După douăzeci de ani

De data asta mă voi duce. La întâlnirea de zece ani n‑am fost. Zece ani nu înseamnă nimic. Când spui douăzeci, deja în tine încep să se adune‑ntrebări. Şi gânduri. Sigur că nu crezi, dar matematica nu te minte – oricum ai socoti, scăzând sau adunând, rezultatul e‑acelaşi.

Nu mă încearcă nici un fel de emoţie. Doar curiozitate. Pe cei mai mulţi dintre colegi nu i‑am văzut de când am terminat liceul. Aşa că mă grăbesc să confirm participarea, îi las banii Sandrei, să‑i dea ea cui ştie şi aştept să vină ziua.

Ajungând în curtea liceului, în care n‑am mai călcat de tot atâta timp, îmi spun că nimic nu s‑a schimbat. Doar noi. Transformaţi şi totuşi aceiaşi. Ne recunoaştem, ne pupăm, ne mai mirăm uneori, urmăriţi de flashurile aparatelor şi de camerele de filmat.

Într‑un colţ, zăresc profesorii – acei câţiva care‑au venit. Par cam stingheri şi oarecum lipsiţi de prestanţa pe care‑o aveau în trecut sau pe care numai le‑o atribuiam noi. Mă străfulgeră ideea că în mine se află o parte din fiecare dintre ei – mai bună sau mai rea. Nu mai pot să privesc într‑acolo. Urăsc să‑mi fie milă!

În drum spre sala de festivităţi, Tania îmi aminteşte c‑am trădat‑o în clasa a zecea, mutându‑mă cu Sandra în bancă. Îi spun că e unul dintre păcatele de care îmi pare cel mai rău, care îmi tulbură uneori liniştea şi pe care‑am să‑l mărturisesc primul când mă voi spovedi – în cazul în care‑am să mă hotărăsc vreodată s‑o fac. Râde. Eu nu râd. Dintre toate trădările omenirii, cel mai tare mă dor acelea pe care le‑am săvârşit. Crudă tinereţe! Cum ne mai îndemni să călcăm pe sentimentele oamenilor! Fără nici o ezitare, fără nici un regret. Îmi amintesc că atunci Tania a plâns. Am repezit‑o şi i‑am întors spatele. Definitiv. Ce dacă era prietena mea? Pe‑atunci credeam că prietenii sunt presăraţi la fiecare colţ de stradă, nu trebuie decât să‑ntinzi mâna şi să‑i culegi. Ei, vezi? Tinereţea nu‑i doar crudă, mai e şi proastă pe deasupra. Noroc că nu doare. Ştiu că ea m‑a iertat, dar eu n‑am să uit.

După formalităţile de rigoare, ne îndreptăm spre sala de clasă. Holul e la fel, întunecat şi răcoros, ca‑ntr‑o poezie de Bacovia. Aşezându‑mă‑n bancă, stupoare! Simt cum picioarele mi se‑nmoaie şi inima începe să bată mai tare, ca atunci când aşteptam profesorul să intre la oră, transpirând toată până să aflu unde se deschide catalogul. Ce dac‑au trecut douăzeci de ani! Ce dacă nu mă mai ascultă! Memoria afectivă nu dă doi bani pe toate argumentele mele. Parcă simt şi‑un gol în stomac. Aceeaşi senzaţie. Fără să spun un cuvânt, Sandra îmi mărturiseşte că şi ei i se întâmplă acelaşi lucru. Ea întotdeauna a fost mai deschisă. Ne‑am înţeles bine, chiar dacă suntem diferite, şi trebuie să recunosc faptul că a fost o colegă extraordinară. Nu‑i port pică pentru că m‑a ispitit, alegerea a fost a mea. Îmi dă o secundă prin cap, ce‑ar fi să fac o mişcare bruscă, să o zbughesc lângă Tania (stă singură, colega ei n‑a venit). Nu! Atâta lucru am priceput din viaţă, că sunt greşeli ce nu mai pot fi reparate nicicum.

Privesc la colegii aşezaţi în bănci, fiecare pe locul pe care obişnuia să‑l ocupe, iar senzaţia de întoarcere‑n timp e mai pregnantă ca oricând. Golul din stomac se transformă în nod în gât. Mi‑am dorit atât de mult să scap de liceu, nu l‑am regretat nicio clipă! Poate‑mi explică cineva de ce atunci aş vrea să dau timpul înapoi!

Uite‑o pe Magda, vedeta clasei. Ajunsă între timp vedetă naţională. Aceeaşi blondă cu ochi albaştri, pe care‑am invidiat‑o‑n secret. Parol! Chit că viermele invidiei nu şi‑a prea găsit loc în sufletul meu de‑a lungul vieţii. Încerc să analizez ce anume a stârnit în mine un sentiment atât de străin mie atât înainte de‑a o cunoaşte, cât şi după aceea. Nu cred să fi fost succesul pe care‑l avea la băieţi, pe care sunt sigură că l‑aş fi avut şi eu dacă l‑aş fi căutat şi, eventual, mai făceam şi ceva pentru asta. Apoi, s‑a purtat întotdeauna frumos cu mine, n‑am avut nici o dispută, nimic de împărţit. Ba chiar ştiu că într‑o vacanţă de primăvară am locuit o săptămână la ea, s‑a oferit să mă cazeze (gratuit) în vederea repetiţiilor zilnice de la grupul satiric. A încercat atunci o apropiere de mine şi trebuie să recunosc că s‑a străduit. N‑am putut! O simţeam falsă, rece şi căutând să‑şi satisfacă un interes, chiar şi atunci când dădea impresia că te iubeşte. Porecla de Pisica i se potrivea de minune. Dumnezeule, şi totuşi de ce‑am invidiat‑o pe fata asta? M‑am luminat. Pentru siguranţa de care dădea întotdeauna dovadă, pentru convingerea interioară (răzbind în gesturi, în trăsături) că tot ce face este bine, că tot ce‑şi doreşte poate avea. Şi chiar a avut, cu vârf şi‑ndesat, de toate. Bravo ei! Măcar de‑aş fi ştiut şi eu de pe atunci că ăsta‑i secretul reuşitei în viaţă! Să fie de‑ajuns să vrei (dar să ştii ce vrei!) şi să crezi că poţi. Restul vine de la sine. Tocmai această siguranţă mi‑a lipsit de‑a lungul vieţii şi – mai ales – mi‑a lipsit ţelul. M‑am lăsat purtată de val, dusă aproape de marginea prăpastiei de judecăţi false, doborâtă de complexe (nici acum nu ştiu unde‑şi au rădăcina!), plutind ca o corabie în derivă, la îndemâna oricărui val, purtată spre cine ştie care ţărm. Magda, însă, nu are vreo vină pentru toate astea. Eu ‑ da. Chiar o admir că nu‑şi dă aere de vedetă ajunsă (de fapt, ea a fost o vedetă dintotdeauna, pentru că şi‑a dorit să fie, fapt care acum o face să pară firească). Gata. M‑am „împăcat” cu ea. I‑am înţeles misterul şi de‑acum pot s‑o privesc în ochi fără teama că ar putea citi ce nu vroiam să se vadă. Dar oare ea l‑a înţeles pe al meu?

Clara, colega ei de bancă, e mai grasă şi mai urâtă ca oricând. N‑am putut s‑o sufăr pentru slugărnicia ei faţă de Magda şi pentru strădania de a-i face mereu pe plac. Ea n‑a putut să mă‑nghită pentru că Dragoş o părăsise pentru mine, în clasa a XI‑a, după o scurtă tatonare din care ea spera să iasă o relaţie. Totuşi, ne‑am pupat ca două bune colege, când ne‑am revăzut (da, timpul le rezolvă pe toate). Am prins un moment în care, din proprie iniţiativă, i‑am făcut rezumatul: după nouă ani de convieţuire şi un copil avut împreună, am apucat fiecare pe cărări diferite. Acum cred că şi ea s‑a „împăcat” cu mine. Şi parcă i‑am citit o lumină de triumf în ochi. Problema ei!

Iat‑o şi pe doamna Georgette, mama lui Andu, care ne‑a fost şi profesoară de engleză. S‑a aşezat cuminte în bancă, pe locul lui, având dispoziţie să‑l reprezinte cu orice preţ. Cine‑ar fi crezut? Băiatul ăsta era cel mai liniştit şi tăcut din clasă. Gândea, în loc să facă orice altceva. De altfel, avea lumea lui, în care noi n‑aveam loc defel. Un geniu! Aflăm că lucrează ca profesor universitar în Canada şi e implicat într‑un studiu privind nu ştiu care zbor în spaţiu din 2007. Şi ăsta e unul care şi‑a simţit de mic vocaţia şi‑a respectat cu sfinţenie chemarea lui. Aproape nu îmi vine să cred că e însurat şi are şi copil (aşadar, e şi el om?).

Nu mai am timp să‑mi studiez colegii. Uşa se deschide şi apare dirigintele. Acelaşi. Privindu‑l, ai zice că timpul n‑are nici o putere asupra lui. Ţine sub braţ catalogul îmbrăcat în pânză roşie, pe care sunt lipite literele albe – XII C. Blestemată hârţoagă! Nu te‑au casat? Na, că nu mai mi‑e frică de tine! Ne ridicăm în picioare şi ne aşezăm numai după ce auzim îndemnul „luaţi loc!”. Aş vrea să ştiu dacă azi elevii se mai ridică la intrarea profesorului în clasă.

Se strigă catalogul. Ne ridicăm pe rând, rostind obişnuitul „prezent”. Câţiva nu răspund la apel. Profesorul de sport şi una dintre colege nu mai sunt printre noi. Dumnezeu să‑i odihnească! Poate de undeva ne privesc şi ei. Lui, îi mai aud şi‑acum fluierul, dând startul la proba de viteză. Pe ea o văd zbănţuindu‑se neliniştită printre bănci. Ce rămâne?

Dirigintele evocă unele întâmplări despre noi. Fantastică memorie! Mărturiseşte însă că suntem generaţia care l‑a marcat cel mai tare (şi nu minte gratuit) dintr‑o carieră de peste patruzeci de ani. Nu‑şi explică însă de ce. Nici noi. L‑am iubit toţi pe acest om care ne‑a învăţat despre viaţă mai mult poate decât unii dintre părinţi. Am colindat cu el toată ţara, cu rucsacurile în spate, ne‑a studiat – fără să băgăm de seamă – şi ne‑a înţeles personalitatea mai bine decât oricine altcineva. Le‑aş da unor profesori adresa lui, să meargă la meditaţie.

În continuare, rămânem să împărtăşim impresii la o şampanie. Se formează grupuri‑grupuri. La un moment dat, o zăresc pe Georgette stând singură, aproape de uşă. Nu‑mi place s‑o văd aşa, izolată. Mă duc la ea. Nu ştiu ce‑i voi spune, dar nici nu mă interesează. Important e să nu fie singură. Şi aici. Îi dau bună ziua şi tac. Mă salvează ea, pronunţându‑mi atât numele cât şi prenumele, să văd că‑şi aminteşte. Sunt impresionată. Îmi spune că arăt neschimbată, că nu‑i vine să creadă. Ei, nici chiar aşa! Zice că la fel e şi Alina de la A, doctoriţa. Pe Alina nu mi‑o amintesc, dar ştiu c‑am primit cel mai mare compliment din viaţa mea. Tocmai pentru că vine de la ea, care nu ne‑a iertat niciodată, spunând tot timpul ce gândeşte, jignindu‑ne la tot pasul. Eu i‑aş spune ceea ce toată lumea a observat, că ea arată mai bine ca acum douăzeci de ani, dar n‑o fac, de teamă să nu se simtă prost pentru cum arăta atunci. Mă întreabă dacă mai sunt cu Dragoş, îi spun că nu, am divorţat demult. „Dar voi nici nu vă potriveaţi. De nici un fel!” mi‑o trânteşte. Da. Şi a fost şi singura care mi‑a spus asta la vremea respectivă. Evident c‑am urât‑o. Acum i‑am spus doar că, la momentul acela, nu aveam cum s‑o cred, şi mi‑a dat dreptate. „Desigur – îmi zice – nimeni nu ascultă de nimeni, nici eu n‑am fost o excepţie”. Mă întreabă dacă acum sunt singură şi aproape strigă la mine cu vocea‑i bărbătească la auzul răspunsului afirmativ: „Să nu stai aşa! Singurătatea e cumplită, hidoasă, mai ales după o vârstă.” Şi ce să fac? îmi vine s‑o‑ntreb. Apoi îmi povesteşte cum o hăituia securitatea, în ce şedinţe o băgau, cum o considerau spioană doar pentru că‑n tinereţe se îndrăgostise de un străin, având cu el şi‑un copil. Cum au dat‑o afară de la Universitate, trimiţând‑o la noi. Ce triste şi ascunse poveşti poartă oamenii după ei! Acum înţeleg motivul pentru care arăta căzută cu douăzeci de ani în urmă, de ce nu zâmbea niciodată şi ne fericea cu tot soiul de invective. O biată femeie singură care‑a avut puterea să crească doi copii – şi nu oricum. Şi Andu...veşnic lucrând, până şi‑n pauze, la matematică şi la fizică, fără să scoată o vorbă. Acum mă gândesc că poate‑ar fi fost mai comunicativ, dar cine ştie dacă nu fusese instruit astfel, de teamă. Căci profesoara îmi mai spune că aveam turnători în clasă. Nu dă nume şi nici n‑o întreb, dar mintea îmi zboară la singurul coleg care n‑avea ce căuta într‑o clasă de elită, cel care, în mod evident, era favorizat de toţi profesorii. Noi credeam că asta se întâmplă pentru că taică‑său era vicepreşedintele organizaţiei locale de partid. Hm...lucrurile se leagă. Acum de ce n‑o fi venit? Oricum, a ajuns poate cel mai bogat din clasă, patron de hoteluri...Ce să fi făcut cu şcoala? Încep să mă simt rău şi schimb subiectul. Îi spun, să se bucure, că mai învăţ engleză şi‑acum şi că mare parte din ce ştiu îi datorez. Îmi place femeia asta. Îmi vine s‑o strâng în braţe, dar rigiditatea care mă caracterizează mă împiedică să mă exprim prin gesturi, uneori. Sunt însă convinsă că simte şi înţelege.

Seara, la restaurant, stau – cum altfel? – între Tania şi Sandra. Nu pricep de ce Magda strâmbă din nas de la masa din spate. Aflu, când o aud bombănind lângă noi, că nu‑i place unde stă. Nu înţeleg. Apoi hotărăsc că‑i cazul să gândesc. Bineînţeles! N‑o fi murit ea de dragul nostru niciodată, dar pe Victor se pare că l‑a iubit. Victor stă chiar în faţa noastră, cu acelaşi aer de superioritate dintotdeauna, cu distincţia care‑l caracterizează. A fost iubirea Magdei din liceu. Acum fiecare are familie, dar simt, mai ales la el, o oarecare nostalgie. Sandra‑mi spune o poveste ciudată (de unde le‑o fi ştiind şi fata asta pe toate?), cum că au vrut să se căsătorească în anul I de facultate, dar părinţii lui nu au fost de acord. Dar el unde era? I‑au „oferit” o altă fată, care le convenea. O studiez cu discreţie. Nu‑i urâtă, dar nici frumoasă, palidă, cu un aspect neîngrijit, incomparabilă oricum cu strălucitoarea Magda. Îi adresez două vorbe, ca să‑i pot prinde privirea. Pare docilă şi cu o doză destul de mare de bun simţ. Ştiind că banii nu sunt o problemă la ei, mă‑ntreb către Sandra de ce‑o fi îmbrăcată ca o bucătăreasă, la care îmi dă răspunsul rapid: „pentru că aşa e şi tratată”. Într‑adevăr, Victor a expulzat‑o la două scaune diferenţă, el aşezându‑se între colegi. Nu‑i adresează nici măcar o privire. Mi se pare nedrept şi revoltător, pentru fiecare dintre ei. Până la urmă, nimeni nu ştie adevărul curat, doar sufletele noastre se‑ngreunează de‑atâtea adevăruri nerostite. Dar m‑am săturat să gândesc la nefericirea altora.

Dansez cu Tudor. Vorbim şi vorbim. Melodiile se succed una după alta, aproape nu mai sesizăm schimbarea de ritm. La un moment dat, muzica se opreşte. Ne oprim şi noi şi rămânem singuri pe ring, să ne continuăm discuţia. Îi spun despre mine şi Dragoș, se tot minunează, el ne vedea ca pe unul singur. Vorbeşti din cărţi, îmi vine să‑i spun. Apoi îmi zice de greşelile lui, de suferinţe, de cele două căsnicii ratate. Cu ultima nevastă a hotărât, după doi ani, să se împace, pentru copii. „Încercăm să dregem căruţa”. Îi spun că nu cred în aşa ceva: „Cârpeli, bune la nimic!” Îmi dă dreptate, dar argumentează că au decis să se sacrifice ei pentru binele copiilor. Apoi îmi vorbeşte de bulversarea pe care‑a simţit‑o la unul din zborurile cu avionul, când, pentru prima dată, asculta mai atent instrucţiunile dinainte de decolare (cum să foloseşti vesta, masca de oxigen, în caz de necesitate). L‑a şocat indicaţia: „Dacă sunteţi cu copii, puneţi‑vă întâi dumneavoastră masca, apoi puneţi‑le‑o lor”. Cădem de acord că, pe orice părinte l‑ai întreba, ţi‑ar spune că salvează întâi viaţa copilului. Greşit! Cei de la zboruri au dreptate. Dacă tu nu mai apuci să te salvezi, cum să ai cruzimea să‑l laşi în urmă? Pe mâinile cui? Traumatizat pe viaţă, la o vârstă prea fragedă pentru a înţelege şi a reuşi să răzbească de unul singur. Doar egoismul nostru și teama de suferinţă ne îndeamnă să‑i salvăm pe ei primii. Mă dau bătută. Nu mai ştiu. Nu mai ştiu cum e mai bine. Tudor mă consolează: „Dacă cineva ar fi ştiut, s‑ar fi scris o carte şi toată lumea ar fi fost fericită”. Nu mai apuc să‑i spun: „Dar cartea aceea s‑a scris, cu două milenii în urmă, doar că noi încă mai bâjbâim să‑i dezlegăm tainele”.

Spre dimineaţă ne risipim, rostind promisiuni ce vor rămâne doar vorbe.

A doua zi trebuia să ne vedem la Casa Verde, în cadru mai restrâns. Mi‑ar fi plăcut, dar nu mai am puterea. Fizic, mă simt odihnită, dar încărcarea emoţională e atât de mare încât simt nevoia să zac pentru a‑mi reface puterile. Mâine e o altă zi în lupta cu viaţa, care nu trebuie să ne prindă nepregătiţi. Îmi vine‑n cap o lozincă, aparent fără legătură: „Noi nu renunţăm niciodată, noi doar obosim din când în când...” Şi, ca să scap de tot ce‑am acumulat într‑o singură zi, pun mâna pe stilou şi scriu.