« Home

 

Ionuţ Caragea - "33 bis" (selecţie revizuită)

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
Iisus, poet de tranziţie
 
în biblioteca cerului
sunt doar biblii
asta pentru că-n biblioteca cerului
nu există decât un singur poet
şi acesta se numeşte Iisus
cuvintelor sale pilde le-au spus
dacă vreţi să aflaţi sensul lor
să spuneţi Tatăl nostru de trei ori în gând
şi să renunţaţi la preocupările voastre murdare
 
Iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist
vulgar nu vrea nicidecum să fie
şi nici poet conjuncturist
sau vânzător de suflet şi ţară
 
Iisus este poet de tranziţie
de la pământ la cer
şi de la cer la pământ
 
 
Atinselea
 
nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi
omule, tu de ce te agăţi de viaţă
ca un copil de fusta mamei?
de ce nu vrei să mergi singur
spre îndepărtările lumii
spre marea întindere în care îngerii
au renunţat la aripi
şi se joacă atinselea cu Dumnezeu?
 
întreb şi eu, nebăgând în seamă răspunsurile
care de care mai evidente
şi las savanţii să rumege toate cărţile
predecesorilor
ca nişte cârtiţe de birou
 
măi, omule, viaţa asta nu ţine evidenţa foilor citite
nu ţine evidenţa cuvintelor spuse
de pe azi pe mâine
nu ţine contabilitatea
la absolut nimic
 
aşa că, omule, de ce te agăţi de viaţă
ca un copil de fusta mamei?
 
 
Autoportret cu ochii închişi
 
odată cu oamenii mor şi ideile măreţe
moare şi gloria lumii
vanitatea rămâne o zdreanţă
cu care orbii se şterg de lacrimi
 
ce fericit sunt când vine o poezie la mine
aşa ca un înger ce-şi caută aripile
printre cuvintele mele!
 
aşa ca o doamnă tăcută şi frumoasă
iubindu-mă departe de ochii lumii
 
aşa ca între două vieţi, ca între două
pete de sânge, ca între două şoapte
ca între două vise…
 
aşa ca într-un autoportret
cu ochii închişi
 
 
Iisus reloaded
 
ştiu ştiu ştiu şochează
probabil te-ai aşezat comod în fotoliu
îţi bei liniştit cafeaua şi aştepţi răstignirea poetică
în trei episoade
 
dar Iisus lipseşte şi-a uitat rolul
nu moare nimeni
nicio cascadorie
pudoare
scroll down
boring
 
câteodată pe lumea aceasta
fiecare lucru trebuie să renască
precum omul în piatră
şi piatra în om într-o criză
terifiantă de fiere
 
o lume ce are nevoia imperioasă de horror
ca sângele de aer şi aerul de sânge
o dragoste astmatică
o dragoste leucemică
 
respirăm prin camere web
deschidem porţi virtuale
să ne ţinem de cald
şi tot mai vrem ca Iisus
să ne fie herald
 
mă întreb de ce am scris aceste rânduri
împotriva cui protestez
împotriva celor care îşi beau liniştit cafeaua
de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic
 
 
Copii de rumeguş
 
să mă opresc să continui
să mă supun timpului nemilos
ce trece prin mine ca joagărul
printr-un trunchi de copac
aşchia nu sare departe de trunchi îmi spun
dragostea nu face copii de rumeguş
să mă opresc să continui
să mai privesc în urmă
nici nu mai ştiu de unde-am început să cresc
din ce pământ din ce lacrimi
degeaba mă opintesc să ridic piatra
ce-mi apasă pe suflet
piatra ce mă trage la fund
în propriul meu sânge
 
 
Durere ultimul strigăt
 
tremur când intru în pivniţa memoriei mele
cineva taie o felie de tort
şi-n gura mea se naşte strigătul
unui confrate mort
 
şi schimb faţa de masă şi privesc la scaunul gol
în aer pluteşte-un miros de-nviere
şi scriu o poemă şi mă-ntreb
la ce-i bună atâta durere
 
tremur când intru în pivniţa memoriei mele
prin sânge se luptă cohorte de soldaţi
cineva se roagă să plouă cu îngeri
şi îngerii se scurg din cer decapitaţi
 
singurătatea e lacomă
nu-mparte timpul cu toţi
Dumnezeu este o jucărie stricată
să-l reinventezi nu mai poţi
 
 
Poteca de aur
 
privesc oamenii zâmbind oftând
vorbind de unii singuri pe străzi în metrou
tăcuţi cu ochii pierduţi în nu ştiu ce gând
în nu ştiu ce timp în nu ştiu ce spaţiu
 
privesc oamenii mergând
spre aceleaşi enigmatice locuri
cu gestul primei iubiri
ascuns într-o lacrimă
 
privesc oamenii trecând
pe aceeaşi potecă de aur
lăsând în urmă
tot ce-i mai ţine în viaţă
 
privesc şi omul din oglindă
rugându-l să se dea
la o parte
 
 
Insomniac în lumea de apoi
 
nu mă sperie numele voastre
cât sunt încă-n viaţă nu am nevoie de voi
filozofii sterile, definiţii, concepte
cu toţii suntem capabili să-i punem
nimicului măşti
şi mă privesc în oglindă şi-mi spun:
reinventează-te în fiece clipă
adăposteşte-te de cuvintele celorlalţi
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc
 
şi numele meu va cădea ca o piatră la fund
trăgându-mi trupul într-o învolburare de lacrimi
şi numele meu va străjui
la marginea dintre lumi, pe o cruce de piatră
şi eu, ca un insomniac
mă voi ruga mereu la penitenţă
mă voi ruga să dorm
întru neţărmurita clipă de uitare
fără judecata ce va să vină
aşa ca un necunoscut în valea regilor
acolo unde clepsidrele sunt goale
acolo unde istoria
nu are nici început
nici sfârşit
 
 
Yeah, sure
 
şi totuşi unii oameni mai cred în sfinţenia lumii
în sărbătorile de Paşti, în Moş Crăciun
dar prea puţini mai poartă
haine de duminică
 
şi trece trenul copilăriei şi nu se opreşte
decât la vămile cerului
şi trec avioane
pe cer rămâne doar o dâră de fum
şi trec şi orbii prin viaţă
ca nişte cămile prin deşert
 
şi totuşi unii oameni mai cred că există iubire
chiar dacă se prostituează adesea de frica singurătăţii
chiar dacă slujesc unui zeu diform
cu telecomandă, chiar dacă nevoia primară
le trece prin faţă ca şi pe banda rulantă
 
aleg ce li se pare mai ieftin şi bun
o navetă de bere
două pungi cu tutun
 şi alte resturi din care
cei mai săraci îşi fac de mâncare
şi alţi saci din plastic în care
fiecare îşi ascunde
mizeria
 
şi stau la coadă să cumpere jocuri şi cărţi
despre cum să te îmbogăţeşti peste noapte
despre coduri secrete
despre vrăjitorii
 
şi numai poezia rămâne
cea mai bună porţie de fericire
pe stomacul gol
 
 
Lacrimi în deşert
 
am adoptat în poemele mele un poet al deşertului
djamal îl chema şi mergea spre oaza
de singurătate
iubind arşita, nisipul
acoperindu-şi chipul
iubind frigul
tumefacţia benignă a nopţii
iubind ţara ce a lăsat-o departe
printre munţi de veşnicie
 
am adoptat în poemele mele un poet al deşertului
călcându-i pe urmele sfărâmicioase
pândind primejdia unui om rătăcit
un om care să mă fure de lacrimi
cea mai mare durere este
să plângi în deşert
 
 
Natură moartă
 
viaţa-mi injectează doze de singurătate
şi mă întreb... ce-am greşit
dac-am greşit cu ceva
dac-aş putea da timpul înapoi
hm... cred că aş mai scrie o carte
 
şi uite aşa priveam
o vrabie moartă la marginea zidului
şi mă rugam Dumnezeului a tot şi toate
să-mi ia sufletul şi să le dea păsărilor
vântul sub aripi
să-mi ia dragostea şi să le dea lor cuibul
mie să-mi lase doar oasele
un monument al naturii moarte
 
 
Mesaj din sticlă
 
te poţi îmbăta te poţi salva de la un naufragiu
şi corabia o poţi sufla într-o sticlă
şi inima o poţi ascunde la spate
sau prin buzunare
te-ntrebi cu ce val vin veştile bune
te-ntrebi la care parte din tine
e mai uşor să renunţi
 
o, dar iubirea este un şir infinit de-ntrebări
pe care faci echilibristica vieţii
şi moartea îţi suflă rece în ceafă
nu poţi să o vezi iar ochi la spate
nu au decât cei ce trăiesc cu luminile stinse
aşteptând tic tac tic tac
să se facă-ntuneric şi în visele lor
 
 
Semnul de carte
 
n-avem nevoie de porţi
şi de chei
de ziduri/ferestre
de-nchideri în sine
de toate cuvintele astea - preview
al unui nimic ce repede vine
 
n-avem soluţii
pentru ceea ce trece
şi tot ce rămâne va fi o-ntrebare
am mers atât de mult înainte...
de ce nu vedem
ce se află în zare?
 
n-avem nevoie de aripi spre cer
căderea de sus ne-nspăimântă de moarte
speranţele noastre atârnă în ştreang
şi inima mea e semnul de carte
 
 
Crucificare sfumato
 
nu-i niciun mister
Gioconda îmbătrânea privind pictorul
şi mă-ntreb ce vârstă au oamenii
pe lumea cealaltă
şi mă-ntreb dacă timpul se poate opri
într-o crucificare sfumato
şi mă-ntreb de ce-n trupul meu
bat două ceasuri
unul înainte şi unul înapoi
şi inima mea le fixează
numai la aceeaşi
moarte exactă
 
 
Trup de ţigară
 
cu aerul unui om
răstignit pe crucea propriului gând
iubind vicioasa căldură
a unui trup de ţigară
cauţi fericirea în locul acela
necunoscut paşilor
sau cuvintelor spuse în treacăt
în locul acela în care nimic nu seamănă
cu lumea în care trăieşti
şi te-ntrebi şi cât din tine e viu
şi cât mai e de murit
aşa... cu aerul unui om rătăcit
pe singurul drum de lumină
ce-ncepe uşor... să se-ntunece
 
 
Autopsia luminii
 
deschid ochii...
înc-o zi ce urmează să treacă
fără surle şi trâmbiţe
clipesc autopsia primei raze de soare
descopăr un întuneric mai viu
şi mai dens
decât cadavrul nopţii de ieri
şi toate cuvintele sunt încolonate
într-o rutină funestă
şi toate secundele gâlgâie
prin clepsidra inimii mele
 
citesc...
ceea ce-au scris şi alţii despre cancerul minţii
ca despre-o iubire exagerată de sine
ce ţine de la degetul mare
şi până la ultimul suflu pe care nu vrem
să-l mai dăm celorlalţi
 
învăţ...
să trăiesc între două respiraţii profunde
între bătăile unei pendule
cu preinfarct la ora exactă
 
închid ochii...
înc-un vis mai puţin
 
 
Inimă cu perucă
 
cuvintele sunt decoraţii obţinute
în războaiele minţii
şi fiecare-şi construieşte-o legendă
în jurul propriului nume
şi fiecare-şi dă întâlnire cu moartea
cel puţin o dată în viaţă
rupând o legătură romantică de lungă durată
cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte
şi ochii lui Dumnezeu care sunt peste tot
şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă
şi cauţi soluţii inovatoare
să te ascunzi mai bine în tine
până şi inima ta poartă perucă
până şi pentru călătoria din vise
ai nevoie de ghid
 
 
Rătăcit prin subteranele minţii
 
îţi voi zice în cât mai puţine păsări posibil
cât de negru e cerul spre care privesc
îţi voi zice cum îmi trece-amintirea prin faţă
ca o pisică neagră şi scuip
şi fac trei paşi înapoi
îţi voi zice cum se deposedează iubirea de arme
şi cum veşnicia devine o afacere cu fântâni
în care se spală banii murdari
îţi voi zice cum a intrat un fir de nisip
în ochii timpului şi cum a lăcrimat pe ascuns
îţi voi zice cum cei mai buni prieteni
vin în vizită cel mai puţin
îţi voi zice cum prin subteranele minţii
Dumnezeu se balansează pe un hamac plin de stele
îţi voi zice cum locuim unii-ntr-alţii
fără niciun motiv de a rămâne o secundă în plus
îţi voi zice în cât mai puţine păsări posibil
cât de negru e cerul spre care privesc
şi cât de dor îmi era de zidul acela
la care morţii nu mai sunt plânşi
 
 
Casa de la marginea apei
 
dacă n-ar fi vântul şi valurile
de-o frumuseţe tragică
sau luciul pe care barca îl tulbură
doar cât să-l răsfeţe
dacă n-ar fi stuful
la buzele căruia peştii bătrâni
aşteaptă nada pescarului
dacă n-ar fi femeia
care-şi ridică bluza încet
de cealaltă parte a lacrimii
lăsând privirii doar semnul din naştere
ca o hartă spre inima ei
dacă n-ar fi casa de la marginea apei
cu pereţii proaspăt văruiţi
în culoarea celor patru anotimpuri
de singurătate
dacă n-ar fi toate acestea
la ce-aş mai visa?
 
 
33 bis
 
şi viaţa mea cealaltă
să o slăvesc – mă-nvaţă,
cu mască mortuară
cu faţă şi postfaţă.
 
oriunde deschid cartea
e-o inimă ce bate,
cuvintele înoată
prin marea de păcate.
 
pe foaia numărată,
identic şi cu bis,
se săvârşeşte-o crimă
şi cine-a fost ucis?
 
ajuns după milenii
tot la aceeaşi treaptă,
îmi regăsesc Golgota
în vorba înţeleaptă.
 
şi vezi, tu, frate geamăn,
din pântecul de mamă,
tu eşti de-a pururi tânăr
şi nu vom fi de-o seamă,
 
iar eu ce mi-s de după
scăpata răstignire,
îmi otrăvesc cuvântul
ca să îţi dau de ştire :
 
pe foaia numărată
identic şi cu bis,
va curge veşnic - Styxul
şi-o să mă-nec în vis.
 
 
Repedencet
 
în fiecare zi
când deschid ochii mă-ntreb
eu ce caut aici?
şi merg pe drumul spre job
care este drumul spre casă
şi merg pe drumul spre casă
care este drumul spre job
şi toate zilele trec repedencet ca un convoi
către repedenceata mea moarte
 
 
Întru marea împărăţie a cuvântului
 
parcă aş avea două cordoane ombilicale
unul la fiere şi unul la cap
şi prin ele mă hrănesc cu toate durerile
cu toată otrava şi înjurăturile lumii
şi când voi ajunge la cer
şi se va rupe apa născătoarei mele de poezie, singurătatea
atunci voi fi cu adevărat fericit
ca un nou venit întru marea împărăţie a cuvântului
ce-nvaţă să meargă de-a buşilea
până când va sta drept şi tăcut
ca o cruce răstignită pe om
 
 
Rastel cu lacăt la gură
 
şi ţi se spune că viaţa-i o luptă
şi-ţi numeri zi de zi armele
acelaşi număr de oase aşezate frumos
în acelaşi rastel îmbrăcat în piele
şi cu lacăt la gură
aceleaşi gânduri şi aceleaşi cuvinte
într-un regulament al ordinii interioare
învăţat pe dinafară
şi vine clipa şi vine clipa neaşteptată
când trupul se vinde pe mai nimic necunoscutului
şi sufletul tău rămâne atât de singur
atât de singur că nu mai ştie
pe ce lume se află
 
 
Poezie bilingvă
 
este o zi când poezia aşteaptă
într-o staţie de metrou, în autobuz
într-o maşină rămasă în pană, pe o bancă în parc
lângă fântâna publică, în vechiul port
în bazilica doamnei noastre
este o zi când poezia aşteaptă
să-mpartă o masă frugală cu un poet flămând
venit de undeva de departe
este o zi când poezia aşteaptă sub o umbrelă
privind spre culisele unei furtuni
spre nu ştiu ce lizieră a gândurilor
este o zi, este o noapte părăsită de vise
este eroarea zilei de ieri
este o despărţire fără cuvinte
cu strângeri de mână, cu mănuşi elegante şi fine
ca pielea unui animal mort
je suis parti, je suis parti, je suis parti
nu-mi opri acest val ce se-nalţă
ca un tsunami şi curge
prin venele mele
priveşte, citeşte şi nu m-atinge
nu-mi da verdicte, nu-mi spune mie
ce-i rău şi ce-i bine
eu sunt zeul cuvintelor mele
eu sunt crucea  mormântului meu
eu sunt politica inimii mele
eu sunt monarhia absolută a gândurilor mele
şi şi şi
şi aşa mai departe
 
este o zi când se construieşte o casă
în arborele vieţii mele
am mâinile reci
este o zi când statuia din marmură
vrea să evadeze din om
je suis parti, je suis parti, je suis parti
nu-mi ţine umbra de vorbă
nu-ţi sparge oglinda
nu arunca după mine cu cioburi
nu încerca să mă cumperi
cu treizeci de-arginţi
eu sunt al nimănui şi al tuturor
şi fără să mă vând
pentru nimic în lume
şi şi şi
este o zi când poezia aşteaptă să fie scrisă
pe altă limbă şi mă-ntreabă
străinule, tu din ce ţară vii?
 
 
Abatorul minţii
 
tu nu-nţelegi
eu sunt deja acolo cuvânt cu cuvânt
şi-aştept fără să ştiu exact
cât durează dezlăcrimarea
şi dezosarea dorinţelor
din abatorul minţii
 
 
Procesiunea cuvintelor
 
trois fois le loup chanta dans la gorge
de l`homme - Pierre Morency
 
eram atât de departe de mine însumi
ca un spânzurat de umbra sa
ştiam că timpul nu vindecă răni
pe fundul clepsidrei se află doar nisip mişcător
eram atât de departe de mine însumi
ca o repetiţie lipsită de sens
învăţam să mă-nvăţ cu orele-n care
zilele poartă mănuşi
eram un poet
urmând procesiunea cuvintelor
uneori viaţa este un şir luuung de păsări
spuneam
eram atât de departe de mine însumi
ca de la cer la pământ
învăţam să mă-nvăţ cu orele-n care
zilele poartă mănuşi
undeva cocoşul cânta şi nimeni
nu cunoştea pe nimeni
 
 
Zidul casei mele
 
o cărămidă aici, o cărămidă dincolo
şi zidul, undeva, în imaginaţia mea
şi mâinile deschid o fereastră
sub care pământul se iarbă
şi flori de nu-mă-uita
şi plec pe drumul de ţară
şi-o biserică din nimic se înalţă
şi-o poartă se bate singură...
poate... că bate doar moartea în ea
şi fumul iese dintr-un horn fără casă
nu-mi pasă, acoperişul e putred de nori
şi sper să mai plouă din pod
cu îngeri şi zbori... şi zbori, iubito
şi zbori de nu-mă-uita
 
 
Dependent de a nu fi
 
hainele
se dau jos din cuier
să mă-mbrace
pantofii se leagă frumos la şireturi
cheia se-nvârte în broască
lumina se stinge
uşa uşor se deschide
întunericul vrea să mă dea afară din casă
trăieşte, îmi spune, trăieşte
şi eu, cel care... zi de zi
se lasă scris
de amantele sale
privesc spre toate nimicurile astea
aşezate într-o ordine sfidător
de firească
şi le zic să se ducă dracului
şi gerul îmi pune flori la fereastră
şi cerul îşi cerne încet cocaina
 
 
Închisoare pe viaţă
 
quand il dort
il nage entre deux eaux – Pierre Morency
 
 
îmi petrec zilele
condamnat la închisoare pe viaţă
şi inima-şi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice
îmi petrec zilele
într-un război de insurecţie
în care toate aceste cuvinte se aliniază
ca nişte armate tăcute
şi luptă împotriva destinului
îmi petrec nopţile
în nu ştiu ce lume dintre lumi
în nu ştiu ce bizarerie freudiană
şi-acolo mă-ntâlnesc cu eu cel care
îşi petrece moartea
visându-se viu
 
 
Singurătate la extreme
 
la extremele singurătăţii
se aflau cele două jumătăţi ale mele
şi undeva, la mijloc
lamele buzelor tale
îmi decupau inima
 
atunci, jumătatea mea stângă
a strigat la jumătatea mea dreaptă
cu jumătate de gură
vino la loc
vom rămâne fără jumătate de inimă
şi ochiul meu stâng
se uita la ochiul meu drept
şi palma mea dreaptă
se-ntindea spre palma mea stângă
şi jumătăţile mele săreau într-un picior
la fel cum jucam şotronul în tinereţe
cu inima mea de piatră
 
 
Recycle bin
 
să faci bungee jumping
în infern
agăţat de cordonul ombilical
 
să fii un călugăr cu net
într-un marsupiu
de fibră optică
 
să fii părăsit de şansa
redenumirii
refolosirii retroiubirii
re re re
 
nu şterge acest poem
 
dă-l mai departe
 
 
Am rupt o foaie de hârtie...
 
dintr-un caiet
dintr-un oarecare caiet
am rupt o foaie de hârtie
după ce am lăsat-o plină de semne
am strâns-o în palme cu ură
şi mi-am îndreptat privirea spre coş
şi parcă...
şi parcă ceva
ca un foşnet de frunze
ca strigătul unui copac trecut
prin nu ştiu câte fierăstraie şi prese
şi parcă ceva îmi spunea
să nu mă grăbesc
şi-atunci… am desfăcut încet-încet
acel cocoloş de hârtie
şi... înăuntru
iubita mea stătea
cu capu-ntre genunchi
şi plângea
 
 
Ca şi când
 
simt ceva inspiraţie-acum
ca şi când universul ar vrea să-mi intre prin pori
ca şi când trupul este pământ
ce-aşteaptă să fie însămânţat de cuvinte
ca şi când pielea devine o scoarţă
braţele-crengi şi degete-frunze
simt aşa un vânt cum adie
ca şi când o femeie-şi desface
bluza de viţă-de-vie
lăsându-mă să-i culeg strugurii
cu buzele-presă
simt ceva inspiraţie-acum
ca şi când inima mea se-ascunde
pe câmpul cu flori de mac
şi tac şi respiraţia grea taie lemne
şi fruntea topeşte zăpada
şi urmele mă urmăresc pretutindeni
ca şi când viaţa este un cerc vicios de urme
ca şi când orologiul de pe perete
aşteaptă să-mi fac procesul conştiinţei
simt ceva inspiraţie-acum
ca şi când vidul îşi trage drogul
de pe linia vieţii
 
 
Mai respiră
 
mai respiră mi se spune
şi tot respir de o viaţă
mai trăieşte şi tot cred că trăiesc
mai iubeşte şi asta mă doare cel mai tare
pentru că nu ştiu de unde să-ncep
şi când să termin
mai respiră mi se spune
şi tot respir ca-necatul
privind la lumea de-acolo de sus
spre nu ştiu ce Dumnezeu al peştilor
şi vine moartea ca un pescar
ce-şi întinde plasele
mai respiră mi se spune
şi mă rog să fiu pasăre
şi să zbor
zborul la care peştii visează
zbătându-se-n barcă
mai respiră mi se spune
deschide gura încet ca o inimă
lipsită de sânge
m-a-i-r-e-s-p-i-r-ă
 
 
Fabrica de poezie
 
sunt o fabrică de poezie
şi nimeni nu va fi dat vreodată afară
chiar dacă Dumnezeu mai face pe şeful
şi vrea să-l citiţi pe ionuţ caragea la normă
vă spun este atât de greu să fii o fabrică de poezie
să fii tot timpul în pierdere
să munceşti peste program
şi alţii să te şi fure
aceleaşi maşini învechite
acelaşi voit defazaj
aceleaşi norme de protecţie
învăţate pe dinăuntru şi pe dinafară
aceleaşi accidente premeditate
aceleaşi asigurări moştenite de alţii
sunt o fabrică de poezie
şi nimeni nu va fi dat vreodată afară
 
 
Mireasma lui Dumnezeu
 
Azi, Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad
Sângele se răşină, ţi se lipeşte de palme
Verdele vieţii înţeapă
Durerile-s calme şi globuri mici
Pământeşti
Strălucesc cu altă culoare
Printre stelele cerului
Ţi se pare că Eşti şi adie o boare
De însingurare
Azi, Dumnezeu are un moment de răgaz
Pentru cei care sunt aflaţi la necaz
Pentru cei care-au uitat
Să mai spere… la zile şi nopţi
La iubiri efemere
Azi, de Crăciun, va renaşte Iisus
Azi, ţinem cu toţii privirile-n sus
Cu ruga pe buze, să cadă o stea norocoasă
S-avem ceva de-ale gurii pe masă
S-avem poezie şi vin de butuc
Să bea şi cei ce s-au dus şi se duc
Acolo, departe, să colinde în Rai
Acolo, şi tu, Iubito, erai şi ai coborât
Pe Pământ doar o dată.
 
 
Actor de pantomimă
 
aş vrea să fiu un prunc furat de vise,
să aibă raiul porţile deschise,
aş vrea să-mi bată Dumnezeu la uşă,
aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă.
 
i-aş cere umbrei să rămân pe drumuri,
fără iubiri şi dâre de parfumuri,
i-aş cere şi femeii inocenţa,
i-aş cere şi pedeapsa şi clemenţa.
 
nu vreau să văd cum viaţa se destramă
şi să rămân un colţ din pentagramă,
nu vreau să fiu actor de pantomimă,
nu vreau să dau pe viaţă o centimă.
 
 
Întotdeauna oameni
 
întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte
şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult
întotdeauna privim mai departe
şi reuşim să fim cu-atât mai departe
de noi înşine
întotdeauna sperăm la ceva mai bun decât azi
şi mâine vom fi căutători de comori în trecut
întotdeauna facem aceleaşi greşeli
şi găsim întotdeauna o scuză:
a greşi e omeneşte şi totuşi
întotdeauna ni se arată o cale spre adevăr
şi cochetăm mereu cu minciuna
întotdeauna suntem romantici
şi până la urmă ne plictisim de atât romantism
şi suntem pragmatici până la
înalta trădare
ne vindem sufletele şi ne culcăm pe laurii
nimicniciei
 
întotdeauna fugim
de ceea ce ne poate atinge
de ceea ce ne poate face mai slabi
întotdeauna ne este frică de moarte
şi frica ne taie elanul în mici respiraţii
întotdeauna muncim
peste programul lui Dumnezeu
întotdeauna spunem întotdeauna
şi niciodată nu încercăm
să fim veşnici
 
 
Testamentul din fiece zi
 
eu nu mă grăbesc
dar poezia mă grăbeşte pe mine
scriu aşa de nebun de parcă mi-aş scrie
în fiece zi testamentul
lasă-mă să-mi trag răsuflarea
nu mă ţine în lanţuri nu mă ţine în braţe
nu mă ţine cu pieptul deschis
nu face din inima mea o fântână
pentru toate zburătoarele
alungate de secetă
nu face din inima mea cuib
pentru cucul ce-a fost dat afară
din singurul ceas
spânzurat de pendulă
nu face din inima mea o chilie
şi nici un azil de bătrâni
lasă-mă să-mi trag răsuflarea
lasă-mă să privesc lumea cum trece
prin faţa mea
poate că cineva îşi va aduce aminte
de prima iubire
 
 
Vacanţa mare
 
aştept să mor ca un copil ce-aşteaptă vacanţa
să merg la furat de mere
de sărutări şi de Eve
şi printr-un lan de grâu
pân` la brâu
s-alerg după nori
cu zmeie prinse de sfori
luuuuungi
cât toate vieţile de pe Pământ
 
 
Eroica
 
aici e linişte şi nu adie
nici o pală de vânt
norii sunt prinşi în cârlige
din când în când o pasăre trece
la fel de tăcut
ca şi o lacrimă pe obrazul mortului
în spatele ei o dâră albă se destramă încet
sufletul vrea să mai tragă de timp
 
iarba-i uscată şi totuşi
e drumul spre casă
plantele mor, peştii mor, păsările mor
animalele mor şi nimeni nu aude nimic
cineva i-a pus tăcerii cătuşe
cineva se crede Dumnezeu
şi ascultă Eroica
 
 
Mai bătrâni cu o moarte
 
nu ne putem imagina ceva
ce nu există deja
o aducere-aminte
ca o lacrimă întoarsă
din ochiul unui copil rătăcit
în maturitate
o mână de oameni cuprinsă
într-o mână de pământ
o umbră
crucificată pe-o cruce
de lumină
o seară în care cu toţii murim
şi ne trezim mai bătrâni
cu o moarte
şi totuşi şi totuşi există ceva
ce trebuie întotdeauna iubit
fără să ne imaginăm cum arată
acest Dumnezeu cu chip
de-mprumut
 
 
Moartea-şi pune o dorinţă
 
corpul meu...
se lasă pradă nimicului înconjurător
şi merg pe stradă ca un câine fără stăpân
implorând hingherii lui Dumnezeu
să-mi ecariseze gândurile
 
acesta nu este râsul meu
măsor trecătorii cu mecanica fină
a muşchilor feţei
acestea nu sunt mâinile mele
doar nişte bestii îndrăgostite de flori
aceasta nu este viaţa mea
în care moartea-şi serbează
din secundă-n secundă
ziua de naştere
şi dintr-un singur suflu stinge
nenumărate lumânări
punându-şi singura
şi cea mai perversă dorinţă
să fie iubită fără constrângeri
 
 
Tatăl meu, Dumnezeu
 
mi-l imaginam aşa pe Dumnezeu
ca pe-un bărbat robust
trecut de puţin peste şaizeci de ani
cu părul alb şi mustaţă
spunând mereu bancuri despre fericire
mi-l imaginam aşa ca pe-un tată
care niciodată nu lua moartea în serios
şi voia să iasă la pensie
să vadă lumea în lung şi în lat
după ce-şi răstignise o cruce
în fiecare braţ
după ce-şi purtase copiii în cârcă
asemenea unui gigant suportând
pe umerii săi cerul
şi toată necuprinderea lui
după ce-şi ţinuse femeia în puf
şi verigheta pe deget
mi-l imaginam aşa pe Dumnezeu ca pe-un bătrân
singur şi frumos în singurătatea lui
privind undeva, spre niciunde
căutând acel cuvânt
de la care-ncepuse tot nimicul ăsta
cu pene de struţo-cămilă
 
 
Transplant de inimă
 
şi chiar dacă trupul se-mbolnăveşte
şi simţi fiecare celulă cum moare
inima ta încă mai bate
obsedată de timp
obsedată de iubiri trecătoare
obsedată de propriul ecou
inima ta bate de până şi morţii se scoală
bate precum femeia bate covoare
bate precum copilul bate mingea în zid
bate şi tot se bate cu pumnii în piept
bate pentru o cauză pierdută
bate aşa de nebună
oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul
tăcerea şi tot universul?
oare câte bătăi de inimă
au bătut la poarta ta
şi tu n-ai răspuns
ai lăsat doar uşa crăpată
spre nu ştiu ce paradis
în care nu voi fi niciodată...
 
 
Nunta de argint
 
mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite
şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit?
şi îmi răspund mirate, cu genele lipite:
noi suntem tot aicea, tu însă ai murit…
 
ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca?
de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după?
de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca
şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?
 
mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
şi ele mă întreabă… şi nu vreau să le mint;
de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,
voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.
 
 
Picnic la marginea drumului
 
venim de departe
fiecare din direcţii opuse
şi facem picnic la marginea drumului
îţi prezint credincioasa mea umbră
îmi prezinţi nevăzuţii tăi îngeri
îţi scoţi desaga cu prescură
îmi scot inima din piept
şi o privesc în palmele tale
cum bate, cum bate
 
toate drumurile
duc la răstignirea pe cruce
 
plecăm mai departe
fiecare în direcţii opuse
tu te ridici la cer
eu mă cobor în pământ
aşteptând învierea
 
pe crucea mea se răstigneşte
prezentul
 
pe crucea ta se răstigneşte
iubirea
 
 
Bătrânul Matrioşka
 
cel de-acum eşti chiar tu
bătrânul Matrioşka
în tine se află atâtea păpuşi
cu chipul de ieri
şi dacă-nchizi ochii
vei fi şi tânărul
şi copilul care merge de-a buşilea
şi fetusul
în care sufletul orfan
şi-a găsit casă