Numele meu e Papai Sebastina,
iar cuvântul care cred că mă defineşte cel mai bine este perseverenţa!
De ce
tocmai perseverenţa?
Probabil pentru că mereu am reuşit să îmi ating
ţelul,
să îmi depăşesc limitele, unicul meu adversar fiind doar eu însămi!
Doresc să adaug că sunt elevă în
clasa a IX-a , la Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, Oradea, profilul
matematică-informatică intensiv informatică!
Ironia sorţii face să fi ales
un profil real,tocmai după obţinerea premiului doi
la Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română!
Totuşi pasiunea mea
acerbă pentru literatură şi lectură nu s-a oprit aici, fapt vizibil prin
dorinţa de a participa la acest cenaclu de literatură prin intermediul
căruia doresc să îmi dezvolt abilităţile în domeniul literar şi,de asemenea, să îmi
aprofundez cunoştinţele şi să interacţionez cu persoane pasionate de
literatură!
Ataşez o scurtă naraţiune scrisă
de dragul copilăriei...
Pe uliţa copilăriei
Ce linişte sufletească îmi aduce
vârsta cea fericită! Şi când îmi mai amintesc ce bazaconii, ce planuri şi ce
jocuri care mai de care mai deocheate inventam…
Totul era frumos! Eram ocrotită
de mângâierile părinţilor, profesionistă a capriciilor, ferită de orice
grijă şi problemă, mereu cu gândul la joacă.
Dar sprinţar şi înşelător mai e
gândul omului, iar sfâşietoarea vremelnicie a copilăriei nici nu m-a lăsat
bine să mă bucur de nevinovăţia sa, că a trebuit să şi merg la şcoală!
E drept că şi şcoala m-a
maturizat, însă nu am renunţat să mai am zile în care descui cufărul
copilăriei greu de atâtea întâmplări efemere, cu ajutorul cărora mă voi
destinde la rândul meu când voi fi părinte.
E greu să uiţi cum aşteptam cu
sufletul la gură câte o nouă povestioară de la bunica mea despre năzdrăvanul
de tăticul meu, când era şi el la această vârstă nevinovată. Ce să mai spun
de zecile de pahare sparte, care s-au dovedit a fi norocoase, ori genunchii
mei juliţi, căci doar şi acum mi-au mai rămas semne de bună purtare.
Îmi plăcea mereu să mă
aventurez, să mănânc toată crema prăjiturilor înainte ca bunica să realizeze
că nu mai are cu ce să o orneze şi cum le furam copiilor de vârsta mea
jucăriile de nisip,unuia dându-i în faţă cu o lopăţică, că doar şi el a
încercat să mi le ia pe ale mele…
Chiar şi acum, adolescentă
fiind, este o eliberare, o desfătare să îmi vizitez bunicii, să contemplu
ograda aglomerată, populată de familiile de găini, coteţul cu purceii
înfulecând pe nerăsuflate, doar văcuţa mai lipseşte din peisaj, întrucât e
la păscut! Dar seara, după sosirea acesteia, e un deliciu să bei laptele
spumos şi cald, iar în întâmpinarea acestora sare tot satul şi aşa mai afli
câte o bârfă de la tanti Florica de la vale ori de la unchiul Nelu, abia
venit de la secerat!
Şi ce m-aş face eu fără aceste
amintiri, aş trăi o viaţă pustie şi nu mi-aş putea încălzi sufletul la
flacăra acestor puerile întâmplări!
