« Home

 

Ionuţ Caragea - "M-am născut pe Google" (selecţie revizuită)

Restul poemelor din volum au fost renegate de autor

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 

M-am născut pe Google
         
m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească
 
degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament
 
mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie
declanşată de nevoia oamenilor
de a privi dincolo de nihilism
 
m-am născut pe o pagină de istorie
care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
transpusă în milioane de pixeli
 
am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
să nu mai spuneţi niciodată
că Dumnezeu este orb
 
 
Download
 
Doamne,
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hârtie
s-a înfiripat un link între cer şi pământ
prin care mă hrăneam, prin care te downloadam
poezie
 
am învăţat să iau totul de la început
primul cuvânt a fost amintire
 
nu trebuia să construiesc
un alt turn Babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vânt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă, o iubire
care m-a făcut mai Om  decât sfânt
 
prefer să rămân toiagul tău, Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decât să mă dărâme
cuvinte de dragul cuvintelor
 
pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger
 
 
Dicţionarul suferinţei
 
Coşmar
Pseudonimul unui carnaval nocturn
Junghi
Răcnet întemniţat de zeul taciturn
Moarte
Ultima filă citită dintr-o carte
Urmă
Mormântul pasului grăbit
Umbră
Tot ce-ţi rămâne după ce-ai iubit
Uitare
Un loc în care treci subit
Lacrimă
Testamentul unui îndrăgostit
Vers
Cuvinte gravitând în propriul univers
Om
Cea mai mică particulă dintr-un atom
Eu
Încă mai cred în bunul Dumnezeu
 
 
Născut pentru a fi liber
 
născut pentru a fi liber
căutător de comori printre tainele acestei vieţi
născut pentru a fi om
îndrăgostit de himerele acestei lumi
născut pentru a fi …
 
într-un final nimic mai mult decât eternul val
spărgându-se de ţărmul unei mări
sau prea grăbitul nor purtat de vânt ca un cuvânt
ucis pe buze DA
şi eu şi tu un legământ până când moartea ne va da de ştire
născuţi să fim mormânt lângă mormânt
să ne şoptim cuvinte de iubire
 
născut să respir sufletele celorlalţi
să calc pe urmele ce-au bătătorit pământul
născut pentru a-mi spune singur la mulţi ani şi tot mai grei
vor fi şi mai tirani de voi pleca privirea
născut să fiu o pasăre plutind pe aripi de vise şi mister
speranţele vor poposi
în cuibul orelor precise te-am aşteptat atâta timp
să-mi spui m-am înşelat s-o luăm de la-nceput
naiv am fost când am crezut că timpul
trece şi revine
 
 
Unde eşti?
 
ce sentiment obscur se-ascunde
printre secundele crucificate-n vid
fiecare deschidere de pleoape
este un sacrilegiu adus luminii
urletul evadează
din ghearele durerii surde
ecoul se zbate captiv
într-o înlănţuire de şoapte
şi umbre
păsări nocturne
sfâşiind miezul zilei
unde eşti?
 
calc apăsat
urme ştirbind gura pământului
lipitoare ce mă suge de sânge
fiecare pas zideşte
o lespede
sub care zac nefecunde
speranţe
 
cerul poleit
prometeice gânduri
 
 
Am bătut la poartă
 
am bătut la poartă mi-a răspuns o inimă
sunt flămând nedormit nu ai o cameră liberă
ca orice amărât plătesc în natură
pentru început primeşte gratuit
un sărut
 
am bătut la poartă ţi s-au deschis buzele
focul era aprins am mai aruncat nişte lemne
braţele picioarele camera umedă
doream un cutremur
în grade celsius 
 
am bătut din poartă în poartă
strângând de pe ici de pe colo puţină iubire
o ţin la pieptul meu am crucea cheie
când vine moartea să-mi ceară bani de chirie
îi spun arătându-i buzunarele goale
 
mai am de bătut la încă o poartă
 
 
Bate vântul, îţi este frig şi tuşeşti
 
nu vei uita, mama ta întindea rufe pe sârmă
au rămas doar cârligele din întreaga familie
şi-au luat cu toţii hainele, au plecat
fără să lase nici măcar
un petec
 
bate vântul
grija adânceşte o urmă
 
nu vei uita, tatăl tău croitor lua măsuri
îţi spunea că unele haine sunt mai trainice decât omul
îţi făcea şi buzunare pentru turtă dulce
tu te-ntrebai
 
cu ce au greşit
cei care vor purta haine?
 
te uiţi la oameni, se iubesc, ce frumos!
hainele neputincioase stau în cuier şi privesc
 
nu vei uita, mama ta întindea rufe pe sârmă
te-nvăţa să te speli de păcate
ai rămas singur
anii trec, cârligele se adună
 
bate vântul
îţi este frig şi tuşeşti
 
 
Cealaltă faţă a depresiei
 
a obosit iubirea
gâfâie sub cearşafuri
orgasmul rece al singurătăţii
am obosit să mai dorm
nopţi trase la indigou
între secunde totul e mort
tăcerea-i captivă într-o apnee
a obosit sângele să curgă din toc
numai inima-i neobosită
sclavul distanţei dintre noi
bate pasul pe loc
oglinda are un surâs dobitoc
câteodată dincolo
privesc cealaltă faţă
a depresiei
 
mă duc să mă joc
solitaire
 
 
Defileul dracilor
 
Dacă vrei să ajungi la Ceruri
Ia-ţi inima-n dinţi
Şi treci prin defileul dracilor
Îţi vor promite Marea cu sarea
Pământul cu bogăţiile sale
Lasă-i să te scuipe
Să-ţi rupă hainele
Să arunce cu pietre
Să te împungă în coaste
Să îţi pună coroană de spini
Lasă-i dar nu le da inima ta
Ţine-o bine-ntre dinţi
Şi vei simţi gustul Mării
Şi al Pământului
 
 
Tu, Sfinte Laurenţiu
 
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine
Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,
N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine
Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.
 
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge
La margini de imperii şi năvăliri barbare,
N-ai cunoscut durerea românului ce plânge,
Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.
 
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată
De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,
Dar vei cunoaşte dacul, cu faţa sa brăzdată
Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.
 
 
Negru sacerdot
 
Pe când noaptea se-adânceşte, când în beznă e mai frig
Şi de lacrimi fac risipă, dintre şoapte mi te strig,
Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,
Către tine-întind o mână, din neant să te cobor.
 
Îmi cresc áripe de flutur, cap-de-mort cu ochii mari,
Te privesc şi iar mă fură gândul paşilor hoinari,
Pe drumeagul de mătase, visul meu urzit de dor,
Înnod capete de viaţă, veşnic tristul călător.
 
Pe când noaptea se-adânceşte, când în beznă tremur tot,
Aşteptând nelegiuirea unui negru sacerdot,
Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,
Întind mâna şi-mi închipui că aş fi un vrăjitor...
 
 
Lacrimi de zefir
 
Acelaşi zâmbet tainic, o şoaptă la ureche,
Când Noaptea şi cu Luna sunt suflete pereche,
Te regăsesc sub cruce, în vechiul cimitir,
Cu humă şi durere şi lacrimi de zefir.
 
Acelaşi dor de moarte, cu pâlpâiri de stele,
Când între noi sunt alte fatidice tunele,
Te regăsesc sub cruce, pe frunte ţi-e pus mir
Cu humă şi durere şi lacrimi de zefir.
 
Acelaşi pretutindeni, un mare singuratic,
Când moartea se sfârşeşte în somnul hieratic,
Te regăsesc iubito şi-n locul tău respir
Cu humă şi durere şi lacrimi de zefir.
 
 
Nu îmi este frică
 
poate doar trecerea mea
va lăsa prea multe gropi în urmă
şi mai este şi viaţa asta care-mi place
atunci când ar trebui să urăsc totul
până şi umbra este mai atrăgătoare
mai luminoasă mai fierbinte
îmi spune că îngerii sunt negri şi ciuţi
nu pot părăsi trupul să fiu o fantomă
trecând prin oameni răpindu-le gândurile
şi ar mai fi ploaia mi-ar fi dor să mă ude şi să cresc
ridicând mâinile la cer copacul
pe care îndrăgostiţii au făcut legământ
urcând muntele nu uita
inima de stâncă nu încetează niciodată să bată
relicvele dragostei sunt peste tot
chiar dacă cenuşa s-a risipit pretutindeni chiar dacă
moartea ne-a însămânţat cu boală
pământul e plin de oase
şi vom răsări cruci
ne-am zidit muzele în cuvinte înalte
cine o să mai citească scrisorile rămase în sertare
cine o să mai aplaude la scenă deschisă
actorii de pe aripile nebuniei
imortalizaţi într-un sărut
nu îmi este frică de noaptea ce-o să vină
mii de lumânări stinse
de o boare de vânt
 
 
Apăs pe trăgaci
 
în timp ce-mi scoteam cuţitul din rană
curgea poezia curgea
şi toţi ceilalţi îmi spuneau
ori că sunt fachir
ori de meserie
cuţitar
 
numai eu nu ştiam
că jungherul acela sălbatec
numit dragoste
odată intrat în inimă
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri
 
 
Alabastru
 
nu mă compar cu anticii coloşi 
când mă cuprinde cerul sub axile;
cioplesc în alabastru un cuvânt, 
trei sute au murit la Termopile.
 
nu mă răzbun pe zeii furioşi
când mă cuprinde dorul de sibile;
cioplesc în alabastru un cuvânt,
trei sute au murit la Termopile.
 
nu mă închin la regii nemiloşi
chiar de rămân cu negru în pupile;
pelerinaj prin viaţa de apoi,
trei sute au murit la Termopile.
 
 
Zeii sunt de humă
 
din pântece de cer un fulger crud trăsneşte,
cu limba sa tăioasă tăcerea o sugrumă,
tu, înger abătut, oare-mi aduci de veste
că zeii sunt de humă şi toţi se-adună-n turmă ?
 
mirosul de mormânt în suflet îmi duhneşte,
cadavre pretutindeni şi-un gust amar de sânge,
tu, înger abătut, oare-mi aduci de veste
că rugăciunea noastră la Domn nu mai ajunge?
 
din pântece de cer o pasăre coboară,
cu limba sa tăioasă tăcerea o sugrumă,
tu, înger abătut, oare-mi aduci de veste
că moartea-i o durere care nu lasă urmă?
 
 
Delir cu tremurături poetice
 
mâinile-mi sunt străine
corpul un trădător de suflet
îi cerşesc pământului paşii
fie-ţi milă vreau să-mi calce şi alţii pe urme
să nu mai meargă bezmetici
într-o lume de umbre
ce se umbresc în uitare 
 
am învăţat să mor mai frumos
iubindu-mi femeia un dar al naturii
felul în care cânta sau dansa
era precum respiraţia mea
trag aer puternic în piept
inima-mi bate mai tare
 
lumea este departe
zidită în memoria unui gând abstract
sunt ca o arcă pustie împinsă de-ale timpului valuri
încă mai visez să ajung la capul bunei speranţe
acolo unde coasta lui Adam
se arcuieşte-n mare 
 
amintiri amintiri
înainte să plec nu uita
să-mi închizi ochii
 
 
Comment ça va?
 
mă voi întoarce
în toate locurile în care-am fost cândva
 
soare
dezleagă-mi umbra de picioare
să mă înalţ cu vântul şi să necheze
liberă furtuna
 
pământ
eliberează-mi pasul
să fie trepte norii către stele
să dorm în braţele iubitei mele
 
voi sparge zidul amintirii
şi mă voi îndrepta acolo unde
ne-am răstignit pe-aceeaşi cruce a iubirii
şi voi lăsa să plângă petale trandafirii
 
a fost aievea oare?
desculţi pe malul mării
prin timp făceam cărare spre farmecele zării
şi peste noi o boare din dulcele-nserării
 
eliberează-mi trupul
sunt mult mai greu şi mă scufund deja
în groapa fără fund
a senectuţii
 
aş vrea să fie totul altcumva
şi tot mai sper ca cineva să îmi asculte ruga
şi totul o ia fuga prin faţa ochilor
şi moartea-mi strânge mâna
 
ça va bien
 
 
Degetele mele pianotează uşor la fereastră
 
Degetele mele pianotează uşor pe formele ei
Compun simfonia atingerilor
Amprente în opus major
Orice iubire începe
În cheia sol
 
Vântul bate la fereastră
Trezeşte-te!
Iubirea ta se află la trei ore de zbor
Într-un cuib te aşteaptă
Fii pasăre!
 
Degetele mele pianotează uşor la fereastră
Azi oare aerul este mai greu decât sufletul meu?
Curaj! Îmi spune Soarele şi-mi întinde o rază
Curaj! Îmi spun şi eu şi m-arunc zmeu
 
Ce vreme înşelătoare...
Plouă
Pământul moale
Sufletul greu
Degetele mele pianotează uşor timpul
Şi iarba-ncolţeşte din creştetul meu
 
Pe retină îşi face cuib
Umbra unei păsări
De pradă
 
Azi pe fruntea mea
Pianotează Dumnezeu
 
 
Afară ninge rar
 
afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă,
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.
 
afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.
 
afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii, şi tremură şi dracii,
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.
 
 
Deschide ochii larg
 
Deschide ochii larg, corăbii se scufundă,
Din viaţa asta fadă mai trece o secundă,
Pe treptele mirării coboară o himeră,
Rămâne, în adâncuri, de-a pururi prizonieră.
 
Deschide ochii larg, e linişte pe mare,
Doar valuri rătăcite se zbat cu disperare,
Să nu le-nghită calmul umilei consternări,
Când ochii mei albaştri sunt ale tale zări.
 
Deschide ochii larg, privirea să-ţi ajungă
La zări de veşnicie -  nu este cale lungă -
Şi roagă-te la cer să plouă cu memorii
Pe care să le-adune în versuri autorii.
 
 
Vorbe
 
Vorbele, pietre grele de moară,
macină timpul fără să-l doară;
vorbele, pietre de temelie
pentru casa aflată sub glie.
 
Zvârle pietre departe cu ură,
arma crimelor este în gură;
trupul amnar şi sângele iască,
pe toţi duşmanii să îi lovească.
 
Vorbele, pietre ponce din lacrimi,
curăţă mâini asprite de patimi;
vorbele, spuse ca vorbele-n vânt,
întorc şi fraţii culcaţi în mormânt.
 
Zvârle pietre departe cu ură,
nu va mai curge lacrima sură;
trupul amnar şi sângele iască,
nu vor afla nicicând să grăiască.
 
 
Vechea boală
 
port în mine boala, boala mă iubeşte,
e mereu fidelă şi nu leneveşte,
la tot pasu-mi spune, printr-un idiom,
că sunt omu-n care a crescut un pom
şi din el culege fructele durerii,
dar eu, ca un câine, când mă prind hingherii,
scheaun către Lună, nevoind să mor;
stelele sunt oarbe, ceru-i un decor
care nu-mi oferă nicio alinare;
port în mine boala, ca pe-o amânare,
ca pe-o veste tristă dată de himere.
oare, de la boală, simt acum plăcere?
oare, de la boală, pot acum să scriu?
boala mă păzeşte de al meu sicriu?
port în mine boala, boala nu mă iartă,
de mă simt iar bine, vine şi mă ceartă,
mă atinge-n membre, mă loveşte-n pântec,
un blestem mi-e boala sau e un descântec?
boala e tristeţe sau e fericire?
duce la noroc sau nenorocire?
nu ştiu cum se face, reînsufleţit
tot de vechea boală, m-am îndrăgostit…
 
 
Flori de cireş iernatic
 
îmi place când ninge
zăpada se-aşterne
pe drumul cu flori de cireş
mai ţii minte… ?
prin faţa mea trece cuminte o doamnă
privirea ascunsă
doar pasul sculptat într-o urmă sau două
se-aşterne zăpada, din ochii mei plouă
cu fulgi topiţi de iubire
sărată e marea
doar ţărmul îngheaţă
alunec privind la valul în viaţă
se-nalţă furios
iubeşte şi tace
 
îmi place când ninge
şi omul se face în mâinile calde un bulgăr
învaţă să meargă împins de la spate
să crească… să crească
o stană de piatră rămâne
şi chipul cioplit să zâmbească
stăpâne cu mâinile aspre
mai stoarce şi apa din cruce, mi-e sete
mai lasă şi vântul să-mi bată prin plete
o dată şi pace
 
îmi place când ninge
zăpada se-aşterne
pe drumul cu flori de cireş
mai ţii minte… ?
 
 
De la o vreme port ochelari
 
de la o vreme port ochelari
pentru a fi mai aproape de tine
 
atâtea tentative nereuşite de sinucidere
pe o foaie de hârtie
 
de-aş putea să-mi schimb viaţa
iubind o radieră
 
de-aş putea să opresc timpul
în lacrima unei batiste
 
merg desculţ şi umbra îmi gâdilă tălpile
îmi cresc flori în palme
 
merg cu haina descheiată
nu mai încap în mine de atâta dragoste
 
scormonesc pământul cu un baston
poate-mi voi găsi liniştea
 
de la o vreme port ochelari
şi ochelarii mă poartă spre alte chipuri în oglindă
 
atâtea tentative nereuşite de a trăi
într-o lume de vise coşmarul unei vieţi
 
de-aş putea să-mi scurtez viaţa
iubind o nenorocită de boală
 
de-aş putea să-mi scuip sângele
în ochii timpului
 
merg la întâmplare
pe aceeaşi linie dreaptă
 
cu picioarele împleticite
cu noduri la şireturi
 
cu palmele încrucişate
adorm în braţele singurătăţii
 
 
Şarpele de aer
 
Doamne, sufletul meu, şarpe de aer
trăind în grotele plămânilor
mă ispiteşte să muşc din fructele cunoaşterii
corpul meu, livadă de mere
fiecare centimetru pătrat
dorinţe şi iar dorinţe
mâinile mele sunt sentinţe ale plăcerii
dar ştiu că undeva, cineva
acolo jos mă iubeşte
fratele meu
pământul
 
este la fel ca azimutul
locul în care se întâlnesc meridianele noastre -
păcatele şi lucrurile sfinte - suntem oameni
trăim după reguli şi murim fără
eliberaţi de tot ceea ce ne defineşte ca fiinţe
şarpele de aer călătoreşte dintr-un corp
într-altul, plămânii sunt case de toleranţă
camere zugrăvite cu sânge
 
Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa
de la o moarte la alta,  scheletul rămâne
acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte
toţi ceilalţi care vor urma vor şti
că am acelaşi număr de oase
aceeaşi istorie a mortului
rămas singur pe lumea
cealaltă
 
 
Profeţia omului-fluture
 
Dumnezeu mi-a agăţat viaţa-n cruce
atât cât să pot duce în spate
lumea
 
dar crucea asta de piatră
mă trage-n adâncul
râului Styx
 
în timp ce din cer plouă cu bolovani
peste casa mea fără ferestre
acoperiş din flori
 
arde mocnit focul dorinţelor
sufletul meu iese pe horn
rămâne scheletul
casei părăsite
 
Dumnezeu mi-a agăţat viaţa-n cruce
atât cât să pot duce în spate
profeţia omului-fluture
 
rămas în coconul viselor nesfârşite
un înger care se naşte captiv
ca o lumină pe coridorul
umbrelor
 
 
Conspiraţia îngerilor
 
în jungla cuvintelor
mai întâi am învăţat să fiu OM
dar ca orice naiv
visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră
să fiu pasăre sau nor
aşa încât am încercat să zbor
şi m-am lovit cu fruntea
de lespezile negre
 
am trăit o viaţă într-un infern de beton
de cald îmi va ţine o casă de lemn
în care vor îmbătrâni oasele
 
cât de moale este pământul
sub tălpile goale
iar acolo sus, departe
stelele sunt lacrimile sfinţilor
condamnaţi la tăcere
 
vieţile sunt mistere
tăinuite de conspiraţia îngerilor
curcubeul este brâul lui Dumnezeu
care strânge suflete
între lumină şi întuneric
 
nu mi-am imaginat niciodată umbrele
îngeri păzitori
îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire
 
nu mi-am imaginat niciodată Soarele
un călău cu lacrimi de crocodil
care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor
la malul unei mări oarecare
plină de culoarea ochilor mei
 
 
Tunelul morţii
 
trec zilele
gravând dureri cuneiforme
fiecare gest îmi dezvăluie
neputinţa
 
privesc
umbre istovite
imprimate prea adânc în lumină
prin gând îmi trece un copil
crescut la periferia
memoriei
 
paşi zigzagaţi
în coridorul sinistru al clipelor
un înger şomer îmi numără coastele
săbii încovoiate
spre sine
 
de trei ori zidită
flacăra candelei
pe retină
 
 
Equinox
 
privesc ceaţa cum se răsfiră
în palma nopţii un evantai lună plină
iau forma vântului
şi mă ghemuiesc la picioarele tale
cu miros de tămâie
 
o carte de poveşti pentru oameni mari
iubirea între coperţile anilor
urc spre sufletul tău
ca într-un turn fără cer
modelez lumina cu umbre
în fiinţa ta mai încape o inimă
în gândul meu mai încape mister
 
între noi echinocţiu de primăvară
magia albă a ghioceilor
 
o ploaie metalică începe să cadă pe asfalt
dorinţe într-un dans acvatic
memorialul iubirii
 
pulsul
singurătăţii
 
 
Sunt clona umbrei mele
 
cât de departe-i palatul vieţilor anonime
Omul, metamorfoza fără de-nţeles
între două lumi sinonime
 
am învăţat să mor mai frumos
dragostea persistă în tăcere
transmite reverberaţii
de durere
 
coşmarul tinereţii
îmbătrânirea lentă
ceea ce nu mă ucide
mă face sclav al durerii
 
sunt clona umbrei mele
ne-mbrăţişăm în jocuri de cuvinte simple
ne-ascundem în jocuri de lumini
şi de imagini succesive
 
şi cui i-ar păsa de umbra întemniţată de un soare hain
fără de tine razele sunt muguri de zăpadă ce-mi zgârie retina
faţa de pernă încă mai păstrează la colţ un zâmbet
şi acostez la ţărmul viselor
 
nu există lege în ceea ce priveşte direcţia timpului
nu există lege în ceea ce priveşte amorul
suntem născuţi din aceeaşi ţărână
praf aruncat în ochii existenţei
 
lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori
te pierd printre ecouri rupte de cadenţă
diforme gânduri exorcizând
tăcerea
 
suntem suflete pierdute
ca florile-n oceane
de furtuni
 
 
Negociatorul de vise
 
cu timpul
negociez memorii
ascunse în labirintul minţii
noctambul urmărind firul iubitei
printre blocurile cu luminile stinse
circumvoluţiile oraşului
străzile părăsite
 
dorinţe licitate la târgul de sclavi
dintre subconştient
şi vise
 
orice deschidere de pleoape
năruie castelul de nisip
ridicat în clepsidră
 
orice cuvânt evadat dintre buze
este spulberat de tăcere
în mii de şoapte
compromise
 
acele ceasornicelor au obosit
numai inima mea bate
 
iubirea
o situaţie fără ieşire
din coma profundă numită
viaţă
 
 
Labirint
 
la intrare
mergi de-a buşilea
curând viaţa va pune biciul pe tine
şi o vei lua la fugă
în acest labirint
cu o singură
ieşire
 
eşti obosit
probabil te-ai născut aşa
destinul te urmăreşte
bătăile inimii te dau de gol
iar respiraţiile
sunt repetiţii pentru ultima scenă
în care-ţi vei da sufletul
 
 
Pe vârfuri
 
Nu ştiam că Moartea
Are tocuri înalte
Se plimbă pe corpul ăsta
Abrutizat
Ca într-un sat fără câini
 
Oare de câte ori
Mi-a pătat faţa de masă
Cu vin roşu
 
Noaptea-mi mănâncă zilele
Dragostea merge pe vârfuri
Prin vise
Ca nu cumva să-mi trezească
Musafirii
 
Acum ştiu de ce Viaţa
Se împiedică la fiece pas
De Umbră
 
Costumul de piele este prea strâmt
Nasturii de metal
Îmi intră în ochi
 
Pesemne Dumnezeu
Colecţionar de oase
Ia camătă pentru Suflete
 
În timp ce ionuţ
Fără să creadă şi fără să caute
Face chetă de Sentimente
 
Îmi vine să o iau la fugă
Dar cine naiba să mă dezlege
Mai nou
Nu port şireturi sau cravată
Doar cuie
 
 
Lăsaţi-mă să-mi termin poezia
 
sunt convins că pot ajunge dincolo
în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor
şi creionul meu magic
poezie, deschide-te şi lasă-mă să intru
în tărâmul tău de vis
sufletul meu este cheia cuvintelor
suferinţa mea este calea
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
să-mi aştern destinul aşa cum doresc
să rămână mărturie
pentru cei care mă citesc
pentru cei care vor să-mi fie prieteni
sau pentru cei care au uitat să iubească
un prilej să mă urască pe veci
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
ea este casa în care mă voi odihni
mormântul la care-mi vor plânge copiii
rugăciunea către bunul Dumnezeu
ea îmi este fericirea
şi exilul
 
 
Ochi pentru ochi, viaţă pentru moarte
 
dă-mi câteva minute şi îţi voi da înapoi anii mei
dă-mi o speranţă şi o voi închide-n cutie
spune un cuvânt să am de unde începe
dă-mi o şansă să-ţi mai recit poezie
nu vrei să facem schimb de priviri, de atingeri
nu vrei să fii în locul meu când trăiesc
dă-mi ocazia să ne-ntâlnim din nou pe stradă
dă-mi reale motive să mă rănesc
spune o minciună să am ce mai crede
nu vrei s-avem amândoi o idilă
nu vrei să ştii de ce ai rămas o copilă
spune ceva când mă rog la pereţi
dă-mi ceva să păstrez amintire
dă-mi o moarte şi îţi voi da înapoi două vieţi
 
 
Rugăciunea unui fachir
 
dintotdeauna
visul omului a fost să zboare
către necunoscut
 
oare ce enigmă ascunde întunericul absolut
în pentagrama unui păianjen?
 
moartea şi-a dezlegat câinii
umbre ne ling carnea
până la oase
 
miriapodul celest
se plimbă pe capetele noastre
plecate
 
viaţa este o mlaştină
nisipuri mişcătoare
în care colcăie
armate de şerpi
 
la mal pământul jăratec
aerul plin de fum şi pucioasă
 
botezul focului
 
 
Iubiri off-line
 
aseară ţi-am aruncat cu bulgări în geam
inimi fulguiau într-o iarnă pustie
mă gândeam unde o fi inima mea
printre atâtea alte o mie
tu stăteai ascunsă după perdea
te făceai că nu-i nimeni acasă
umbra însă ţi se vedea
şi te făcea mai frumoasă
îţi aruncam cu bulgări în geam
poate cândva vei răspunde
să ne iubim cum se cade online
măcar două secunde
 
 
Delete
 
numele noastre se iubesc mereu
fără ca noi să ne atingem
eu scriu un cuvânt
tu altul şi trăim amândoi o poveste
însă ce facem când cuvintele
sunt prost înţelese
o luăm de la început
pur şi simplu ştergem totul
ce uşor pot fi cuvintele pedepsite
ca şi când n-ar fi fost
şi ne minţim mai frumos
cu puncte suspendate
între viaţă şi moarte...
 
 
Virtual
 
am adunat rămăşiţele
credinţei mele neîndoielnice
şi ţi-am făurit chip,
icoană sfinţită în ramă de plastic.
orbit de puterea ta,
mi-am înfipt rădăcinile,
să-ţi sorb seva metalică,
să devenim amândoi
o iluzie.
 
 
Iubire bestială
 
voi face dragoste cu umbra în fiecare seară
şi se vor naşte molii în jurul candelabrelor
tot ce-a trecut - preludiul unei morţi subite
în lumea tenebrelor se zbat
idei cu instincte de fiară
lasă-te sedus de tăcere
când viaţa-i amară
mănâncă-ţi
unghiile
 
voi face dragoste-n oglindă cu fiinţa mea imaginară
stropi de sudoare pe pielea netedă şi rece
fantomele-şi aruncă plasele prin vise
dorm iepureşte cu ochii agăţaţi
de realitatea chioară
 
voi face dragoste cu javra asta de moarte
prin toate vizuinile şi scorburile nopţii
până când ea va muri în braţele mele
nu există cruci în cimitirul
animalelor
 
 
Phantom limb
 
şi chiar dacă mă întorceam
îmbrăţişările mele nu te mai puteau cuprinde
erai atât de aproape şi dureros de străină
îmi deschideam zadarnic buzele
ferestre prin care trebuia să pătrundă
aerul proaspăt al dimineţii
sufletul tău
 
mă spânzuram cu firul de telefon
legătura noastră cea mai frecventă
în preajma mea te voiam
să fiu un amorezat naiv
să te mângâi cu şoapte
 
acum locuiesc într-o cameră
cu pardoseala mozaic de săruturi
încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea
dansez aşa de nebun
ţi-am dedicat o carte şi ce folos
această eternitate de cuvinte
 
poza ta îmi aruncă o privire ciudată
ca o plasă în care-mi prind ochii paşnici
pielea îmi este acum un eşichier al durerii
amprentele fac rocade
oasele macină faină de oase
cerul gurii mele cerne cerneală direct
în stomacul meu înfometat
de fluturii tăi
gândurile mele celibatare
sunt distrase de râsetele convulsive
ale absenţei
 
 
Poemul pixului
 
de fiecare dată când mi-e dor de-anume cineva
şi mă doare atât de tare încât nu mă poate auzi nimeni
când toate durerile converg spre tăcere şi tăcerea irumpe
într-un caleidoscop de imagini lugubre
vorbesc cu prietenul meu cel mai bun
pe limba noastră mută
 
când mă demonizează cuvintele celorlalţi
compasiunea lor cu dobândă
mă retrag cu prietenul meu cel mai bun
într-un colţ liniştit
neştiut de nimeni
 
şi-mi descarc sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti
carnavalul de plumb
al cuvintelor
spuse
 
şi scriu despre tatuajul
pe care prietenul meu cel mai bun l-a făcut
pe carnea mea foliată
 
ce-mi place la el cel mai mult
pe lângă faptul că este mereu sincer
nu are nevoie mai mult de zece minute
să mă înţeleagă
 
în timp ce unora le-ar trebui
o viaţă întreagă
 
 
La doi paşi
 
mereu ne apropiem de sufletul pereche
la fel cum trecem şi pe lângă moarte
mereu îi dăm cu piciorul iubirii
ca mai apoi să ne atârne în groapă
 
tocmai această şchiopătare
această zbatere pe uscat a lacrimilor
această mijlocire a căii ca un pod între maluri
rezistând la furtuni şi la valuri
această apă curgătoare ne menţine în viaţă
ne udă la rădăcini crescându-ne aripi
 
mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri
care nu vor fi niciodată cuvinte sau fapte
coincidenţe le spui coincidenţe
 
mereu trecem pe lângă noi înşine
ocolindu-ne umbrele ocolindu-ne sufletul
admirându-ne efemerul în oglinzi statice
în care totul se raportează la Ego
şi totuşi se mişcă ridul acela ca un şarpe
îşi croieşte drum până la inimă
doar atâta ne doare
şi în fundul grădinii se ofileşte
o floare
 
 
Trage cu putere de marginea lumii
 
oare pot măsura efemerul
cu pumnii strânşi clepsidră între Dumnezeu şi pământ?
fiecare cuvânt o tragedie în primă audiţie
fiecare pas un copac dezrădăcinat
întinde mâinile şi trage cu putere de marginea lumii
să fie toată la picioarele tale
deschide ochii larg şi priveşte cerul
aşteaptă să îţi crească aripi
şi vei ajunge la capătul răbdării
 
 
Aripi de peşti
 
iubito,
m-ai învins şi mă declar iubit
zâmbeşti filigran la colţul gurii de aur
 
vântul îţi bate în pânze valuri te poartă
departe ia-mă cu tine arată-mi
cum se înşală o moarte
 
vârful corabiei taie marginea lumii în două
dâra de spumă rămâne ultima noastră
durere cerul ne-aduce solie din răsărituri
o rază noaptea sfârşită cu bine
soarele încă veghează
 
liniştea ne înconjoară vântul îşi trage suflarea
doarme şi marea bătrână noi ne vom spune
poveşti ţărmul nu se mai vede zarea scurtată
cu mâna unde se-ascunde furtuna  
poate în aripi de peşti
 
 
Pot să?...
 
pot să respir ca peştele-n apă
sau ca un vierme să cresc în pământ?
sângele curge-n vene degeaba,
sufletul meu e o pală de vânt.
 
pot să şterg cu buretele totul
sau să revendic iubirea ce-a fost?
timpul trece şi trece degeaba,
eu îmi zidesc prin credinţă un rost.
 
pot să privesc din spate de pleoape
sau să adorm şi cu ochii deschişi?
inima-şi bate gura degeaba,
suntem cu toţii tăcerii promişi.
 
 
Eutanasia îngerului meu
 
sunt plămădit
din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus
priviţi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate
fantomă alimentată de singurătate
în colivia oaselor este închisă o inimă
ce bate la poartă fără niciun răspuns
inima este şi vie şi moartă
pe jumătate înşelată
de propriul ecou
 
te simt dincolo de imaginaţie
dar mă aflu într-un timp fără spaţiu şi într-un spaţiu acronic
(i se mai spune gaură neagră şi vreau să atrag
toată materia ta)
secundele dansează striptease în faţa plăcerilor carnale
cerşesc infinitului începutul sfârşitului
vreau să fiu Om aşa cum simt eu Omul
să trăiesc printre culori
şi nu printre cuvinte născute din euforia
de visuri şi speranţe alb-negru
 
palmele astea ar fi trebuit să fie porţi către alte vieţi
degetele astea menghină
ar fi trebuit să fie aripi sau muguri
celulele mele sunt spori care vor parazita universul
ce mică-i lumea când te cuprinde
colapsul iubirii
prăbuşirea tuturor zeilor
în caverna omului primitiv
 
cerul capotează
toate stelele rămân plate pe o stradă pe care-am fost celebri
sfinţii au chipul cioplit în marmura albă şi rece
eu mă închin la nişte rămăşite din lut
seamănă cu nişte figurine
cu sânii tăi aduc şi cu buzele tale
(unde eşti, coloana mea vertebrală este infinită
şi plină de sevă)
îmi pot creşte frunze pe fruntea Lunii
sau rădăcini în inima Pământului
pot fi vântul sau gândul
şi-n lacrimă te pot scălda, să fii nemuritoare
 
aminteşte-ţi ce am simţit, îngerul meu
cea mai frumoasă clipă de sinceritate
săgetându-mi sufletul dezvelit de iertare
un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice
condamnat la dorinţă
mai exist?
 
 
Cea mai veche meserie din lume
 
este aceea de gropar
singurul care nu rămâne niciodată şomer
singurul care primeşte de pomană în fiecare zi
singurul care-i dă de mâncare lui Cerber
 
groparul este şi vesel şi trist când moare un om
pentru el moartea a devenit o rutină
iar viaţa o înlănţuire de morţi
 
într-o zi a venit la gropar o femeie
şi a încercat să-l ispitească
în ziua de post
voia să înveţe ceva meserie
să îngroape bărbaţii de vii
 
stau şi mă întreb
de ce oare viaţa şi moartea
sunt femei îmbrăcate în straie de cruce
iar ionuţ este un copilandru
orfan de Dumnezeu Tatăl
 
 
În inima oraşului
 
În inima oraşului
Blocurile păreau nişte imense lumânări
Care celebrau căderea nopţii de mozaic
Pe arterele nepătrunse de vise
 
Eu şi femeia din lacrimi
Ne desfăşuram viaţa
În faţa marelui ecran celest
Undeva în arcuirea Lunii
 
Ne confesam gândurile clandestine
Timpul ne era dator cu o întâlnire
În care să schimbăm lumea
După bunul plac
 
Voiam să o invit la cină
Să fie martora sentimentelor mele
Privirea unuia să fie mângâierea celuilalt
Să flirtăm într-un carnaval de cuvinte
Şi să ajungem poeţi
Cu acte în regulă
 
În palmele mele
Într-o iarnă feerică
Băteau două inimi
Într-un glob de cristal
 
 
Preistorii
 
Te voi iubi în fiecare minut câte o zi
Până când toţi anii se vor umple de preistorii
 
În fiecare ochi de apă stătută
Este captivă o lacrimă vie
 
În fiecare palmă de pământ
Este adormită o mângâiere
 
Te voi iubi fără oprire
Până când timpul va trece în neştire
 
În fiecare femeie pe care o întâlnesc
redescopăr o civilizaţie
 
Din care nici eu şi nici tu nu mai facem parte
Existăm doar în poemele
 
Cioplite de un orb
Pe o lespede de hârtie
 
 
Scrisoare
 
Dragostea nu are nevoie de cuvinte
cu ochii închişi şi urechea lipită de pieptul tău
îţi ascultam bătăile inimii
la unison cu neliniştea mea
amândoi suspendaţi
într-o clipă de slăbiciune a firii
despuiam trandafirii şi foşneam
ca două petale în aceeaşi corolă
palmele mele unite cu palmele tale
dragostea nu are nevoie de spini
să lăsăm sângele să ne ude
la rădăcini în fiecare dimineaţă
să ne înflorească un zâmbet
la colţul gurii un sărut
şi dacă te doare
să nu uiţi
dragostea nu are nevoie de cuvinte
însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste
când ţi se face dor să-mi scrii
vom îmbrățișa amândoi distanţa ce ne desparte
un drum spre niciunde
 
 
Voi fi mereu de partea ta
 
voi fi mereu de partea ta
şi de cealaltă parte doar prizonier al lumii
să împărţim acelaşi trup între lumină şi-asfinţit
iubito, să te iubesc cum nu te-am mai iubit
pe înserate când vom deschide cartea de bucate
să ne citim în palme cuvintele să ne foşnească
să ne şoptească umbrele se vor iubi şi ele
să-ţi curgă lacrimi vinul de Fetească
şi să te gust din toate cele...
de vom dormi sub Luna plină
iubito, ne vom trezi plini de lumină
cu zâmbetul precum răsare-n colţul gurii
îţi voi gusta şi buzele şi nurii
voi fi mereu de partea ta
şi de cealaltă parte vor arde-n şemineu cărbunii
te voi privi când flăcări îţi vor dansa pe piele
mă voi gândi din nou la toate cele...
voi fi mereu de partea ta
şi de cealaltă parte ne vor chema străbunii
să împărţim aceeaşi lume şi cu ei
şi morţi să fim şi vii
şi dumnezei
 
 
Câte lacrimi...
 
Câte lacrimi se adună pe o pânză de păianjen
Câte stele căzătoare pe o boltă palatină
Câte nopţi cu strungăreaţă
Câte vise inutile
Câte zile...
 
Câte lacrimi se preling pe un fir de păpădie
Câte zâmbete se-ascund într-un răsărit de soare
Câte curcubeie terne
Câte umbre infertile
Câte zile...
 
Câte lacrimi se adună într-o mare mult prea mică
Câte valuri se sugrumă pe nisipul prea fierbinte
Câte umbre-aşteaptă paşii
Câte file după file
Câte zile...
 
 
Baba-oarba
 
bruma bătrâneţii nu-ndoaie copacii
cum îndoaie omul până la pământ,
însă-i taie fierul şi pe ei, săracii,
când le vine vremea să intre-n mormânt.
 
dalta bătrâneţii nu ciopleşte-n piatră
cum ciopleşte-n omul tânăr şi frumos;
pântecul de stâncă va fi loc de vatră
pentru oseminte fără de folos.
 
umbra bătrâneţii nu cunoaşte nume,
dar le recunoaşte după calendar;
zile după zile, în întreaga lume,
joacă baba-oarba şi dă moartea-n dar.
 
 
Poemul muştei
 
perechea asta de chiloţi pe care o porţi doar tu
dar de care alţii au tras mereu cu dinţii
până când la un moment dat
unii mai lacomi
au reuşit să te dezbrace
neştiind de fapt că tu doar tu
i-ai lăsat să te descheie la fermoar
din generozitate sufletească
 
perechea asta de chiloţi pe care o simţi doar tu
şi la care toţi nesimţiţii vor să aibă consimţământ
să tragă-n tine cu armele lor inofensive
dar folositoare ţie
drept creanţă
 
perechea asta de chiloţi pe care o coşi doar tu
după ce alţii au reuşit să o găurească
cu gândurile lor perverse
de sfredelit visuri şi speranţe
fără să bănuiască
cât de mixer sunt pulpele tale
eu le-aş spune sinapse
 
perechea asta de chiloţi pe care o ascunzi doar tu
în timp ce toţi ceilalţi vor să se mândrească(mânjească)
cu ea şi pe dos şi pe faţă
până se va rupe de tot şi se va face zdrenţe
în final toţi vor zice ce eşti - o zdreanţă
şi vor rămâne franjuri şi-apoi un petec
o iluzie
doar un fum va rămâne
acolo unde toţi vor să cârpească
sentimente
 
perechea asta de chiloţi pe care o speli doar tu
în timp ce muştele din jurul tău se întreabă
de ce s-au născut într-o lume aşa de rahat
şi tu eşti aşa de pură
aşa de poezie
 
 
Vrei să găseşti poezia?
 
versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române?
tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne;
suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer,
dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister.
 
vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume,
bate neobosită într-o cămară anume,
dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine;
nu întreba poezia unde-i şade mai bine.
 
las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul,
te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul;
vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet?
nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet.
 
scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei,
spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei,
lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz,
tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz.
 
versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române?
chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne,
scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu
viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.
 
 
Întinderi abisale
 
aştept să prindă formă...
iubirea mea informă conturul unei şoapte
pierdută-n miez de noapte nimicul are suflet
şi braţe şi picioare nimicul te goleşte
şi golul se-adâncește nimicul nu cuvântă
el doar te înspăimântă prezenţa unei umbre
mă face mai lumină şi ploaia la fereastră
căzută în surdină memoria privirii
ce zbănţuie prin vise şi limba unei ore
cu acele precise acesta e nimicul
 
aş scrie despre moarte dar totu-i mort în jur
nimic nu mă atrage şi fără de contur
e gloria secundei se duce într-o lume
cu limba pământie şi suflet de cărbune
şi paserile nopţii lucind în spuza lunii
ucisă de-ntuneric arzând cu dor mocnit
un soare adormit visând la răsărituri
în braţele furtunii şi muguri de zăpadă
albind poteca firii în care tot îmi caut
nimicul nimicit de gândurile bune
doar spinii mi-au rămas, iubit-am trandafirii
obrajii tăi de fată pierdută dintr-odată
 
aş scrie despre viaţă dar nu mai am putere
să rup din mine versuri sunt putrezit de lacrimi
aş vrea să fie-un trăsnet iubirea luminoasă
şi tunetul să-mi urle sub talpa efemeră
să-mi crească plete-albastre să ne topim în mare
o stea căzută-n ape şi-un prinţ ucis călare
visând la abisale întinderile negre
cu litere de-o şchioapă
şi suflete pereche
 
 
Poemul porcului
 
bunicul omora porcul, plângeam
dar ştiam că porcul îmi va ţine de foame
cu o seară înainte porcul îşi făcea cruce cu copita
un porc credincios
se ruga Dumnezeului său:
Doamne, iartă-mi păcatele
am mâncat ca un porc
m-am purtat ca un porc
am trăit murdar ca un porc
am făcut totul albie de porci
dacă se poate, Doamne
aş vrea ca pe lumea cealaltă
să fiu Om
 
 
Lupoaica
 
te aştept de-atâta vreme, inima o simt cum geme
şi mă-ndepărtez de tine, fără cânt, fără sobor;
amintire, preţ de-o clipă, doar de lacrimi fac risipă,
te-am iubit, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor;
printre gânduri se-nfiripă - o-ntrebare, de-am să mor,
mă vei ţine iar în braţe, să mă-nveţi din nou să zbor?
am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.
 
pretutindeni umbre mute - negrele necunoscute,
şi adorm ca-ntr-o poveste - de nescris, într-alt decor;
chipul tău, întreaga viaţă, mi-a fost unica povaţă,
chiar şi-n gânduri infidele, chiar şi-n gândul trecător,
da, am renunţat la stele - te-am ales în locul lor...
şi acum, o altă maică mă va învăţa să mor,
am să te visez lupoaică în ţinutul lupilor.
 
dar în vise, porţi-închise şi-o putere care-mi cere
să mă lepăd de durere, să rămân un privitor,
să te uit, să-mi curgă spume, să nu pot să-ţi spun pe nume,
să pândesc halucinante creaturi ce-n spaima lor
vor fugi întruna-întruna – fără glasuri, fără dor;
mă vor învăţa să urlu, voi ajunge prădător...
ca un lup fără pereche, în ţinutul lupilor.
 
 
Linişte claustrofobă
                    
Îmi poţi auzi dragostea? Este atât de periculoasă…
Ascultă sufletul cum vibrează
Ce zbucium furtună liniştea mea
Ce gânduri ascunde această iubire maladivă
Vreau să te strâng în braţe nedefinită de singurătate
 
Tu, fato, de ce nu mi-ai spus că ai forma vântului
Urăsc clepsidrele în care timpul se zbate
Din toate încheieturile roase
De umbre
 
Ce sentiment obscur
Migrează spre visurile cambrate
De suflul greu al zidurilor reci
Ce linişte claustrofobă
Mă sugrumă
 
Mă îmbăt cu lacrimi amare
Plânsul meu în acest deşert de cuvinte
Oază de tristeţe în care îţi admiri chipul
Fără să-ţi fie sete
 
Îmi poţi simţi dragostea? Este atât de periculoasă…
Priveşte palmele astea bătătorite
Drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte
Atinge-le dar lasă-mi degetele iubirea să-mi poarte
Să exploreze tărâmul virgin al şoaptelor nedesluşite
În noapte pe o pagină frigidă
Să violez intimitatea nopţii cu o lumânare
Şi să mă sting orgasmic
 
 
Vis cu azalee
 
încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee
prinsă de coama vântului
te iei la întrecere cu norii
în timp ce copacii se dezbracă
şi fac dragoste
pe covorul de frunze
 
lângă tine liniştea turbează
închizi ochii şi se aprind lumânările
nenăscute dorinţe tăinuiesc într-un zâmbet
te sărut la colţul gurii
petale sunt buzele tale
orice atingere este o pildă
despre iubire
 
boboci înfloresc pe cămaşa de noapte
încă te doresc de parcă nu te-aş fi avut niciodată
îmi revin amintiri din altă viaţă
mă întreb de ce îţi face timpul mătănii
iar eu îmbătrânesc
dansând cu fantome
 
sunt noctambul pe nesfârşita Cale Lactee
ploaia aplaudă la fereastră
când îţi scuturi
din părul tău cârlionţ
azalee
 
 
Harta viselor
 
urăsc să mă rătăcesc pe harta viselor
departe de al meu ideal
trăiesc în lumea culiselor
privind boreal
către cortina uciselor
gânduri
 
aş vrea să îmi fie viaţa peliculă
dar îmi aşterne privirea
sufletul meu caniculă
îşi găseşte menirea
într-o particulă
lacrimă
stea
 
urăsc să mă rătăcesc pe harta viselor
departe de al meu ideal
zidit în ziua promiselor
cetăţi de carnal
proscriselor
drumuri
 
pline de praful
astral
 
 
Eterna iubire
 
Când noaptea se lasă vărsând călimara
Şi Luna beţivă se îneacă în baltă
Armate tăcute se scurg pe papirus
Din palma crestată de-a timpului daltă
Alunecă palid bătrână privirea
Lăsând deznădejdea să crească năvalnic
În strofe maligne preabunele gânduri
În prag de neştire topesc lumânarea
Un ultim poet ce flacăra-şi stinge
 
Un tremur cuprinde întreaga suflare
Viteji şchiopătând se pierd în morminte
Şi trupul e hrana pământului – umbra
Umbrită de spaima ultimei zile
O urmă în urma ultimei urme
Un vis şi-o speranţă şi-un cânt – regăsire
Când noaptea se lasă vărsând călimara
Din palma crestată osândă a vremii
Se scurge nebună eterna iubire
 
Şi liniştea urlă mi-e goală cămara
Aici şi lumina e neagră şi rece
Pereţii trosnesc şi oase sugrumă
Sub greaua durere umplută cu humă
Când noaptea se lasă vărsând călimara
O floare răsare vestind primăvara
Şi tânăra doamnă cu drag mă petrece
Citindu-mi din cartea cuvintelor strune
Mai spune iubito –  mai spune – mai spune
 
 
Dulceaţă de gutui
 
Spune-mi cu ce cuvinte să te hrănesc la micul dejun
Întins pe pâinea arsă de dragoste magiun
Sorbindu-mă fierbinte romaniţă
Guriţă cu guriţă
 
Sau poate doreşti cafea cu lapte şi sâmburi amărui
Topindu-mă pe limba ta dulceaţă de gutui
În fiecare dimineaţă între buze o picătură rămasă
Îmi spui că mă iubeşti şi mă inviţi la masă
 
Spune-mi cu ce cuvinte să te hrănesc la prânz sau la cină
Sunt frunza ta vin de butuc prind rădăcină
Şerbet de trandafiri te înroşeşti frumoasa mea domniţă
Şi îţi sărut obrajii gropiţă cu gropiţă
 
Spune-mi cu ce cuvinte să te satur cu ce cuvinte
Să-mi rămână măcar un dram de viaţă şi de minte
Spune-mi cu ce cuvinte să te satur de cuvinte
În lipsa mea duios să te alinte
 
 
Femeia de aer
 
Pământul deschide ochiul de sare
Marea strânge nisipul sub tălpi
Cu valuri îşi smulge din piele
Şopârla albastră
Safirele scoici
Şi solzi de sirenă
Le-aruncă departe să fie alese
Şirag de săruturi ascultă ecoul iubitei
Neînţelese
 
Te doare şi strângi la piept răsăritul
Iubeşte învaţă priveşte şi plângi
Secundele trec aştepţi eşafodul
Sicriul şi şchiop un pas
Îngropat în pământ
Calapodul
 
Rămâne călcâiul iubirea săgeată şi dorul
Pătrunde adânc în orbite
Sub tălpile mării se strânge nisipul
Şi marea e neagră şi negru veşmântul
Ecoul, iubite, ascultă ecoul
Deschide-ţi mormântul
Cuvânt necuvântul
Femeii de aer
 
 
Hoţ de buzunare
 
Dacă aş putea să te ascund în palmă
Sau într-un buzunar la piept
N-aş mai rămâne niciodată corigent
La capitolul dragoste
 
Nu mai trage cu ochiul
Îmi vei săgeta inima
Aştept să visezi frumos
Te voi săruta pe furiş
 
Încerc să rănesc timpul
Cu lacrimi oarbe
Să nu mai fie mare
Hoţ de buzunare
 
Nu-ţi mai arunca vorbele
Vei rămâne pustie
Lasă-mă să-ţi ascult
Izvorul tăcerii
 
Tu nu ştii că te iubesc
Cu avioane de hârtie
Nu-ţi mai roade unghiile
Îţi cresc aripi
 
 
Nopţi albe
 
vom face dragoste în rime
îmbrăţişate
încrucişate
până când toate nopţile
vor fi albe
 
 
Plâng corzile femeii-liră
 
stau şi gândesc
cum pot să fiu fără să fiu atras de tine?
să-ţi scriu? să te privesc? să-ţi cânt?
şi până când?
 
plâng corzile femeii-liră
şi plâng şi eu
o lacrimă se scurge în pământ
pot fi doar vântul ce iubeşte
necuvântător
 
pot fi doar ceea ce nu poate fi mai greu de-atât
un nor plutind între miracol
şi deznodământ
 
închipuirea unui trist artist ce mi te ţine-n braţe
rugându-se la zeul crud să nu mai fie un Orfeu
şi tu să nu mai fii un fum
Euridice
 
închipuirea unui sfânt
rugându-se la Dumnezeu să fie Om
să te iubească şi să îţi moară molcom
la picioare
 
plâng corzile femeii-liră şi mă doare
de fiecare dată plâng şi eu
 
între pământ şi cer
destinul nostru
curcubeu
 
 
Meşterul cancan
 
întreaga lume unelteşte pe la spate,
îmi înnoadă mâinile într-un nod gordian;
nu mai contează dacă am sau nu dreptate,
iubiţi-mă călare ca pe un breaz troian.
 
în viaţă important este să ai de toate,
să se adune multe în fiecare an,
să faci colecţie de jucării stricate
şi tot în moarte s-aluneci pe un tobogan.
 
trăieşti singur înconjurat de libertate,
iubeşti nespus jungla omului contemporan;
ce te mai miri că multe lucruri sunt ciudate?
ai construit o lume ca meşterul cancan…
 
 
Lui Eminescu
 
ne priveam amândoi într-un lac de cleştar,
sălciile suspinau la maluri;
aş mai plânge din nou, dar ar fi în zadar,
te-am pierdut printre ani – printre valuri.
 
ne odihneam regăsiţi sub teiul bătrân,
din flori îţi împleteam o cunună;
flori muritoare – nemuritoare rămân
sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună.
 
lacrimi se alunecă şuvoi pe obraz,
amintindu-mi de întâiul sărut;
inima freamătă de atâta necaz,
noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut.
 
 
Moartea, muza vieţii mele
 
Luna, palidă pe cer, mă-nspăimântă şi nu-i cer
să coboare printre ramuri şi să fie doar o boare;
lasă frica ancestrală să te-nvăluie cu umbra,
îţi sărut şi sânii goi, eu şi tu şi amândoi.
 
Moartea crâncenă pe deal, călăreşte-un negru cal,
îşi saltă coasa spre Lună, să adormi în semilună;
lasă frica ancestrală să te-nvăluie cu frigul
şi şopteşte-mi vorbe dulci, eu şi tu ca şi atunci.
 
Muza, mută ca şi Luna, îmi dezlănţuie furtuna,
o nălucă-mi taie calea şi mă podideşte plânsul
şi las clipele să treacă, cine o să mă-nţeleagă
când voi scrie despre Moarte, ea e Muza de departe.
 
 
Adio, nemurire
 
Privesc pe întuneric cum flacăra se stinge,
Adio, tristă viaţă, să ne murim cu bine,
Dar văduva cea neagră se pare că nu vine,
La poartă-mi bate iarna cu patimă şi ninge.
 
Privesc în depărtare, se troienesc speranţe,
Adio, nemurire, e ocupat mormântul,
Voi rătăci prin viaţă, să-mi regăsesc cuvântul
Şi să-mi clădesc poemul întâii cutezanţe.
 
Privesc în mine însumi cum sufletul se zbate,
Adio, izbăvire, sunt blestemat de soartă
Şi soră mi-este iarna înfăţişată-n poartă,
În casă intră frigul şi-l recunosc drept frate.
 
 
Un oarecare
 
prea încremenit de timpul
ce s-a scurs fără-ncetare,
oare voi avea puterea
să ajung la tine, oare?
 
suferind o viaţă-ntreagă,
trup pe-un caldarâm de oase,
şi purtând amărăciunea
pe cărări misterioase,
 
am decis s-aleg speranţa,
tu, speranţa vieţii mele,
oare cine ştie drumul,
trecătoare printre stele?
 
oare cine ştie visul
din ce lume se iveşte?
eu te aflu-ntr-o icoană,
mă iubeşti dumnezeieşte...
 
prea încremenit de timpul
ce s-a scurs fără-ncetare,
fiara îşi înfige gheara
şi mă doare şi mai tare.
 
suferind o viaţă-ntreagă,
o confund cu fericirea…
oare cine ştie leacul
care-mi vindecă iubirea?
 
întrebări fără răspunsuri,
sunt doar vorbe trecătoare
şi vor trece anotimpuri
să rămân un oarecare... 
 
 
Taxa pe celebritate
 
ai luat totul cu tine
să fii sigur că îţi va ţine de cald
în urma ta rămân doar cuvintele
şi factura pentru întreţinere
pe care ceilalţi o plătesc
cu vârf şi îndesat
la cimitirul     
vesel
 
ai lăsat moştenire sufletul
bântuit de amprente
incizia dragostei
în unitate
de timp
 
corpul poartă certificat
de garanţie
prescris
 
viaţa este o comedie
cu urmări tragice
aşa că mai bine
să luăm lucrurile
în serios
să ne plătim
taxa pentru intrarea
în paradis
 
să ne prăpădim de râs
 
 
Pietre de hotar
 
Ţi-e dor şi dacă te întorci – dispar,
Eu sunt sortit ca pe acest pământ
Să te rănesc şi să nu ai habar
Când sunt purtat pe buze şi cuvânt.
 
Ţi-e dor şi dacă te întorci – presar   
Nisipul urmei tale pe mormânt,
Şi voi cinsti cu viaţa un pahar
Fără să sper şi fără să mai cânt.
 
Ţi-e dor şi dacă te întorci – tresar,
Noi ne-am promis cu sânge – jurământ,
Că ne vom pune pietre de hotar
Şi-or să ne fie florile veşmânt.
 
 
Îmi port îngerul pe umăr
 
am o presimţire – sumbră,
corpul se va face umbră,
pasul va rămâne urmă,
Dumnezeu mă strânge-n turmă.
 
am o presimţire – vagă,
noaptea câinii îşi dezleagă,
rănile nu le mai număr,
îmi port îngerul pe umăr.
 
am o neagră – presimţire,
ca o tristă despărţire,
vorba îmi devine şoaptă,
cobor treaptă după treaptă…
 
am o presimţire – una,
moartea îmi va strânge mâna,
să-mi arate lumea mare,
cu şireturi la picioare.
 
am o presimţire – alta,
mă vor preţui cu dalta
şi-mi vor dezveli portretul:
astăzi s-a născut poetul!
 
 
Cu faţa la zidul pleoapelor mele
 
te iubesc
ecoul mi se striveşte de cochilie
inima se zbate între pereţii căptuşiţi cu amprente
vrea să fie liberă să-i crească aripi
să doarmă în cuibul sânilor tăi
îngeresc
 
plouă cu visuri astrale
noaptea cerşetoare cu mâinile penumbre
de cu ziuă mă cheamă
dezleg misterul ierbii cum creşte
ochii încet mi se-nchid
 
îmi tatuez sângele pe fiecare celulă
chipul tău sferic mi se coagulează într-un infarct
până şi coarnele melcilor sunt mai înalte
decât fruntea mea pe care Soarele
o calcă în picioare
 
 
When the memory sticks…
 
bit day
the sun is rising
straight
în fatza ochilor mei
power on
viatza is a memory stick
in my pocket
I’m sick
my treatment is the electrical bite
 
say hello, say stand by, say good bye
bit night
soarele apune straight
in front of my eyes
turn off the light
hibernation
reincarnation
viatza is a connection
between illusion and reality
 
scanning is complete
feelings between peace and fight
I must repair this bad sector
 
when the memory died
bit day, bit night
 
 
Disconnect
 
şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
 
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
 
mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu sau pur şi simplu vorbărie
 
în timp ce poezia este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte
 
sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină
 
ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte, femeie
 
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază suflete
 
dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
 
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut
acolo unde te doare cel mai tare
să-ţi arăt cât de mult te iubesc
 
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care să mă spovedesc
 
 
The page cannot be displayed
 
mă simt ca acasă
în faţa unei ferestre
vedere cu faţa la tine
timpul trece fără să-mi pese
 
câteodată mă rog la Dumnezeu
să primesc un e-mail cu locurile
în care pot descoperi
fericirea
 
tot ce-a mai rămas între noi
este spaţiul acesta infinit
world wide web
vinoacasă
com
 
 
Sentiment accesibil
 
m-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii
m-aţi căutat peste tot şi eram pretutindeni
în adâncul fiinţei mele
bineînţeles, drumul cel mai scurt este cel mai dureros
un pumnal înfipt între coaste
răstignirea adevărului absolut
nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa
şi să te poarte pe valuri
nu aştepta atingerea mea drept mântuire
târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei
de bună voie şi nesilit de nimeni
lasă credinţa să te doboare şi vei afla nemurirea
m-am născut pe Google şi am învăţat
să merg cu privirea prin casele oamenilor
trăim la distanţă, ne iubim la distanţă
şi când ne apropiem uităm cine suntem
m-am născut pe Google pe înţelesul tuturor
aveţi la îndemână un sentiment accesibil
nu-i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă
ochii mei sunt albaştri şi se-nchid
din senin
 
 
Avem nevoie?
 
avem nevoie de cuvinte
atunci când spunem rugăciunea?
vrem Dumnezeu să ne alinte
dacă-l cinstim cu plecăciunea.
 
avem nevoie de durere,
până la sânge de adâncă?
în viaţa asta răul piere
numai în sufletul de stâncă.
 
avem nevoie de credinţă?
cine mai crede în iubire?
iubirea noastră-i o sentinţă
primită-n dar, la despărţire.
 
avem nevoie de iertare?
regretele sunt prea tardive,
de fiecare dată doare
şi vom găsi alte motive.
 
avem nevoie să fim oameni
sau vom rămâne doar primate?
nici nu mai ştii cu cine semeni
iubirea-n cartea de bucate.
 
avem nevoie de minciună
pentru-a trăi într-o idilă?
atunci când fulgeră şi tună
ne vom trata cu o pastilă.
 
avem nevoie de iluzii
în drumul scurt spre nemurire?
hai să ne facem doar perfuzii,
să fim drogaţi cu fericire!
 
avem nevoie de cuvinte
pe crucile din cimitire?
poate ne vom aduce-aminte
când moartea ne va da de ştire
 
...şi ne iubi-vom în tăcere.