« Home

 

Ionuţ Caragea - "Absenţa a ceea ce suntem" (selecţie revizuită)

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
Omul păianjen
 
să te agăţi de un gând ca de un colac de salvare
atunci când toate apele cresc şi cerul
are culoarea înecului
 
să te agăţi de proiecţia eului
ce-ţi întinde o mână
din dimensiunea iluziei veşnice
 
şi să nu ştii cine salvează pe cine
 
să fii omul păianjen agăţat de razele soarelui
prinzând în culori rogvaiv
speranţele oamenilor
şi lacrimile creatorului aflat
în stare de faliment
de la atâtea vieţi neprofitabile
 
să nu-ţi trezeşti păsările din tine
te vor lăsa fără anotimpuri
şi inima ta va rămâne
doar un cuib părăsit
 
să fii un gardian al spiralei
din capcana viselor
 
 
Poemul fără de sfârşit
 
sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi
şi scriu poemul fără de sfârşit
poemul trist al stepelor
şi morilor de vânt
poemul beznelor intrate
în rutină
 
cât de greu este să-mbătrâneşti
departe de tine însuţi
fragedă vârsta primului strigăt
fragedă iarba cosită
mirosul
moartea ne ia pe toţi
cu frumosul
 
sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi
şi scriu poemul fără de sfârşit
poemul trist al muţilor cu geamăt în surdină
poemul trist al orbilor ce n-au văzut lumină
poemul la care numai moartea are drepturi de autor
 
 
Patruzeci de zile
 
nimic nou sub Soare
doar o umbră descheiată la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
o umbră fără glas, fără nume
o umbră rătăcită prin lume
căutând un om descheiat la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
 
un om care trecuse cu o zi înainte
prin răspântia viselor
un om care vărsase o lacrimă
la troiţa umbrelor
 
 
Inventarul sentimentelor
 
şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor
toate lucrurile sunt în ordinea firească
a suferinţei
 
viaţa este un strat subţire de pământ
sub care morţii se pot întinde cât vor
 
morţii dedesubt, viii deasupra
 
şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor
toate lucrurile sunt în ordinea firească
a suferinţei
 
viaţa este o apă curgătoare
aruncă o piatră în apă şi ascultă
numele celui ce urmează să moară
 
pietre la fund, pietre la mal
 
şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor
toate lucrurile sunt în ordinea firească
a suferinţei
 
viaţa este cât vezi cu ochii
norii, soarele, stelele, cerul şi luna
 
oamenii dedesubt, zeii deasupra
şi o pasăre oarbă
cu ciocul încovoiat
spre propria inimă
 
 
Marea singurătate a zborului
 
adevărata lume este a celor singuri
ştii şi totuşi te pierzi în mulţime
mergi lovindu-i cu umerii
pe toţi ceilalţi
şi nimeni nu-şi ridică
perechea ascunsă de aripi
poate că lumea este toată a ta
a celui rătăcit printre oameni
şi cine să zboare
şi cine ştie calea
spre marea singurătate a zborului?
 
 
Filozofia chibritului
 
viaţa unui băţ de chibrit
constă în arderea lui
când îşi dă flacăra
unei ţigări cu sufletul risipit
în cercuri
 
 
Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi
 
să simţi cuvintele cum muşcă din carne
cu dinţii lor ascuţiţi
şi numai sângele tău
să le aducă mai aproape de suflet
 
de unde veniţi, voi, cuvintelor
din ce masonerie a nopţii
din ce magie albă a zăpezilor veşnice
din ce inimă cu obloanele trase
din ce desagă cu dorinţe spuse în van?
 
să simţi cuvintele, toate cuvintele
rămase pe drumuri
strivite de paşi, înghiţite de umbre
să simţi toate cuvintele ascunse de gura lumii
ascunse de nevoile imperative
ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi
 
 
Soarele mort
 
mais c`est dans la tendresse d`une première pluie
que nous mourrons
                        Marie-Claire Blais
 
inima-mi bate în ritmul unui cortegiu funebru
merg pe aceeaşi stradă
acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci
undeva, departe, se aude un cântec de jale
soarele mort
soarele mort şi păsări stau de priveghi
 
ce lume este asta îmbrăcată cu haina pe dos
ce lume este asta în care timpul
învaţă să meargă în cârje
ce lume este asta în care nevoia de somn
este nevoia vitală de a muri o dată pe zi
vise, ce vise străine mai bat la porţile întredeschise
ce cuvinte, ce cuvinte, domnule poet
inima mea se umple de frumuseţea unor cuvinte
la fel cum coşciugul se umple
de frumuseţea unui mort
 
merg pe aceeaşi stradă
acelaşi drum spre casă cu scleroză în plăci
 
 
Mormânt acoperit de flori
 
chiar şi pentru o secundă
m-ai pus acolo pe talerul inimii tale
chiar dacă eram un cuvânt
o poezie
sau un mister
m-ai pus acolo pe talerul inimii tale
şi ai simţit primejdia
dragostea mea ucigătoare de tihnă
dragostea mea apocaliptică
tu nu voiai să fii cucerirea războaielor mele
nu erai marginea de vis unde
îmi vindeam lacrimile morţilor
pentru o picătură de sânge
doar pentru o picătură de sânge
ce păcat, o zei, ce păcat
am devenit prieten cu privirea
fără tânguirea privirii
am devenit prieten
cu ceea ce-mi viscoleşte sufletul
ca o armată de corbi
ce păcat, o zei, ce păcat
am devenit cuvântul şi doar cuvântul
care-mi permite neîncetat să mă rog
la mormântul meu acoperit de flori
 
 
Lacrima mortis
 
 
ce doare mai tare ca lipsa durerii
doi ochi se bat pe o lacrimă
rămasă neplânsă
 
 
Drumul pierzaniei
 
nu e durere mai mare ca naşterea
să mergi pe drumul pierzaniei
cu martori la fiece pas
 
 
Oaselor, oaselor, frigului oaselor
 
priveşte atent prin transparenţa moale a cărnii
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent prin păienjenişul venelor înfometate
adevărul aparţine doar oaselor
priveşte atent şi lasă atingerile
să rabde de singurătate
din pământ ne naştem
în pământ ne întoarcem
adevărul aparţine doar oaselor
 
şi toate cuvintele
din măduva roşie a imaginaţiei mele
şi toate cuvintele pe care le-am pus
pe catapeteasma durerii
îţi rămân mărturie
adevărul aparţine doar oaselor
 
vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte
până vei învăţa să taci
adevărul aparţine doar oaselor
oaselor, oaselor, frigului oaselor
 
 
Metastaza zăpezii
 
aici fiecare poet îşi are propria identitate
cu palmele ca nişte frunze de arţar
în culorile verii indiene
cu metastaza zăpezii în suflet
cu Dumnezeu aflat prea departe
în timp ce frigul arctic
îşi agaţă sutana la uşi
 
orbesc de atâta zăpadă, orbesc
şi tot ce-mi rămâne este marea mea cea neagră
ca un corb cu gingii însângerate
ca un corb cu lacrimi în ochi
zburând în fiecare seară la marginea viselor mele
redându-mi vederea de-altădată
 
aici fiecare poet îşi are propria identitate
nici măcar vinul nu mă mai lasă
să mă pierd în apoteoza delirului
nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici
nici măcar pozele cu iubirile
pe care le-am zidit în poeme matusalemice
nimic, nimic, nimic
 
încet, încet, metastaza zăpezii
mă transformă într-un om trist de zăpadă
căruia nicio primăvară
şi nicio zi de doisprezece aprilie
nu-i va topi zâmbetul lipsă
 
 
Ivan poetul
 
moartea îmi spune să scriu testamentul
eu scriu poezii
îmi spune că nu se face aşa
eu fac pe prostul
moartea vine în cartea mea
o las să termine
şi-o-nchid între coperţi
 
plictisit de atâta viaţă
mă citesc şi aflu
că mi-a murit moartea
 
 
Glezna unei metafore
 
nu vrei să mă cauţi prin sertarele
unei aduceri aminte
scrisorile în care-ţi spuneam
de străzile încurcate cu alţi trecători
scrisorile în care-ţi spuneam
de iedera timpului
umbrind ferestrele viselor
nu vrei să ştii cine sunt
şi câte flori în poeme ţi-am dat
şi câte virgule am şters între aşteptările noastre
şi câte cuvinte am sărutat
până la glezna unei metafore...
 
 
Căutându-te
 
departe şi mult prea departe
iluzii în carcera timpului
atâtea forme ale absenţei
îmi bat la porţile
închiderii-n sine
 
departe şi mult prea departe
eternitatea deja a trecut
în Care de foc
lăsând în urmă pulberea de stele
spre care privesc mereu
căutându-te
 
 
Rendez-vous pe falezele eternităţii
 
bărbatul din tine se iubeşte cu femeia din mine
s-au spus multe poveşti despre cei ce ne locuiesc
dintotdeauna fără să spună nimic
bărbatul din tine se-mbată adesea, scrie poeme
filozofează, fumează, visează
femeia din mine iubeşte ploile
e plecată de-o viaţă la cules de îngeri
şi tot cu mâinile goale
îşi acoperă sânii…
 
mi-am petrecut o viaţă prin elegiile morţii
ispitit de corbi, de nevroze, de plumb
de mucegaiul florilor
 
şi niciodată, dar niciodată
n-am murit îndeajuns astfel încât
femeia din mine să fie liberă
să se-ntâlnească pe falezele eternităţii
cu bărbatul din tine
 
 
Unison
 
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea când sufletele noastre
erau la unison
când amândoi eram un singur poet
pe care nicio viaţă de pe pământul acesta
nu-l poate cuprinde într-un singur trup
 
ceva din noi va rămâne aici
prin cărţile mele
ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui
când noi ne vom ridica la pătrat
Noi² în aceeaşi ridicare la cer
 
aceeaşi sacralizare-a cuvintelor
oricât de banale ar fi
cuvintele
există şi un rai al cuvintelor
există şi o iertare a tuturor injuriilor
 
nu mi-a fost teamă să cred că există
ceva mai mult decât mine
şi tocmai de aceea
voi iubi necuprinsul începând
cu atingerea ta
 
şi tu îţi vei aduce aminte
şi tu, şi tu, şi tu
de clipele-acelea când sufletele noastre
erau la unison
două inimi într-o inimă singură
şi două vieţi şi două morţi în aceeaşi criptă
 
mă opresc şi nu mă opresc
 
 
Monarhia fluturelui
 
fluturele
polenizează lumina
stelelor
 
viaţa se naşte
dintr-o bătaie de aripi
 
larvele-n cocon
aşteaptă primăvara
eternităţii
 
 
Absenţa a ceea ce suntem
                      
mai întâi oamenii şi apoi profeţiile lor
suntem ceea ce suntem şi totuşi căutăm un răspuns
nu credem în alţi dumnezei, în alţi dumnezei nu credem
mai întâi oamenii şi apoi profeţiile lor
 
tot ce atingem pare străin
firească atingerea, străin sentimentul
nu credem că este ceva mai străin decât noi
nu credem în fapte şi totuşi nimic
din gânduri nimicul
 
nu credem în alţi dumnezei, în alţi dumnezei nu credem
ne doare absenţa a ceea ce suntem
 
 
Filozofia durerii
 
durerea, mai filozofică acum
îmbătrâneşte odată cu mine
nu are frăgezimea în care să urle
sau plânsul acela naiv
 
durerea, mai filozofică acum
iubeşte odată cu mine
încă mai iubeşte odată cu mine
şi încă mai iubeşte odată cu mine
împarte himere, împarte aceeaşi tristeţe
duel în faţa oglinzii în faţa
acestui poem lipsit de speranţă
 
durerea, mai filozofică acum
vorbeşte cu cât mai puţine cuvinte
mai singură, tot mai singură
şi mai stăpână pe sine
 
durerea priveşte în jos
în Cer durerile niciodată n-ajung
 
 
Trăiesc în lumea imaginaţiei mele
 
trăiesc în lumea imaginaţiei mele
născut, nu făcut, e rodul suferinţei, cuvântul
trăiesc în lumea imaginaţiei mele
născut, nu făcut, e rodul suferinţei, cuvântul
 
două lumi şi o singură inimă
o bătaie aici, o bătaie dincolo
 
trăiesc în lumea imaginaţiei mele
cuvântul desparte o mare de sânge
promis e tărâmul, promisă tăcerea
nimic nu ne ia cu mâna durerea
doar moartea, doar moartea, doar moartea
 
cu toţii ne spunem: trăieşte prezentul
profită de viaţă, căci viaţa e scurtă
cu toţii ne ţinem cu mâna de burtă
şi râdem, dar cine va râde la urmă mai bine
ca moartea, ca moartea, ca moartea
 
trăiesc în lumea imaginaţiei mele
născut, nu făcut, e rodul suferinţei cuvântul
trăiesc în lumea imaginaţiei mele
născut, nu făcut, e rodul suferinţei cuvântul
 
două lumi şi o singură cale
un pas înainte şi doi înapoi
 
cuvântul desparte o mare de sânge
promis e tărâmul, promisă tăcerea
nimic nu ne ia cu mâna durerea
la capăt de vene se află mormântul
la capăt de vene se află mormântul
la capăt de vene se află mormântul
 
 
Cer fără scări
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca înecatul la suprafaţa apei
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
 
poţi să priveşti aşa la Cer
ca la o ţesătură fină de stele
cu care moartea-ţi acoperă ochii
nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână
 
şi mai poţi să priveşti aşa la Cer
ca la tavanul vecinului de deasupra
care se uită la tavanul vecinului de deasupra
 
Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj
într-un Cer fără scări
 
 
Albastru infinit
 
doi fraţi trăiau nedespărţiţi
de o bună bucată de vreme
aveau aceeaşi inimă albastră
şi acelaşi sânge albastru
aveau aceeaşi privire albastră
şi aceleaşi lacrimi albastre
aveau aceeaşi iubită albastră
şi acelaşi Dumnezeu albastru
doi fraţi trăiau nedespărţiţi
de o bună bucată de vreme
şi, într-una din zile, unul din fraţi
spuse cu jumătatea de gură a celuilalt
suntem prea mari noi doi pentru o singură viaţă
şi prea morţi pentru o singură cruce
şi atunci unul din fraţi
îşi luă asupra sa păcatul de a fi om
 
 
Poezie narcisistă
 
se privea în faţa oglinzii
oglinjoară, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?
un pic de fard, un pic de rimel
oglinjoară, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?
dar oglinda avea pe buze tăcerea aceea
care răzbate până dincolo de pereţii inimii
care condamnă gândurile la moarte
 
şi atunci se tăie pe faţă
pe rânduri, pe cuvinte
până când rămase doar semnul de-ntrebare
privindu-se-n oglindă mirat
de propria cocoaşă
 
 
Cele două ruperi de ape
 
mama apucase să-mi spună că dacă ar fi născut altcândva,
altcineva mi-ar fi luat locul
(Adrian Lesenciuc)   
 
cineva aşteaptă să-mi ia locul
să-mi calce pe urme
să-mi respire aerul
să simtă lumea asta prin toţi porii
să plângă şi să zâmbească
şi mai ales să iubească
 
eu n-am vrut să aştept
m-am aruncat cu capu-înainte
între cele două ruperi de ape
ale celor două mame
mama mea viaţa
şi mama mea moartea
 
şi am urlat tatălui nostru care le este în primăveri
sfinţească-se numele florilor sale
să mă lase să scriu aşa precum trăiesc
şi să trăiesc aşa precum scriu
 
astfel încât să nu-mi ia nimeni locul
şi să mă ridic la înălţimea marelui
cuvânt din ceruri
 
 
Să fii poet
 
să fii romantic şi să fii un martir,
să fii apatic şi să fii în delir,
să fii ruşinea încercată pe dos,
să fii degeaba şi să fii cu folos.
 
să fii pervers din exces de pudoare,
să fii timid şi să dai din picioare,
să fii creştin şi să-njuri dumnezeii,
să fii dorinţa şi chinul femeii.
 
să fii ascet şi să umbli prin lume,
să fii sărac şi cu multe volume,
să fii iubit şi să fii împotrivă,
să fii frumos şi urât deopotrivă.
 
să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,
să fii damnat şi să speri veşnicia,
să fii bolnav şi să vrei să te doară,
să fii poet şi poeţii să moară.
 
 
Poemul care se scrie singur
 
să stai în faţa paginii albe
şi să nu ştii
cu ce cuvânt să începi
 
să aştepţi
la fel cum piatra aşteaptă
trecerea râului
la fel cum aerul aşteaptă aripa
la fel cum lumina aşteaptă ochii
să o poarte prin lume
la fel cum respiraţia aşteaptă sufletul
la fel cum lacrima aşteaptă
durerea
la fel cum strigătul aşteaptă ecoul
să spargă pereţii inimii
să aştepţi cortegiul funerar al cuvintelor
să treacă, să treacă şi-n urmă s-apară
poemul care se scrie singur
poemul care te vindecă de moarte
 
 
Poemul fără nume
 
poetul într-o zi se gândea
ce nume să-i pună poemului
ce urma să vină pe lume
Maria, Gheorghe, Ioana, Dumitru, Camelia...
niciunul nu îi plăcea
voia ca poemul să aibă puterea
să strige în numele cuvintelor sale
Andrei, Carmen, Florin, Victoria, Mircea...
poetul scria şi tăia, scria şi tăia
până când rămase fără nume
şi-i puse poemului o stea
apoi închise ochii
şi steaua se ridică la cer
 
 
Sfârşitul lumii?
         
Să fie oare scopul vieţii
Un rendez-vous imaginar
În care inimile noastre
Să nu mai bată în zadar?
 
Să fie viaţa doar un cumul
De vicii, spaime şi erori?
Să fie moartea izbăvirea
Celor mai buni dintre actori?
 
Sfârşitul lumii ne aşteaptă?
Atâta doar ne-a mai rămas?
Stăpâni pe-atâtea cunoştinţe,
N-avem ieşire din impas?
 
Am tot iubit pe apucate
Şi ne-am gândit doar la prezent,
Justificându-ne întruna
Comportamentul indecent.
 
Ne-am denigrat contemporanii
Şi am uitat tot ce-a trecut.
Tot ce-a trecut o să revină
Cu fiecare început…
 
 
Micul arhitect
 
Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect,
Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.
 
Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,
Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.
 
Construiesc paradisul, paradisul pierdut,
Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oamenii mei!
 
 
La ce bun?
 
la ce bun e omul, dacă nu învie
fără judecată aspră şi târzie?
la ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă,
dacă nu găseşte către cer o treaptă?
 
la ce-s bune toate, cele trecătoare,
dacă nu se ştie pentru ce se moare,
pentru ce speranţe, pentru ce iluzii...
reveni-vei oare ca să tragi concluzii?
 
ne jurăm iubire, fără de adio,
la ce bun e timpul ce va risipi-o?
ne dorim destinul, ca pe-o escaladă...
cui i-e dat să urce, cui i-e dat să cadă?
 
la ce-i bună groapa, dacă ţine rece
şi prin faţa crucii nimenea nu trece?
la ce-i bun oftatul, ca o rugăminte?
unde-i adevărul? cineva ne minte...
 
 
Adevăr lipsă
 
m-am întâlnit cu adevărul
după ce l-am alergat ca Ahab prin oceanele lumii
m-am întâlnit şi-am vrut să-i înfig harponul adânc în inimă
 
adevărul mă privea cu ochi blajini
înghiţind tone de adevăruri minuscule
un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri
lăsate de izbelişte
un adevăr care devenise un monstru
 
nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului
trăind în adevăr, murind în adevăr?
 
adevărul mă privea cu ochi blajini
înghiţind tone de adevăruri minuscule
 
eu priveam adevărul
cu ochiul lipsă
 
 
Butonul pe care scrie moarte
 
Fericirea, un destin cu mai multe butoane
Ce vrei să fii, unde vrei să ajungi şi cât de repede
Însă n-avem atâtea degete şi nici atâta răbdare
Alegem ceea ce ni se pare mai simplu
Mai pe înţelesul nostru
Mai practic
 
Moartea întârzie
Îşi trimite durerile să inspecteze terenul
Îşi pune umbrele să numere paşii greşiţi
Totul este calculat începând de la primul strigăt
Şi până la ultima zbatere
Prin vene circulă
Un trenuleţ cu misivă
Fără opriri şi fără abatere
 
Te priveşti în oglindă
Frumoasă această închipuire din spatele
Atingerii reci
Şi dacă paradisul e o lume-n oglindă?
Te uiţi mereu, te vezi şi niciodată nu treci
 
Viaţa arde ca un fitil
Moartea trage încet din ţigară
Stăm cu degetul apăsat pe buton
În inima noastră se construieşte o gară
 
 
A fi sau a nu fi poezie
 
poezia este sculptura. zace într-un munte de cuvinte.
poezia este pictura. o lacrimă într-o mare de culori.
poezia este muzica. o notă pe registrul inimii.
poezia este lutul în mâinile olarului.
poezia este dragostea. odată ce iubeşti,
vei iubi pentru totdeauna.
poezia este strigătul unui bolnav
pe patul de moarte.
poezia este trista despărţire
sau întâiul sărut.
poezia vine, pleacă şi-n rest amintiri.
poezia este tot ce ne-nconjoară,
tot ce este în noi
şi tot ce rămâne.
poezia este mântuire, dumnezeire,
posedare şi exorcizare.
poezia este blestem şi surghiun.
poezia este crucea poetului
şi drumul Golgotei.
poezia este ţigara ce-ţi arde plămânii
sau paharul de vin pe care-l bei
de unul singur.
poezia, să crezi şi să nu te prefaci că scrii poezie.
să renunţi la viaţă şi să fii veşnic
un cuvânt pe buzele celorlalţi.
 
 
Limba poetului şi ceasul poliglot
 
ceasul ştia trei limbi
de circulaţie universală
le vorbea pe toate trei deodată
fără să le-ncurce
poetul ştia doar o limbă
pe care ceasul n-o înţelegea
limba care apăruse
înainte ca ceasul să fie ceas
înainte ca orele să fie ore
înainte ca minutele să fie minute
înainte ca secundele să fie secunde
 
într-o zi ceasul a stat
hotărât să înveţe
dar limba poetului o luase cu mult înainte
dincolo de ore, dincolo de minute
dincolo de secunde
dincolo de orice aşteptare
 
degeaba ai stat ceasule
degeaba ai stat
 
 
Autopsie
 
poemul stătea lungit în faţa cititorilor
ce-l tăiau cu sânge rece
şi-i căutau prin măruntaie
cauza scrisului
 
unii mai sensibili se ţineau cu mâna de nas
alţii vărsau de la distanţă din lipsă de ocupaţie
 
undeva din umbră creatorul privea
fiecare metaforă era înlăturată cu grijă
analizată pe toate părţile
 
cât a fost în viaţă n-au dat un ban
l-au lăsat să sufere de foame şi singurătate
şi totuşi el spunea mereu că-i fericit
 
poemul stătea lungit în faţa cititorilor
dezgolit de sensuri
scobit de cuvinte...
 
 
Cel mai prost poem din lume
 
nimeni, niciodată n-a dorit să îl scrie
chiar dacă merita şi el să vină pe lume
slab, mic, fără biografie
ceilalţi să-l strige:
Prostule, taci!
te privesc poemele bune
manierate, frumos îmbrăcate
de familie nobilă
titlu
studii, burse-n străinătate
mai multe limbi, critici, televiziune
Prostule, taci!
 
astfel, clarvăzător
încă din mitra ideii
cel mai prost poem din lume
aştepta şi tot aştepta
să-l aducă la viaţă
cel mai prost poet din lume!
 
 
Poemul peste aşteptări
 
nu, nu, nu este vorba de voi cei care
aţi vrea să fiu la picioarele voastre
ca o umbră înlănţuită, ca un cerber dresat
înghiţind pământul
 
nu este nici o psihodramă şi nici o demonstraţie de forţă
oglindă îmi sunt cuvintele peste aşteptările
lungi şi chinuitoare
 
erau vremuri când credeam în Sibilla
Merlin, Nostradamus, când Sodoma şi Gomora
erau leagănul tinereţii mele imaginare
când jocurile imitau perfect realitatea
mai ţii minte? de fiecare dată ne întorceam acolo victorioşi
după atâtea şi atâtea eşecuri
 
acum mi se spune că toate lucrurile au un inevitabil sfârşit
un termen la care să-mi raportez existenţa
undeva prin decembrie
singur mi-am ridicat durerile treaptă cu treaptă
tot mai sus şi de ce?
zborul este al păsărilor
şi fericirea a celor care uită
 
aşteptările mi-au adus speranţa
speranţa, aşteptarea calmă, autoironică
drumul Golgotei era mai scurt decât drumul mâinii
la dumicatul de pâine
un dans lasciv de metafore
 
poemul era mereu peste aşteptări
într-un spaţiu crepuscular
în care plonjam euforic
abisal mă hrăneam
din aceeaşi felie de întuneric trăgeau Dante, Poe
Baudelaire, Bacovia
timpul părea un intestin cadaveric
în care germinau cunoştinţe
 
acum mi se tot spune să cred în lumină
să merg pe dârele ei ca un orb
 
 
Prăpastia dintre Backspace şi Enter
 
inflaţie de sentimente, inflaţie de oameni
inflaţie de îngeri, inflaţie de zei
inflaţie de inflaţie
 
şi ce mai rămâne, dacă nu cuvântul
de care tragem cu dinţii
lingou de 24 carate
 
cuvântul pe care-l întoarcem pe toate părţile
ca pe un nou-născut
învăţându-l să vorbească
să meargă, să iubească
pentru ca să moară
odată cu prima şi întâia prezicere
tu eşti cuvântul purtat pe buze,
cuvântul purtat pe aripi de vânt
cuvântul pe valuri, cuvântul pe urmele trecerii
trecerii, trecerii, trecerii...
 
s-au scris atât de multe despre multe şi toate la un loc
multe sunt puţine, toate sunt una şi singura despărţire
ca o absurditate pusă cu ştreangul la gât
spune adevărul, neadevărule
spune cu cine te-ai culcat de fiecare dată
când te căutam prin speluncile
imaginaţiei
 
inflaţie de viaţă, inflaţie de moarte
inflaţie de frumuseţe, inflaţie de speranţe
inflaţie de destine
 
inflaţie de tehnologie, zilnic privesc
prăpastia dintre Backspace şi Enter
 
inflaţie de cer, inflaţie de păsări cu o singură aripă
inflaţie de roţi cu o singură spiţă
inflaţie de tânguiri luminoase
inflaţie de toate lucrurile
purtând numele marii inflaţii
 
 
Ah, viaţă…
 
ah, viaţă, oamenii sunt tot mai departe de mine
şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte
privind mai de sus, tot mai de sus
ceea ce-am fost şi nu voi mai fi
 
dorinţele mele se îndeplinesc
cu preţul pe care nu l-am ştiut
şi numai menirea de a duce la capăt ofranda
propriului suflet
mă lasă să respir
şi numele meu, da, numele meu
nu-l mai pot ţine-n frâu
mi-a luat-o lacom înainte
cucerind redute, înalte redute
 
cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere
nici nu mai ştiu de ce mă bat şi mă bat de ce
de o parte şi de alta a baricadei
sunt jumătăţile mele
aruncându-şi vorbe de-ocară
 
Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie
că încă-l iubesc, din când în când îmi face
un semn discret cu coada ochiului
femeia pe care-o visez
oricum nu există
 
incompatibil cu lumea
mă gândesc deseori la cei ce s-au dus
înainte de vreme
la cei ce s-au răzbunat pentru harul
cu care au fost înzestraţi
la cei care-au ajuns în azil
fugind de umbra geniului
ce-i poseda mai rău ca satana
nu există cale de mijloc
nu există întoarceri
chiar dacă mă amestec din nou în mulţime
 
ah, viaţă, mergi şi lasă-mă-n urmă
ce-ţi pasă de mine, nu vreau să ajung
acolo unde timpului i se face lehamite
de nefireasca sa trecere
nici moartea nu stă pe loc      
se-ntoarce-n sicrie anchilozată de spate
 
ah, viaţă, oamenii sunt tot mai departe de mine
şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte
privind mai de sus, tot mai de sus
ceea ce-am fost şi nu voi mai fi
 
 
Colecţia de fluturi
 
deseori mă inspir din ceea ce spun oamenii
şi spun ceea ce oamenii au nevoie să inspire
 
oricâte măşti strălucitoare ne-am pune
n-o să ne luminăm niciodată la faţă
 
nu este o problemă să înfrângi ego-ul
ci unde îi îngropi cadavrul
 
nu există metaforă mai frumoasă
ca adevărul gol-goluţ
 
chiar dacă sărutul
e cursul de predare a unei limbi străine
şi coincidenţa
destinul privit prin ochii altuia
 
chiar dacă-n colecţia de fluturi
sunt îngeri pentru toate zilele
 
 
Poem cu efect întârziat
 
mă întreb cum aş putea salva lumea
şi întorc cuvintele pe toate părţile
căutând soluţia
 
timpul trece
soarele bântuie ca un strigoi la fereastră
luna coboară ca un pirat de pe corabia nopţii
 
poate că moartea trebuie să bată darabana
în piepturile noastre
poate că iubirea trebuie legată la ochi
şi pusă cu faţa la zid
trageţi până rămâneţi
fără inimi
 
trageţi o linie mai adâncă
decât linia vieţii
şi faceţi socoteala sângelui
până la ultimul cent
 
cuvintele ard cu fitil
oamenii fug cât mai departe
de locul exploziei
 
 
Şi te închini
 
prostia nu-i o armă, e scutul de oţel,
toţi sfinţii în cazarmă te-aşteaptă la apel,
durerea nu-i o cale, de nu ştii să o porţi,
bei vinul din pocale şi îi jeleşti pe morţi.
 
ideile-s corupte, cuvintele-s murdare,
iubiri cu haine rupte, atac şi apărare,
o viaţă-ntâmplătoare nu-ţi va grăbi clemenţa,
de cauţi ajutoare, te bântuie... demenţa.
 
trecutul te inspiră, prezentul te-amăgeşte,
când firul se deşiră, durerea-i ca un cleşte,
te-ntrebi ce o să vină, ce vine nu contează,
pe dâre de lumină credinţa delirează.
 
ehei, umanitate, a câta oară scriu
cuvinte aruncate ca lutul pe sicriu?
durerea nu-i o cale, de nu ştii să o porţi,
bei vinul din pocale şi iar te-nchini la morţi.
 
ce tristă este viaţa, poetu-i încă viu…
sau întrupează umbra a celui ce-o să fiu?
 
 
Tu eşti tu?
 
ce este mai tragic să uiţi
ultima dată când ai făcut dragoste
sau ultima dată când ai făcut dragoste
cu o poezie?
 
fără să vorbesc de minciuna pe care
ai trăit-o încât ai ajuns
să crezi cu disperare în ea
 
formele amăgitoare
cuvintele mulate perfect pe obsesii
timpul care muşcă din carne
ca un câine turbat
 
ce poţi ţine minte?
pipăitul sau gustul?
ochii sau bătăile inimii?
vocea?
 
ea a fost prima femeie din viaţa ta?
el a fost primul bărbat?
 
ea a fost poezia ta?
ele au fost cuvintele tale?
 
tu eşti tu
venind din ce direcţie?
 
 
O durere celebră
 
o durere celebră
este tot ceea ce iubeşte o persoană celebră
este tot ceea ce îi este permis
să atingă şi să păstreze
numai pentru sine
 
durerea celebră nu te înşală niciodată
este mereu acolo când ai nevoie de ea
nu trebuie să o strigi, să o cumperi
trebuie doar să îţi aduci aminte
 
ea este durerea sufletului tău
investiţia cea mai de preţ
din buzunarele
întâmplărilor zilnice
mărunţişul pe care-l strângi
până când trupul tău se va sparge
ca o puşculiţă grasă
 
ea este lacrima ascunsă
care curge din ochiul închis
focul mocnit
pe care arunci din când în când
câte o speranţă ca pe un lemn putred
 
ea şi doar ea îţi este fericirea
singurul lucru pentru care se mai merită
să o iei de la capăt
 
 
Poet prin lumea orbilor
 
la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical
şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă
singur prin gura cuvintelor mele
 
am învăţat să merg ca un baston
prin lumea orbilor
 
când m-am oprit
mi-am privit narcisist propria creaţie
într-un ochi
într-un ochi de apă
 
...am plecat înaintând
prin propria viaţă ca un poet
împotriva curentului
căutând sursa inspiraţiei mele
 
voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date
şi să trăiesc din nou tăcerea
ca pe un ritual de împerechere
cu eternitatea
 
 
Aştept răspunsul...
 
De cine fug? Nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative :
De unde vin? De ce-am venit?
 
Şi cine oare să-mi răspundă?
Vorbesc cu umbra şi... nimic.
Aştept minunea, o secundă
Mă-nvaţă cum să tac şi tic.
 
De ce ezit, de ce m-aş duce
Să caut, poate, un răspuns?
Şi mortul spune de sub cruce:
- Nici pe la mine n-a ajuns!
 
De cine fug? Nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative
Şi mă opresc. De ce-am fugit?
 
 
Guru amnezic
 
secundele s-au adunat într-o sectă
condusă de un guru
amnezic
 
traficant de nisip
în spaţiul îngust
al clepsidrei
 
secundele s-au adunat
ca morţii-n cimitir
aşteptând numărătoarea
inversă
 
degeaba
 
o nouă istorie începe
istoria clepsidrei
pe jumătate plină
de lăcomia unui guru
amnezic
 
 
Inimă de poet
 
mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti
decât să trăieşti cu regrete tardive
mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei
decât să-ţi vinzi sufletul
pentru o stare de bine
doar pentru o stare de bine
 
poetul tot poet rămâne
şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte
sau exilat departe pe o insulă pustie
poetul tot poet rămâne
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil
 
căci asemenea unei plante fără lumină
în trupul omului fără dragoste
creşte o mătrăgună
înveninându-i sângele
 
numai cine cunoaşte singurătatea
va stăpâni cuvântul
numai cine cunoaşte durerea
va stăpâni timpul
numai cine greşeşte şi recunoaşte
îşi va primi iertarea
 
nu, nu, aceasta nu este o poezie
şi nici o lecţie de viaţă
 
este oglinda
în care se priveşte un poet
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil
 
 
Ceva din mine caută ceva
 
Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută oamenii.
Bine că am ce alege.
Ceva din mine caută lumina, ceva caută întunericul.
Bine că pot arde, bine că mă pot stinge.
Ceva din mine caută liniştea, ceva caută larma.
Bine că există cuvântul.
Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea.
Bine că există cerul.
Ceva din mine caută ceva din tine.
Bine că există iubirea.
Ceva din mine caută adevărul, ceva caută minciuna.
Bine că există cugetul.
Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul.
Bine că există ceva care caută ceva.
Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută alinarea.
Bine că există lacrima.
Ceva din mine caută fericirea.
Bine că există speranţa.
Ceva din mine caută agonia, ceva caută extazul.
Bine că mai pot să respir.
Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu,
ceva îl caută pe diavol.
Bine că am în cine să cred şi de cine să mă lovesc.
Ceva din mine caută uitarea, ceva caută amintirea.
Bine că mai există visele.
Ceva din mine caută o secundă, ceva caută un minut,
Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,
Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,
Ceva caută mereu ceva.
 
 
Colecţionarul poemelor de unică folosinţă
 
aş fi vrut ca Dumnezeu
să petreacă ceva timp şi cu mine
să ne întâlnim într-o bună zi pe stradă
el să mă bată cu palma pe umăr
ce faci, prietene?
apoi să fumăm o mahorcă
să bem un pahar
să stăm de vorbă cu orele
despre femei
să cădem beţi pe sub mese
el poate să se prefacă
apoi dimineaţa să mâncăm o ciorbă de burtă
acrită cu oţet
la nota de plată
să fie totul trecut în contul lui
cu promisiunea unei rugăciuni de mulţumire
şi în clipa de pe urmă
să ne dăm mâinile bărbăteşte
să ne strângem în braţe
şi să ne ţinem minte
pentru totdeauna
 
oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă
aduc pe undeva cu Dumnezeu
îmi lipsesc îmbrăţişările lor
strângerile de mână
dar mai ales privirile
 
de la o vreme îmi bat amintirile în cuie
sunt colecţionarul poemelor
de unică folosinţă