Pofta de uitare
« Prima pagină

 
Stau întins în ploaie
şi privesc înaltul.
Dintr-un autocar ieşiră mulţi bătrâni
cam guralivi, minunându-se
de ce-i pe-aici şi apoi
îşi luară zborul.
Aripile lor – pete de bleu
printre averse.
 
Răpăie tot mai tare.
Ce-am vrut să fac
nu o să se mai facă.
Şi ce-am făcut
tocmai fu şters de ploaie.
E doar prezentul lacrimilor mele.
Mă descopăr mereu mai străin,
carnea mea se zbârceşte
de atâta uitare,
se umflă, plezneşte
umbra iluziilor mele.
Plâng…
Conversez prin lacrimi cu natura.
Ochii mei s-au oprit
ca ai tuturor triştilor lumii
într-un punct din prezent.
Lacrimi albe îmi ard obrajii,
lacrimi de marmură.
 
Bate un vânt de iubire,
norii se risipesc,
vine iubita degrabă,
îmi pune o folie de sărutări,
îmi creşte în gură un zâmbet
cu stropitoarea tainelor sale.
 
Tot ce am de făcut se va face,
tot ce a fost are de gând să tot fie,
sunt drumuri multe în faţă,
sunt jucării pentru ochi,
e lumea de dincolo de zare
şi e iubita, dăruire,
prezent.
 
Deodată o lacrimă necontrolată îmi iese.
Începe să plouă.
Carnea mea se zbârceşte,
iubirea devine doar jind,
trecutul un vis,
viitorul – o neîntâmplare.
Ultima lacrimă s-a amestecat printre stropi.
Ars de ploaie
prezentul meu e nimic.
 
Bate un vânt de iubire
şi de uitare.