Când trec prin zidul de cristal,
îl simt cum mă pătrunde - rece.
Văd tot din ce în ce mai pal...
Senzaţia dispare... Timpul trece,
aleargă-n jurul meu nebun,
căutând să mă sufoce;
Eu lupt... încerc să îl supun,
dar e cumplit... feroce.
Îmi scormoneşte prin trecut...
prezentul... viitorul...
Dar ce se-ntâmplă? A tăcut.
Eu sunt câştigătorul?
Poate-a găsit prin viitor
o variantă ce l-ar mulţumi:
poate-oi trăi, dar dacă mor,
nu văd de ce s-ar chinui
s-anihileze-un muritor
ce-enigma-ncearcă-a-i dezlega
intrând în trupu-i mişcător
doar pentru simplul fapt de-a cerceta.
Din zidul de cristal de mult am dispărut;
am devenit inconsistent… un gând… un vânt… un foc…
Senzaţii noi cunosc… am cunoscut…
Am fost.. Ba nu! Voi fi... SUNT peste tot!
Şi-n orice timp, în orice loc
de vreau s-ajung, eu pot!
Şi totuşi nu se mişcă. Poate... l-am învins!?
Şi s-a retras precum o viziune,
sau ca o umbră s-a prelins
în cine ştie ce dimensiune?!
Cel ce observă curge-n cor,
Şi strigă tare: „Pot!”
pe DOI îl chinuieşte-un dor
de UNU şi de TOT.
Cel observat se oglindeşte,
în propria-i trăire;
Cristalul fierbe, se topeşte
mi-aduce nemurire.
Si-atunci realizez cu-amărăciune:
M-a păcălit Timpul Bătrân…
A dispărut precum o viziune
Sunt Noul Timp si veşnic Timp o sa rămân!