pline de remuşcări zorile se retrag pulsând cuvintele pe altarul necredinţei
demult a cântat cocoşul ziua se dă în leagăn prevestind candoarea
trupul îşi plânge răstimpul nopţii în zigzagul pasiunilor neîmplinite
argumente ale absurdului într-un paradis demult pierdut
instinctiv lumina străluceşte desenînd pe fruntea doamnei cunună de ploaie
inima ei adăposteşte exilul atâtor generaţii
peste durerile demult purtate de somnul lumii
mereu la sfat
ne potolim tăcerea sfârtecând
zidurile fiinţei
mă străbaţi până la ţipete
***Noaptea
tainic îşi deschide porţile căutătorilor de vise pe perete
secundele aleargă una câte una pentru fiecare noapte tu eu eu tu ne
răsuflarea pădurii scârţâie peste acoperişul înălţimilor
undeva se sfârşeşte eternitatea
cu inima depănată ghem rătăceşti prin jungla trupului meu
durerea îşi îmbracă rănile cu rădăcinile înăbuşite de toamnă
pe-o lespede
semnul timpului meu
***Pamântul
ploile au zdrenţuit veşmintele spre adâncuri
cerul îşi răzbună frământările îmbrăcând haine de rouă
e vremea lui Noe
blesteme prăvălite peste tot ce este viu
genunchii sângerează înroşesc pământul a rugăciune
mâna domnului cuprinde lanurile de grâu
nu se mai ştie
acolo e pâinea vieţii
ne aşezăm la marginea apei desluşind chipuri printre crengile moarte
mereu vor veghea sentimentele
dragostea tresaltă încovoind cuvintele
învineţind totul în noi
***Cerul
cerul îşi deschide altarul mirosind a tămâie şi lumânări
clopotul cel mare trimite semnale de bronz spre o parte a lumii
cel mijlociu memorează notele acute cântate de degete feciorelnice
se-ntredeschid bolţile de lumină în duioşia unei raze rănite
soarele (singur şi gol în straie de vis) ameţit îşi uită locul în imensitate
aruncă asupra lumii durerea mistuită
zugrăvind vălătuci de bucurie printre
fantasmele ce ne macină gândurile
***Vântul
negru îşi face loc la răspântii
cu glasul la jumătate îngroapă ţipătul pădurii
sfâşie veşmintele
***Noi
hai să vorbim încet
absenţa să ne ţină loc de răsuflare
să scriem cât mai departe de noi
tu nu trebuie decât să visezi că ziua de mâine e azi
că sufletul zvâcneşte în împărtăşirea clipelor
Iar părul tău
Se frământă, stârnind
Un surd şi depărtat ecou de strună,
Ba nu-
Era ecoul unui vînt
Încătuşat în fund de
văgăună.