De parcă norii cugetă să plece
aşa privesc din susul slavei în amiază
la ora când din aerul prea rece
stropi de seninul păcii ne veghează.
O salcă, abia-nfrunzită, plângătoare
şopteşte verdelui vecin din trestii, păpuriş:
E primăvară iar! A câta o fi oare?
E un secret! - gândesc şi mă retrag furiş,
călcând tiptil, cu pasul mic, arar
căci am văzut miracolul de viaţă dătătorul
la poala unei tufe, este un cuibar
şi-ar fi păcat să sparg la păsări ouşorul !
Prin scorburi vietăţile se-aţin
la zgomotul troznit de crengi sub pas.
E un Eden spre care veşnic vin
în care mă încred ca singurul rămas.