-
Scurtă
prezentare a autorului
-
-
Ionuţ Caragea
s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la
Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme
şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din
România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română
din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al
Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul
Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale
Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care
onorează România şi literatura europeană.
-
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi
internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză
scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea
Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în
2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la
maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”,
iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de
onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea
Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison
aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la
marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele
concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté
par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele
concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho
des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand
Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte
premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei
Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru
ori în intervalul 2002-2021.
-
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi
critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei
mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor
Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai
înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important
poet al anaforei din lirica românească de azi.
-
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
Moto şi Poeme din volum:
-
„Le mulţumesc tuturor celor care mă apreciază şi mă citesc, le
mulţumesc criticilor şi scriitorilor care mi-au dat credit, le
mulţumesc prietenilor şi membrilor familiei mele pentru susţinere.“
-
-
Ionuţ Caragea
-
-
-
Corabia amintirilor
-
-
închide ochii
-
vezi cât de departe poţi ajunge
-
şi nu te gândi la întoarcere
-
-
lasă-i pe ceilalţi să plece
-
din ei înşişi
-
ca dintr-o cameră mortuară
-
plină cu iubiri de ocazie
-
lasă-i să fie cuvinte de amăgit
-
singurătatea şi întunericul
-
lasă-i să construiască monumente ale erosului
-
pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi
-
ei nu ştiu ce este iubirea
-
-
aşadar, închide ochii, renunţă la cuvinte
-
urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa
-
şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior
-
vei ajunge departe, pe ţărmul unei lumi
-
în care toate iubirile tale
-
se vor întrupa şi vor trăi veşnic
-
-
-
Abisul
metempsihozei
-
-
cea dintâi
lacrimă
-
a singurătăţii
-
spală trupul
neînsufleţit
-
al iubirii
-
preschimbate
-
în umbră
-
-
cuvintele sunt
-
ca nişte degete
blânde
-
cu care mângâi
-
tâmplele
amintirilor
-
-
singurătatea
-
şi nesfârşita
ei
-
senzaţie de
frig
-
şi veşnica
întrebare
-
fără răspuns
-
-
de ce?
-
de ce?
-
-
rătăcesc
-
prin abisul
metempsihozei
-
fără să ştiu
cine sunt
-
fără să ştiu
-
unde trebuie
-
să-mi ancorez
sufletul
-
-
mă cert cu
Dumnezeu
-
împărţind clipa
-
ca un codru de
pâine
-
şi sunt mereu
flămând
-
de imperiala sa
revelaţie
-
-
vino înapoi şi
binecuvântează-mă
-
cu prezenţa
-
cu miracolul
poeziei
-
calcă-mă în
picioare cu perfecţiunea
-
şi sădeşte-mi
curcubeul
-
în inimă
-
-
încoronează-mi
nefericirea
-
cu laurii unui
sărut
-
fantomatic
-
-
fă-mă să-mi
umplu absenţa
-
a ceea ce sunt
-
-
-
Refuz să dorm
-
-
refuz să dorm
-
refuz să mă
predau
-
visului
-
mă întorc cu
faţa spre lume
-
şi din cenuşa
amintirilor
-
dau naştere
unui poem
-
o pasăre
gângurind
-
la ferestrele
inimilor
-
cu obloanele
trase
-
-
refuz să dorm
-
plutesc pe
propria expiraţie
-
până la buzele
unei
-
iubiri amuţite
-
şi fac cuib de
vrăji şoptite
-
pentru suflete
amare
-
-
refuz să dorm
-
stau înlănţuit
-
de stânca
nopţii
-
răsărită din
lacrima întunericului
-
şi-mi hrănesc
poemul
-
cu propriul meu
ficat
-
pentru a da de
veste oamenilor
-
că speranţa
încă n-a murit
-
-
refuz să dorm
-
şi rănile mele
adânci
-
sângerează
fluvii
-
de nemărginire
-
-
refuz să dorm
-
stau cu gura
întredeschisă
-
şi mi se
revarsă sufletul în cascade
-
semăn pe
câmpiile Căii Lactee
-
flori şi spice
de lumină
-
-
refuz să dorm
-
îmi plimb palma
-
prin părul
despletit
-
al unei comete
-
ia-mă cu tine,
iubeşte-mă
-
fericeşte-mă
-
du-mă la
marginea universului
-
să-mi cunosc
creatorul
-
fiindcă şi el
-
refuză să
doarmă
-
-
îşi oferă
sufletul
-
necontenit
-
-
-
Calmul
aşteptării
-
-
să ai calmul
aşteptării
-
ştiind că
poezia
-
oricum va veni
-
să-ţi mângâie
tâmplele
-
singurătăţii
-
-
să fii ca un
vulcan
-
fumând liniştit
-
pipa păcii
-
cu cerul
-
sau ca un
deşert
-
în care
anotimpul verde
-
durează câteva
clipe
-
de inspiraţie
-
înlăcrimată
-
-
să nu te
grăbeşti niciunde
-
în căutarea
cuvintelor
-
să nu scrii
rime de dragul rimei
-
şi nici
metafore de dragul
-
metaforei
-
să nu-ţi fie
frică
-
de tăcerea
abisului
-
acolo se coc
pâinile agape
-
ale celor mai
profunde
-
înţelesuri
-
-
să ai calmul
aşteptării
-
să fii ca o
insulă
-
care-şi oferă
cuibul
-
păsărilor cu
aripi
-
de foc celest
-
-
să fii ca o
cutie poştală
-
în care
scrisorile sunt puse
-
de stelele
căzătoare
-
sau de poştaşul
curcubeu
-
trimis de
însuşi
-
Dumnezeu
-
-
să ai calmul
aşteptării
-
ca şi cum
poezia
-
ar fi ultima
picătură
-
de nemurire din
paharul
-
pe care nu
te-nduri
-
să-l bei până
la fund
-
-
fiindcă lumea
-
este încă a ta
-
-
-
Zidul plângerii interioare
-
-
Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi
singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare.
Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia
zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu
un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu
s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost
niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a
întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost
să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii.
Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai
există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea
cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul
mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă
de el.
-
-
-
Înger cu reportofon
-
-
Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot
ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o
lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai
frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis!
Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus
Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu
reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
-
-
-
Regii nimicurilor
-
-
chiar şi peste o sută de ani
-
oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor
-
tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule
-
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
-
în grădinile ticsite cu flori
-
ajung să cred că viaţa mea nici nu contează
-
stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic
-
privind vecinul cum îşi plimbă câinele
-
sau femeia pe stradă
-
cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control
-
din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
-
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
-
împărţit frăţeşte cu umbra
-
poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ
-
nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea
-
poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului
-
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
-
că spiritul tău are nevoie
-
de un mediu propice înaltei comunicări
-
dar nu-i nicio tragedie
-
ce ne mai miră
-
nici moartea nu mai impune respect
-
a devenit o simplă măturătoare
-
care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă
-
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
-
datoare sie înseşi
-
dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri
-
despre care n-ar trebui să vorbesc
-
-
-
Groparul orb
-
-
începutul poemului
-
este întocmai ca răsăritul
-
iar pagină albă
-
o mare misterioasă
-
care mă cheamă-n adâncuri
-
dar umbra mă ţine de mână
-
- nu te duce încă, lasă primul val
-
să se izbească de stâncă
-
-
şi stânca seamănă cu inima mea
-
o aşchie înfiptă în toracele timpului
-
-
un vas fantomă şi salva
-
de puncte de suspensie
-
spărgând liniştea
-
-
sfârşitul poemului
-
este întocmai ca noaptea cea mai lungă
-
de care nu vrei să te desparţi
-
în care nu vrei să adormi de teama
-
necunoscutului
-
-
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt
-
doar păsările mai poartă în tril
-
amintirea poemului
-
-
-
Antifonez pereţii inimii
-
-
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
-
mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui
-
de unde vii sau unde te duci
-
doar mergi
-
cu picioarele în lanţuri
-
cu sufletul târându-se pe coate
-
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
-
şi mucegai înflorit
-
-
toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
-
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
-
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
-
adevărului ultim
-
-
pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
-
fără lacrimi, mă întorc pe o parte
-
un înger se tăvăleşte în praf
-
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii
-
-
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
-
nimeni nu mai aude nimic
-
nu mai spune nimic
-
-
-
Aisberg în derivă
-
-
Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste
aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul ochilor.
Sufletul meu se topeşte şi lasă în urmă o dâră de melancolie, precum
o stea căzătoare. Mă ţin strâns de sufletul meu cât încă mai
călătoreşte, cât încă mai poate să vadă lumea. Apoi ne vom ciocni
amândoi de o corabie plină cu umbre, piraţi fără chip ai
necunoscutului. Ne vom ciocni…
-
-
-
Avatarul ultimului cuvânt
-
-
las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilaţi
las poemele să adulmece moartea neverosimilă mereu prea departe şi
totuşi atât de aproape las poemele să fie avatarele fiinţelor
închise în inimă şi în creier las poemele să mă împartă tuturor aşa
cum Iisus împărţea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă
năvalnic sau lin ca o lacrimă pe care nu mai pot să o plâng cine să
înţeleagă că poemele sunt viaţa pe care am trăit-o visând sufletul
meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...
-
-
-
Pe braţul unei spirale
-
-
lucrurile în care credem
-
sunt peste tot
-
precum sufletul în tot ceea ce mişcă
-
precum Dumnezeu odihnindu-se
-
în orice moleculă
-
în orice atom
-
şi noi, la rândul nostru
-
suntem peste tot
-
chiar acum ne mişcăm
-
pe braţul unei spirale
-
-
visele pe care le uităm
-
sufletul şi le aduce aminte
-
atunci apar cuvintele
-
şi noi ne odihnim în ele
-
precum Dumnezeu în orice moleculă
-
în orice atom
-
cuvintele, la rândul lor, se mişcă
-
pe braţul unei spirale
-
cu centrul în inimă
-
-
-
Canibalism liric
-
-
îmi ţin poemul în mine
-
la fel cum îmi ţin respiraţia
-
îl simt zbătându-se
-
lovindu-se de toţi pereţii
-
căutând o rană prin care să iasă
-
să devoreze liniştea şi albul
-
dar nu
-
rănile s-au închis
-
din nevoia mea de a fi cu altcineva
-
mai presus de cuvinte şi alte metafore
-
fără trup şi fără atingeri
-
-
ajunge cu iluziile
-
încerc să uit, încerc să ignor
-
poemul urlă, cuvintele sale înfometate
-
încep ca nişte fiare
-
să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele
-
îşi sfâşie carnea neagră
-
îşi beau sângele
-
în inima mea este un cimitir de cuvinte
-
în ficat, în intestine, în creier
-
peste tot sunt cuvinte
-
hrănindu-se cu resturi de cuvinte
-
cu măduva silabelor
-
scuipând oasele vocalelor şi consoanelor
-
-
ultimul cuvânt îşi linge rănile
-
şi se aşază la pândă
-
foamea îi roade stomacul
-
începe să alerge de nebun după fantomele
-
altor cuvinte
-
prin ochiul stâng, prin ochiul drept
-
până la timpane, printre dinţi
-
ajunge pe vârful limbii
-
amar şi negru
-
îmi vine să-l scuip, dar ştiu...
-
acest cuvânt este sfârşitul
-
îl înghit, nu spun nimic nimănui
-
-
-
Primul pas spre eternitate
-
-
şi iată-mă plecat spre eternitate
-
ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă
-
la o aruncătură de stea
-
primul pas este cel mai dificil
-
este viaţa
-
ca zborul între două oglinzi
-
separate de timp
-
este viaţa
-
ca râul ce izvorăşte din inima mea
-
şi curge prin capilarele acestui univers
-
cu ochi galactici
-
este viaţa
-
ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea
-
să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe
-
este viaţa
-
ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei
-
zigzagaţi de dureri şi ispite
-
este viaţa
-
ca visul unor alte emisfere cerebrale
-
captive în dimensiunea misterului
-
este viaţa
-
ca poemul acesta ce se hrăneşte
-
cu propriile mele cuvinte
-
distorsionate
-
de gravitaţia albului
-
-
-
Trebuia să trec şi prin asta
-
-
într-o zi voiam să plec definitiv
-
dar îmi era frică de anumite lucruri
-
nu voiam ca nimeni să sufere din cauza mea
-
chiar dacă s-ar fi obişnuit repede cu ideea
-
că nu mai exist
-
nu voiam să pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer
-
chiar dacă nu credeam în rai şi infern
-
aşa cum fusesem învăţat de copil
-
-
într-o zi voiam să plec definitiv
-
fără să spun nimic, fără să las vreo urmă
-
fără să perpetuez specia, fără să realizez ceva măreţ
-
de care să-şi aducă alţii aminte
-
oricum ştiam că totul se uită, că totul e distrugere
-
că nimic nu contează, că pulberea pământului
-
în care se odihnesc oasele
-
va fi absorbită de gurile negre şi flămânde
-
ale universului
-
-
într-o zi s-a întâmplat ceva numit revelaţie
-
mi-am privit sufletul şi un gând fabulos
-
a deschis poarta unei lumi nevăzute
-
atunci am început să scriu
-
să dau formă acestei miraculoase salvări
-
mi-am acceptat orice experienţă
-
a trupului, a durerii, ca pe o secundă în plus
-
în care puteam să-mi desăvârşesc creaţia
-
şi mai mult de atât, să le dau şi celorlalţi
-
un motiv să existe
-
-
-
Dumnezeu în stare latentă
-
-
nu există drog mai puternic decât creaţia
-
sentimentul acela când pluteşti
-
şi lumea întreagă este la picioarele tale
-
când ceea ce gândeşti capătă sens şi se conectează
-
prin flux luminos
-
cu restul gândurilor din univers
-
când orice lucru, oricât de neînsemnat părea înainte
-
devine o nouă descoperire, un nou adevăr
-
privit din toate unghiurile percepţiei
-
drogul acesta nu se prizează, nu se injectează
-
nu se bea pahar cu pahar
-
şi nu se învaţă
-
drogul acesta există dintotdeauna în tine
-
îţi curge prin vene
-
respiră odată cu tine, iubeşte odată cu tine
-
este Dumnezeu în stare latentă
-
-
-
Dacă şi niciodată dacă...
-
-
dacă greşeşti, îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău
-
dacă eşti trist, îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă
-
dacă întâlneşti un străin pe stradă
-
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs
-
dacă îţi mai aduci aminte
-
de lucrurile frumoase din trecut
-
îţi prelungeşti viaţa cu o visare
-
dacă ai încredere în oameni
-
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe
-
dacă ţii la prieteni
-
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână
-
şi o vorbă spusă din suflet
-
dacă ai speranţă, îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate
-
dacă eşti conştient că totul este posibil
-
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună
-
dacă eşti credincios, îţi prelungeşti viaţa
-
cu un crez şi o rugăciune
-
dacă ai căzut, îţi prelungeşti viaţa
-
ridicându-te din nou
-
dacă te loveşti de un zid
-
îţi prelungeşti viaţa imaginându-ţi o uşă
-
imaginându-ţi un zbor
-
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa
-
cu o altă viaţă
-
dacă eşti poet, îţi prelungeşti viaţa
-
cu fiecare cuvânt
-
dacă şi niciodată dacă...
-
-
-
Sunt clona
umbrei mele
-
-
cât de
departe-i palatul vieţilor anonime
-
Omul,
metamorfoza fără de-nţeles
-
între două lumi
sinonime
-
-
am învăţat să
mor mai frumos
-
dragostea
persistă în tăcere
-
transmite
reverberaţii
-
de durere
-
-
coşmarul
tinereţii
-
îmbătrânirea
lentă
-
ceea ce nu mă
ucide
-
mă face sclav
al durerii
-
-
sunt clona
umbrei mele
-
ne-mbrăţişăm în
jocuri de cuvinte simple
-
ne-ascundem în
jocuri de lumini
-
şi de imagini
succesive
-
-
şi cui i-ar
păsa de umbra întemniţată de un soare hain
-
fără de tine
razele sunt muguri de zăpadă ce-mi zgârie retina
-
faţa de pernă
încă mai păstrează la colţ un zâmbet
-
şi acostez la
ţărmul viselor
-
-
nu există lege
în ceea ce priveşte direcţia timpului
-
nu există lege
în ceea ce priveşte amorul
-
suntem născuţi
din aceeaşi ţărână
-
praf aruncat în
ochii existenţei
-
-
lumânarea îmi
rămâne cel mai fidel dintre cititori
-
te pierd
printre ecouri rupte de cadenţă
-
diforme gânduri
exorcizând
-
tăcerea
-
-
suntem suflete
pierdute
-
ca florile-n
oceane
-
de furtuni
-
-
-
Omul păianjen
-
-
să te agăţi de
un gând ca de un colac de salvare
-
atunci când
toate apele cresc şi cerul
-
are culoarea
înecului
-
-
să te agăţi de
proiecţia eului
-
ce-ţi întinde o
mână
-
din dimensiunea
iluziei veşnice
-
-
şi să nu ştii
cine salvează pe cine
-
-
să fii omul
păianjen agăţat de razele soarelui
-
prinzând în
culori rogvaiv
-
speranţele
oamenilor
-
şi lacrimile
creatorului aflat
-
în stare de
faliment
-
de la atâtea
vieţi neprofitabile
-
-
să nu-ţi
trezeşti păsările din tine
-
te vor lăsa
fără anotimpuri
-
şi inima ta va
rămâne
-
doar un cuib
părăsit
-
-
să fii un
gardian al spiralei
-
din capcana
viselor
-
-
-
Aureola unui sfânt
-
-
încep să-mi placă lucrurile amare
-
şi mă gândesc la viaţă ca la un sâmbure de migdală
-
pus în pământ şi acoperit cu grijă
-
poate, cine ştie, va răsări o plantă cu frunzele ovale
-
ca şi chipul tău trist şi albinele
-
se vor hrăni din flori
-
-
pielea ta nu mai întreabă atingerile mele
-
şi nici inimile noastre nu mai stau la taifas
-
moartea a coborât peste lume ca un strat de brumă
-
îmi beau cafeaua, păsările au plecat, au luat cu ele
-
toate întrebările, îngerii obosesc uneori
-
de atâtea drumuri şi nu se întorc
-
-
limba mi se obişnuieşte cu gustul tutunului
-
zilnic îmi cumpăr porţia de otravă
-
şi fac repetiţii pentru eternitate
-
fumul stă deasupra mea
-
precum o aureolă
-
şi se risipeşte
-
-
-
Iubirea ne execută silit
-
-
sunt oameni care flirtează toată viaţa
-
şi oameni care iubesc toată viaţa
-
unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze
-
ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri
-
eu am ales să fiu poet
-
modelându-mi cuvintele sincere
-
pe sufletul celor care mai cred în miracole
-
fără să cer nimănui nimic în schimb
-
-
în lumea în care trăiesc
-
dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul
-
câţi îşi mai amintesc
-
de clipele frumoase petrecute împreună
-
câţi mai au dragoste de oferit
-
la cumpăna dintre ani
-
şi câţi se joacă de-a iubirea
-
executând silit victimele
-
focurilor sacre?
-
-
ferice de cei ce sunt profeţi
-
în această lume de orbi
-
ferice de cei ce depăşesc bariera
-
propriului eu şi cred
-
în înţelepciunea de pe urmă
-
să fim ca ei
-
să nu ajungem iubiri şi praf
-
pe catafalcuri
-
-
-
Marea
singurătate a zborului
-
-
adevărata lume
este a celor singuri
-
ştii şi totuşi
te pierzi în mulţime
-
mergi lovindu-i
cu umerii
-
pe toţi
ceilalţi
-
şi nimeni nu-şi
ridică
-
perechea
ascunsă de aripi
-
poate că lumea
este toată a ta
-
a celui rătăcit
printre oameni
-
şi cine să
zboare
-
şi cine ştie
calea
-
spre marea
singurătate a zborului?
-
-
-
Tu eşti tu?
-
-
ce este mai
tragic să uiţi
-
ultima dată
când ai făcut dragoste
-
sau ultima dată
când ai făcut dragoste
-
cu o poezie?
-
-
fără să vorbesc
de minciuna pe care
-
ai trăit-o
încât ai ajuns
-
să crezi cu
disperare în ea
-
-
formele
amăgitoare
-
cuvintele
mulate perfect pe obsesii
-
timpul care
muşcă din carne
-
ca un câine
turbat
-
-
ce poţi ţine
minte?
-
pipăitul sau
gustul?
-
ochii sau
bătăile inimii?
-
vocea?
-
-
ea a fost prima
femeie din viaţa ta?
-
el a fost
primul bărbat?
-
-
ea a fost
poezia ta?
-
ele au fost
cuvintele tale?
-
-
tu eşti tu
-
venind din ce
direcţie?
-
-
-
Abandonat
-
-
pledez vinovat
în faţa singurătăţii
-
eliberând
măştile una câte una
-
-
ecoul ultimului
cuvânt e dur
-
mai dur decât
cuvântul în sine
-
-
liniştea cu
scrupule de femeie
-
îmi intră încet
prin piele
-
inoculând
amintiri
-
-
iată-mă
-
abandonat prin
circumvoluţiuni
-
în oraşul
copilăriei
-
străzile sunt
aceleaşi
-
casele vechi au
fost înlocuite de altele noi
-
smochinul
bunicilor
-
înfloreşte în
ochiul meu stâng
-
-
fără lacrimi,
fără regrete
-
ofrandă e
gândul acesta viu
-
într-un ritual
al uitării
-
-
moartea îmi
imită dragostea
-
cu un frison,
pleoapele îmi imită viaţa
-
cu o clipire
-
-
timpul îşi
trece ultima caravană
-
prin pustiul
alb
-
-
-
Casa cuvintelor
-
-
numai poetul
ştie câtă singurătate
-
este în casa
cuvintelor sale
-
atunci când
păşeşte pe scări
-
sau merge prin
holuri întunecoase
-
şi muzele sale
zâmbesc
-
în portrete
simandicoase
-
-
numai poetul
ştie cât frig
-
este în casa
cuvintelor sale
-
atunci când
inima i se strânge într-o poemă
-
şi aşteaptă
sosirea cititorilor
-
aşa cum
aşteaptă primăvara
-
-
numai poetul
ştie câtă dragoste
-
este în casa
cuvintelor sale
-
atunci când
crengile bat în ferestre şi razele
-
Soarelui timid
înaintează prin istoria prafului
-
acolo, din acel
sâmbure de lumină
-
încolţeşte
iluzia
-
-
numai poetul
ştie câtă speranţă
-
este în casa
cuvintelor sale
-
atunci când
moartea coboară prin vise
-
cu dansuri,
confeti şi măşti
-
şi poartă o
mască surâzătoare
-
-
-
Phantom limb
-
-
şi chiar dacă
mă întorceam
-
îmbrăţişările
mele nu te mai puteau cuprinde
-
erai atât de
aproape şi dureros de străină
-
îmi deschideam
zadarnic buzele
-
ferestre prin
care trebuia să pătrundă
-
aerul proaspăt
al dimineţii
-
sufletul tău
-
-
mă spânzuram cu
firul de telefon
-
legătura
noastră cea mai frecventă
-
în preajma mea
te voiam
-
să fiu un
amorezat naiv
-
să te mângâi cu
şoapte
-
-
acum locuiesc
într-o cameră
-
cu pardoseala
mozaic de săruturi
-
încă-ţi mai
simt mirosul tălpilor şi dogoarea
-
dansez aşa de
nebun
-
ţi-am dedicat o
carte şi ce folos
-
această
eternitate de cuvinte
-
-
poza ta îmi
aruncă o privire ciudată
-
ca o plasă în
care-mi prind ochii paşnici
-
pielea îmi este
acum un eşichier al durerii
-
amprentele fac
rocade
-
oasele macină
faină de oase
-
cerul gurii
mele cerne cerneală direct
-
în stomacul meu
înfometat de fluturii tăi
-
gândurile mele
celibatare
-
sunt distrase
de râsetele convulsive
-
ale absenţei
-
-
-
Genus
irritabile vatum
-
-
prima mea
naştere a fost cu voia mea
-
urlam acestei
lumi care urma să mă înveţe să sufăr
-
că limba mea
are două tăişuri
-
şi-am dat de
ştire duşmancei mele de moarte
-
şi primul meu
urlet a fost cel mai cumplit
-
cât toată
tăcerea pe care urma să o urlu
-
la a doua mea
naştere
-
când urletul
meu amuţit de atâta urlet
-
m-a învăţat să
urlu în mine
-
din toate
celulele mele să izbucnească
-
un urlet tăcut
-
m-am născut
poet fără voia mea
-
se întrebau
toţi de unde ştiu atâtea lucruri
-
de unde le scot
de parcă aş fi un inventator
-
un
prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte
-
eram posedat de
urletul meu tăcut
-
ca o tăcere
urlândă, ca liniştea pietrei în jar
-
aveam atâta
căldură latentă, atâta iubire
-
care mă rodea
ca un cancer
-
mi s-a reproşat
că gândesc prea mult
-
că sunt prea
plin de mine, că mă cred genial
-
eu exist prin
toate formele subzidirii mele
-
n-am nevoie de
ceilalţi
-
pentru a înălţa
alte temple în mine
-
n-am nevoie de
alţi zei care să mă-nveţe
-
să respir
acelaşi aer, să vorbesc aceeaşi limbă
-
cu două
tăişuri, poate că tot ce doresc este să găsesc
-
femeia aceea
sălbatic de frumoasă
-
posedată de un
urlet tăcut
-
-
-
Glezna unei
metafore
-
-
nu vrei să mă
cauţi prin sertarele
-
unei aduceri
aminte
-
scrisorile în
care-ţi spuneam
-
de străzile
încurcate cu alţi trecători
-
scrisorile în
care-ţi spuneam
-
de iedera
timpului
-
umbrind
ferestrele viselor
-
nu vrei să ştii
cine sunt
-
şi câte flori
în poeme ţi-am dat
-
şi câte virgule
am şters între aşteptările noastre
-
şi câte cuvinte
am sărutat
-
până la glezna
unei metafore...
-
-
-
Biletul de adio
-
-
Mă simt atât de mic în faţa frumuseţii tale... Privindu-ţi ochii cu
atenţie, realizez că am în faţa mea două tuneluri cu pereţii superb
coloraţi, iar la capătul lor se află sufletul tău luminos,
aşteptându-mă. Încerc să mă apropii de tine, dar lacrimile tale mă
fac s-alerg pe loc... Într-un final, reuşesc să mă agăţ de genele
tale, dar ai pleoapele închise. Degeaba bat la poarta lor, degeaba
spun cuvinte magice. Cortina a căzut, spectacolul s-a încheiat. Tu
ai părăsit scena, iar eu rămân cu amintirile mele şi cu biletul de
adio.
-
-
-
Căutându-te
-
-
departe şi mult
prea departe
-
iluzii în
carcera timpului
-
atâtea forme
ale absenţei
-
îmi bat la
porţile
-
închiderii-n
sine
-
-
departe şi mult
prea departe
-
eternitatea
deja a trecut
-
în Care de foc
-
lăsând în urmă
pulberea de stele
-
spre care
privesc mereu
-
căutându-te
-
-
-
Ahab şi colţul
de stea
-
-
a rămas în mine
-
un colţ de stea
-
nedevorat de
umbre
-
un colţ de stea
căzătoare
-
pe fundul mării
însângerate
-
un colţ de stea
-
transformat
-
într-o balenă
ucigaşă
-
care înghite
cele mai frumoase
-
închipuiri
-
iar gândul meu
-
ca un Ahab
obsedat
-
de cunoaşterea
absolută
-
sondează
adâncimile
-
cu harponul
agăţat
-
de frânghia
pleoapei
-
-
ţărmurile
se-ndepărtează
-
sunt doar eu şi
colţul de stea
-
transformat
într-o balenă ucigaşă
-
-
chiar acum
-
mi s-a zbătut
ochiul a primejdie
-
amintindu-mi
-
că singura
constantă din viaţa mea
-
este moartea
-
şi singura
fericire
-
-
este eterna
-
eterna căutare
-
a unui colţ de
stea
-
-
-
Lumânare
-
-
între a fi şi a
nu fi
-
am ales poezia
-
ea este
lumânarea
-
pe care mi-o
ţin singur
-
sperând să-mi
călăuzească paşii în întuneric
-
-
de la distanţă
-
oamenii văd
doar o flacără care pâlpâie
-
dar lumânarea
se scurtează
-
şi-mi
pregăteşte un cavou de ceară
-
-
lumânarea
-
cel mai fidel
cititor
-
care se citeşte
pe sine
-
autodevorându-se
-
şi cel mai
priceput
-
îmblânzitor de
umbre
-
care devine la
rându-i
-
o umbră
neputincioasă
-
-
între a fi şi a
nu fi
-
nu-mi pot pune
nicio dorinţă
-
fiindcă mi-aş
stinge singur lumânarea
-
pot doar să
sculptez himere în ceară
-
himere cu viaţă
efemeră
-
iubindu-mă cu
limba de moarte a flăcării
-
-
între a fi şi a
nu fi
-
sufletul meu e
un fum negru
-
care pictează
pe tavan
-
o icoană fără
chip
-
-
-
În inima oraşului
-
-
În inima oraşului
-
Blocurile păreau nişte imense lumânări
-
Care celebrau căderea nopţii de mozaic
-
Pe arterele nepătrunse de vise
-
-
Eu şi femeia din lacrimi
-
Ne desfăşuram viaţa
-
În faţa marelui ecran celest
-
Undeva în arcuirea Lunii
-
-
Ne confesam gândurile clandestine
-
Timpul ne era dator cu o întâlnire
-
În care să schimbăm lumea
-
După bunul plac
-
-
Voiam să o invit la cină
-
Să fie martora sentimentelor mele
-
Privirea unuia să fie mângâierea celuilalt
-
Să flirtăm într-un carnaval de cuvinte
-
Şi să ajungem poeţi
-
Cu acte în regulă
-
-
În palmele mele
-
Într-o iarnă feerică
-
Băteau două inimi
-
Într-un glob de cristal
-
-
-
Ultimul zbor
-
-
voi lăsa
lacrimile să curgă
-
şi nu va fi un
secret
-
doar un plânset
tăcut
-
ca înfrigurarea
unei păsări bolnave
-
părăsită de
stol
-
privind la
ultima frunză
-
ca la o ultimă
fărâmă de cuib
-
-
tu te duci
departe, într-o lume
-
nevăzută de
scrib
-
să-ţi desfaci
aripile întunecate
-
şi ciocul
diamantin
-
să culeagă
stele
-
-
voi lăsa
lacrimile să topească
-
ce a mai rămas
din corpul meu
-
o particulă de
infinit
-
suspendată
între două voci
-
iubirea şi
raţiunea iubirii
-
-
dragostea mi-a
crescut în călcâi
-
o aripă ce mă
săgetează
-
la fiecare pas
-
-
întotdeauna am
crezut că speranţa
-
este o pasăre
care nu uită
-
să se întoarcă
acasă
-
-
-
Ce facem cu restul de iubire?
-
-
să nu fumăm toate ţigările
-
să nu bem tot vinul
-
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
-
să mai lăsăm şi pentru mâine
-
vom fi din nou fericiţi
-
-
dar cu iubirea ce facem
-
cu această nevoie de a ne dărui
-
până la ultima respiraţie
-
până la ultimul strop de plăcere
-
până la ultima firimitură de carne
-
-
cum putem lăsa iubirea pentru mâine
-
dacă de atâtea ori
-
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
-
ne părăsesc, ne lasă goi
-
şi nu mai privesc niciodată înapoi
-
-
ce facem cu această iubire
-
rămasă singură la masa tăcerii
-
oftând, plângând
-
strângând în palmă lacrimile
-
ca pe o ultimă comoară
-
-
ce facem cu această iubire
-
cui să o dăruim când nimeni
-
nu se mai hrăneşte cu resturi
-
când toţi sunt politicoşi
-
ca la o masă străină
-
cerându-ne pentru sentimente
-
chenzină
-
-
ce facem cu această iubire
-
când pasărea neagră a morţii
-
vine şi bate cu ciocul
-
în fereastră
-
pe ea să o hrănim?
-
-
-
La o răscruce de vise
-
-
mi-am întâlnit sufletul pereche
la o răscruce de vise
el râdea cu un ochi
imaginându-şi
nişte clipe promise
dar cu celălalt ochi plângea
şi nu se oprea
fiindcă visul meu
nu era deloc aşa cum el
îşi dorea
nu era la fel de cuminte
şi avea prea multe
aripi de cuvinte
-
cu toate acestea
sufletul meu pereche
mă chema, mă striga
de visul meu
cu braţele sale lungi se agăţa
şi nu mă lăsa să merg înainte
făcându-mă să mă opintesc
din cuvinte
-
ce-i de făcut, mi-am zis
ce-i de făcut?
şi sufletului meu pereche
pe plac i-am făcut
l-am îmbrăţişat
cu toată dragostea
l-am îmbrăţişat
şi am simţit miros
de carte veche
mirosul meu preferat
din copilărie
când citeam
şi pe toţi eroii
din poveşti îi iubeam
-
apoi l-am sărutat
cu grijă pe pleoape
şi lui i-a plăcut
atât de mult... atât de mult
încât inima lui Dumnezeu puteam
în el s-o ascult
-
iar el s-a ghemuit
la pieptul meu
a spus două cuvinte
care însemnau
şi pentru el
şi pentru mine:
tot înainte!
-
-
-
Phoenix
-
-
să fii om
-
ca să meriţi
un nume de pasăre
-
să fii
lacrimă şi foc
-
ca să meriţi
un nume de pasăre
-
să fii
moarte şi înviere
-
ca să meriţi
un nume de pasăre
-
să fii zbor
deasupra pietrelor
-
când piatra
grea pe suflet te apasă
-
ca să meriţi
un nume de pasăre
-
-
să fii
ciocul încovoiat spre propria inimă
-
aripa care
urcă şi aripa care coboară
-
să fii
strigătul sfredelind în cruce şi-n abis
-
să fii
lacrima mortis curgând
-
pe chipul
zeului de ceară
-
să fii
cuvântul clocit
-
de trei sute
şaizeci şi cinci de zile
-
de aşteptări
ale unui miracol
-
devastator
cu epicentrul în inimă
-
ca să meriţi,
ca să meriţi, ca să meriţi
-
un nume de
pasăre
-
-
pasăre
eliberată
-
din aurul
negru al versului
-
pasăre
arzând ca tatuajul soarelui
-
pe retină
-
şi ca
flacăra candelei
-
pe pielea de
reptilă
-
a
întunericului cuibărit
-
în
circumvoluţii
-
-
pasăre gata
să unească
-
cerul şi
pământul
-
purtând o
oază de fericire în cioc
-
furată din
vastul ocean
-
al
deşertăciunii
-
-
pasăre cu
ochi de lună plină
-
şi ochi de
galaxie
-
pasăre care
zboară
-
ca o cometă
prin
-
eoni de
singurătate
-
pasăre ca un
ecou
-
de cuvinte
nemângâiate
-
pasăre ca un
motto
-
pasăre ca un
epitaf
-
pe aceeaşi
pagină
-
a existenţei
-
-
pasăre care
îi îngăduie omului
-
să poarte un
nume de pasăre...
-
-
-
O minune de
poezie
-
-
nu am
răbdare până la vise
-
sunt
chirurgul care ajută noaptea
-
să nască
prin cezariană
-
o minune de
poezie
-
-
poezia o ţin
în palme
-
până când
noaptea îmi face
-
vrăji de
somn spunându-mi
-
să fiu
liniştit
-
poezia va fi
alăptată până dimineaţa
-
cu praf de
stele amestecat
-
cu lacrimi
de iubire
-
-
mă trezesc
îngrijorat
-
poezia este
picătura de rouă
-
pe frunzele
unei flori care se deschide
-
surâzând ca
o tânără femeie
-
picătura
cade, se uneşte cu o altă picătură
-
şi noul
firicel de apă este absorbit
-
de rădăcina
copacului
-
care mă
cheamă să-i ţin de urât
-
-
copacul ştie
că nu mai are mult de trăit
-
îl întreb ce
şi-ar dori să fie:
-
pat, masă,
scaun, vioară?
-
iar el îmi
spune că poezia
-
plânge în
venele sale şi prin gura frunzelor
-
se roagă să
renască-n hârtie
-
odată cu
lacrima poetului
-
când mâna
neputincioasă
-
nu va găsi
cuvintele
-
-
o poezie ca
o pasăre
-
cu aripile
desfăcute
-
aşteptând
sufletul cald
-
să o ridice
la ceruri
-
aşa cum
focul ridică
-
un lampion
-
-
să devină
una
-
cu noaptea
-
-
-
Inima mea ca o pasăre oarbă
-
-
îmi ţin inima-n pumni ca pe o pasăre oarbă
-
tu trebuie să ghiceşti în care-o ascund
-
şi va fi pe vecie a ta
-
-
nu ai nevoie de colivie, lasă fereastra deschisă
-
las-o să bată din aripi, nu-ţi fie frică
-
nu va pleca
-
-
inima mea îţi repetă
-
ca un papagal orb
-
-
pentru poarta unui sărut
-
nu există nici încuietoare
-
nici cheie
-
-
tu îmi laşi inima flămândă
-
să moară de singurătate
-
stând într-un picior
-
-
e primăvară iarăşi
-
o altă pasăre venind de departe
-
îşi face cuib în sufletul meu
-
şi orbeşte
-
-
-
Fata din tablou
-
-
cuvintele se
loveau de zidul plângerii
-
ploaia se lovea
nebună de geam
-
te iubeam cu
vocea mea trăsnet
-
cu sufletul meu
furtună
-
te iubeam
-
-
îţi doreai
soarele şi pe strada ta
-
să ieşi afară
şi să aprinzi tacticos o ţigară
-
să mergi
liniştită şi să te laşi privită
-
să fie lumea la
picioarele tale
-
-
cuvintele se
loveau de zidul plângerii
-
ploaia se lovea
nebună de geam
-
treisuteşaizecişicincidezilepean
-
cu vocea mea
trăsnet
-
cu sufletul meu
furtună
-
te iubeam
-
-
-
Mă voi întoarce
-
-
şi uneori
tristeţea mă amuză
-
şi liniştit mă
pierd în vraja
-
unui cântec...
-
-
te voi iubi
prin lipsa mea
-
prin
neatingerile mele
-
prin tăcerea
mea
-
prin tot ce
este
-
incomensurabil
-
-
timpul înghite
în sec
-
moartea îşi
roade unghiile
-
tu eşti floare
pe altarul cuvântului
-
între cer şi
pământ
-
-
şi chiar fără
să-mi dau seama
-
în cuvintele
mele
-
se mai ascundea
o poezie
-
aşa cum de
obicei
-
în cuvintele
mele
-
se ascund
poezii
-
rareori
părăsite
-
de muză
-
-
şi uneori
tristeţea mă amuză
-
şi liniştit mă
pierd în vraja
-
unui cântec...
-
-
-
Dezlegare la
o nouă viaţă
-
-
prin tine,
poezie, am fost dezlegat
şi am fost lăsat să merg în lume
prin tine am fost lăsat
să râd şi să iubesc
A L T F E L
-
un râs ca un
soare de primăvară
şi o iubire abisală
-
viaţa mea
dinainte
a trecut repede
şi am învăţat prea puţin
până când lacrima şi durerea
s-au contopit într-un sentiment
mai clar, mai dur şi mai ascuţit
ca orice cristal
un sentiment care m-a ajutat
să tai adânc în frici, în prejudecăţi
şi-n oglinda mincinoasă
care mă împiedica
să-mi privesc adevăratul chip
primit înainte de naştere
-
chipul
sufletului meu
-
iar acum
în cinstea fratelui meu
care a înviat din morţi
şi în cei treizeci de ani
cât a mai trăit pe pământ
nu a râs decât o singură dată
când lutul a furat
lutul
-
voi invoca
tăcerea
-
-
-
Zeul imaginaţiei
-
-
Te priveam cum aţipeai şi regretam că nu te pot însoţi în visele
tale. Deodată, un zeu de mărimea unui spiriduş ţi s-a aşezat cu
grijă pe nas, şi-a lipit genunchii de pomeţii tăi ridicaţi şi şi-a
fixat vârful pantofilor în cele mai frumoase două gropiţe din
univers, făcându-te să-mi zâmbeşti aşa cum nu-mi zâmbiseşi vreodată.
Apoi zeul a început să apese blând pe clapele genelor tale, generând
un cântec care ne invita sufletele să ne părăsească trupurile şi să
danseze în jurul lămpii din odaie. Când m-am trezit, am găsit pe
noptieră un poem semnat chiar de zeul imaginaţiei mele.
-
-
-
Ochelari pentru frumuseţe
-
-
Cred c-ar trebui să se inventeze
ochelari prin care să-i vedem pe ceilalţi mai frumoşi decât sunt.
Astfel, nu ne vom speria unii de alţii când ne vom întâlni prima
oară în afara Facebook-ului... Poate c-ar trebui să purtăm aceşti
ochelari peste tot, chiar şi la noi în casă, atunci când vom lua
masa în familie, după o zi obositoare de Facebook. Poate c-ar trebui
să-i purtăm şi când dormim, ca nu cumva, treziţi de un coşmar
teribil, să ne vedem, pentru câteva
secunde, aşa cum suntem de fapt. Şi când te gândeşti că Dumnezeu
ne-a creat după chipul şi asemănarea sa... Aloo, aloo, sper să nu-i
puneţi şi lui Dumnezeu ochelari în icoane, în cărţi, pe pereţi...
Aloo, aloo...
-
-
-
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
-
-
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
-
este prea frumoasă prea sinceră
-
îmi seamănă prea mult
-
în gândire şi gesturi
-
nu mi-a greşit cu nimic
-
m-a iubit aşa cum sunt
-
a vrut să fie doar a mea şi atât
-
-
îmi strâng fericirea la piept
-
îi ascult vorbele calde şi inima ei
-
cum bate numai şi numai pentru mine
-
îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare
-
cu lacrimi de soare
-
însingurat în apus
-
-
iubind fericirea am îmblânzit
-
până şi moartea
-
pisica neagră ce împinge ghemul
-
de lână albastră prin univers
-
-
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
-
nici mâine, nici poimâine
-
nicicând
-
-
-
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
-
-
chiar dacă timpul se strecoară
-
ca un hoţ viclean
-
printre oameni
-
furând zâmbete şi fericire
-
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
-
ca o adiere de mare
-
într-o livadă de portocali înfloriţi
-
-
chiar dacă timpul şterge cu nori
-
toate drumurile cerului
-
tu vei rămâne mereu firul invizibil
-
pe care sufletul meu urcă
-
precum un paing
-
să-şi coasă pânza
-
la colţul lunii
-
-
chiar dacă timpul mă priveşte
-
cu ochi de piatră
-
şi îmi cere cu dobândă
-
uitarea
-
pentru fiecare moment de admiraţie
-
în faţa frumuseţii tale
-
tu vei rămâne mereu
-
odiseea mea interioară
-
şi rugăciunea eternă
-
de mulţumire
-
-
-
Totul sau nimic
-
-
eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
-
tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort
-
în locul acţiunii necesare
-
în locul riscului pe care îndrăgostiţii
-
şi-l asumă întotdeauna
-
-
totul sau nimic nu înseamnă
-
să-ţi fie frică de despărţire, singurătate
-
sau de gura lumii
-
totul sau nimic nu înseamnă
-
procente, probabilităţi
-
sau blânde tranziţii
-
totul sau nimic nu înseamnă
-
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
-
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
-
frumos inventate
-
totul sau nimic nu înseamnă
-
să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat
-
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
-
totul sau nimic nu înseamnă
-
să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine
-
doar pentru a le demonstra celorlalţi
-
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
-
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
-
de control şi manipulare
-
-
totul sau nimic înseamnă
-
instinct, intuiţie, stare de graţie
-
cuvinte care ajung direct la suflet
-
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
-
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
-
sau lacrimi care te fac să tremuri
-
din cap până-n picioare
-
totul sau nimic înseamnă
-
clipe petrecute împreună care par ore
-
şi ore care se scurg în câteva clipe
-
şi multe amintiri care rămân
-
mărturia incontestabilă a iubirii
-
totul sau nimic înseamnă
-
încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune
-
să crezi şi să nu renunţi niciodată
-
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
-
împreună cu omul de lângă tine
-
totul sau nimic înseamnă
-
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
-
toată frica şi pesimismul
-
să alergi după cineva şi să i te oferi
-
ÎNTRUTOTUL
-
-
şi chiar dacă vei fi rănit
-
să accepţi durerea ca pe un dar divin
-
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
-
iubeşte Dumnezeu
-
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
-
nici Dumnezeu nu renunţă la tine
-
şi îţi va da într-un final
-
ceea ce meriţi
-
-
-
Casa de la
marginea apei
-
-
dacă n-ar fi
vântul şi valurile
-
de-o frumuseţe
tragică
-
sau luciul pe
care barca îl tulbură
-
doar cât să-l
răsfeţe
-
dacă n-ar fi
stuful
-
la buzele
căruia peştii bătrâni
-
aşteaptă nada
pescarului
-
dacă n-ar fi
femeia
-
care-şi ridică
bluza încet
-
de cealaltă
parte a lacrimii
-
lăsând privirii
doar semnul din naştere
-
ca o hartă spre
inima ei
-
dacă n-ar fi
casa de la marginea apei
-
cu pereţii
proaspăt văruiţi
-
în culoarea
celor patru anotimpuri
-
de singurătate
-
dacă n-ar fi
toate acestea
-
la ce-aş mai
visa?
-
-
-
Femeia doarme
-
-
după ce iubeşti femeia
-
priveşte-o cum doarme
-
în locul acela numai al ei
-
ascultă ce amintirile-ţi spun
-
nu încerca şi visurile să i le iei
-
-
rendez-vous
între suflete la jumătatea distanţei
-
aripi de înger ce învăluie gâtul lebedei
-
noaptea se-ncruntă de atâta tăcere
-
stele răsar din strălucitoare idei
-
-
după ce iubeşti femeia
-
această făptură minunată ce-ţi hrăneşte imaginaţia
-
să îi închini poeme de dragoste
-
să nu mai rătăceşti pe lăturalnice alei
-
-
femeia doarme
-
cât este de frumoasă
-
fără să-i ceri
-
fără să speri
-
e pur şi simplu totul
-
la îndemâna noastră
-
să nu-i mai rupeţi gâtul lebedei
-
-
-
Clopote de întuneric
-
-
mă caut în interiorul acestui poem
-
ca pe un secret îngropat de mult timp
-
şi mă pierd în propriile mele amintiri
-
într-un labirint fără ieşire
-
-
dar ceva se aude
-
o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate
-
iubirea mă salvează
-
cu paşi timizi spre noi întrebări
-
chiar dacă oglinzile m-au minţit mereu
-
chiar dacă păsările negre
-
mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre
-
-
cât voi fi
-
nu voi înceta să cred în iubire
-
acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul
-
rememorând infinitul
-
-
în timp ce moartea rămâne doar o legendă
-
a celui ce trebuia să fiu demult
-
când am trăit noaptea cu spaimă
-
şi incertitudine
-
când au bătut clopotele de întuneric
-
-
atunci speranţa m-a scos cu aripa ei albă
-
din zgura judecăţii de apoi
-
-
-
Mă predau
cerului
culcat la pământ
cu braţele-ntinse
mă predau cerului
acolo sus
o pasăre se roteşte-n cercuri largi
desenând infinitul
şi totuşi parcă-mi lipseşte
înveşnicirea unei femei
culcat la pământ
cu braţele-ntinse
să mă predau ochilor ei
-
-
-
Prin femeia pe
care o iubesc
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr
încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit cu încă o
viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat
tocmai mie?
e simplu, pentru că nu am renunţat să
cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata
veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu
amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul
necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici
măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului
catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor
lucrurilor
pe care ajunsesem să le tratez
-
cu indiferenţă
sau ură
-
prin femeia pe
care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind
încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă
prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate
scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele
pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia
cu metaforele nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea
căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o
noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false
pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata
să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru
binele suprem
al acestei lumi
există un început la care puteţi fi
părtaşi
prin renunţarea la voi
în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi
vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile
mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de
cald
bobului de grâu
-
Aprecieri selective din perioada 2009-2019 despre poeziile lui Ionuţ
Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):
-
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de
volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate
organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul
virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât
în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu
mai are nevoie de prezentare. »
(Ana BLANDIANA, în cuvântul înainte al volumului „Cer fără scări“,
2014)
-
-
« …Unul dintre cei mai atipici literaţi de
care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi
orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură.
(…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de
artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de
umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie
dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu
unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de
orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va
fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. »
(Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în prefaţa
volumului „Cer fără scări“, 2014 şi în revista Convorbiri literare,
2014)
-
-
« Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la
angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi
exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. »
(Prof. Univ. Dr. Alexandru
CISTELECAN, în prefaţa volumului „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi
visele“, 2016 şi în revista Familia, 2015)
-
-
« Îmbrăcate în logosul artei, durerile
zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a
Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme:
„Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea
suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de
genialitate este transcendenţa.“ (…) În rest, restricţiile prozodice
şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare
profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l-au supus
volatilizării. » (Prof. Dr.
Theodor CODREANU, în revista Feed Back, 2017)
-
-
« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi
temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa
bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia
unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul
scrie un poem fără de sfârşit. (…) Un poet proteic, în stare să
abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu
mai îndrăznesc. (…) Descopăr astfel un virtuoz al versului liber,
dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică
originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi
bucurie a descoperirii poetului autentic. »
(Daniel CORBU, în prefaţa volumului
„Negru sacerdot“, 2008, în revista Feed Back, 2013, pe coperta
volumului „Festina lente“, 2014 şi în revista Mişcarea literară,
2015)
-
-
« Ionuţ Caragea, lider de necontestat al
generaţiei sale poetice, a reuşit să ne ofere încă o memorabilă
carte. Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deşi
paradoxul îşi are rolul său), poezia sa menţine în metafizic un
spectacol fiinţial cu totul şi cu totul magnetic. »
(Daniel CORBU, în prefaţa volumului
„Despletirea viselor“, 2018)
-
-
« Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat,
logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a
sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i-au stimulat şi îi
stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi,
didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. (…) Sunt
versuri epigramatice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi
maxime, totul ca într-o amplă decantare de înţelesuri existenţiale.
Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de
cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al
cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei… »
(Prof. Univ. Dr. Constantin CUBLEŞAN, în
prefaţa volumului „Cenuşa din abis“, 2018 şi în revista Boema, 2018)
-
-
« Ionuţ Caragea este un poet adevărat, unul
dintre cei care onorează România şi literatura europeană. Poezia lui
este o minunată călătorie a memoriei şi a angajamentului. Toate
temele pe care le scoate în evidenţă vizează marea chestiune a
fiinţei în lume. A fost definit drept „un atlet al poeziei“.
Într-adevăr, este un lucrător asiduu al cuvântului, cuvânt care, în
poemele sale, devine energia vieţii într-o lume închisă pe care
poetul vrea s-o deschidă. Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a
profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita
posibilului, oferind omului adevăratul sens al existenţei. O
estetică a angajamentului în imensitate, plecând de la un punct,
patria sa proiectată în lume. În această antologie, Ionuţ Caragea
devine mai intim. El face o anchetă în liniştea iubirii, ca apoi să
exclame ca un soldat al vorbei. Misterul femeii şi misterul vieţii
se intersectează. Răul se risipeşte. Poezia înfăptuieşte un miracol:
deschide inima care iubeşte. »
(Acad. Giovanni Dotoli, în Revue européenne de recherches sur la
poésie, Franţa, Paris, 2018, fragment tradus de Amalia Achard)
-
-
« Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet
redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de
la amvon, având conştiina clară a concentrării mesajului poetic, în
aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. »
(Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM,
în revista Feed Back, 2017)
-
-
« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000,
este plonjorul care pescuieşte perlele sufletului său sau ale
celorlalţi… Nu rar se întâmplă să plonjeze în ape tulburi, pentru a
descâlci adevărul. (…) El nu-şi abandonează niciodată, precum laşul,
sarcina ce lasă urme… » (Prof.
Univ. Dr. Constantin FROSIN, în revista ASLRQ, 2019, fragment tradus
de Amalia Achard)
-
-
« Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri
care au o severitate opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea
a lui Emil Cioran. (…) În poezia lui Ionuţ Caragea, fiinţa umană, în
aspiraţia sa spre absolut, este împărţită între două postulări:
calea intelectuală şi cea senzuală, adică contemplaţia apolinică şi
modul de viaţă dionisiac. »
(Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în revista Le Littéraire,
Franţa, 2015, fragment tradus pe Wikipedia)
-
-
« În această carte dragostea şi angoasa
creează mişcarea perpetuă a lui „aici“ şi „în altă parte“, a
frumuseţii de azi şi a terorii din trecut. Rămâne de văzut ce va
face autorul cu astfel de locuri. Între iad şi paradis, el, desigur,
şi-a făcut propria alegere. »
(Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET, în prefaţa volumului
Mon amour abyssal, fragment tradus pe Citatepedia.ro)
-
-
« Din versurile lui I. Caragea se desprinde o
adevărată religie a salvării prin poezie, ce ne aminteşte de
celebrele versuri ale lui Al. Philippide: „M-atârn de tine, Poezie,/
Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea lumii/ Spre
insula de veşnicie/ La capătul de dincolo al lumii./ Mă vei lăsa
acolo singur/ Alături de toţi morţii lumii?“ (M-atârn de tine,
Poezie). Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate
şansele să rămână în istoria literaturii. »
(Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în
revista Scrisul românesc, 2017)
-
-
« Ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de
spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor
inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi
registrul poetic asupra generaţiei sale… »
(Corneliu LEU, în prefaţa volumului
„Poezii de dragoste“, 2010 şi în revista Port@Leu, 2009)
-
-
« Ionuţ Caragea s-a impus în lumea
scriitorilor, dar şi a scrisului, situându-se chiar în prima linie a
generaţiei sale. » (Emilian
MARCU, în revistele Convorbiri literare şi Feed Back, 2018)
-
-
« Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ
Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului şi al exprimării din
versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât
oricând de apocalipsă. » (Prof.
Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
-
-
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet
autentic, urmând a fi „redescoperit“. Chiar dacă „realitatea
virtuală“, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de
nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice
destinate „coşului“. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere
de pietoni/ între viaţă şi moarte“ (splendid spus!). »
(Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU,
în revista Convorbiri literare, 2015)
-
-
« E direct în exprimare, caută drumul cel mai
scurt spre a-şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea,
melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea,
ritmul vieţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu
stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul
înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De
aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr-o
limbă într-alta. Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător
grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai
să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj
poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion
SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
-
-
« Recontextualizând cu spirit jucăuş şi
inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne
aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza
iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: „poezia e o
trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” »
(Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în
revista Contemporanul, 2014)
