Pace şi bine!

La 16 ani mă hotărâsem să mă sinucid. Nimic nu mai părea interesant în jurul meu. Toate îmi dădeau senzaţia unei inutile repetări. Apoi am citit Martin Eden de Jack London.  Erau aici două mesaje: viaţa începe abia cu colecţia personală de iubiri, iar cunoaşterea doar cu propria rătăcire în universul cărţii. Ce adunasem eu din aceste două direcţii? Evident, se repetau ca toate celelalte, dar începeam să văd dincolo de ochii injectaţi ai generalizării, nuanţele acestei lumi.  Unicităţile,

frumuseţile şi falsităţile sale. Oamenii de lângă mine îşi injectau realitatea cu vise. Aveau nevoie de o asemenea gonflare pentru a-i ascunde realităţii nu numai repetiţiile, dar şi diformităţile, minciunile, relele sale.

Mă întreb dacă de atunci de când am ales iubirea şi cunoaşterea în locul unei morţi imediate nu am făcut altceva decât să maschez realitatea aceasta într-o formă sau alta? Ce am realizat e fără importanţă pentru majoritatea oamenilor. Un volum de poezie publicat „Tractări” mai acum câţiva ani. Alte trei în pregătire, din diferite specii, dar pentru care ba nu am bani, ba nu am nişte editori de încredere.

Am fost printr-o mulţime de cenacluri literare unde până la urmă nu ştiu ce şi pe cine am căutat. Poate un model, fiindcă această realitate nu a reuşit să-mi scoată în cale niciunul autentic. Nimeni din cunoscuţii mei nu este decât imperfect. Da, după moarte se ascund poate aceste ştirbituri ale fiinţei, devin o realitate închegată bine, perfectă, dar aura lor modelatoare nu mi s-a impus defel.  Identic cu mersul prin muzee. Nu mă opresc decât asupra unui tablou care îmi spune ceva şi sunt indiferent la numele mari sub tablouri inexpresive propriei mele percepţii.

Sunt o fiinţă care a devenit tot mai complicată cu trecerea vremii. Acum rătăcesc prin universul poeziei, am citit foarte multe poezii şi o parte dintre ele, nu puţine, peste 1500 de poeme la ora actuală le-am publicat pe net cu acordul autorilor ori al publicaţiilor deţinătoare de drepturi în blogul meu aflat sub egida bookblog, poemele de lângă noi.ro.

De asemenea public săptămânal recenzii la blogul de cultură cel mai titrat deocamdată de la noi, bookblog.ro, un experiment care a început acum vreo doi ani şi care m-a prins cu o liotă de preocupări ulterioare: întâlniri cu cititorii de blog, cu scriitori, cu oameni singuratici ca Martin Edeni români.

Poate aşa ştiu eu să adaug o notă acestui Bucureşti de baştină. Printr-o colecţie sper cât mai mare de poeme demne de lectură. Aş afirma cu certitudine că aceste poeme formează o parte din ele marea poezie de azi, dar adolescentul de ieri care am fost îmi zâmbeşte amar a repetiţie şi a lipsă de rost. Este însă un ping-pong cu cel de azi. Atunci abandonam înainte de a începe lupta. Acum sunt conştient că nu împing eu prea departe stacheta, dar am făcut câteva încercări de a captura monstrul acela de neînţeles şi de neprins, Sinele. Am trecut spre un pesimism militant.