- Eu sunt Dora. Scriu poezii atunci când
simt. Inspiraţia mea vine din trăirile cele mai diverse, principalul meu
drog fiind suferinţa.
Nu îmi este teamă să abordez teme precum iubirea,
moartea, tristeţea, chiar dacă asta înseamnă să mă izolez în propriul
univers. Am o perspectivă diferită datorită gândirii mele abstracte şi
îndrăznelii de a folosi orice cuvinte-simbol, mai mult sau mai puţin
cunoscute. Dar, eu consider că atâta timp cât un cuvânt există, oricât de
necunoscut ar fi, poate fi folosit de un poet, deoarece limba noastră dragă
nu va putea fi niciodată epuizată.
M-am născut în 18 iunie 2000, la Oradea. Încă de la vârstă fragedă am
început să scriu proză şi poezii pentru diferite concursuri şcolare. Deşi
fiecare creaţie trimisă la concurs mi-a fost apreciată şi premiată cu locul
I, am tratat totul cu indiferenţă. Am ajuns să scriu parodii în versuri şi,
prezentându-le unor elevi de la un alt liceu, în timp ce încercam să ne
alungăm monotonia drumului cu autocarul. Mai în glumă, mai în serios,
aceştia m-au invitat la un ”cenaclu literar”. Aşa am ajuns să îl cunosc pe
domnul Ionuţ Caragea, care a început, alături de ceilalţi membrii ai
cenaclului, să îmi şlefuiască micile ieşiri artistice.
Deşi la început eram foarte strictă cu poeziile mele, încercând să păstrez
ritmul, măsura şi rima perfectă, sub îndrumarea membrilor cenaclului am
început să scriu poezii moderniste, care sunt mult mai expresive şi îmi
reprezintă mult mai bine trăirile.
Intenţionez să scriu în continuare atât poezie cât şi proză.
-
-
- Adânc
Plouă
Cu picături mari, amare-acide.
Din două
Izvoare reci, adânci, aride;
Ochii,
Ei de culoarea scoarţei;
Cu amănunt
Irigaţi cu negrul eleganţei.
Conştiinţa
Se frânge-n cristale.
Dorinţa
Migrează spre gândurile sale.
Cugetul
E impertinent, inactiv.
Trupul
E indiferent, nociv.
Timpul
Stă pe loc, activ.
Redefinit,
Râul de mercur alunecă spre
Infinit
Distrugând câmpii de speranţe agăţătoare;
O nulitate
Acolo sună acum strident, acut;
Voci uitate
Închise-ntr-un pachet nedesfăcut,
Amăgitoare
Alungate dintr-un lăuntru bolnav de ură,
Hărţuitoare
Ard totul în cale, conştiinţa abjură.
Stima
A murit înecată, stoarsă;
Lacrima
A sfârşit arsă;
Discernământul
S-a îmbolnăvit;
Focul
În absurd neîntinat, s-a stins.
-
RISIPITĂ ÎN ABIS
Cenuşa-mi se pierde în vânt
În timp ce eu răscolesc
Pagini de cer uitate
Încercând să te găsesc
Nepângărit de lumina lumii.
Să nu-mi uiţi amintirea...
Căci alături de tine voi fi
Călăuză să-mi fii
Prin noaptea grea de raze
Să-mi găsesc liniştea...
Dar... să te găsesc...
Înainte să sfârşesc...
Risipită.
ÎMPLINIRE
Ea-l adoră
Dar nu vrea să-i dea speranţe
Deşănţate.
Căci ea nu-i om
Ci doar cenuşa unor idealuri
Incinerate.
Ea e moartă
Dar trăieşte-n lumea ei de artă
Singură.
Căci ea a fost om,
Dar trădată, s-a refugiat în sine
Pierdută.
Ea vrea pentru o zi
Măcar, să fie om, să-l poată
Iubi.
Căci ea nu are suflet
Și tot ce-o leagă de umanitate şi de el e
Moartea.
FLAMBARE ÎN VID
Luna atârnând
Stă şi se întreabă
Oare cât mai plâng…
Teii mângâie
Cu frunze-ngălbenite
În tristeţea mea, lacrima învie…
Nisipul freamătă
Și îmi îmbracă zadarnic
Lacrimile irosite…
Licuriciul pâlpâind
Mă întreabă unde merg
Căci flacăra s-a stins…
