miezonoptică, mâhnit de faptul că nu găsise nimic şi că nu mai ştia în ce parte s-o apuce şi ce să caute, ceru binecuvântarea stareţului să poată pleca spre Bucureşti. Acesta îl văzu întristat şi vru să-l liniştească, vorbindu-i frumos despre Părintele Serafim, improvizând cât putu mai bine. În cele din urmă îi dădu binecuvântarea şi îl conduse până la ieşirea din clădire. Pe hol, aproape de ieşire, Lucian observă un crucifix frumos sculptat şi se opri să-l admire. Văzând că Lucian întârzie uitându-se la acel crucifix, părintele stareţ se apropie şi el şi atunci îşi aduse aminte.

-Ăsta este făcut de Părintele Serafim, cred că este ultimul pe care l-a făcut. Sculpta atât de bine, chiar şi când nu mai vedea, continua să sculpteze. Spunea că a învăţat rucodelia la Sfântul  Munte. Săracul, cât se mai chinuia…. Dar nu s-a lăsat până nu l-a terminat. Uitasem de el dar uite că ţi-a ieşit în cale…

Atunci Lucian observă inscriptia de pe cant «Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja». Tresări la rândul lui şi simţi cum îi dau lacrimile. Un sentiment de bucurie îi strânse atât de tare inima, încât simţi că se sufocă. Mai făcu o plecăciune părintelui stareţ şi plecă.

            Asta este toată povestea… cu ultimele veşti pe care le-am primit de la Luc. El este acum undeva pe lângă acel schit, într-un sat apropiat şi nu ştiu exact ce face şi ce vrea să-mi spună. Oricum, de dus până acolo, tot trebuie să mă duc, nu am cum să scap. Şi chiar dacă acum sunt pe poteca asta, în mijlocul nopţii, ştiu sigur că n-o să mai pot dormi liniştit, până nu aflu tot. Încep să cred că deja am intrat şi eu în experiment…

Montréal

17 iunie 2006