Infinitul cel mic
« Prima pagină
cad frunze de toamnă, culcuşul
iepurelui înroşindu-l,
apusul rece coboară-n culoarea
de jos, printre vise uscate şi
urme putrede, mulaje ale plecării,
pădurea îşi scoate întunericul
din scorburi, nedumerită şi
fremătătoare când trece
la mine în gând, sala mea
cu oglinzi o multiplică
fraudulos, până la
infinitul cel mic, dincolo de
care doar punctele mai caută frenetic
un nou început