Miss Univers

Sunt o persoană disciplinată. Vreau doar să spun că obişnuiesc să respect legea; şi am eu una preferată - Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice, pe care mă străduiesc să nu-l încalc niciodată. Respect viteza legală, dau întotdeauna prioritate, semnalizez regulamentar, îmi fac asigurare la timp, revizie şi tot ce mai trebuie. Doar că, uneori, oricât te-ai strădui, o mai dai şi-n bară.
Ptiu! Bată-te să te bată! Verzitură coclită! Arătare-n dungi! Mă speriaşi. Tocmai după curbă

te-ai găsit să mi te iţeşti? Şi n-ai nici păr destul, cât să-mi ajungă şi mie de-un afumat, să-mi treacă de sperietură, cum îmi făcea bunica, demult, când eram copil şi mă speriam de câte-o lighioană. Şi ce tot întinzi mâna aia? Ce, eu nu ştiu că trebuie să trag pe dreapta? Crezi că de tâmpită merg cu avariile în loc de faruri? Aş fi oprit oricum, măcar să te bag în seamă şi să

te-ntreb dacă nu te pricepi să repari nişte amărâte de faruri care şi-au găsit tocmai acum să mă lase. Poate măcar ai pumnul mai puternic, că al meu - tras cu nădejde-n capotă - n-a reuşit să obţină vreun rezultat. Doar că, după aia, m-a lăsat şi claxonul. Uf, şi mi-am propus de atâtea ori să învăţ reparaţii auto! De mâine, ba nu, că mâine-i Paştele, de poimâine mă înscriu la cursuri.
Întrebarea e ce mă fac eu cu ăsta acum? Regulamentul scrie clar la capitolul contravenţii – „defecţiune la sistemul de iluminat”. Poţi să zici ceva? Nu poţi. Nu putea să mă pândească niţel mai la vale, acum vreun sfert de oră, când n-apucasem să pun avariile? Ar putea să zică mersi c-am găsit o modalitate de-a mă face vizibilă, altfel vedeam pe unde merg, că nu se înnoptase. Sunt la mâna lui, oricum.
Şi tocmai azi mi-am găsit să mă îmbrac în trening, ceea ce mi se întâmplă de cel mult două-trei ori într-un an. Staţi în dulap fustiţe scurte, rochiţe sexoase şi pantalonaşi eleganţi! Aşa-mi trebuie dacă n-am visat azi-noapte c-o să mă oprească un poliţist, pentru prima dată în „cariera“ mea de șofer neprofesionist categoria B.
Doamne, ăsta m-aşteaptă să cobor! Cum să-i zic să mă lase să-mi refac măcar rujul? Ei, şi-aşa ce mai contează, în treningul ăsta lălâu şi cu adidaşii lui fiu-meu în picioare, c-un număr mai mari?
Să vedem ce se mai poate face în situaţia dată.
Gene, nu zic, am frumoase, dar nu prea mă pricep să dau din ele. Tot de poimâine trebuie să iau şi câteva lecţii din astea.
Şi ochiii-mi sunt frumoşi, dar nu prea ştiu s-ascundă ce simt. Fir-ar să fie! Asta n-am să-nvăţ niciodată.
Să încerc cu zâmbetul? La asta mă pricep. Dar dacă pare fals? Şi doar n-o să râd ca proasta, când purceaua-i moartă-n coteţ (Să vedeți, domnule poliţist, ha, ha, ha, ce glumă bună! Ştiţi, aseară farurile mergeau beton, chiar mă fleshuiau unii că-i orbeam - nu, asta nu se spune - dar adineauri când să le-aprind, n-au mai vrut, hi, hi, hi, așa-i că-i amuzant?). Nu ţine.
Păi, aia nu, ailaltă nu, ce mama mă-sii! Ia să fiu eu aşa cum mă ştiu şi cum mă ştie toată lumea, că doar n-o fi foc. Până la urmă, ce poate să-mi facă? Îmi trânteşte o amendă (cât o mai fi?), îmi dă nana la funduleţ (s-o creadă el!) şi trebuie să mă lase să plec. Că doar nu m-o prezenta acasă la nevastă-sa, îmbrăcată-n iepuraş.
Bun. Cobor! (Păzea, domnu’ poliţist, că io,-n adidaşii ăştia, mă cam împiedic, și n-aş vrea să provoc vreun accident!)
- Bună ziua! zic băţoasă (vai de băţoşenia mea! Să nu mă întrebaţi de ce, începuseră să-mi cam tremure mâinile. Mor de ciudă când mi se întâmplă asta.)
- Bună seara! (Cu alte cuvinte – ce, ai crezut că mă păcăleşti? Eu nu văd că-i seară, că, oricum, e momentul s-aprinzi măcar poziţiile, dacă nu farurile?) Actele dumneavoastră!
Uitasem de acte. Doamne, să vezi acum! Nu că n-ar fi în regulă, nu că nu le-aş avea, mereu le port la mine, chiar şi până la piaţă. Dar când oi începe să-mi deşert geanta pe capotă...
- Imediat. Numai o clipă, sau poate două. Ştiţi cum e cu femeile. Eu, când îmi caut rujul, dau de pix, când îmi trebuie cheile, găsesc oglinda, când scotocesc după ochelarii de soare, pun mâna pe pachetul de ţigări. A, gata, cred c-am găsit. Poftiţi! Nuuu! Mă scuzaţi, uitasem că

mi-am pus şi-un tampon, ştiţi, să fie...
Dobitoaco! Ce-o să creadă ăsta, că-ți bați joc de el. Noroc că nu am la mine prezervative, dacă i le-ntindeam p-alea? Cine ştie ce-nţelegea. Apăreţi, apăreţi odată!
- Vă aştept peste drum, la maşină.
Aşa, vezi! Păi e frumos să stai lângă o doamnă când îşi caută în geantă?
Altă promisiune - cum ajung acasă, fac ordine în ea. Da' ce, n-am mai făcut şi altă dată?
În sfârşit, conform legilor lui Murphy (cum v-am spus, eu respect legile), ultimele chestii pe care-am pus mâna au fost multaşteptatele acte. Trec strada, neregulamentar, că trecerea era mai încolo şi doar n-o să-l fac pe domnul poliţist s-aştepte, şi i le întind radioasă.
Le ia cu sfială, de teamă parcă să nu-i pun vreo broască-n mână şi, dacă tot nu se putea lega de ele, mi-o trânteşte:
- De ce vă tremură mâna?
Se putea să-ţi scape? N-ai găsit altceva mai frumos la care să te uiţi? Ia uite ce poză artistică am acolo-n permis!
- De bătrâneţe, zic.
Ce să fac şi eu, încercam să mai destind atmosfera. Că doar nu era să-i spun că nu-mi pot controla emoţiile, să se umfle-n pene.
Holbează ochii la mine şi ce grăieşte?
- Aţi băut?
- Pardon?!
- Am întrebat dac-aţi consumat băuturi alcoolice.
Ei, asta-i prea de tot! Stai c-acum eşti tu la mâna mea! Şi eu care salivasem toată ziua lângă sticla ălora de vin şi nici măcar n-am mirosit-o. Răspund înţepată:
- Nu, desigur. Puneţi-mi fiola!
- ?!?!
- V-am rugat să-mi puneţi fiola.
- Lăsaţi...
D-ăsta-mi eşti, Hagi Tudose, nu te-nduri să strici o fiolă pe d-alde mine. Şi ce dacă sunt îmbrăcată-n trening, n-am şi eu drepturi ca toată lumea? Dacă n-am doar un guleraş pe mine, nu pot să-mi dovedesc nevinovăţia?
- Bun, atunci ce vreţi să fac? Şpagatul? N-aş risca fără încălzire, dar cred că măcar roata îmi reuşeşte. Pe care din borduri vreţi?
- Nu, doamnă, nu-i nevoie, da' v-am văzut că vă tremură mâna şi...
- Şi ce dacă-mi tremură? Ce, dumneavoastră nu vă tremură niciodată nimic?
- Ba da. Adică... Uitaţi care-i problema…
Acum îmi explica precum învăţătorul copiilor tâmpiţi - şi pe bună dreptate, cam sărisem calul şi chiar mă întrebam cum de nu l-am scos din sărite. Ori oi fi dat din gene fără să ştiu?
- Deci nu vă dau amendă, e cinci sute de mii.
(Adică, la halu-n care arăt, nici o chitanță nu strici pe mine!)
- Vă reţin talonul, vă dau dovadă pentru cin'şpe zile, dumneavoastră reparaţi farurile la un service care vă pune ştampila, apoi mergeţi la Poliţie şi vă luaţi actul înapoi.
O! Mi-e şi drag să umblu pe la Poliţie! E drept că la service tot trebuie să mă duc.
- Ei, ce ziceti, facem aşa?
- Păi, facem, domnule poliţist, cum ştiţi dumneavoastră.
- Ce variantă alegeţi?
- Ă...î...(Parcă nu eram la 6 din 49). Contează alegerea mea?
- Bineînţeles!
Hm...Ăsta ori e tâmpit, ori extraterestru, ori e de la camera ascunsă. Oricum ar fi, hai să-i intru în joc. Poate face vreun studiu psihologic, am mai auzit eu de-alde ăştia care ies pe stradă

şi-ntreabă oamenii.
- N-am înţeles prea bine, între care variante pot s-aleg? Între talon și amendă?
- Între talon şi să vă las în pace.
Hait! Nu-i tâmpit deloc. Dimpotrivă, mă crede pe mine plecată cu sorcova (cred totuşi că i-am dat motive suficiente) şi, cum îşi închipuie că n-am toată ţigla pe casă, crede c-am să prefer

să-mi reţină talonul. Na, că te-am păcălit! S-o crezi tu că sunt dusă cu vaca, doar mă fac.
- Păi, ştiu şi eu...(adică, vezi Doamne, mă mai gândesc) cred că...să mă lăsaţi în pace. Chiar mă lăsaţi?
- Bineînţeles. Poftiţi actele, dar îmi promiteţi că remediaţi defecţiunea şi, dacă ne mai întâlnim, nu vă mai iert.
Ăsta chiar vorbeşte serios.
- Mulţumesc! Ce mă costă?
- Nimic, vedeţi-vă, doamnă, de treabă!
- Mă scuzaţi, n-am vrut să vă jignesc. Știţi, eu doar ştiu că totul costă...
- Doar să faceţi reparaţia.
- Da, sigur, mâine, adică nu, că mâine-i Paştele, poimâine. Am atâtea de făcut poimâine. Mulţumesc! A, asta era, mâine-i Paştele, ziua iertării, aşa-i? (na, că tot eu ţi-am dat ideea!)
- Da, da ! (nici prin cap nu-i trecuse. Şi ce dacă-i Paştele, omul trebuie să-şi facă mereu datoria).
Totuşi, ce-a fost cu el?
Şi când te gândeşti că nici măcar fustă scurtă n-am avut! Vă daţi seama ce tipă bine trebuie să fiu, dacă l-am dat gata până şi-n trening? Te pomeneşti că, dacă eram pusă la patru ace, îmi repara şi farurile!
Ce mai încolo şi-ncoace! Eram tare mândră de mine. Cred că atunci când am traversat strada înapoi, tot neregulamentar, mai crescusem vreo doi centimetri în înălţime şi vreo trei-patru în bust. Aveam şi de ce să mă mândresc. Cum de nu-mi venise ideea până acum să particip la „Miss Univers”?
În sfârşit, îi urez toate cele bune, îi mai trimit o bezea de vedetă înainte să mă urc în maşină, arunc actele-n spate, pun centura, semnalul pe stânga (să vadă că ştiu şi că am, mai ales) și demarez mândră tare. „Are mama o fetiţă frumuşică foc“. Ei, vezi, mi-au mai spus mie şi alții, dar nu când înotam în trening şi mă-mpiedicam în adidaşi, cu şireturile târâş.
Am parcurs înfoiată cei câtiva kilometri rămaşi, tot cu avariile puse. Numai de nu s-ar ivi alt echipaj! Măcar de data asta poate găsesc actele mai repede. Şi-n orice caz, să am grijă ce-i pun ăluia-n mână.
Ce tot „trageţi” faruri? Voi ştiţi cine sunt eu? Duceţi-vă şi întrebaţi-l pe poliţistul din curbă!

Ajung acasă, promiţându-mi că data viitoare când mă mai îmbrac în trening să-mi pun măcar o pereche de pantaloni scurţi pe dedesubt.
Când intru în hol, Îi mulţumesc lui Dumnezeu c-am ajuns cu bine (mereu Îi mulţumesc pentru câte ceva). Mai fac o cruce mare şi-i multumesc, tot Lui, că m-a făcut mama frumoasă. N-apuc să termin crucea, că mă izbeşte oglinda.
Oglindă, oglinjoară...sparge-te-aş! Aşa, care va să zică. Nu de frumoasă l-am dat gata pe domnul poliţist. În faţa mea nu stătea vreo poză, numai bună de pus în revista „Playboy“. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar n-o să candidez nici anul acesta la „Miss Univers”. Altul fusese motivul pentru care mă iertase domnul poliţist şi-mi înghiţise toate măgăriile. Pe treningul meu scria DINAMO.
Şi iar i-am mulţumit lui Dumnezeu, deşi puţin dezumflată, că farurile mi se stricaseră într-una din cele două-trei zile din an când, sătulă de tocuri şi haine incomode, mă hotărâsem să pun treningul pe mine. Şi că, atunci când l-am cumpărat, nu găsisem altul în tot oraşul care să mi se potrivească, în afară de cel roşu cu puţin alb pe care scria, pe ambele părţi, cu litere de-o şchioapă „Dinamo“.

Mare echipă!