« Home

Ionuţ Caragea - "Eu la pătrat" (poeme în vers clasic, ediţia a doua adăugită)
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

Aprecieri despre aforismele lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
Editura Fides din Iaşi a publicat în 2020 un nou volum semnat de Ionuţ Caragea, intitulat "Eu la pătrat. Ediţia a două adăugită". Este o antologie de 164 de pagini care cuprinde 107 poeme în vers clasic scrise în perioada 2006-2020. Prefaţa: Maria-Ana Tupan. Postfaţa: Theodor Codreanu. Coperta şi ilustraţia modificată: Ionuţ Caragea & Janos Miklos.  Ilustraţia originală: "Ascension - Ghost Constellation" (http://suirebit.deviantart.com/art/Ascension-Ghost-Constellation-558950560), de Tiberius Viris (www.tiberius-viris.com). Redactorul cărţii a fost Dumitru Scorţanu, directorul editurii Fides.

Pentru comenzi: editura Fides (editura_fides@yahoo.fr).
 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
 
Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei.
Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.
 
     (Ionuţ Caragea în antologia „În aşteptarea păsării”, 2015)
 
 
 
„A gândurilor urme...”
Ipostaze actuale ale discursului sapienţial
 
            „Covorul rulant ţesut la scară planetară” de Ionuţ Caragea, catalogat de amatorii de taxinomii, fie ca scriitor născut pe planeta Google, fie ca lider al ultimei generaţii, şi-a luat zborul în al treilea an al noului mileniu, pornind de la o margine de mare sfinţită de popasul silit al poetului Ovidiu, şi s-a pogorât în Canada, unde poetul a fost naturalizat ca cetăţean în 2008, şi de unde a revenit în urmă cu câţiva ani în prima patrie, dar la Oradea, în colţul nord-vestic,  diametral opus Constanţei natale.
            Conectivitatea, nevoia de interrelaţionare cu confraţii literaţi, dar şi cu membrii unei umanităţi universale, l-au situat pe Ionuţ Caragea în câmpul unor multiple apartenenţe: membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru onorific al fundaţiei Maison Naaman pour la Culture din Liban, membru al Elis – Reţeaua românilor remarcabili din lume, membru de onoare  al Asociaţiei internaţionale de paradoxism, membru al organizaţiei culturale Diversité Artistique din Montréal, membru al organizaţiei culturale Poetas del Mundo din Chile, autor internaţional, tradus în limbile engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză.
Dacă nu i-am cunoaşte opera, am putea citi în această expansivitate statutară comportamentul unui ambiţios. În realitate, este vorba de ceva înrudit cu pateticul îndemn ”only connect” din romanul Howards End de E. M. Forster, prin care comuniunea spirituală – afectivă şi culturală – este opusă societăţii consumiste, a lanţurilor hoteliere şi comerciale, adunând în acelaşi spaţiu fizic vieţi anonime, atomice, alienate. Din acest mediu hipertehnologizat, de smartphones şi tablete, ar dori poetul să-şi salveze semenii, cărora li se adresează cel mai adesea în discursul sapienţial (fiind antologat şi premiat, în ţară şi în străinătate, pentru creaţii de gen) al parabolelor cristice, din care şi împrumută imagini cu întregul lor câmp conotativ: trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem/ al acestei lumi/ există un început la care puteţi fi părtaşi/ prin renunţarea la voi/ în favoarea celorlalţi/ este atât de simplu totul încât îmi vine/ să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele/ albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald/ bobului de grâu. Umanitatea profană, analfabetă cultural, îi pare o zilnică apocalipsă, imaginea poetului împresurată de tropi livreşti, inspirată poate chiar de Cartea Vieţii, Cartea Mielului şi Cuvântul ca o spadă cu două tăişuri din Revelaţia Sfântului Ioan, revenind obsesiv ca o cale spre redempţiune.
Spre deosebire de colegii de generaţie, Ionuţ Caragea nu practică în mod deliberat şi ca semn de recunoaştere intertextualitatea, devenirea sa atipică şi originalitatea părându-i atuurile cele mai importante într-un inventar al calităţilor personale, dar darul înnăscut pentru exerciţiul tiparelor prozodice este, fără îndoială, dublat de o cultură literar-lingvistică ce-i îngăduie inteligente reflecţii asupra naturii limbajului şi capacitatea de a practica un tip de discurs după toate regulile generice: tiparul numerologic caracteristic Renaşterii (333 aforisme), forma de dialog a unui discurs cu scop revelatoriu (din tradiţia medievală şi barocă) în care şi-a turnat romanul autobiografic şi de formaţie intitulat Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!, combinaţia de aforism, exortaţie, paradox şi parabolă ca elemente caracteristice ale discursului sapienţial şi paraenetic, folosirea dezinvoltă, fără perceptibil efort, a unor tropi dificili precum antonomasia – substituirea reciprocă a unui nume propriu cu unul comun (sau cu o perifrază), pentru îmbogăţirea paletei imagistice – şi poliptotonul – cascade de forme înrudite ale unor cuvinte cu rădăcini comune, prin care se creează o atmosferă unitară sau se potenţează un mesaj prevenitor către o umanitate rătăcită, de genul epistolelor apostolice, sau epanodos (reluare a cuvintelor în ordine inversă) pentru a sugera, de exemplu, închiderea în sine a iernii bacoviene, lipsite de transcendenţă (afară ninge rar şi rar afară ninge), la care accesul e mijlocit de focus imaginarius şi cărţile născute din acesta.
            Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, el ar descoperi canale comunicante cu reţeaua de profunzime a acelui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. Ionuţ Caragea se doreşte şi el un eu exponenţial, un Eu la pătrat, un tensor de energie capabil să se ridice pentru a întâlni câtul operaţiunii inverse prin care Dumnezeu este redus la sfinţi – ”rădăcina divinităţii”. Această matematică insolită ar face posibil barbilianul joc secund prin care poetul imită creaţia divină a universului material pe care îl întoarnă în spiritualitate.
            Deşi practică dezinvolt tipare prozodice clasice, ritm şi rimă, Ionuţ Caragea nu îşi priveşte poemele ca pe nişte forme fixe, de sine stătătoare. Textul e doar o partitură ce îşi aşteaptă interpretul, deoarece doar în actul lecturii se înfiinţează  (ipostaziază) ce a fost scris. În Covorul magic de cărţi, ni se pare că auzim chemarea însufleţită a prinţului din Mistreţul cu colţi de argint pentru a descoperi o lume mirifică dincolo de cotidianul tern. Dacă în poemul lui Doinaş transcendenţa e posibilă prin plonjonul în trop (şi luna sclipea ca un colţ de argint), indiferent de dispreţul obtuz al slujitorului faţă de donquijotismul celui ales, poetul epocii post-Barthes este intens conştient că Autorul nu se poate împlini decât prin Cititor. Absenţa receptării reduce sensul figurat la litera moartă, cu sens pur denotativ: poetul îşi puse cărţile/ scrise, chiar de el, la picioare;/ împreună formau un covor/ pregătit, prin lume, să zboare.// apoi le spuse şi celorlalţi:/ - veniţi, e un covor fermecat,/ dacă ştiţi pe de rost un poem,/ vă va duce spre locul visat!// ceilalţi au venit, dar tăceau,/ privind spre covor cu regrete,/ nu ştiau nici măcar un cuvânt,/ chiar de-aveau mobil şi... tablete.// iar câţiva, de frustrare-au călcat/ pe covor, ştergându-şi pantofii;/ nu aveau nevoie de pilde,/ urau versul şi filozofii.// aşa, covorul magic de cărţi/ nu putea deloc să mai zboare,/ a rămas un covor ordinar,/ călcat de netoţi în picioare.  Ca o trezire dintr-un vis frumos este frustranta şi degradanta regresiune a limbajului figurativ în regim denotativ, literal – în limbajul tribului. Copilăria este o vârstă a imaginaţiei, eul de atunci trăind cu convingere povestea naşterii sale din lupoaica legendară, capitolină. Între timp, mitul s-a destrămat în fiara desemnată de cuvânt şi restituită haitei silvestre.
            Viaţa ca o călătorie într-o barcă fragilă evocă imediat sonetul Passa la nave mia (189) de Petrarca, comparaţia evidenţiind schimbări ce ţin de epistemologia vremii mai curând decât de principii poetice. Petrarca se plânge că greutăţile vieţii îi pun în pericol raţiunea şi arta, într-o polaritate a fiinţării fizice şi în ordinea subiectivităţii. Pentru Ionuţ Caragea, care a mai prins secolul lui Karl Popper, există trei nivele ontologice: acela al materialităţii existenţei sale cuprinse în antonomasia trupului ca „fregată de oase”, al subiectivităţii (tendinţa inimii slăbite de încercări de a evita efortul exemplar), dar şi un al treilea nivel, al artefactelor care sunt deopotrivă materialitate şi idealitate. Țărmul făgăduinţei nu este, ca la Petrarca, un port simbolic, ci textul, poemul, destinaţia mallarméană a existenţei ce sfârşeşte în carte: pluteşti graţioasă, fregată de oase,/ pe apele scurse din pântec de mamă/ şi-n zări, o făptură, pe valuri stâncoase,/ născută din neguri, în cântec te cheamă.// sfidând depărtarea, o altă poruncă/ desferecă vântul: să mergi împotrivă!/ şi inima sclavă renunţă la muncă,/ fregată de oase pluteşti în derivă.// de sus, dintre vele, se vede pământul,/ o plajă-nsorită cum ţi se promise/ de Cel ce îţi spuse, prin semne, cuvântul.../ fregată de oase pluteşti către vise. (Fregata de oase).
            Al. Cistelecan are, fără îndoială, dreptate, atunci când, în prefaţa romanului autobiografic mai sus amintit, remarcă frecvenţa pasajelor autoreflexive în care poetul se prezintă ca un ales asaltat de semne ale unei realităţi secunde, transcendente: „o biografie în care „semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate momentele de cotitură sau criză. Ionuţ Caragea e, din această perspectivă, un bun cititor de semne, pe care, ce-i drept, le şi caută, le şi invocă, dar care i se şi oferă ori de câte ori el stă într-o răscruce existenţială […] un sentiment de elecţiune”. Statutul ontologic al acestei panoplii imaginare este însă mai puţin teofanic cât simbolic, figurativ, un poem precum Sânge, de exemplu, în care culorile evocă diferite concepte şi imagini (uneori suprapuse, de exemplu, sângele roşu simbolizând deopotrivă iubirea erotică, frăţia de cruce şi euharistia cristologică) părând o variaţiune în marginea Sonetului Vocalelor de Rimbaud.
            Nu aventurile limbajului sunt însă subiectul acestui demers poetic. Caragea îi examinează modul de articulare, relaţiile logice (subiect/predicat), funcţiile sintactice (adverb/complement), valenţele figurative (adjectiv/ epitet), dar orizontul poeziei este dincolo de toate acestea, este un edificiu în care trăirile şi memoriile specific umane sunt zidite având ca liant sângele (epifania spiritului) poetului. Este o poetică a întrebărilor esenţiale, dintotdeauna, despre condiţia umană (de unde venim, cine suntem, unde mergem?), pe care şi le-au pus oamenii din Biblie, Milton sau Gauguin. Poezia este întrebare asupra anxietăţilor noastre – de cine fug? Nu răspunsul, care rămâne enigmă, contează, ci chiar interogaţia ne defineşte ca spirite superioare: De ce fug? De ce nu accept lucrurile aşa cum sunt?
            Finalul satiric al unei cărţi scrise în stil clasic este, fără îndoială, în spiritul poeticii curentului. Cu remarcabilă ingeniozitate, poetul compune un Pamflet intitulat Analfabetism literar, în care fiecare strofă este alcătuită din cuvinte care încep cu o anume literă din alfabet. Reducând limbajul la semn, literă, care nu are sens (unitatea minimală înzestrată cu sens e morfemul), poetul face un portret reducţionist al corespunzătoarei sărăcii culturale/ spirituale a epocii contemporane. Tot minimală este şi înlocuirea relaţiilor logico-semantice cu simple juxtapuneri de cuvinte, dar care alcătuiesc registre stilistice capabile să redea registrul – major/ minor – unei întregi epoci. De exemplu, pentru litera Q, sunt alese două seturi antagonice de cuvinte: pe de o parte, cultura armonioasă a quadrivium-ului scolastic medieval, esenţa unui lucru (quidditas), cele patru voci ale artei armoniei, secolul luminat al Italiei quattrocento; pe de alta, bâlbâielile, simulacrele şi neantul epocii virtuale, în care poetul-gazdă rosteşte un ironic “bun-venit”: quadrivium quadrofonic,/ quattrocento quidditate,/ ă-uri â-uri ăialalţii/ westernuri world-wide-web... welcome.
           
Maria-Ana Tupan în prefaţa volumului Eu la pătrat, ed. Fides, 2017
  
 
Abis
 
noi din abis venim
şi în abis trăim
şi în abis ne-ntoarcem
când credem că murim
iar gândul o scânteie
şi dragostea văpaie
ne luminează calea
 
abis, abis, abis
eşti lacrimă şi vis
eşti sânge şi eter
etern şi efemer
eşti vid atemporal
şi dor transcendental
 
nu ponegriţi abisul
acolo e răspunsul
la marile-ntrebări
acolo se conjugă
tot felul de-ntâmplări
acolo e salvarea
acolo e misterul
abisul este-o casă
mai mare decât cerul
 
abis, abis, abis
infern sau paradis?
depinde cum privim
şi cum ne adâncim
depinde ce dorim
şi cum le potrivim
depinde ce-am uitat
şi ce mai vrem să ştim
 
nu ponegriţi abisul
acolo e fiinţa
ce râde în oglindă
cu braţele deschise
dorind să ne cuprindă
acolo e amorul
în starea cea mai pură
acolo este frigul
ce poate fi căldură
 
abis, abis, abis
ambiguu şi precis
permis şi interzis
te-aştern în manuscris
şi fără compromis
eu te iubesc
abis
 
abis, abis, abis
 
 
Actor de pantomimă
 
aş vrea să fiu un prunc furat de vise,
să aibă raiul porţile deschise,
aş vrea să-mi bată Dumnezeu la uşă,
aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă.
 
i-aş cere umbrei să rămân pe drumuri,
fără iubiri şi dâre de parfumuri,
i-aş cere şi femeii inocenţa,
i-aş cere şi pedeapsa şi clemenţa.
 
nu vreau să văd cum viaţa se destramă
şi să rămân un colţ din pentagramă,
nu vreau să fiu actor de pantomimă,
nu vreau să dau pe viaţă o centimă.
 
 
Ademenirea morții în poem
 
cu moartea m-am obișnuit
și s-o accept a fost cam greu,
doar prin dureri m-a pregătit
și nimicind în jurul meu.
 
orice aș face, e-n zadar,
cu moartea nu poți să te pui,
o s-o primesc ca pe un dar
venit din lumea nu știu cui.
 
voi scrie, totuși, un poem,
cu gândul la al meu trecut,
și-n el pe moarte am s-o chem
ca să-i arăt ce am pierdut.
 
tu, moarte, chiar nu simți nimic
din tot ce am iubit cândva?
n-ai vrea să simți și tu, un pic,
cum bate-n pieptu-ți inima?
 
n-ai vrea frumos să-ntinerești
și să atragi prin chipul tău?
n-ai vrea, candid, să ne iubești,
lăsând deoparte tot ce-i rău?
 
hai, moarte, în al meu poem!
renunță la al tău trecut!
cu nerăbdare eu te chem
în noua viață ce-a-nceput!
 
 
Adio, nemurire
 
Privesc pe întuneric cum flacăra se stinge,
Adio, tristă viaţă, să ne murim cu bine,
Dar văduva cea neagră se pare că nu vine,
La poartă-mi bate iarna cu patimă şi ninge.
 
Privesc în depărtare, se troienesc speranţe,
Adio, nemurire, e ocupat mormântul,
Voi rătăci prin viaţă, să-mi regăsesc cuvântul
Şi să-mi clădesc poemul întâii cutezanţe.
 
Privesc în mine însumi cum sufletul se zbate,
Adio, izbăvire, sunt blestemat de soartă
Şi soră mi-este iarna înfăţişată-n poartă,
În casă intră frigul şi-l recunosc drept frate.
 
 
Afară ninge rar
 
afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă,
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.
 
afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.
 
afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii, şi tremură şi dracii,
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.
 
 
Alabastru
 
nu mă compar cu anticii coloşi  
când mă cuprinde cerul sub axile;
cioplesc în alabastru un cuvânt,  
trei sute au murit la Termopile.
 
nu mă răzbun pe zeii furioşi
când mă cuprinde dorul de sibile;
cioplesc în alabastru un cuvânt, 
trei sute au murit la Termopile.
 
nu mă închin la regii nemiloşi
chiar de rămân cu negru în pupile;
pelerinaj prin viaţa de apoi,
trei sute au murit la Termopile.
 
 
Arta este Dumnezeu
 
când un pictor vede o culoare
cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.
 
când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.
 
când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.
 
când poetul scrie-o poezie
într-un dor de maxim apogeu,
tot ce se aşterne pe hârtie
este scris de bunul Dumnezeu.
 
 
Aştept răspunsul...
 
De cine fug? Nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative:
De unde vin? De ce-am venit?
 
Şi cine oare să-mi răspundă?
Vorbesc cu umbra şi... nimic.
Aştept minunea, o secundă
Mă-nvaţă cum să tac şi tic.
 
De ce ezit, de ce m-aş duce
Să caut, poate, un răspuns?
Şi mortul spune de sub cruce:
- Nici pe la mine n-a ajuns!
 
De cine fug? Nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative
Şi mă opresc. De ce-am fugit?
 
 
Avem nevoie?
 
avem nevoie de cuvinte
atunci când spunem rugăciunea?
vrem Dumnezeu să ne alinte
dacă-l cinstim cu plecăciunea.
 
avem nevoie de durere,
până la sânge de adâncă?
în viaţa asta răul piere
numai în sufletul de stâncă.
 
avem nevoie de credinţă?
cine mai crede în iubire?
iubirea noastră-i o sentinţă
primită-n dar, la despărţire.
 
avem nevoie de iertare?
regretele sunt prea tardive,
de fiecare dată doare
şi vom găsi alte motive.
 
avem nevoie să fim oameni
sau vom rămâne doar primate?
nici nu mai ştii cu cine semeni
iubirea-n cartea de bucate.
 
avem nevoie de minciună
pentru-a trăi într-o idilă?
atunci când fulgeră şi tună
ne vom trata cu o pastilă.
 
avem nevoie de iluzii
în drumul scurt spre nemurire?
hai să ne facem doar perfuzii,
să fim drogaţi cu fericire!
 
avem nevoie de cuvinte
pe crucile din cimitire?
poate ne vom aduce-aminte
când moartea ne va da de ştire
 
...şi ne iubi-vom în tăcere.
 
 
Azi iarba creşte-creşte
 
azi gânduri se înfruntă
în coliseul morţii
 
azi pleata e căruntă
şi iarba nu-i cosită
 
privirea ta senină
apune istovită
 
miros de naftalină
în cimitirul vesel
 
prăpastia adâncă
vrea să imite cerul
 
şi iarba creşte-creşte
adoarme temnicerul
 
sub talpa ta pământul
nu se bătătoreşte
 
azi carnea nu e carne
şi florile nu-s flori
 
arhanghelii durerii
te vor lăsa să zbori
 
 
Baba-oarba
 
bruma bătrâneţii nu-ndoaie copacii
cum îndoaie omul până la pământ,
însă-i taie fierul şi pe ei, săracii,
când le vine vremea să intre-n mormânt.
 
dalta bătrâneţii nu ciopleşte-n piatră
cum ciopleşte-n omul tânăr şi frumos;
pântecul de stâncă va fi loc de vatră
pentru oseminte fără de folos.
 
umbra bătrâneţii nu cunoaşte nume,
dar le recunoaşte după calendar;
zile după zile, în întreaga lume,
joacă baba-oarba şi dă moartea-n dar.
 
 
Bună ziua, lume!
 
bună dimineaţa! - bună regăsire!
bună ziua, mamă! - singura iubire.
bună seara, tată! - sfat la consfinţire.
noapte bună, viaţă! - bună, nemurire!
 
sărut-mâna, mamă! - tu m-ai mângâiat.
sărut-mâna, tată! - tu m-ai educat.
sărut-mâna, buno! - tu mi-ai spus poveşti.
bunul meu din ceruri - tot cu mine eşti!
 
fie-ţi viaţa lungă! - nu privi în pungă!
fie-ţi viaţa faină! - nu privi la haină!
fie-ţi viaţa bună! - nu râvni la Lună!
fie-ţi viaţa raiul! - leapădă vătraiul!
 
ce mai faci, vecine? - mulţam de-ntrebare!
unde mergi, străine? - nu vrei o gustare?
ce mai e prin lume? - cum pot să ajut?
Domnul meu din ceruri - ce am de făcut?
 
 
Cartea vieţii
 
nu te cunosc
nu te-am văzut niciodată
dar versul tău
îmi readuce în inimă
lumea toată
 
chiar dacă sunt
ultimul om de pe Pământ
îmi amintesc acum orice cuvânt
pe care înaintaşii l-au spus
precum le-a fost
dictat de sus
 
fraţi cu toţii
întru iubire
sacrificaţi
ca orice oştire
care se luptă până la moarte
pentru veşnicia lor
dintr-o carte
 
cartea aceasta
o voi ţine în mâini
dacă voi scăpa de infern
şi de câini
 
 
Când cauţi o scăpare...
 
Când cauţi o scăpare de boli sau sărăcie
Şi n-ai nicio credinţă, trăind în preacurvie,
Să ştii că-ntotdeauna, pe cei cu minţi perfide,
Când banul îi salvează, tot banul îi ucide.
 
Nimic în lumea asta nu este la-ntâmplare,
Chiar însuşi universul e scris în vechi tipare,
Aşa că ţine minte, când cauţi o scăpare,
Respectă-l pe cel care cu sufletul e mare.
 
Nu-i mai răni pe oameni, nu spune că sunt javre,
Chiar dacă-s slabi ca moartea, nu merge pe cadavre;
Dă-le şi lor o pită din marea ta avere
Şi vei simţi în tine o altfel de putere.
 
Iar boala care, poate, te chinuia şi-n vise,
Va deveni chiar raiul cu porţile deschise,
Şi-o briză de-nviere tu vei simţi în tine
Şi-ţi va fi bine-ntruna, c-aşa-i când faci un bine.
 
Când cauţi o scăpare de boli sau sărăcie,
De-ţi cumperi efemerul, vei pierde-o veşnicie;
Să ştii că-ntotdeauna, pe cei cu minţi perfide,
Când banul îi salvează, tot banul îi ucide.
 
 
Cântec la harpa amintirilor
 
o linişte
ca o pădure visând
o voce-ancestrală
în mine vibrând
o rană umplută
cu cer şi pământ
o dragoste
ca un blestem şi descânt
o umbră ce murmură
dorul răsfrânt
o lespede care
mi-e-acoperământ
 
un foc reaprins
de-amăgirile mele
un chip ce se sparge-n
puzderii de stele
un nou răsărit care vrea
să mă-mbete
un alt asfinţit
peste suflet pecete
o punere-n scenă
a fostelor zile
ce viaţă frumoasă
avut-ai, copile!
 
o nouă poveste
cu-acelaşi final
e valul de spumă
ce-ajunge la mal
pe-altarul iubirii
sunt alte jertfiri
la corzile harpei
vă cânt amintiri
un gând, un cuvânt
o mică magie
renaşti în inima mea
poezie!
 
 
Coloana infinită
 
acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:
o nouă aventură în fiecare zi.
 
nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,
mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut, 
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.
 
promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.
 
şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,
din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.
 
 
Conjugarea verbului "a fi"
 
conjugarea verbului "a fi"
nu e niciodată la-ntâmplare,
"a iubi", "a merge", "a muri"
au fost introduse în tipare
cu mult înaintea celor vii
de o forţă atotştiutoare...
 
câteodată-apare un poet
care "simte", "crede", "intuieşte",
încordându-şi versul în pamflet
drept în buba lumii nimereşte,
poate-aşa pe alţii-îi va trezi
(re)conjugarea verbului "a fi".
 
 
Covorul magic de cărţi
 
poetul îşi puse cărţile
scrise, chiar de el, la picioare;
împreună formau un covor
pregătit, prin lume, să zboare.
 
apoi le spuse şi celorlalţi:
- veniţi, e un covor fermecat,
dacă ştiţi pe de rost un poem,
vă va duce spre locul visat!
 
ceilalţi au venit, dar tăceau,
privind spre covor cu regrete,
nu ştiau nici măcar un cuvânt,
chiar de-aveau mobil şi... tablete.
 
iar câţiva, de frustrare-au călcat
pe covor, ştergându-şi pantofii;
nu aveau nevoie de pilde,
urau versul şi filozofii.
 
aşa, covorul magic de cărţi
nu putea deloc să mai zboare,
a rămas un covor ordinar,
călcat de netoţi în picioare.
 
 
Covor pentru paşi oculţi
 
La războiul de ţesut
moartea ţese un nou fir,
omul care l-a avut
l-a pierdut în cimitir.
 
moartea-şi face un covor
împletit din oameni mulţi,
îl face multicolor,
pentru paşii săi oculţi.
 
să aibă la bătrâneţi
gradul maxim de confort,
călcând peste mii de vieţi
chiar şi când tot omu-i mort.
 
 
Cu-acest poem…
 
Cu-acest poem voi stăpâni redute,
Versuri formând un nou triumvirat,
Puse la loc de cinste şi virtute,
În templul sufletului preacurat.
 
Cu-acest poem voi dezlega păcate,
Un ultim sfânt va fi eliberat
Şi rănile-mi vor fi pe veci uscate,
Un loc în paradis răscumpărat.
 
Cu-acest poem îmi fac singur dreptate,
În astă lume de necercetat,
Şi sper că rugii mele-n libertate
Să îi răspundă Cel ce m-a creat.
 
Cu-acest poem se-nchide în cetate
Un ultim gând ce-a fost necugetat
Şi corul cântă un canon şi, poate,
În cer, va fi de îngeri fredonat.
 
Cu-acest poem voi săvârşi o carte,
Voi fi pe doişpe-a patra recitat
Şi voi ciuli urechea de departe:
Măcar de ziua mea nu m-au uitat.
 
 
Cu un strop de fericire
 
cu un strop de fericire
m-ai ademenit, iubire
şi m-ai îmbrăcat în mire,
cu gândul la-nveşnicire...
 
mai apoi, ce mai potop!,
tu ai devenit sirop
diluat cu multă apă
şi cu lacrimi de sub pleoapă.
 
iar acum, de fericire,
beau otravă în neştire,
vin, pălincă, votcă, bere,
tot ce sufletul îmi cere,
 
şi spun către-ntreaga lume:
fericirea n-are nume,
iar de vrei s-o simţi în pântec,
scrie versuri, fă un cântec
 
sau citeşte, căci lectura
îţi sfinţeşte chiar şi gura,
iar cu-n strop de-nţelepciune,
vezi lumina din genune...
 
 
Dă-mi, Doamne, o durere!
 
Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Și-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.
 
Nu ți-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.
 
Nu ți-am cerut palate,
Nu ți-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,
 
Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.
 
Te rog, mai dă-mi o șansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Și chiar în miez de frică,
 
Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Și să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.
 
Dă-mi, Doamne, rațiune
Dincolo de simțire,
Și lacrimi, poțiune
Cu gust de nemurire,
 
Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adâncește groapa.
 
Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Și-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.
 
Dă-mi, Doamne, frenezia
Și dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,
 
Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Și-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.
 
 
Deschide ochii larg
 
Deschide ochii larg, corăbii se scufundă,
Din viaţa asta fadă mai trece o secundă,
Pe treptele mirării coboară o himeră,
Rămâne, în adâncuri, de-a pururi prizonieră.
 
Deschide ochii larg, e linişte pe mare,
Doar valuri rătăcite se zbat cu disperare,
Să nu le-nghită calmul umilei consternări,
Când ochii mei albaştri sunt ale tale zări.
 
Deschide ochii larg, privirea să-ţi ajungă
La zări de veşnicie -  nu este cale lungă -
Şi roagă-te la cer să plouă cu memorii
Pe care să le-adune în versuri autorii.
 
 
Durere-moarte-viu
 
Mă-ndrept ca un proscris, spre ţărmuri anateme,
Poeme şi iubiri, iubire în poeme;
Geea îşi scoate sânul, sunt oare al său fiu?
Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu.
 
De ce e crudă viaţa? Cu ce-s de vină eu?
De ce-i ridată faţa? De ce mă mişc mai greu?
Un an, alţi doi, alţi zece, doar foi din calendar,
Le rupi pe zi ce trece, e totul în zadar.
 
Rămâne doar coperta, sicriu de abanos,
Ce am ajuns cu toţii… şi oare cu folos?
Mă-ndrept ca un proscris, spre oaza de pustiu,
Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu.
 
 
Efemer
 
Aceleaşi trepte le cobor
urcând aceleaşi trepte iară,
le număr încercând să zbor
în lumea mea imaginară.
 
păşesc pe un covor rulant
ţesut la scară planetară,
timpul – cadavru ambulant
îşi răsuceşte o ţigară.
 
inima – groapă de gunoi,
oasele – praf în scrumieră,
sângele – lacrimi în noroi,
sunt homosepiefemeră.
 
 
Eu la pătrat
 
viaţa este zero, la puterea doi,
şi rămâne zero, nuli suntem şi noi.
 
viaţa-i primul număr, împărţit la doi,
rămâne jumate, restul la gunoi.
 
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămân doar sfinţii fără de păcate.
 
viaţa este sfera, cercul şi pătratul,
scotocind prin toate, aflăm rezultatul.
 
viaţa e triunghiul, dreptele catete,
şi rămâne unghiul fără epitete.
 
viaţa e obtuză, până-n infinit,
şi rămâne punctul, singur şi uimit.
 
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă,
şi rămâne moartea... singură, rigidă.
 
viaţa este zero, zero absolut,
la puterea doi, un necunoscut.
 
viaţa e un calcul – simplu –  cum sunt Eu,
însă Eu² = Dumnezeu.
 
 
Eu te-am iubit cu foc de artificii
 
şi dacă totul trece şi nopţi rămân stinghere
de chipul ei rotund ce-mi luminează paşii
ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării
iubita mea devine o simplă amintire
atunci voi pune norii
să tragă ca ocnaşii
la jug să-mi are cerul
să-mi semene urmaşii
nimic şi efemerul
 
privesc cu ochi albaştri pierduţi în largul mării
aştept să cadă-o stea, să cred într-o minune
voi împleti cunună din gândurile bune
voi arde semne rele şi alte superstiţii
şi multe premoniţii
în foc de artificii
din mii de sacrificii
să te mai văd o dată
iubito… de-altădată
 
şi dacă totul trece, voi trece în uitare
mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze
să fiu şi eu un chip din alt etern abis
în care timpul slut să nu mă mai urmeze
acolo nu mocneşte
nicicând o supărare
nici alte artificii
nu vor usca în palme
durerea-n bob de sare
 
 
Exil
 
Exil în camera obscură,
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură,
Sfârşitul unui enigmatic.
 
Exil în camera de gardă,
Înconjurat de reci halate,
Lumina-ncepe brusc să ardă,
Pupila-n ochiul stâng se zbate.
 
Exil în maximul pericol,
Globule albe decedate,
De la magnific la ridicol
Te-aruncă dulcile păcate.
 
Exil în camera de veghe,
Exil în starea hibernală,
Exil la miile de leghe,
Exil în groapa comunală.
 
 
Festina lente
 
năucitoare clipe, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente,
calvarul cu cocoaşă, copita de argint,
cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint,
cu fiecare scrâşnet un gând se domoleşte,
în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,
aceasta este viaţa, un vis: memento mori,
adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii…
la margine de cale doi oameni se iubesc,
privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrânesc…
nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară,
nu-mi place nici izbânda pe calea cea uşoară,
aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?
trăieşte altă viaţă sub altă carapace!
şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?
poteca spre vecie şi cea spre niciodată?
şi care dintre corpuri va arde-n crematoriu?
şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?
aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,
o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,
tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente!
 
 
Flori de cireş iernatic
 
îmi place când ninge
zăpada se-aşterne
pe drumul cu flori de cireş
mai ţii minte… ?
prin faţa mea trece cuminte o doamnă
privirea ascunsă
doar pasul sculptat într-o urmă sau două
se-aşterne zăpada, din ochii mei plouă
cu fulgi topiţi de iubire
sărată e marea
doar ţărmul îngheaţă
alunec privind la valul în viaţă
se-nalţă furios
iubeşte şi tace
 
îmi place când ninge
şi omul se face în mâinile calde un bulgăr
învaţă să meargă împins de la spate
să crească… să crească
o stană de piatră rămâne
şi chipul cioplit să zâmbească
stăpâne cu mâinile aspre
mai stoarce şi apa din cruce, mi-e sete
mai lasă şi vântul să-mi bată prin plete
o dată şi pace
 
îmi place când ninge
zăpada se-aşterne
pe drumul cu flori de cireş
mai ţii minte… ?
 
 
Fregata de oase
 
pluteşti graţioasă, fregată de oase,
pe apele scurse din pântec de mamă
şi-n zări, o făptură, pe valuri stâncoase,
născută din neguri, în cântec te cheamă.  
 
sfidând depărtarea, o altă poruncă
desferecă vântul: să mergi împotrivă!
şi inima sclavă renunţă la muncă,
fregată de oase pluteşti în derivă.
 
de sus, dintre vele, se vede pământul,
o plajă-nsorită cum ţi se promise
de Cel ce îţi spuse, prin semne, cuvântul...
fregată de oase pluteşti către vise.
 
 
Frig în tainiţele nopţii
 
Frig în tainiţele nopţii,
Rece curge igrasia,
Lumânările şi morţii
Ne-au umbrit copilăria.
 
Scârţâie din balamale
Uşile deschise-n tindă,
Mugete de animale
Amintirea ne colindă.
 
Retrăim din nou coşmarul
Cel mai rău din tinereţe
Şi ne înghiţim amarul
Când îmbătrânim la feţe.
 
De prea multă umilinţă,
Blestemăm în Sfânta Vineri.
S-a stins ultima dorinţă:
Nu putem fi iarăşi tineri.
 
Apelăm la calomnie,
Ne vorbeşte-ntruna gura,
Avem nervi şi insomnie
Şi ne-mbolnăvim făptura.
 
Frig şi nu ne-ajută vracii,
Rece curge igrasia,
Ne-mprietenim cu dracii;
A-nviat în van… Mesia?
 
 
Ia un zâmbet drept reper
 
Și puținul, de-i puțin,
Este tot un dar divin,
Te ajută să găsești
Tot ce n-ai şi îţi doreşti.
 
Fericirea-i ca un vis
Care-n lacrimi s-a închis;
Când vei plânge vei afla
Ce-a lipsit din viața ta
 
Și atunci, pe-acel puțin,
Neiubit în mod deplin,
Vei dori să-l regăsești,
Ca să poți să-l prețuiești.
 
Ce-i puțin nu-i chiar deloc:
O scânteie dintr-un foc
Sau un zâmbet pasager;
Zâmbetul ia-l drept reper
 
Și trimite-l înapoi,
C-așa-i fericirea-n doi,
Trebuie să-i dăruiești
Mereu ceea ce primești,
 
Iar de nu poți observa
Când zâmbește cineva,
Și de nu poți admira
Ce-i frumos în viața ta,
 
Te implor să nu te plângi,
Multe inimi n-o să frângi
Dând vina pe-altcineva.
Este numai vina ta.
---
Ia un zâmbet drept reper,
Provenit de sus, din cer,
De la bunul Dumnezeu,
Zâmbitor și-n versul meu.
 
 
Iubire cu erată
 
de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,
aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.
de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:
aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.
 
finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt
şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,
e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
 
de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere
ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?
pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,
volumul meu s-a scris: iubire cu erată.
 
 
Îmi port îngerul pe umăr
 
am o presimţire – sumbră,
corpul se va face umbră,
pasul va rămâne urmă,
Dumnezeu mă strânge-n turmă.
 
am o presimţire – vagă,
noaptea câinii îşi dezleagă,
rănile nu le mai număr,
îmi port îngerul pe umăr.
 
am o neagră – presimţire,
ca o tristă despărţire,
vorba îmi devine şoaptă,
cobor treaptă după treaptă…
 
am o presimţire – una,
moartea îmi va strânge mâna,
să-mi arate lumea mare,
cu şireturi la picioare.
 
am o presimţire – alta,
mă vor preţui cu dalta
şi-mi vor dezveli portretul:
astăzi s-a născut poetul!
 
 
Întinderi abisale
 
aştept să prindă formă...
iubirea mea informă conturul unei şoapte
pierdută-n miez de noapte nimicul are suflet
şi braţe şi picioare nimicul te goleşte
şi golul se-adâncește nimicul nu cuvântă
el doar te înspăimântă prezenţa unei umbre
mă face mai lumină şi ploaia la fereastră
căzută în surdină memoria privirii
ce zbănţuie prin vise şi limba unei ore
cu acele precise acesta e nimicul
 
aş scrie despre moarte dar totu-i mort în jur
nimic nu mă atrage şi fără de contur
e gloria secundei se duce într-o lume
cu limba pământie şi suflet de cărbune
şi paserile nopţii lucind în spuza lunii
ucisă de-ntuneric arzând cu dor mocnit
un soare adormit visând la răsărituri
în braţele furtunii şi muguri de zăpadă
albind poteca firii în care tot îmi caut
nimicul nimicit de gândurile bune
doar spinii mi-au rămas, iubit-am trandafirii
obrajii tăi de fată pierdută dintr-odată
 
aş scrie despre viaţă dar nu mai am putere
să rup din mine versuri sunt putrezit de lacrimi
aş vrea să fie-un trăsnet iubirea luminoasă
şi tunetul să-mi urle sub talpa efemeră
să-mi crească plete-albastre să ne topim în mare
o stea căzută-n ape şi-un prinţ ucis călare
visând la abisale întinderile negre
cu litere de-o şchioapă
şi suflete pereche
 
 
La ce bun?
 
la ce bun e omul, dacă nu învie
fără judecată aspră şi târzie?
la ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă,
dacă nu găseşte către cer o treaptă?
 
la ce-s bune toate, cele trecătoare,
dacă nu se ştie pentru ce se moare,
pentru ce speranţe, pentru ce iluzii...
reveni-vei oare ca să tragi concluzii?
 
ne jurăm iubire, fără de adio,
la ce bun e timpul ce va risipi-o?
ne dorim destinul, ca pe-o escaladă...
cui i-e dat să urce, cui i-e dat să cadă?
 
la ce-i bună groapa, dacă ţine rece
şi prin faţa crucii nimenea nu trece?
la ce-i bun oftatul, ca o rugăminte?
unde-i adevărul? cineva ne minte..
 
 
Lacrimi de zefir
 
Acelaşi zâmbet tainic, o şoaptă la ureche,
Când Noaptea şi cu Luna sunt suflete pereche,
Te regăsesc sub cruce, în vechiul cimitir, 
Cu humă şi durere şi lacrimi de zefir.
 
Acelaşi dor de moarte, cu pâlpâiri de stele,
Când între noi sunt alte fatidice tunele,
Te regăsesc sub cruce, pe frunte ţi-e pus mir
Cu humă şi durere şi lacrimi de zefir.
 
Acelaşi pretutindeni, un mare singuratic,
Când moartea se sfârşeşte în somnul hieratic,
Te regăsesc iubito şi-n locul tău respir
Cu humă şi durere şi lacrimi de zefir.
 
 
Lui Eminescu
 
ne priveam amândoi într-un lac de cleştar,
sălciile suspinau la maluri;
aş mai plânge din nou, dar ar fi în zadar,
te-am pierdut printre ani – printre valuri.
 
ne odihneam regăsiţi sub teiul bătrân,
din flori îţi împleteam o cunună;
flori muritoare – nemuritoare rămân
sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună.
 
lacrimi se alunecă şuvoi pe obraz,
amintindu-mi de întâiul sărut;
inima freamătă de atâta necaz,
noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut.
 
 
Lupoaica
 
te aştept de-atâta vreme, inima o simt cum geme
şi mă-ndepărtez de tine, fără cânt, fără sobor;
amintire, preţ de-o clipă, doar de lacrimi fac risipă,
te-am iubit, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor;
printre gânduri se-nfiripă - o-ntrebare, de-am să mor,
mă vei ţine iar în braţe, să mă-nveţi din nou să zbor?
am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.
 
pretutindeni umbre mute - negrele necunoscute,
şi adorm ca-ntr-o poveste - de nescris, într-alt decor;
chipul tău, întreaga viaţă, mi-a fost unica povaţă,
chiar şi-n gânduri infidele, chiar şi-n gândul trecător,
da, am renunţat la stele - te-am ales în locul lor...
şi acum, o altă maică mă va învăţa să mor,
am să te visez lupoaică în ţinutul lupilor.
 
dar în vise, porţi-închise şi-o putere care-mi cere
să mă lepăd de durere, să rămân un privitor,
să te uit, să-mi curgă spume, să nu pot să-ţi spun pe nume,
să pândesc halucinante creaturi ce-n spaima lor
vor fugi întruna-întruna – fără glasuri, fără dor;
mă vor învăţa să urlu, voi ajunge prădător...
ca un lup fără pereche, în ţinutul lupilor.
 
 
Macabru
 
las viermii să-mi asculte,
în sunet descompus,
refrenul cărnii moarte
umplute de humùs.
 
las dinţii să-ncolţească
prin buze germinate
şi limba să-mi rodească
în cheaguri dantelate.
 
las ochii să îşi scurgă
urdoarea printre gene
şi nasul să-şi prelingă
mucoasele perene.
 
las burta-nsărcinată
să nască maţe fierte,
duhoarea emanată
să treacă prin perete.
 
las corbii să leşine
pe cripta-ngălbenită
şi lupii să suspine
de foamea răscolită.
 
las morţii să se-ntoarcă
cu toţii în mormânt,
pe veci să putrezească
cu nările-n pământ.
 
 
Mai mergi, din nou, la colindat
 
Un telefon inteligent
Se poate lua cu-abonament,
Dar dacă vrei un om dotat,
Mai mergi, din nou, la colindat
 
Prin toate cele patru zări,
Pe neumblatele cărări,
Prin cărţile din librării,
Ce-s scrise de cei morţi sau vii.
 
Mai mergi, din nou, la colindat
Şi lasă-n urmă viaţa ta
În care te-ai preocupat
Doar de un rid ce se-adâncea
 
Şi tot îl corectai din soft,
Satisfacându-ţi moft cu moft,
Fără să vezi esenţialul;
Pierdut-ai timpul cu banalul...
 
Iar sufletul, mereu stingher,
Plângea într-un umbros ungher,
Pierdut-ai viaţa, timpul tău,
Şi te-ai prelins încet în hău.
 
Mai mergi, din nou, la colindat
Şi crede-n visul tău frumos,
Şi dacă omul a plecat,
Să ştii că liber e Christos.
 
 
Mai pune-te, române, cu burta și pe carte!
 
(replică după "Deșteaptă-te, române")
 
Mai pune-te, române, cu burta și pe carte,
Și nu mai fi cu mintea la faimă și la bani!
Renunță la mândrie, acum când ești pe moarte,
Privește-adânc în tine și nu la alți dușmani.
 
Acum ori niciodată, salvează al tău nume,
Ce se confundă-adesea cu nemuncitul ban,
Și demonstrează-ți ție și-apoi la-ntreaga lume,
Că ai și-alte origini, de dac și de roman!
 
Mai lasă celularul, de vrei să-ți fie bine,
Învață și muncește, ai grijă de copii,
Iubește-i și pe alții cum te iubești pe tine
Și zi-le vorbe bune cât încă mai sunt vii.
 
Respectă cu strictețe preceptele divine,
Și lasă moștenire credința la nepoți,
Și nu-ntreba adesea: la mine, Domnul, vine?
De ce nu am avere, să o împart cu toți?
 
Mai lasă pizmuirea, barbara răutate,
Și fii curat la suflet, la cer ca să răzbați,
Trăiești într-o-nchisoare, iar sfânta libertate
O vei avea cinstindu-i pe toți cei încercați.
 
O mamă ți-a dat viață, un om cu suflet mare,
De ce nu ești ca dânsa și pe-alții îi dobori?
Renunță la blesteme, la neagra supărare,
Să-ți iasă doar căldura din ochii zâmbitori.
 
Cuvintele să-ți fie ca viața ta frumoasă,
Să-ți fie bunătatea mereu pe primul loc,
Să-ți fie țara - mamă și-ntotdeauna - casă,
Iar pentru toți românii, să bagi și mâna-n foc.
 
Pe-oriunde vei purcede, să faci doar fapte bune,
Să îți deschidă poarta spre-un viitor sublim,
Și dezlegat de rele, prin sfânta rugăciune,
Să vezi întreaga lume din zbor de heruvim.
 
Renunță la negare, renunță la trufie,
Acceptă transformarea, fii omul cel mai bun,
Pe toată seminția din dulcea Românie,
Să o inviți la masa de Paște și Crăciun.
 
Acum ori niciodată, nu o lăsa pe mâine,
Salvează al tău suflet, așa vei fi erou,
Și-mparte tuturora din codrul cald de pâine,
Fără s-aștepți cerșirea sau falnicul ecou.
 
Mai pune-te, române, cu burta și pe carte,
Și nu mai fi cu mintea la faimă și la bani!
Renunță la mândrie, acum când ești pe moarte,
Privește-adânc în tine și nu la alți dușmani.
 
 
Mărturisire
 
sufletul meu este sufletul tău
anii ce ne despart sunt
file dintr-o carte
cartea o scriu
dar n-o iau cu mine-n sicriu
tu o citeşti şi-o retrăieşti
precum o înţelegi şi după
propriile tale legi
 
tu eşti ultimul om de pe Pământ
eu sunt şi primul
şi ultimul şi încă mulţi
eu mai sunt
dar al lor nume
l-am uitat subit
ultima oară
când am venit pe lume
m-am cam grăbit
 
bolile le-am învins
între coperte
chiar dacă pe tâmplele mele
ningea cu lucruri incerte
pesemne Dumnezeu voia
în felul lui ciudat
să mă certe
ca să aibă mai târziu
pe cine să ierte
 
scriam şi-aveam multe idei
aveam soluţii şi pentru oamenii mei
şi-mi plăcea uneori să mă joc
înlocuindu-i pe zei
 
eram celestul foc
jar şi scântei
 
 
Meşterul cancan
 
întreaga lume unelteşte pe la spate,
îmi înnoadă mâinile într-un nod gordian;
nu mai contează dacă am sau nu dreptate,
iubiţi-mă călare ca pe un breaz troian.
 
în viaţă important este să ai de toate,
să se adune multe în fiecare an,
să faci colecţie de jucării stricate
şi tot în moarte s-aluneci pe un tobogan.
 
trăieşti singur înconjurat de libertate,
iubeşti nespus jungla omului contemporan;
ce te mai miri că multe lucruri sunt ciudate?
ai construit o lume ca meşterul cancan…
 
 
Micul arhitect
 
Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect,
Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.
 
Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,
Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.
 
Construiesc paradisul, paradisul pierdut,
Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oamenii mei!
 
 
Migrenă
 
Inimi se sfâşie-n tâmple,
ochii îţi miruiesc chipul,
gura de draci ţi se umple,
fierbe-n clepsidră nisipul.
 
Cerul te-apasă pe umeri,
umbra se-agaţă de haine,
gropile nu le mai numeri,
sunt ocrotite de taine.
 
Lumea te crede-alcoolic,
semnele toate o-arată;
chipul profund melancolic:
o clonă desfigurată.
 
Unii te calcă pe mână,
alţii îţi pipăie fundul,
zaci fericit într-o rână,
reazem – ţărâna şi prundul.
 
Moartea o sorbi cu privirea,
pleoapele cad obosite,
trupul îşi pierde simţirea,
clipe-ncetează tihnite…
 
 
Moartea, muza vieţii mele
 
Luna, palidă pe cer, mă-nspăimântă şi nu-i cer
să coboare printre ramuri şi să fie doar o boare;
lasă frica ancestrală să te-nvăluie cu umbra,
îţi sărut şi sânii goi, eu şi tu şi amândoi.
 
Moartea crâncenă pe deal, călăreşte-un negru cal,
îşi saltă coasa spre Lună, să adormi în semilună;
lasă frica ancestrală să te-nvăluie cu frigul
şi şopteşte-mi vorbe dulci, eu şi tu ca şi atunci.
 
Muza, mută ca şi Luna, îmi dezlănţuie furtuna,
o nălucă-mi taie calea şi mă podideşte plânsul
şi las clipele să treacă, cine o să mă-nţeleagă
când voi scrie despre Moarte, ea e Muza de departe.
 
 
Moartea n-are flec la tocuri
 
de trăit, trăim prin vise
sau prin jocuri de culise;
viaţa este-un schimb de focuri,
moartea n-are flec la tocuri.
 
gândul morţii ne apasă
şi ne smulge o grimasă;
suntem predispuşi la şocuri:
moartea n-are flec la tocuri.
 
am rămas fără cuvinte…
morţii strigă din morminte:
hai să facem schimb de locuri!
moartea n-are flec la tocuri.
 
 
Moartea-n patul meu se-aşterne
 
Din abis răsare Luna,
Având rochia pătată,
Latră-ntruna ca nebuna,
Printre nouri cocoţată.
 
Mă trezesc în noaptea cruntă
Faţă-n faţă cu o hâdă,
Ce privirea şi-o încruntă
Şi începe, calm, să râdă.
 
Moartea-n patul meu se-aşterne,
Este văduvă bătrână
Şi mă roagă Doamne, Doamne,
Să mă culc cu ea pe-o rână.
 
Strâng în palme restul vieţii
Şi-mi sărut Moartea cu ură,
Poate voi mânji pereţii
Cu sânge şi cianură.
 
Zâmbetul dement îngheaţă,
Rătăcit la colţul gurii,
Moartea, foarte iubăreaţă,
Vrea să-şi etaleze nurii.
 
Inima tuberculoasă,
De atâta tuse seacă,
Bate tare, nu se lasă
Şi pe Moarte o îneacă.
 
Moartea-n patul meu se-aşterne
Şi îi dau un brânci din coate
Şi năpârca Doamne, Doamne,
Scoate coasa de la spate.
 
Sunt acoperit cu pudră,
Plouă cu extract de milă,
Praf sunt oasele-n clepsidră,
Viaţa-i filă după filă.
 
Creşte-un arbore din mine
Ce rodeşte amintire,
Doamne, bătrâneţea vine
Şi m-aruncă în neştire...
 
 
Negru sacerdot
 
Pe când noaptea se-adânceşte, când în beznă e mai frig
Şi de lacrimi fac risipă, dintre şoapte mi te strig, 
Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,
Către tine-întind o mână, din neant să te cobor.
 
Îmi cresc áripe de flutur, cap-de-mort cu ochii mari,
Te privesc şi iar mă fură gândul paşilor hoinari,
Pe drumeagul de mătase, visul meu urzit de dor,
Înnod capete de viaţă, veşnic tristul călător.
 
Pe când noaptea se-adânceşte, când în beznă tremur tot,
Aşteptând nelegiuirea unui negru sacerdot,
Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,
Întind mâna şi-mi închipui că aş fi un vrăjitor...
 
 
Ne iese Moartea din gingii
 
de-atunci când suntem mici copii
ne iese Moartea din gingii,
pumnale albe ce vor fi
înfipte în celule vii.
 
zâmbim, vorbim și ne distrăm,
cuvinte mari ne declarăm,
iar foamea ne va obliga
să-i spunem crimei noastre: Da!
 
ne socotim mari înțelepți
și-i condamnăm pe cei nedrepți,
dar dinții noștri ascuțiți
sunt pentru crime pregătiți.
 
chiar și bătrâni, cu dinții rari,
ucidem viața pe molari,
de n-avem dinți, ne chinuim
bucata-ntreagă s-o-nghițim.
 
de-s negri dinții, îi albim,
de ne lipsesc, îi construim,
chiar și cu placa, hap, hap, hap,
ne facem, ucigând, de cap.
 
concluzia e foarte clară:
suntem de Moarte trași pe sfoară,
iar când în groapă ne vom duce
rânji-va poza de pe cruce.
---
de-atunci când suntem mici copii
ne iese Moartea din gingii,
pumnale albe ce vor fi
înfipte în celule vii.
 
 
Nunta de argint
 
mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite
şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit?
şi îmi răspund mirate, cu genele lipite:
noi suntem tot aicea, tu însă ai murit…
 
ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca?
de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după?
de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca
şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?
 
mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
şi ele mă întreabă… şi nu vreau să le mint;
de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,
voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.
 
 
Nu sunt singur
 
nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul,
am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul,
am şi Soarele şi Luna, am şi bolta înstelată,
am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.
 
nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri,
am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri,
am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,
am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.
 
nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,
am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,
am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,
am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.
 
nu sunt singur, am un suflet rătăcit printre cuvinte,
nu sunt singur, nu sunt singur, strigă morţii din morminte,
nu sunt singur, nu sunt singur, strigă valul când se sparge,
nu sunt singur într-o mare scufundare de catarge.
 
 
Oare cui îi pasă?
 
versuri, aforisme... le citiţi pe gratis,
vă drogaţi cu ele, parc-ar fi canabis,
v-alungă durerea, în extaz vă lasă,
dar de cel ce scrie, oare cui îi pasă?
 
voi nu ştiţi că scrisul pe-autor îl costă,
vreţi doar o ieşire din viaţa anostă,
fără cheltuială, profitând întruna
de un suflet care-i uitat de Fortuna.
 
când intraţi pe Facebook, încărcaţi o poză
care să ateste viaţa voastră roză,
copy-paste sub poză - vorbe înţelepte,
ca să creadă alţii c-aveţi minţi deştepte...
 
care-i sensul vorbei, cine se întreabă?
câţi mai pot discerne într-o lume snoabă?
cine-i autorul? oare mai trăieşte?
cu sinceritate, cine-l preţuieşte?
 
versuri, aforisme... le citiţi pe gratis,
vă drogaţi cu ele, parc-ar fi canabis,
v-alungă durerea, în extaz vă lasă,
dar de cel ce scrie, oare cui îi pasă?
 
 
O pată de culoare
 
poetul e în vervă şi verva e poetul,
ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul?
deschide cartea groasă cu foile virgine
şi scrie epopeea tiparelor aldine.
ce titlu să îi pună tristeţii fără nume?
pe care dintre muze, în vers, să o sugrume?
poetul e în vână şi vâna e poetul,
şi sângele ne spune: acesta e profetul.
durerii nu-i va pune cea mai frumoasă mască
şi foamea ancestrală n-o va hrăni cu pască,
şi lacrimi el va curge, ca să sfinţească glia,
din negurile vremii îl strigă România.
fiţi gata, e momentul, să vină sfânta moarte,
din tainiţele nopţii se-aude, de departe,
un scâncet de copil şi-un urlet decibelic,
şi inima oftează în spaţiul interbelic,
şi Luna îşi arată cadavrul pe fereastră,
o palidă făptură ce intră-n casa noastră.
poetul e pe moarte şi moartea e poetul,
şi veşnic, peste toate, îşi pune epitetul.
a fi sau a nu fi?, aceasta-i întrebarea,
răspunsul îl aflăm odată cu turbarea.
coperţile se-nchid, poetul se rezeamă
de ultima secundă şi nu mai are teamă,
deschide ochii larg, cât viaţa să încapă
în spatele retinei - se adânceşte-o groapă
şi trupul se agaţă de ultima suflare,
şi tot ce i-a plăcut - acuma i se pare…
şi tot ce i se pare - îi place şi mai mult.
nu-i nicio îndoială în spaţiul cel ocult.
o flacără se-aprinde şi-un muc de lumânare
ne spune cald adio - cu ceară şi cu fum,
şi sângele rămâne o pată de culoare -
e urma unui scrib ce a plecat la drum.
 
 
O patrie şi un mormânt
 
trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legământ;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sânge sfânt.
 
trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atâtea versuri răstignit.
 
trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plânsul dorului de mamă, 
ca roua unei dimineţi.
 
trăiesc cu ochii şi cu gândul
la ce a fost şi ce va fi;        
trăiesc, când se termină rândul,
pe firul unei agonii.
 
trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor; 
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?
 
 
Panta Rhei
 
pentru Daniel Corbu
 
Ştiu prea  bine, "vrei nu vrei",
Totul este Panta Rhei,
Paşii mei vor regăsi
Nesfârşitele câmpii;
 
Mâna mea va fi pe-un tron
Din celebrul Panteon,
Versul meu îl va citi
Tot aleasa inimii...
 
Pe pământ a fost mai greu,
Doar în versuri am fost zeu,
Am avut de învăţat
Cum s-ajung mai cumpătat.
 
Am probat şi-un paradox:
Şi poet, şi ortodox;
Crucea la piept mi-am ţinut
Când în suflet m-a durut.
 
De mi-e creierul viril,
Nimic nu e dificil...
Pot de-acum să-mi construiesc
Locul unde-o să domnesc.
 
Tot de-acolo am venit,
Un pic mai "întinerit",
Ştiu prea  bine, "vrei nu vrei",
Totul este Panta Rhei...
 
 
Păianjenul
 
Privesc o casă-n care un om a locuit,
Acuma este tristă la fel ca alte mame
ce și-au pierdut copilul atât de mult iubit
și care mai zâmbește doar între patru rame...
 
Privesc o casă-n care un om a locuit,
În case se întâmplă atât de multe drame;
Ferestrele și ușa de dor au amuțit,
Păianjenul, la colțuri, compune caligrame...
 
Privesc o casă-n care un om a locuit,
Pe haine și pe paturi e plin de praf și scame,
Iar florile din glastre, de sete, au murit;
Păianjenul se teme că va muri de foame...
 
 
Pântecul matern
 
Amăgeşti cumplita viaţă
Cu un vis de nemurire.
După noapte, dimineaţă…
După moarte, fericire?
 
Mergi încet spre cimitirul
Vieţilor de-odinioară
Şi te-ntâmpină sictirul
Unui croncănit de cioară.
 
Tot ce-n jurul tău va naşte,
Nu va înceta să moară,
Învierile de Paşte
Îţi fac viaţa mai uşoară.
 
Ţi se interzice visul
Şi te-ndrepţi către infern,
Fericirea, paradisul,
Sunt în pântecul matern.
 
 
Pe ultimul drum
 
aş vrea să visez, dar visul revarsă 
prin genele zilei chiar ultima farsă;
îmi scutur costumul de praf şi de scrum
şi merg cu tristeţe pe ultimul drum.
 
încerc să găsesc răspunsul la toate,
când cad – mă ridic sau mă târâi pe coate;
aş vrea să mă-mbăt cu-al Soarelui scapăt
şi-n zori, renăscut, s-o iau de la capăt.
 
pe foi, arar, îmi mai scapă o rimă,
aceasta îmi este materia primă,
tuşesc, dar mai trag din ţigară un fum
şi merg cu tristeţe pe ultimul drum…
 
 
Pietre de hotar
 
Ţi-e dor şi dacă te întorci – dispar,
Eu sunt sortit ca pe acest pământ
Să te rănesc şi să nu ai habar
Când sunt purtat pe buze şi cuvânt.
 
Ţi-e dor şi dacă te întorci – presar    
Nisipul urmei tale pe mormânt,
Şi voi cinsti cu viaţa un pahar
Fără să sper şi fără să mai cânt.
 
Ţi-e dor şi dacă te întorci – tresar,
Noi ne-am promis cu sânge – jurământ,
Că ne vom pune pietre de hotar
Şi-or să ne fie florile veşmânt.
 
 
Poeţi şi cititori
 
noi, poeţii, mergem pe drumuri de chinuri pavate,
fără s-avem vreodată sufletele împăcate,
suntem invadaţi de gânduri de toate felurile,
pentru a ne atinge miraculos ţelurile...
 
voi, cititorii, mergeţi pe drumuri de poeţi scrise
şi toate porţile din faţa voastră sunt deschise,
aveţi nevoie de trăirile noastre profunde,
încât să puteţi cu bunul Dumnezeu corespunde.
 
şi noi, şi voi, verigi ale-unui mare plan divin,
în care cerurile, dacă răbdăm, ni se cuvin;
e testul nostru greu spre dobândirea fericirii,
e testul lacrimii, al dorului şi al iubirii.
 
 
Poezia din noi
 
iubim cu toţii magia
şi vrem să aflăm cum se face,
dar câţi iubim poezia
ce-amarul în vis îl preface?
 
simţim în piept aritmia
când omul din faţă ne place,
dar câţi simţim poezia
când bate cu pumnu-n torace?
 
ne dregem... melancolia
cu gânduri şi-atingeri rapace,
de-aceea-n noi, poezia,
îşi pierde dorinţa şi... tace.
 
vedem în jur veselia:
copiii încep să se joace,
iar noi, gonind poezia,
rămânem fiinţe posace.
 
 
Pot să?...
 
pot să respir ca peştele-n apă
sau ca un vierme să cresc în pământ?
sângele curge-n vene degeaba,
sufletul meu e o pală de vânt.
 
pot să şterg cu buretele totul
sau să revendic iubirea ce-a fost?
timpul trece şi trece degeaba,
eu îmi zidesc prin credinţă un rost.
 
pot să privesc din spate de pleoape
sau să adorm şi cu ochii deschişi?
inima-şi bate gura degeaba,
suntem cu toţii tăcerii promişi.
 
 
Povara lui "a fi"
 
prea grea e viaţa, totul e prea greu
şi nu avem prea multe fericiri,
prietenii-s puţini, iar Dumnezeu
e mult prea sus de pământeşti robiri.
 
prea grea e viaţa, totul e obscur,
şi nu avem în suflet străluciri,
să nu ne mire astfel că în jur
nu mai găsim nici resturi de iubiri.
 
prea grea e viaţa, totul e ciudat,
trăim şi nu mai ştim de ce trăim,
povara lui "a fi" ne-a derutat
şi parcă-n umbra mută ne zidim.
 
prea grea e viaţa, totul e un vis,
un vis urât, cam scurt şi cam morbid,
ce-i drept, un paradis ni s-a promis,
dar tot ce ni se-arată e un zid.
 
prea grea e viaţa, greul n-a trecut,
continuă să gemi, să te târăşti
cu optimism, spre-un altfel de-nceput,
şi de e mult mai greu, să nu urăşti.
 
prea grea e viaţa, totu-i un calvar,
ne consolăm cu vicii, prelungim
o agonie cruntă, ce mai dar
primit-am înainte să murim!
 
prea grea e viaţa, totul e prea greu
şi nu avem prea multe fericiri,
prietenii-s puţini, iar Dumnezeu
e mult prea sus de pământeşti robiri.
 
 
Punctul terminús
 
la Judecată, Domnul l-a-ntrebat:
cu versul tău, pe câţi i-ai bucurat?
O, Doamne, mulţi n-au fost, îţi spun cinstit,
căci ceilalţi n-au timp pentru citit.
 
să dai pe mine vina, e uşor,
eu sunt poet, iar tu, judecător,
prin versul meu ai vrut să impui legi
când trebuia să vii şi să-nţelegi
 
de ce nu-i lumea aşa cum sperai,
de ce pământul nu mai e un rai...
tu doar mă-ntrebi şi, iată, îţi răspund:
pământu-i tot rotund, dar muribund.
 
iar de citit acum, nu mai citesc
decât sihaştrii ce se-mpotrivesc
tehnologiei care ne-a adus
rapid la punctul nostru terminús.
 
 
Răsplată
 
el a iubit cuvântul, iubindu-l în secret;
nu și-a propus vreodată s-ajungă un poet,
n-a vrut să-și bată joc de sfânta poezie
și nici la coş s-arunce mormane de hârtie.
 
a preferat cititul, citind fără să doarmă,
și nu s-a lăudat... făcând întruna larmă,
el a găsit comori de optișpe karate
în vechi biblioteci și-n anticariate.
 
slăvindu-şi mult cuvântul, el a-nceput să-l scrie
de-abia când a-nceput să simtă tot ce știe:
când viața și cititul formează-un tot firesc,
când cerul și pământul în suflet se unesc,
 
când dragostea nu poate pe alții să-i aștepte,
când simți că poți să zbori de pe-abisale trepte,
când totul ce te doare nu este un blestem,
când tot ce-i nemurire se naște în poem.
 
el a iubit cuvântul și iată-l răsplătit:
a devenit Poetul pe care l-a citit,
poetul fără nume, care-aștepta tăcut
să vină, iar, pe lume, bătrân, dar nou-născut.
 
 
Reguli nescrise
 
Mă supun regulii nescrise
ce-mi cântă doina uitării,
clipele mele-s proscrise
 
tăcerii.
 
Dorinţele toate sunt chinuri,
suavă-i iubirea ce plânge,
speranţele - visuri
 
nătânge.
 
Povară mi-i trupul strigând,
cerşind obşteasca-ndurare,
zadarnice lacrimi curgând
 
amare.
 
Destin, suferinţă adâncă,
mă legeni pe braţe părinte,
adorm în suflet de stâncă
printre atâtea…
 
cuvinte.
 
… Tăcerii nătânge,
amare cuvinte,
părinţi de stâncă,
morminte.
 
 
Remember
 
chiar înainte de Crăciun
m-am pricopsit cu o durere,
nu reuşeam să mă adun
şi nu voiam apropiere,
 
durerea nu o cunoşteam,
deci, nu ştiam cu ce să lupt,
şi ca tot omul mă temeam
că firul vieţii mi s-a rupt,
 
dar nu am vrut s-abandonez
fără să zic ce am de zis,
şi, reîntors la vechiul crez,
m-am regăsit adânc şi-am scris
 
luptând cu ce era mai greu
şi fără să mă dau de gol,
eram doar eu şi Dumnezeu
jucând, pe rând, acelaşi rol.
 
acuma, simt c-am început
să mă îmbujorez un pic,
durerea cruntă a trecut
şi pot din nou să mă ridic…
 
sper să nu fie doar un vis,
îmi place iarăşi să zâmbesc,
să ies din spaţiul meu închis
şi să vă spun că vă iubesc!
 
 
Renunţare
 
Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare,
nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare.
Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea,
în pântecul liniştii se naşte iubirea
ce moare.
 
Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu,
de urmele paşilor rătăciţi în pustiu.
Mă frâng. Gheaţă mi-i templul de vise şi gânduri,
nălucă pribeagă-n deşertice vânturi
să fiu.
 
 
Revendicare
 
Vai, ce poem am scris, dar ce păcat!
Nu-l pot reține-o clipă, să-l alint,
Nu vrea să se întoarcă-n labirint,
Preferă cititorul siderat,
 
Iar eu mă simt de parcă l-am trădat...
Aș fi putut să-l cresc mai mult, în gând,
Să nu ajungă-n lume mic, plăpând?
Scriindu-l, lumii l-am abandonat…
 
Vai, ce poem am scris, dar ce păcat!
Ce îmi rămâne-acuma de făcut?
Să scriu un alt poem, ca substitut,
Și să-l invit în lacrimi, la scăldat?
 
Să-l învelesc cu sufletu-mi curat
În loc să-l vând pe treizeci de arginți,
Și-n locul unei vieți fără părinți,
Să-i fiu în gând și-n vise devotat?
 
Vai, ce poem am scris, dar ce păcat!
Nu-l pot reține-o clipă, să-l alint,
Nu vrea să se întoarcă-n labirint,
Un alt părinte l-a revendicat...
 
 
Să credem cu toţii-n minunile lumii
 
să credem cu toţii-n minunile lumii,
în prime majore, în nunţi fastuoase,
în jocuri cu cifre mereu norocoase,
pomana din ceruri să cadă, să cadă,
să facă nebunii cu regii rocadă!
 
să plângă degeaba preasfânta icoană,
când frica de viaţă ne pune pe goană,
când moartea ne-arată o singură cale:
spre cruce se merge-n picioarele goale!
 
şi stăm picior peste picior,
genunchii-s slabi şi tot ne dor,
şi stăm cu pumnii strânşi în sus,
admonestându-l pe Iisus.
 
să credem cu toţii-n minunile lumii,
în filme science-fiction, în trucuri frumoase,
în prima iubire cu hainele scoase,
să aibă şi orbul minunea: să vadă!
şi-apoi să se-arunce cu ochii la pradă…
 
şi totuşi să facem, de dragul de-a face,
războaie cu morţi, odihnindu-se-n pace,
să ştim că pe lumea cealaltă cu toţii
vom fi copleşiţi de iertări şi emoţii.
 
şi stăm picior peste picior,
genunchii-s slabi şi tot ne dor,
şi stăm cu pumnii strânşi în sus
admonestându-l pe Iisus.
 
 
Să fii poet
 
să fii romantic şi să fii un martir,
să fii apatic şi să fii în delir,
să fii ruşinea încercată pe dos,
să fii degeaba şi să fii cu folos.
 
să fii pervers din exces de pudoare,
să fii timid şi să dai din picioare,
să fii creştin şi să-njuri dumnezeii,
să fii dorinţa şi chinul femeii.
 
să fii ascet şi să umbli prin lume,
să fii sărac şi cu multe volume,
să fii iubit şi să fii împotrivă,
să fii frumos şi urât deopotrivă.
 
să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,
să fii damnat şi să speri veşnicia,
să fii bolnav şi să vrei să te doară,
să fii poet şi poeţii să moară!
 
 
Să nu fiu
 
prima vorbă spusă la venire
sunt c-un pas în groapă
nemurire
 
Dumnezeu îşi râde-n barbă
dracii şerpuiesc
prin iarbă
 
rănile nu le mai număr
îmi port îngerul
pe umăr
 
rugăciuni prăpăstioase
cancerul roade
la oase
 
ca un câine vagabond
moartea face înc-un
rond
 
ultima nedumerire
să nu fiu nu-mi stă
în fire
 
şi în nopţile senine
eu răstălmăcesc
destine
 
 
Să te rogi
 
să te rogi să fii puternic ca Atlas sau ca Hercule,
să te rogi să fii de veghe pentru feţe somnambule,
să te rogi să poţi desprinde adevărul din minciună,
să te rogi s-ai mintea clară într-o lume-aşa nebună!
 
să te rogi să-ţi pună alţii cât mai multe beţe-n roate,
să te rogi să poţi învinge târâindu-te pe coate,
să te rogi ca-n lumea-ntreagă să înceapă o schimbare,
să te rogi să vezi mulţimea renunţând la celulare.
 
să te rogi ca poezia să ajungă mai iubită,
să te rogi ca aforismul să ne scape de ispită,
să te rogi să nu existe internet şi dependenţă,
să te rogi ca ea, natura, să ne scape de demenţă.
 
să te rogi să fii puternic ca Atlas sau ca Hercule,
să te rogi să fii de veghe pentru feţe somnambule,
să te rogi să poţi desprinde adevărul din minciună,
să te rogi s-ai mintea clară într-o lume-aşa nebună!
 
 
Sâmbete maligne
 
Mai lasă din crepuscul să plouă cu rugină,
să cuibărească-n palmă prea greaua cruce-a vieţii,
mai lasă heruvimii să zboare-n plastilină,
să cadă în caverne, unde-au murit asceţii.
 
Mai lasă săbii-aripi să spintece lumină,
nechezul galben-vânăt, apocaliptic cântec,
mai lasă ierburi rele să plămădească-n pântec,
scâncetul lunii sterpe, urlet de lună plină.
 
Mai lasă-a patra parte de foamete sangvină,
măsura: grâu şi aur, la poartă o jivină,
mai lasă pe jertfelnic un miel abominabil,
şapte peceţi pe suflet, blestem inevitabil.
 
Mai lasă-mi ziua şapte
 
 
Sânge
 
Sângele-albastru
cerul sucombă
inimi senine
pântecul seu
 
Sângele galben
chinuri mocnite
râncede visuri
soare ateu
 
Sângele negru
fiară vicleană
moarte flămândă
crez panaceu
 
Sângele verde
ierburi orfane
trup rădăcină
umbletul greu
 
Sângele roşu
crudă iubire
frate de cruce
Om-Dumnezeu
 
Sânge de molii
foaie velină
sufletul zace
plumb minereu
 
 
Sfârşitul lumii?
        
Să fie oare scopul vieţii
Un rendez-vous imaginar
În care inimile noastre
Să nu mai bată în zadar?
 
Să fie viaţa doar un cumul
De vicii, spaime şi erori?
Să fie moartea izbăvirea
Celor mai buni dintre actori?
 
Sfârşitul lumii ne aşteaptă?
Atâta doar ne-a mai rămas?
Stăpâni pe-atâtea cunoştinţe,
N-avem ieşire din impas?
 
Am tot iubit pe apucate
Şi ne-am gândit doar la prezent,
Justificându-ne întruna
Comportamentul indecent.
 
Ne-am denigrat contemporanii
Şi am uitat tot ce-a trecut.
Tot ce-a trecut o să revină
Cu fiecare început…
 
 
Soarta poeţilor
 
nu credeţi că poate acum e momentul
să-i cerem iubirii şi devotamentul?
nu credeţi că astăzi cuvântă profeţii?
cu cine se luptă întruna poeţii?
 
cu umbre, cu demoni, cu muze parşive,
cu versuri în sânge şi lacrimi tardive,
cu vise cumplite-n secundele-n care
idilele nopţii ne sunt mai precare,
 
cu gesturi mocnite-nainte de vreme,
cu divinitatea, sperând să ne cheme,
cu minţile lumii rămase perplexe
în faţa gândirii atât de complexe,
 
cu viaţa şi moartea - iluzii obscene,
cu pornografia impusă pe scene,
cu transcendentala dorinţă de-a trece
în dimensiunea obscură şi rece,
 
cu boala şi viermii - agnostice farse,
cu plata în rate şi suflete arse,
cu sprijin în cârje, mergând către ceea
ce ne-alienează de tineri – ideea,
 
ideea că-n lumea aceasta atroce,
poeţii-mpreună însumă o voce
menită să schimbe iubiri şi destine.
nu vreţi să-nţelegeţi, rămâneţi cu bine..!
 
 
Sunt când zeu, când Prometeu
 
sunt când zeu, când Prometeu,
aprinzând cerescul foc,
sunt când el, când tu și eu,
complex, simplu, univoc.
 
mă citești și te citesc,
unul suntem amândoi
când privim spre ce-i lumesc,
când suntem în versuri goi,
 
căci doar sufletul curat
poate-n neguri rezista,
sunt sărac, dar sunt bogat
fiindcă viața mea e-a ta.
 
sunt când zeu, când Prometeu,
când tăcere, când cuvânt,
rupt din ceruri, gândul meu,
va rămâne pe pământ?
 
mă iubești și te iubesc,
pentru ură nu e loc,
iartă-mă dacă greșesc
uneori, când n-am noroc.
 
căci norocul, la poet,
va depinde de cei mulți,
iar tu, mare exeget,
pentru mine nu miști munți.
 
sunt când zeu, când Prometeu,
aprinzând cerescul foc,
sunt când el, când tu și eu,
complex, simplu, univoc.
 
 
Supoziţii
 
e viaţa şi subiect, şi predicat,
e punctul o cădere de cortină
şi noi suntem cuvinte de duzină,
mergând pe-un curs firesc... premeditat.
 
e viaţa şi adverb şi complement,
e verbu-n care cercul se închide
şi noi suntem mirarea ce desfide
fatalitatea timpului prezent.
 
e viaţa substantiv şi atribut,
e numeral, pronume şi articol
şi noi suntem în viaţă... ce ridicol!
le ducem grija celor ce-au trecut.
 
e viaţa adjectiv şi epitet,
conjuncţii, interjecţii, prepoziţii...,
iar noi suntem pe pagini supoziţii
ce se transpun cu sânge de poet.  
 
 
Şahul etern
 
dacă Eu² = Dumnezeu
ce se întâmplă cu celălalt Eu?
 
celălalt Eu – fac o rocadă şi mat,
cuvântul meu va rămâne stigmat.
 
cum pot stârpi neputinţa din mine,
să fiu stăpân pe vieţi şi destine?
 
cum pot s-accept următoarea greşeală,
dacă celălalt Eu mă înşală?
 
Eu te iubesc, te iubesc, ştii prea bine,
însă celălalt Eu te previne.
 
şi când te scriu – te zidesc în poeme,
celălalt Eu în van să blesteme.
 
nu mai ucide, iubito, poetul,
el e profetul, anahoretul,
 
el te iubeşte, iubeşte-l şi du-te
să fiţi în faţa morţii – redute,
 
să fiţi regină şi rege-mpreună:
şahul etern – iubirea nebună!
 
 
Şansa mântuirii
 
Şansa mântuirii o primesc cu toţii,
Proştii şi drogaţii, şmecherii şi hoţii,
Chiar și poezia vine-n fiecare
Ca o misiune, ca o încercare,
 
Dar nu toți acceptă calea ei cea dreaptă
Și în loc să urce, mai coboară-o treaptă
Căutând doar premii și indemnizații,
Slujind mafioții, lingușind bogații.
 
Şansa mântuirii o primesc cu toţii
Dumnezeu mai crede-n suflet și emoții,
Chiar și poezia vine-n fiecare,
Ca o șansă nouă, ca o provocare,
 
Dar nu toți se uită la întreaga lume,
Se interesează doar de propriul nume,
Și-uite așa poeții au ajuns să fie
Ocoliți de oameni și de poezie.
 
Șansa poeziei o primesc și eu
Și mă-nchin la lume și la Dumnezeu.
Poezia este șansa să devin
Pasărea ce zboară sub un cer senin.
 
 
Şi te închini
 
prostia nu-i o armă, e scutul de oţel,
toţi sfinţii în cazarmă te-aşteaptă la apel,
durerea nu-i o cale, de nu ştii să o porţi,
bei vinul din pocale şi îi jeleşti pe morţi.
 
ideile-s corupte, cuvintele-s murdare,
iubiri cu haine rupte, atac şi apărare,
o viaţă-ntâmplătoare nu-ţi va grăbi clemenţa,
de cauţi ajutoare, te bântuie... demenţa.
 
trecutul te inspiră, prezentul te-amăgeşte,
când firul se deşiră, durerea-i ca un cleşte,
te-ntrebi ce o să vină, ce vine nu contează,
pe dâre de lumină credinţa delirează.
 
ehei, umanitate, a câta oară scriu
cuvinte aruncate ca lutul pe sicriu?
durerea nu-i o cale, de nu ştii să o porţi,
bei vinul din pocale şi iar te-nchini la morţi.
 
ce tristă este viaţa, poetu-i încă viu…
sau întrupează umbra a celui ce-o să fiu?
 
 
Şi semeni printre semeni
 
Şi iată-l cum păşeşte,
E mai bătrân cu-o treaptă,
A fi este – lumeşte –
O pildă înţeleaptă.
 
Şi iată-l cum se-nalţă
La cer fără să-l doară,
E plin de cutezanţă
Ca şi întâia oară.
 
Şi iată-l cum grăieşte
Prin cărţile creştine:
De mori este lumeşte…
Şi voi veţi fi ca mine.
 
Şi iată-l cum coboară,
În tot se regăseşte,
E croncănit de cioară
Şi aripă de peşte.
 
Şi căi necunoscute,
Culegi ceea ce semeni,
Şi vrute şi nevrute,
Şi semeni printre semeni.
 
Şi iată-l cum şi-ascute
Privirea pe-ndelete,
Şi suflete pierdute
Îl hăituiesc în cete.
 
Şi iată-l cum domneşte
În viaţă şi în moarte,
Lumeşte-nelumeşte,
Aproape şi departe.
 
Şi iată-l cum păşeşte
Poet printre poeţi,
Lumescul-nelumescul,
Îl vreţi şi nu-l aveţi…
 
 
Taci şi execută, ca un bun soldat!
 
scriu şi pentru oameni, că-mi pasă de ei,
le ofer din mine cel mai scump crâmpei,
viaţa nu-i uşoară - şi eu obosesc,
dar ei nu mă lasă ca să mă opresc.
 
să scriu foarte bine, nu-i deloc un fleac,
toţi vor vorbe bune, să le fiu pe plac,
nu vor întristare, chiar dacă sunt trist,
nu vor să fiu sobru şi nici pesimist.
 
taci şi execută, ca un bun soldat!
îmi şoptesc în barbă, viu şi-abandonat,
va veni şi vremea când mă vor iubi
şi-mi vor înţelege jalea inimii.
 
scriu despre iubire, idealizez
tot urâtul lumii, nu renunţ la crez;
rimă după rimă curge un poem;
vai, ce bucurie, ce frumos blestem!
 
hop, se-ntoarce roata, este rândul meu
ca să scot din suflet ce este mai greu:
piatra de povară ce m-a înrobit;
vreau eliberare şi să fiu iubit!
 
taci şi execută, ca un bun soldat!
îmi şopteşte-n ceafă Cel ce m-a creat:
Dă-le tuturora ce e mai frumos
Şi voi fi cu tine veşnic generos!
 
 
Talent
 
talentul e talent,
chiar dacă scrii mai lent
sau dacă ai lucrat
la foc automat.
 
talentul e talent
şi este permanent
în cel care-a crezut
în EL, de la-nceput...
 
talentul e talent
şi este rezistent
în faţa celor răi
ce scuipă-n ochii tăi.
 
talentul e talent
şi este abundent
în sufletul curat
şi-n gândul luminat.
 
talentul e talent
şi nu e dependent
de gloata de lingăi
sau cea de nătărăi!
 
talentul e talent
şi prin comportament,
de-i jalnic e modest,
de-i falnic e protest.
 
talentul e talent
şi-l las, prin testament,
prin tot ce eu am scris
în viaţa mea vis.
 
 
Te pierd, dar te aştept în vis
 
te pierd şi te doresc din nou
întors în suflet ca ecou,
cu tot ce-ai strâns din depărtări,
din toate cele patru zări.
 
te pierd privind pe cer o stea,
te pierd în zaţul de cafea,
te pierd în şirul de-ntrebări,
te pierd în trenul fără gări,
 
te pierd când sunt cu capu-n nori,
te pierd şi-n cărţi adeseori,
te pierd când nu mai pot să tac,
te pierd şi redevin sărac,
 
te pierd, dar poate-aşa-i firesc,
pierzându-te, să-mi amintesc
c-ai existat şi m-ai iubit
când toţi din jur m-au părăsit,
 
te pierd în lacrimi şi-n priviri,
te pierd în triste amăgiri,
te pierd în urme pe nisip,
te pierd în umbre fără chip,
 
te pierd, dar te aştept în vis,
acolo totul e permis,
poţi să te-ntorci cu chip de om,
poţi fi chiar iarba de sub pom,
 
poţi fi orice, eu te aştept
şi vraja ta am s-o accept,
şi voi iubi la nesfârşit
cuvântul care m-a-mplinit.
 
 
Testament
 
acesta e poetul ce-şi duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri - destin alambicat,
ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,
cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.
 
acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.
 
acesta e poetul aflat în agonie,
cu mâinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:
atât a fost să fie, atâta v-a lăsat!
 
 
Toate cuvintele mele
 
toate cuvintele mele frumoase
sunt trupu-mi de carne, sânge şi oase,
sunt suflet şi lacrimi din dragostea mea,
sunt neîmplinirea şi cumpăna grea.
 
toate cuvintele mele frumoase
sunt râuri line şi mări furtunoase,
sunt sloiuri de gheaţă pe gânduri fierbinţi,
sunt doruri nebune şi-atingeri cuminţi.
 
toate cuvintele mele frumoase
sunt zâmbete largi şi mărinimoase,
sunt strigătul care-n adâncuri tăcea,
sunt chiar universul clipind dintr-o stea.
 
toate cuvintele mele frumoase
sunt boli fără leac şi contagioase,
sunt zboruri sihastre spre ziua de-apoi,
sunt marea iubire trăită în doi.
 
toate cuvintele mele frumoase
sunt umbre adânci şi zări luminoase,
sunt urme lăsate pe plaja din vis,
sunt porţile care spre cer s-au deschis.
 
 
33 bis
 
şi viaţa mea cealaltă
să o slăvesc – mă-nvaţă,
cu mască mortuară
cu faţă şi postfaţă.
 
oriunde deschid cartea
e-o inimă ce bate,
cuvintele înoată
prin marea de păcate.
 
pe foaia numărată,
identic şi cu bis,
se săvârşeşte-o crimă
şi cine-a fost ucis?
 
ajuns după milenii
tot la aceeaşi treaptă,
îmi regăsesc Golgota
în vorba înţeleaptă.
 
şi vezi, tu, frate geamăn,
din pântecul de mamă,
tu eşti de-a pururi tânăr
şi nu vom fi de-o seamă,
 
iar eu ce mi-s de după
scăpata răstignire,
îmi otrăvesc cuvântul
ca să îţi dau de ştire :
 
pe foaia numărată
identic şi cu bis,
va curge veşnic - Styxul
şi-o să mă-nec în vis.
 
 
Trepte
 
şi visul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu e vis
e o-mplinire-a gândului
într-un abis
e presimţirea vieţii noastre
viitoare
 
tot ce am scris
există şi va fi
răstălmăcit de mine-altcineva
nimic nu se va pierde
chiar de-aş vrea
căci şi cuvântul e o treaptă care
ne duce către-un loc
ce nu-i uitare
 
tot ce visez şi scriu
tot ce iubesc
sunt trepte către lumea
ce-o să fie
de m-a durut şi-am plâns
am redospit
în inimă şi-n suflet
veşnicie
 
iar de lumini şi umbre
m-au chemat
la hora lor de antice mistere
am tot dansat, am tot dansat, am tot dansat
ţinându-mi ochii sus către repere
către planete, stele, galaxii
acolo unde iarăşi
noi vom fi
 
 
Tu, Sfinte Laurenţiu
 
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine
Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,
N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine
Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.
 
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge
La margini de imperii şi năvăliri barbare,
N-ai cunoscut durerea românului ce plânge,
Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.
 
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată
De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,
Dar vei cunoaşte dacul, cu faţa sa brăzdată
Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.
 
 
Tu, Românie
 
Tu, Românie dragă, tu, ţară minunată,
Ajuns-ai o ruină, căci prea puţini muncesc...
Vai, sunt atâţia oameni cu mintea-nceţoşată
Ce dorm ca nişte balegi pe plaiul strămoşesc
 
Tot aşteptând să vină de-afară o salvare
Sau poate chiar din ceruri un dar dumnezeiesc.
Tu, Românie dragă, din ţară-nfloritoare,
Ajuns-ai o ruină, nimic nu-i nefiresc.
 
Tu, Românie dragă, cu plaiuri carpatine,
Ajuns-ai vai de tine, atâţia lenevesc
Şi vor ca toată lumea s-o ducă foarte bine,
Dar ei nu fac nimica, doar fură sau cerşesc.
 
La noi se fură-ntruna, pe faţă, pe la spate;
Pe cei ce-s prinşi, din milă, tot hoţii i-au iertat
Sau proştii ce le-acordă prin vot imunitate,
Lăsându-i să mai fure, c-aşa le-a fost lor dat.
 
Tu, Românie dragă, tu, ţară minunată,
Ajuns-ai de ruşine, vezi?, alţii ne privesc...
Din toată Europa, noi suntem neagra pată
Adesea confundată cu neamul ţigănesc.
 
Tu, Românie dragă, tu, ţară minunată,
Erai cândva grânar, erai un Eminescu,
Acuma vei rămâne pe veci prostituată
Căci te-au vândut doi peşti ce se termină-n "escu".
 
La noi se fură-ntruna, pe faţă, pe la spate,
Iar cei care nu fură, se văicăresc pe Net;
Tu, Românie dragă, prea plină de păcate,
La ce mai ai nevoie de încă un poet?
 
 
Umbra vieţii
 
ai pus mâinile belciug
peste trupul lânced,
duhneşti suflet în coşciug -
sloi, cadavrul rânced.
 
jelesc vocile-n solfegiu,
totu-i chin şi vaier,
hâd în mijloc de cortegiu -
rânjetul giuvàier.
 
cântă-n cor un recviem
preoţii-n altare,
umbra vieţii o-nviem;
moarte, salutare!
 
 
Un Dumnezeu în treizeci de-universuri
 
Când simt că zilele trec prea grăbite
Şi-mi amintesc că-ţi sunt dator cu-o moarte,
Îţi cer răgaz, dar nu pentru iubite,
Ci pentru-a săvârşi o nouă carte.
 
Şi tot scriind vreo treizeci de volume,
Am mai trăit în plus încă o viaţă
Şi am ajuns mai cunoscut în lume
Prin versul meu ce m-a schimbat la faţă.
 
Mă bucur, deh, ce aş putea obţine
Mai mult de-atât, în schimbul unor versuri?
Oare-aş putea să fiu şi eu, ca tine,
Un Dumnezeu, în treizeci de-universuri?
 
N-aş vrea ca tot ce-am scris să nu mai fie;
De ce n-ar fi nemuritor cuvântul
Atunci când el devine poezie?
De ce îl faci totuna cu pământul?
 
 
Vechea boală
 
port în mine boala, boala mă iubeşte,
e mereu fidelă şi nu leneveşte,
la tot pasu-mi spune, printr-un idiom,
că sunt omu-n care a crescut un pom
şi din el culege fructele durerii,
dar eu, ca un câine, când mă prind hingherii,
scheaun către Lună, nevoind să mor;
stelele sunt oarbe, ceru-i un decor
care nu-mi oferă nicio alinare;
port în mine boala, ca pe-o amânare,
ca pe-o veste tristă dată de himere.
oare, de la boală, simt acum plăcere?
oare, de la boală, pot acum să scriu?
boala mă păzeşte de al meu sicriu?
port în mine boala, boala nu mă iartă,
de mă simt iar bine, vine şi mă ceartă,
mă atinge-n membre, mă loveşte-n pântec,
un blestem mi-e boala sau e un descântec?
boala e tristeţe sau e fericire?
duce la noroc sau nenorocire?
nu ştiu cum se face, reînsufleţit
tot de vechea boală, m-am îndrăgostit…
 
 
Vigor Mortis
 
Şi pietre, aud pietre crăpând de jale seacă,
Şi liniştea aşterne la tâmple promoroacă,
Şi bântuie-o stihie prin colţurile nopţii,
Şi morţii sunt cu viii şi viii sunt cu morţii.
 
Şi câinii-şi muşcă limba şi limba li se-nnoadă,
Sunt javre hămesite ce şuieră din coadă,
Şi corbii se adună, având la îndemână
Cadavre aburinde, căzute într-o rână.
 
Şi sângele e negru şi sângele încheagă,
Şi moartea-i viguroasă şi viaţa este bleagă,
Şi viermii se îndoapă din leşuri putrezite,
Şi porţi spre izbăvire ce straşnic sunt păzite.
 
 
Vinerea Mare
 
Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap
 
Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră
 
Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin
 
Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor
 
 
Vodă Caragea
 
Moto: Pe nesimţiţi i-aş pune pe goană,
As vrea de rele lumea s-o scap;
Sunt suveranul fără coroană
Şi fără tron, cu scaun la cap.
...
Atâţia oameni n-au să ştie
Cine a scris aceste rânduri:
Un sclav ales de poezie
Sau sclavul propriilor gânduri?
 
Oare-am iubit? Am fost exemplul
Ce trebuie urmat de mase?
Sau am zidit, cu ură, templul
Credinţelor primejdioase?
 
Am fost perfect? Mai am defecte,
Să mă condamne generaţii?
Ideile mi-au fost corecte
Sau tot ce-am spus sunt aberaţii?
 
Nu vor afla, doar dacă visul
Mi-l vor fura în zorii zilei,
Forţându-mi, schimnic, compromisul
Cu diriguitorii milei.
 
Să stau la mâna lor, să-mi ceară,
Să îi înveşnicesc în odă,
Să-mi pună chipu-apoi în ceară
Şi să devin, post-mortem, Vodă.
 
 
Vorbe
 
Vorbele, pietre grele de moară,
macină timpul fără să-l doară;
vorbele, pietre de temelie
pentru casa aflată sub glie.
 
Zvârle pietre departe cu ură,
arma crimelor este în gură;
trupul amnar şi sângele iască,
pe toţi duşmanii să îi lovească.
 
Vorbele, pietre ponce din lacrimi,
curăţă mâini asprite de patimi;
vorbele, spuse ca vorbele-n vânt,
întorc şi fraţii culcaţi în mormânt.
 
Zvârle pietre departe cu ură,
nu va mai curge lacrima sură;
trupul amnar şi sângele iască,
nu vor afla nicicând să grăiască.
 
 
Vrei să găseşti poezia?
 
versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române?
tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne;
suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer,
dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister.
 
vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume,
bate neobosită într-o cămară anume,
dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine;
nu întreba poezia unde-i şade mai bine.
 
las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul,
te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul;
vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet?
nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet.
 
scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei,
spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei,
lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz,
tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz.
 
versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române?
chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne,
scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu
viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.
 
 
Zeii sunt de humă
 
din pântece de cer un fulger crud trăsneşte,
cu limba sa tăioasă tăcerea o sugrumă,
tu, înger abătut, oare-mi aduci de veste
că zeii sunt de humă şi toţi se-adună-n turmă ?
 
mirosul de mormânt în suflet îmi duhneşte,
cadavre pretutindeni şi-un gust amar de sânge,
tu, înger abătut, oare-mi aduci de veste
că rugăciunea noastră la Domn nu mai ajunge?
 
din pântece de cer o pasăre coboară,
cu limba sa tăioasă tăcerea o sugrumă,
tu, înger abătut, oare-mi aduci de veste
că moartea-i o durere care nu lasă urmă?
 
 
Zeul din gând
 
nu vreau să scriu după tipare,
chiar dacă am îndemânare,
prefer cuvântul inspirat
din gândul pur, nealterat,
când tot ce dăinuie în vers
e provenit din univers.
 
desigur, nu e prea uşor
să stai la mâna zeilor,
să desluşeşti ce îţi şoptesc,
să nu crâcneşti când poruncesc,
să scrii pe fundul de abis
despre pierdutul paradis...
 
să fie scrisul tău un dar
când totul pare în zadar
pentru cei care au uitat
cine i-a binecuvântat....
eu pot să scriu oricum, oricând,
dar scriu când zeul meu e-n gând,
 
un zeu care mereu mi-a fost
la vitregie - adăpost,
iar la durere - vraci ocult,
magie-n versuri şi tumult,
un zeu care mi-a dăruit
poemul fără de sfârşit,
 
un zeu cu suflet de copil
rugându-mă să fiu umil
atunci când lumea este rea
şi când povara este grea,
un zeu ce este-n fiecare,
în sentiment şi-n cugetare...
 
 
Zi minunată de toamnă târzie
 
zi minunată de toamnă târzie,
mă faci din nou să-mi simt inima vie,
foșnet, culoare și melancolie,
zi minunată de toamnă târzie...
 
zi minunată de toamnă târzie,
vântul tău moale prin plete-mi adie,
ploaia ne leagă-ntr-o faină chimie,
zi minunată de toamnă târzie...
 
zi minunată de toamnă târzie,
pe limba dulce a viței-de-vie,
fructele tale la visuri mă-mbie,
zi minunată de toamnă târzie...
 
zi minunată de toamnă târzie,
iarna se-apropie și va să vie
să mă înghețe cu-a sa superbie,
zi minunată de toamnă târzie...
 
zi minunată de toamnă târzie,
iubirea mea ți-o ofer pe vecie,
îmbrățișându-te în poezie,
zi minunată de toamnă târzie...
 
 
Cuvântul de închidere al poetului
 
Analfabetism literar (pamflet)
 
activiştii anulează
arta aristocraţiei
arogând alambicarea
aprobând atelierul
 
aduc alte argumente
aprioric alandala
adnotând aleatoriu
avangarda agonistă
 
bănuitele biserici
başca boşii boierimii
boicotează baliverne
blocând bunele bravade
 
bosumflatele boeme
binemeritând brevete
beau batjocorind beleaua
belesc bine bidineaua
 
cabalinele cadâne
cerşesc calme comentarii
crapă capetele care
cârcotesc condamnatoriu
 
craii caselor celeste
călăresc cavalereşte
colportează cumsecade
câtă cordialitate
 
damele de dimineaţă
dragele de domnişoare
denigrează derbedeii
dorind dragostea directă
 
deformate de defecte
definite de dantură
devorează desuete
descompusele deşeuri
 
este epoca eratei
epigonii enervează
editorii eludează
elegiile elitei
 
evident elucubrează
erezii echidistante
evocând enciclopedic
entropii emancipate
 
fotogenice frivole
forfotind frumos fireşte
fecundează ferm feude
fremătând fără fiole
 
fraierii filozofează
fufele fac falduri fine
fetele frezează funduri
faimă falselor feline
 
generaţii geniale
guralive grobiene
găsind gaşca golăniei
gustă grav geriatria
 
generând gazos gazeluri
galeş gâdilând gâtlejul
germinează găuroaie
garantând gestant glutenul
 
hedoniste hămesite
hămăiesc handicapate
hemoragice himene
hidratează hăuri hrube
 
haida-haida haimanale
hodoroagele hapsâne
hohotite hahalere
hărăzesc hâde himere
 
impostori inegalabili
iau ideile ilustre
imitând impresioniştii
incitând informatorii
 
impregnează izul iambic
intonând istericale
invocând inteligenţa
ignorând incompetenţa
 
încuiaţi îndrăgostiţii
îşi încearcă-mperecherea
înaintea încălzirii
îşi încheie-ndatorirea
 
întristaţi începătorii
îndobitociţii îngeri
împotriva îndoielii
înstelează-nvingătorii
 
jeguri juxtapun jurnale
jertfind jalnic jurăminte
jalonează jecmăneala
jaluzele jack-uri jeep-uri
 
jicnind juna jidovească
jucând jocuri jubilează
jefuind judecătorii
junimismul juisează
 
karatistele kibitzii
kaizeri kantiene kituri
kendo ketchup kilograme
kamasutra kilometri
 
kilociclupesecundă
kodak keyboard kamikaze
karma karaoke keta
kelvin khmerii kuweitul
 
lamentabile lascive
lapidând lacune liric
laudă limba la lume
labiale laitmotive
 
laborante laburiste
lecuiesc lapidatorii
lunetiştii lamentează
leul lustruieşte lotrii
 
mult mai multă muierime
mamifere menstruale
murdăresc moşia mare
muzele mierlesc mioape
 
madmoazelele migrează
mafioţii masacrează
muzicanţii mai mixează
metastaza manelistă
 
numai nume neştiute
norocoşi nenorociţii
noi nu naştem nepotisme
născocim neologisme
 
noua noastră nerozie
nesfârşita nebunie
nimenea nu ne năşeşte
niciodată nostalgia
 
osândirea omenirii
oglinjoară-oglinjoară
ofensiva onaniei
operăm obscur ovulul
 
ocazional oferte
ombilicuri ofticoase
ocolim orânduirea
ordonanţe odioase
 
puchinoasele paiaţe
plagiază prozodia
primesc plusuri primitive
preamărind puţin prostia
 
prefăcătorii pripite
produc primele partide
pe portalul poeziei
proslăvesc pediatria
 
rimele rămân rebuturi
reproduc rapid rutina
resturi retuşând refrene
reformează rădăcina
 
românisme ramolite
roţile rămân rigide
relele revin Rusiei
revoluţii răscolite
 
stele strălucesc sofistic
scribii săvârşesc satira
situaţia se schimbă
se sporeşte sărăcia
 
suntem singura speranţă
să strivim sedentarismul
siluim sfânta scriptură
sensibilizăm snobismul
 
şamaniste şucărite
şarmant şmirghelesc ştiuleţii
şustele şerpuitoare
şlehtele şovăitoare
 
ştirbe şlefuind şabloane
şovăind şochează şatra
şezătoarele şomează
şi şacalii ştiu şeptelul
 
tipice teribiliste
tipăresc tâmpenii tone
totuşi travestesc trofee
transformând telenovele
 
teiul tremură tomnatic
te trecuşi tu tânăr tată
te tăiară tolomacii
terfeliră testamentul
 
ţâţe ţuguie ţesutul
ţoape ţepene ţinute
ţara ţine ţigănimea
ţarini ţigle ţânţărimea
 
ţopăie ţaţa ţarina
ţipă ţeasta ţurcănească
ţanţoşele ţăcănite
ţoalele ţiplate ţeapă
 
uniformele uzate
umoriştii unul-unul
unde umblă unitatea
utopia unui ungur
 
uneori uzurpatorii
uită unde urinează
udătura uluieşte
uniunea unelteşte
 
vorbe vorbe viciate
versurile văicărite
vine vremea virtuală
vând volume volatile
 
verba volant veselia
văgăunile vibrează
vagabonde văduvite
verbe vascularizează
 
zdruncinate zăpăcite
zbuciumate zbănţuite
zoofage zoofile
zulufatele zambile
 
ziariste zigomorfe
zise zâne zeflemiste
zgârie zodiacale
zigzagatele zapise
 
xenofobe xenofile
xerofile xilofage
ye-ye yoyo yanguri-yinguri
yeti york yuppie yoghiste
 
quadrivium quadrofonic
quattrocento quidditate
ă-uri â-uri ăialalţii
westernuri world-wide-web... welcome
 

 

DE LA NARCIS LA NETUS

 

„Douămiistul” Ionuţ Caragea, cu o biografie şi evoluţie spectaculoase, este deja un nume consacrat, considerat de unii chiar lider de generaţie, ca poet, prozator, eseist, autor de aforisme, cu peste treizeci de volume publicate de la debutul editorial din 2006, cu volumul de poezii Delirium Tremens şi până la cel de faţă, Eu la pătrat. Poeme în vers clasic şi aforisme (Editura Fides, Colecţia „Eidos”, Iaşi, 2017, cu o prefaţă de Maria-Ana Tupan). S-a considerat, încă de la început, promotorul unei avangarde internautice (următorul volum şi l-a intitulat chiar M-am născut pe Google, 2007), pentru ca în 2009 să se ipostazieze şi-n doctrinarul noii orientări, în volumul de eseuri Literatura virtuală şi curentul Generaţiei Google. Primul semn de ruptură faţă de optzecişti şi nouăzecişti este refuzul naturalismului pornografic, înfundătură a ateismului textualist de care se vor elibera, în cele din urmă, şi talentele veritabile din postmodernism. Am salutat această evoluţie a lui Ionuţ Caragea cu prilejul comentării trilogiei SF: Uezen şi alte povestiri (2010), Conştiinţa lui Uezen (2010), Uezen. Echilibrul lumilor (2011). Aici, se atestă şi propensiunea lui spre multiplicarea virtuală a Eului, evocând ceva din heteronimia lui Fernando Pessoa, trilogia SF fiind semnată cu numele Snowdon King. Acest King sugerează deja augmentarea Eului, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să sublinieze imensitatea orgoliului celui care poartă nume de domnitor, fie el şi de memoria lui Vodă Caragea, care nu putea să lipsească din proaspătul volum, învăluit cu o undă de umor:

 

Am fost perfect? Mai am defecte,

Să mă condamne generaţii?

Ideile mi-au fost corecte

Sau tot ce-am spus sunt aberaţii?

 

Nu vor afla, doar dacă visul

Mi-l vor fura în zorii zilei,

Forţându-mi, schimnic, compromisul

Cu diriguitorii milei.

 

Să stau la mâna lor, să-mi ceară,

Să îi înveşnicesc în odă,

Să-mi pună chipu-apoi în ceară

Şi să devin, post-mortem, Vodă.

               (Vodă Caragea)

 

Descriind portretul insolit al lui Ionuţ Caragea, criticul Ştefan Borbély nota, în 2014, în „Convorbiri literare”: „Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere.” Nu ne miră, aşadar, că în anul de graţie 2017 ne propune o carte cu titlu provocator: Eu la pătrat. Mai mult de atât, acest Eu la pătrat provoacă o ecuaţie de relaţionare cu divinitatea, posibilă în virtual, ştiindu-se că descoperitorul eului virtual este nimeni altul decât miticul Narcis. Se înţelege că euforia lui Narcis, descoperindu-se, în toată splendoarea, în oglinda fântânii, recte a netului, creează senzaţia egalităţii dintre Om şi Dumnezeu (Eu la pătrat):

 

viaţa e un calcul – simplu –  cum sunt Eu

însă Eu² = Dumnezeu

 

În altă parte, la Dumnezeu nu se mai ajunge cu scara Sfântului Ioan Scărarul, căci „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. Un alt SF-ist, continuator al „Şcolii de la Târgovişte”, Mihai Stan, distingea în civilizaţia virtuală o stranie perspectivă a apariţiei groteşti a supraomului nietzschean, un transom între Om şi Cyborg: „Transumanismul: proteze mişcate cu gândul – membre proteice monitorizate de creier. O «simbioză» om – ce mai rămâne din el – şi cyborg.” (Mihai Stan, Întoarcere în Paradis. Scripted reality. Antiliterature or frontier literature, vol. III, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, p. 400). Dumnezeu devine Netus, ne avertiza Ionuţ Caragea în Uezen şi alte povestiri (2010): „Cibernetica este biblia celui care crede în Dumnezeul organic, internetul este biblia celui ce crede în Netus.” (p. 35). Oamenii au devenit virtuali, fiind, acum, „copiii lui Netus”, noul ipostas al lui Iisus. Netus acesta propovăduieşte că numai într-o eră a umbrelor de oameni pot fi distruse toate relele din lume. Pământul s-a reconfigurat într-o „vastă reţea de homo interneticus”, încât lumea nu mai există decât în oglindă, într-un soi de narcisism planetar, postapocaliptic: „Oare era noul paradis promis de cărţile sfinte?” (p. 50).

Răspunsul adus în Eu la pătrat este „paradoxist”, ramură a ethosului transmodern, întemeietori antitetici, la noi, fiind Ion Pachia Tatomirescu şi Florentin Smarandache, descendenţi, la rându-le, din axiomatica ontologică eminesciană concentrată în enunţul antitezele sunt viaţa. Interesant că Ionuţ Caragea ridică narcisismul eului la nivel ontologic pe urmele lui Eminescu, fără să-l citeze, ceea ce atestă consubstanţialitatea eminesciană a scrisului românesc. Într-o însemnare, Eminescu afirmă ecuaţia Eu-Dumnezeu: „Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea.” Cum singura realitate pe lume este Archaeus, în care Eminescu recunoaşte identitatea Fiinţei, „eu e Dumnezeu” nu este altceva decât Eul uman Îndumnezeit, ţintă supremă a creştinismului. Îndumnezeirea este antiteza imensului orgoliu al lui Lucifer de a se substitui lui Dumnezeu, ispitindu-i cu acest păcat capital pe Adam şi Eva, urmat de izgonirea din Rai. Iată de ce narcisismul este antinomic, o piatră de încercare grea ca lespedea de pe mormântul Mântuitorului: narcisismul este păcatul suprem şi tot el este ispăşirea ca Îndumnezeire. Eminescu a ştiut-o bine. În Odă (în metru antic), Narcis este ucis (Parc’am murit demult, zice poetul în ultimul emistih din Melancolie), pentru a se regăsi ca Hyperion, adevăratul eu: pe mine/ Mie redă-mă!

În această cheie va trebui să receptăm diferenţa dintre eu la nicio putere (narcisiac) şi Eu la pătrat (hyperionic). A ajuns Ionuţ Caragea la această disjungere ontologică şi estetică, deopotrivă? La nivel filosofic suprem, disjuncţia a fost formulată de Heidegger în ceea ce a numit diferenţă ontologică. În plan uman, produce ruptura dintre euri, zbaterea dureroasă între fiinţă şi nonfiinţă, fără a găsi terţul tainic ascuns, afectivitatea divină, cum s-ar exprima Ştefan Lupaşcu sau Basarab Nicolescu. S-ar putea să se plaseze în această condiţie o mare parte a literaturii lui Ionuţ Caragea, inclusiv poemele şi aforismele publicate sub titluri grăitoare: Delirium Tremens (2006), Omul din cutia neagră (2007), Negru Sacerdot (2008), Absenţa a ceea ce suntem (2009), Déconnecté (2009), Suflet zilier (2011), Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017), Dicţionarul suferinţei, I, II (aforisme, Editura Fides, Iaşi, 2008, 2010), Întreita suferinţă (aforisme, aceeaşi editură, 2011), Delir cu tremurături de gânduri (aforisme, aceeaşi editură, 2013). Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.” Finalul primului poem, 33 bis (umbră a vârstei hristice?) sună astfel:

 

pe foaia numărată

identic şi cu bis

va curge veşnic - Styxul

şi-o să mă-nec în vis.

 

Transformarea râului morţii în vis ţine de gândirea poetică paradoxistă. Dedublarea dureroasă a poetului poate fi tămăduită (pantomimic?) de dorinţa verticală (René Girard):

 

aş vrea să fiu un prunc furat de vise,

să aibă raiul porţile deschise,

aş vrea să-mi bată Dumnezeu la uşă,

aş vrea să ard şi să nu fiu cenuşă.

                         (Actor de pantomimă)

 

Dumnezeu-iubire chiar aşteaptă dintotdeauna şi bate la uşă, cum ne spune Părintele Stăniloae. Doar că noi declanşăm timpul dureros, nedeschizându-I. Ninsoarea rară, aproape bacoviană, care încărunţeşte pământul, este şi ea un semn, având ca ecou dorul de fiinţa iubită (Afară ninge rar). Cu fiecare poem, poetul săvârşeşte o carte (Cu-acest poem…): „cartea aceasta/ o voi ţine în mâini/ dacă voi scăpa de infern/ şi de câini” (Cartea vieţii). Dar ce va rămâne din cartea unui proscris?

 

Rămâne doar coperta, sicriu de abanos,

Ce am ajuns cu toţii… şi oare cu folos?

Mă-ndrept ca un proscris, spre oaza de pustiu,

Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu.

                      (Durere-moarte-viu)

 

Degradarea umană postmodernă nu poate fi decât la scară planetară, sub semnul efemerului (Efemer):

 

păşesc pe un covor rulant

ţesut la scară planetară,

timpul – cadavru ambulant

îşi răsuceşte o ţigară.

 

Întreaga omenire este un exil: „Exil în camera de veghe,/ Exil în starea hibernală,/ Exil la miile de leghe,/ Exil în groapa comunală.” (Exil). Omul, doar o „fregată de oase” plutind către vise (Fregată de oase). El şi-a pierdut credinţa în înviere (La ce bun?):

 

la ce bun e omul, dacă nu învie

fără judecată aspră şi târzie?

la ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă,

dacă nu găseşte către cer o treaptă?

 

Aidoma, omul român a pierdut patria şi pe Eminescu: „noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut” (Lui Eminescu). Doar poetul mai construieşte „paradisul pentru oameni şi zei” (Micul arhitect). De aceea, el nu este singur, de vreme ce mai are încă pe Eminescu şi credinţa:

 

nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,

am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,

am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,

am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.

                               (Nu sunt singur)

 

Poetul ştie că se zbate, paradoxist, între antiteze ce par insolubile (Să fii poet):

 

să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,

să fii damnat şi să speri veşnicia,

să fii bolnav şi să vrei să te doară,

să fii poet şi poeţii să moară.

 

Eminescianismul remanent al poeticii lui Ionuţ Caragea se resimte şi-n hotărârea de a reveni la „formele perfecte”, cele de structură clasică, deşi aceasta nu este o garanţie a reuşitei. Aflându-ne în faţa unei poezii de cunoaştere, riscul de a nu transcende o anume uscăciune stilistică nu este evitat peste tot, ca în texte de felul: „Am tot iubit pe apucate/ Şi ne-am gândit doar la prezent,/ Justificându-ne întruna/ Comportamentul indecent.” (Sfârşitul lumii?). În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l-au supus volatilizării. Cât îl priveşte pe Ionuţ Caragea, el îşi îngăduie chiar să experimenteze/să se joace, profitabil, precum în amplul poem, de concentrată formulă polemică Analfabetism literar (pamflet), construit din catrene-dublet care se derulează, alfabetic, numai din cuvinte care încep cu o singură literă. Doar un exemplu: litera T:

 

tipice teribiliste

tipăresc tâmpenii tone

totuşi travestesc trofee

transformând telenovele

 

teiul tremură tomnatic

te trecuşi tu tânăr tată

te tăiară tolomacii

terfeliră testamentul

 

Şi fiindcă e vorba de „terfelirea testamentului”, iată care este cel al Poetului, pe care îmi îngădui să-l reproduc integral (Testament):

 

acesta e poetul ce-şi duce singur dorul

pe drumul fără-ntoarceri - destin alambicat,

ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,

cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.

 

acesta e poetul ce s-a uitat pe sine

în inimile lumii, în versul sincopat,

ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,

în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.

 

acesta e poetul aflat în agonie,

cu mâinile rigide, de zei exonerat,

ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:

atât a fost să fie, atâta v-a lăsat.

 

Numai că noi, cititorii, nu dorim să ni se lase doar ceea ce a realizat poetul până în anul de graţie 2017 şi aşteptăm o nouă Monastire ’naltă/ Cum n-a mai fost altă!

 

 

Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Feed Back, nr. 7-8, 2017

http://revista-feedback.blogspot.com/2017