De tramvai
« Prima pagină

 
În fiece tramvai un călugăr se ruga
era o vreme a credinţei, o nevoie de har
îşi ridica mâinile, spunea un axion
se-îndurera văzând cu ochii.
De pe scaunele noastre obţinute cu greu
priveam într-o parte
surzi la zgomotul de rugă.
Călugării ieşiseră în lume.
Tramvaiele erau de-o vreme tot mai goale,
tot mai temute.
Biserici pe roţi cu icoane arătând
destrăbălarea oraşului.
În spatele vagonului credincioşi
căzuţi în genunchi
băteau mătănii.
Călugări invocându-l pe Domnul, cântându-l.
În faţă noi, oamenii zeflemelii,
ochi lucinzi şi nesaţ.
Scuipam seminţe, scuipam bătrânii,
scuipam dispreţ.
Apoi spaţiul fu reîmpărţit cu iuţeală.
credinţa a fost aruncată la clasa a doua.
a fost izolată fonic, rezidită.
în faţă noi ne purtăm indiferenţa.
în spate un călugăr cu mâinile în sus
strigă între surzi pe Dumnezeu
aminteşte mi se pare de moarte.