« Home

 

Ionuţ Caragea - "Patria la care mă întorc" (selecţie revizuită)

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
    Partea I – Rugă ultimului poem
 
Închis pe dinafară
 
când îmi lipsesc cuvintele
împrumut un pic din tristeţea
celui pe care-l citesc
chiar şi când sunt obosit
împrumut un pic din somnul lui
apoi trăiesc de pe o zi pe alta
cu gândul la datoriile acumulate
dar nimeni nu vine să mă-ntrebe nimic
se aude doar un clinchet
din spatele unei uşi
curios mă apropii
şi mă privesc prin gaura cheii
 
 
Tenere ogni speranza voi ch’entrate
 
mult prea departe de aproape
şi mult prea aproape de nimic
cineva a creat timpul şi m-am închinat lui
trecut, prezent, viitor
treimea fricii de eternitate
 
am iubit zeii de sticlă
(şi eu după chipul şi asemănarea lor)
ah, dacă frumuseţea ar fi putut
să oprească timpul în loc…
 
…aş fi dorit să fiu o femeie
neasemuit de frumoasă
în zidul manolic al ochilor celorlalţi
aş fi dorit să mor
 
dar dragostea care trebuia
să-mi iasă pe gură
a devenit piatră
mi-am legat-o de gât
şi m-am aruncat în propriul meu sânge
ştiam că nimeni nu este profet
în inima lui
 
în zadar am aşteptat înţelepciunea
primăvara veşnică
a cuvintelor sale
am cugetat… deci m-am scufundat adânc
tot mai adânc şi fără colac de salvare
adevărul a ieşit la suprafaţă
sufletul rezidual
al gândurilor abisale
 
cât despre aduceri-aminte
tenere ogni speranza voi ch’entrate
sexul este singurul infern accesibil
cu drum de întoarcere
 
 
Rugă ultimului poem
 
îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alţi cititori
sau de alte poeme
 
(chiar nu ştiaţi că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)
 
îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învăţat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învăţat să râdă
când simţea numai durere
cum l-am certat şi i-am tăiat din porţia de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare, să caute esenţa lucrurilor, să guste viaţa
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferinţelor)
 
îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci şi şase de ani
cu umbrele, cu spaima, cu celălalt eu
şi nici acum nu ştiu dacă am pierdut
dacă am învins, dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
ţinând inima pe post de spadă şi scut)
 
îmi citesc ultimul poem
şi-l rog să le spună
şi celorlalţi
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite
 
îmi citesc ulti…
 
 
Groparul orb
 
începutul poemului
este întocmai ca răsăritul
iar pagină albă
o mare misterioasă
care mă cheamă-n adâncuri
dar umbra mă ţine de mână
- nu te duce încă, lasă primul val
să se izbească de stâncă
 
şi stânca seamănă cu inima mea
o aşchie înfiptă în toracele timpului
 
un vas fantomă şi salva
de puncte de suspensie
spărgând liniştea
 
sfârşitul poemului
este întocmai ca noaptea cea mai lungă
de care nu vrei să te desparţi
în care nu vrei să adormi de teama
necunoscutului
 
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt
doar păsările mai poartă în tril
amintirea poemului
 
 
Zbor deasupra unui cuib de hamburgeri
 
din întreg stadionul se auzea doar inima lui
se antrenase de nenumărate ori
dar nu trecuse niciodată în competiţii
peste propria sa înălţime
se încurajă
îşi potrivi paşii
şi se desprinse de sol
corpul său se undui
pluti pentru două secunde
şi ateriză direct în rugăciune
de mulţumire
spectatorii spuneau că fusese
o săritură modestă
continuau să-şi bea berea
şi să-şi înfulece hamburgerii
fără să înţeleagă
ce se întâmplă cu adevărat
 
 
Protestul umbrei
 
Nu-mi mai vorbeşti ca înainte.
Sper, însă, că mă asculţi…
Te-am iubit şi ţi-am făcut pe plac -
m-am mişcat cum ai vrut!
Acum îmbătrânesc, numărându-ţi firele albe, ridurile;
tu şi toţi ceilalţi dinaintea ta
v-aţi sfătuit cu cine nu trebuie…
Sau, poate, v-aţi închis pe dinăuntru.
Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere,
dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită
o rudă întunecată -
ştie, ea, un leac pentru boala ta:
cui pe cui se scoate, nu?
Şi muţenia pe muţenie…
 
 
Adulmecând osul
 
„singurătatea naşte monştri“
monştrii nu pot fi îmblânziţi decât de îngeri
dar îngerul meu tace
şi-mi suge sufletul ca un vampir
nu-i mai ajunge
în curând voi fi un mormânt
profanat de propria umbră
 
orice tristeţe are o consolare amară
oglinzile nu mor niciodată
îşi schimbă stăpânul la fiecare privire
doar eu stau ca un câine în faţa unui străin
adulmecând osul
 
 
Înger cu reportofon
 
Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
 
 
Regii nimicurilor
 
chiar şi peste o sută de ani
oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viaţa mea nici nu contează
stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum îşi plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
împărţit frăţeşte cu umbra
poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea
poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nicio tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie înseşi
dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc
 
 
Singurătate în apnee
 
am nevoie de singurătate ca de aer
să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi
să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi
chiar acum fac respiraţie
gură la gură cu umbrele
intru în voi
până la refuzul apneei
miraţi-vă
cât sunt de singur
ca un abur în faţa
sărutului vostru
cubist
 
 
Muguri
 
de la abatorul cărţilor
se auzeau strigăte puternice
poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos
până curgea tot sângele
apoi se vindeau la kilogram
cu ştampila unui inspector
de la asociaţia vânzătorilor de carne
acesta îşi invita prietenii la un pahar de viaţă veşnică
vorbind despre necesitatea traducerii crimei
în cât mai multe jargoane
patriei voiau să-i scoată limba
şi să o dea cu împrumutul
amatorilor de senzaţii tari
nu puteam să stau ca alţii cu pixu-ntre dinţi
gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină
am ucis animalul din mine
îndrăznesc să scriu despre primul arbore
plantat în paradis
îmi cresc muguri
pe şira spinării
 
 
Arta de a şti
 
sunt câteva lucruri pe care trebuie
să ţi le spun despre lume
în primul rând: nu ştii nimic
în al doilea rând: nu ştii nimic
în al treilea rând: e mai bine că nu ştii nimic
trebuie să crezi şi atât
şi nu mă refer la zei
bănci sau reclame publicitare
mă refer la tine însuţi
la visele tale, la puterea ta creatoare
 
îmi vei spune că oamenii au dreptul să ştie
eu îţi spun că adevărul
te face sclavul unui alt adevăr
răspunsurile nasc alte întrebări cu răspunsuri
pregătite dinainte de naştere
până şi durerile sunt programate
să te doară până la un punct
care aduce maxim profit
apoi să ţi se spună în faţă respectuos
ne pare rău, nu mai putem face nimic
pentru dumneavoastră
 
da, ştiu, oamenii au ajuns să se iubească
în doi timpi şi trei mişcări
viaţa a devenit un atentat la pudoare
superba moarte a celor pregătiţi să moară împăcaţi
a fost plagiată prin odioase crime
bună ziua, faceţi cunoştinţă cu apocalipsa
 
sunt câteva lucruri pe care trebuie
să ţi le spun despre tine
în primul rând: ştiu multe despre tine
în al doilea rând: ştiu multe despre tine
în al treilea rând: ştiu mai mult
decât ştii tu despre tine
şi mai ştiu că îţi este frică de mine
pentru că ştiu
inima ta a devenit o sală de aşteptare
pentru trenuri de marfă scumpă
pentru că ştiu
tăcerea ta a devenit un avocat al perversiunii
 
dar nu mă poţi opri
sunt cuvântul ascuns cu grijă
la temelia trezirii
sunt explozia întârziată a fericirii
degeaba te ascunzi
degeaba îţi pui măşti
fiecare om are un călcâi al lui Ahile
şi acela este iubirea
 
 
Ar trebui să fiu fericit
 
acum pot să văd
toate lucrurile pe care nu le vedeam înainte
acum pot să aud
toate lucrurile pe care nu le auzeam înainte
acum pot să simt
toate lucrurile pe care nu le simţeam înainte
acum pot să spun
toate lucrurile pe care nu le spuneam înainte
acum pot să iubesc
toate lucrurile pe care nu le iubeam înainte
 
ar trebui să fiu fericit
dar pentru tine nu mai contează nimic
şi toate lucrurile acestea pe care tu ar trebui
odată cu mine
se pierd în imensitatea lumii
 
acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea
şi întunericul
fără să-mi fie frică
acum pot să mă doară rănile
care nu-mi aparţin
acum pot să ascult plânsul
tuturor lucrurilor care se pregătesc să moară
 
 
Omul de litere
 
din necunoscut
cuvintele au invadat lumea
între corpul lor realitatea s-a comprimat
trebuie să mă nasc aici
în acest spaţiu îngust
între cuvintele mamă şi tată
strig şi strigătul meu se agaţă de marginile
prăpastiei umede
strig şi strigătul meu se zbate
ca un peşte pe uscat
nu-i nimeni aici
care să mă ţină de mână
nu-i nimeni aici
doar litere care îmi delimitează
conturul
 
 
Incidentul uitării
 
pretutindeni sunt eu
departe de mine însumi
merg încontinuu pentru a mă regăsi
uneori obosesc, mă opresc
împrumut numele altora
mă obişnuiesc şi nu mai ştiu
cine sunt, ce caut
de când şi până unde
stau aşa o perioadă şi privesc
tot ce este în jurul meu
nimic nu e nou
nimic nu s-a schimbat
nimicul e parşiv
mă înşală prin absenţa a ceea ce sunt
pretutindeni, mereu, acelaşi
incident al uitării
 
 
Poemul dintotdeauna
 
acest poem nu a început nicicând
şi nu se va sfârşi
el este dintotdeauna
a aşteptat ca începutul şi sfârşitul meu să coexiste
în aceeaşi clipă de singurătate absolută
a aşteptat ca începutul şi sfârşitul meu să coexiste
el este dintotdeauna
şi nu se va sfârşi
acest poem nu a început nicicând
 
 
Răspuns unui poet mâhnit
 
Regele Snowdon către Daniel Corbu
 
te citeşte cine trebuie
cine este pregătit să te citească
acesta este planul celui care scrie destinele noastre
cu pana de înger
te-ai născut în viitor
o să mai dureze ceva până când
ceilalţi te vor ajunge din urmă
bucură-te că mai sunt şi alţii ca tine
propovăduind a doua religie a lumii
şi bucură-te că mai sunt cititori care pricep
mesajul bunului singuratic
mergi prin lume cu bocceluţa de poeme
şi oferă-le oamenilor pilde şi metafore
ca şi cum le-ai oferi flori
apoi stai în faţa oglinzii
încă mai poţi să înşeli timpul
cu un surâs
 
 
Noaptea în care moartea a închis ochii
 
chiar şi fără să vadă
ochiul meu poate plânge
chiar şi fără să vadă
aşa cum plânge mâna mamei
pe ochiul de lână
aşa cum plânge
vino acasă, rătăcitorule
ţi-am împletit dragostea
mâinilor tale îngheţate
vino acasă
 
acum este noaptea
în care moartea a închis ochii
totul e viu şi negru ca singurătatea
cu trup alunecos şi rece
lenevind la focul inimii
cu burta plină de amintiri
 
dar eu încă mai sper
îmi deschid ochiul în acoperişul minţii
şi aştept să ningă cu polen albastru
din irişii lui Dumnezeu
 
 
    Partea a II-a – Poeme pentru Nicoleta
 
 
Dezlegare la cântec
 
deşi mi-e foame
voi scrie un poem cât o zi de post
iată smerenia mea astăzi
când doar rostirea numelui tău
îmi dă dezlegare
să mă desprind de catargul
cuvântului…
 
 
Cântecul ultimei speranţe
 
s-au dus acele vremuri când fericirea se-nfrupta
din miresmata noastră carne
când timpul îşi lua zilele-n spinare
şi fluiera în pustiu
iar noi rămâneam captivi în lagărul nopţii de pomină
iubindu-ne sub clar de lună
şi acordeon de atingeri
 
s-au dus acele vremuri
de creştinare în roua dimineţilor
când alergam desculţi prin iarbă
ce lungi atele avea timpul
încercând să ne ajungă din urmă
Dumnezeu îşi lăsa minunile sale
să mai aştepte
şi ne privea cu gura căscată
 
s-au dus acele vremuri
când îmblânzeam minotaurul
prin labirintul de străzi al oraşului
până şi umbrele stăteau în genunchi
implorându-ne zborul
 
s-au dus acele vremuri
unde să plec acum
ochii mei sânt două lagune albastre
pline de sânge petrolifer
speranţa moare asfixiată
în aurul negru al versului
 
 
Corabia amintirilor
 
închide ochii
vezi cât de departe poţi ajunge
şi nu te gândi la întoarcere
 
lasă-i pe ceilalţi să plece
din ei înşişi
ca dintr-o cameră mortuară
plină cu iubiri de ocazie
lasă-i să fie cuvinte de amăgit
singurătatea şi întunericul
lasă-i să construiască monumente ale erosului
pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi
ei nu ştiu ce este iubirea
 
aşadar, închide ochii
renunţă la cuvinte
urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa
şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior
vei ajunge departe, pe ţărmul unei lumi
în care toate iubirile tale
se vor întrupa şi vor trăi veşnic
 
 
Amintiri din viitorul nimănui
 
pentru o clipă am fost acolo
unde voiam s-ajung dintotdeauna
eram fericiţi
trăiam poezia vieţii noastre
privindu-ne, doar privindu-ne
 
dar ceva greu ca piatra de pe sufletul meu
m-a tras înapoi
în lumea acestui prezent clarobscur
 
tu mi-ai furat amintirile
primordiale amintiri ale regretelor
din viitorul nimănui
apoi ai plecat
lăsând pe seama mea
arta sinuciderii lente
cu doze de iubire
imposibilă
imaginară
impară
 
 
Ce facem cu restul de iubire?
 
să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi
 
dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne
 
cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc, ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi
 
ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând, plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară
 
ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină
 
ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?
 
 
Aşa trece gloria unei iubiri
 
cea mai grea întrebare
nu este cine sunt ci cui aparţin
cărui gând, cărui glas, cărei priviri
cărei atingeri, cărui destin
 
te iubesc şi eu te iubesc
cuvântul a devenit moneda de schimb
la târgul de sclavi ai dorinţelor
iată-ne goi ca doi gladiatori în arenă
luptând pentru glorie şi posesiune
 
te iubesc şi eu te iubesc
dar astăzi totul trebuie să se termine
publicul are nevoie
de un învingător, de un martir
sau de o biată victimă
despărţirea cade ca o sabie pe grumaz
închid ochii
continui să visez
te…
 
 
Lupoaica
 
te aştept de-atâta vreme, inima o simt cum geme
şi mă-ndepărtez de tine, fără cânt, fără sobor;
amintire, preţ de-o clipă, doar de lacrimi fac risipă,
te-am iubit, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor;
printre gânduri se-nfiripă - o-ntrebare, de-am să mor,
mă vei ţine iar în braţe, să mă-nveţi din nou să zbor?
am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.
 
pretutindeni umbre mute - negrele necunoscute,
şi adorm ca-ntr-o poveste - de nescris, într-alt decor;
chipul tău, întreaga viaţă, mi-a fost unica povaţă,
chiar şi-n gânduri infidele, chiar şi-n gândul trecător,
da, am renunţat la stele - te-am ales în locul lor...
şi acum, o altă maică mă va învăţa să mor,
am să te visez lupoaică în ţinutul lupilor.
 
dar în vise, porţi-închise şi-o putere care-mi cere
să mă lepăd de durere, să rămân un privitor,
să te uit, să-mi curgă spume, să nu pot să-ţi spun pe nume,
să pândesc halucinante creaturi ce-n spaima lor
vor fugi întruna-întruna – fără glasuri, fără dor;
mă vor învăţa să urlu, voi ajunge prădător...
ca un lup fără pereche, în ţinutul lupilor.
 
 
Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
este prea frumoasă prea sinceră
îmi seamănă prea mult
în gândire şi gesturi
nu mi-a greşit cu nimic
m-a iubit aşa cum sunt
a vrut să fie doar a mea şi atât
 
îmi strâng fericirea la piept
îi ascult vorbele calde şi inima ei
cum bate numai şi numai pentru mine
îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare
cu lacrimi de soare
însingurat în apus
 
iubind fericirea am îmblânzit
până şi moartea
pisica neagră ce împinge ghemul
de lână albastră prin univers
 
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
nici mâine, nici poimâine
nicicând
 
 
N-aş vrea să ştii
 
n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu
o lacrimă este de ajuns să distrugă
un castel de nisip
n-aş vrea să ştii că Icar este zborul
frântprescurtat
al primului meu arhetip
 
am renunţat la tot pentru tine
n-am în bagaje
decât dor de iubire
şi nişte bandajehârtii
am renunţat la o lume mai bună
întorcându-mi obrazul
celor care vor scuipa
şi repetat vor lovi
 
n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea
de a lupta, de a crede şi de a trăi
n-aş vrea să ştii şi totuşi
îţi spun toate acestea
nu sunt omul de piatră
sau prefăcutul
care te poate minţi
 
 
Harachiri cu săgeata lui Cupidon
 
toate drumurile duc la tine
acesta este destinul şi totuşi
mulţi au spus că este prea frumos
pentru a fi adevărat
 
astfel apar primele întrebări
primele supoziţii
şi nu mai sunt sigur dacă totul
este o minciună inventată de alţii
sau de propria mea îndoială
aduceţi-mi o dovadă, un cuvânt, orice
aş vrea să ştiu pe cine trebuie
să ucid cu sânge rece
să mă eliberez de spaima eşecului
 
inima strigă, se bate cu pumnii în piept
îşi rupe cămaşa, îşi face harachiri
cu săgeata lui Cupidon
inima asta îmi aparţine
sau este o pasăre care a migrat
din paradisul placentei în infernul
cald al cărnii mele irepetabile?
mamă, de ce m-ai născut
înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor?
 
poate că un test va face diferenţa, mi-am spus
să fiu altcineva, să fiu glacial
să privesc totul din exterior ca un judecător
dar testele sunt menite să distrugă încrederea
iubirea nu are nevoie de teste, ci de fapte
 
şi singurul lucru care ne ţine împreună
este că tu eşti patria cuvintelor mele
şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva
să exişti, draga mea Nicoleta
 
Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă şi-n sac
în care sac mă întreb, în cel al lacrimilor
nu sunt decât suferinţe
în buzunare doar chei de deschis uşile
bordelului cotidian
iubirea este un sac fără fund
în care ne aruncăm speranţele
ca pe nişte haine murdare
sperând mai apoi să ne crească
pene de înger
să fim fericiţi fredonând cântece
de amăgit nemurirea
 
 
Iubirea ne execută silit
 
sunt oameni care flirtează toată viaţa
şi oameni care iubesc toată viaţa
unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze
ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri
eu am ales să fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în miracole
fără să cer nimănui nimic în schimb
 
în lumea în care trăiesc
dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul
câţi îşi mai amintesc
de clipele frumoase petrecute împreună
câţi mai au dragoste de oferit
la cumpăna dintre ani
şi câţi se joacă de-a iubirea
executând silit victimele
focurilor sacre?
 
ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă
să fim ca ei
să nu ajungem iubiri şi praf
pe catafalcuri
 
 
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
 
chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi
 
chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
la colţul lunii
 
chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
şi rugăciunea eternă
de mulţumire
 
 
Totul sau nimic
 
eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort
în locul acţiunii necesare
în locul riscului pe care îndrăgostiţii
şi-l asumă întotdeauna
 
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi fie frică de despărţire, singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente, probabilităţi
sau blânde tranziţii
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine
doar pentru a le demonstra celorlalţi
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control şi manipulare
 
totul sau nimic înseamnă
instinct, intuiţie, stare de graţie
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
şi ore care se scurg în câteva clipe
şi multe amintiri care rămân
mărturia incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune
să crezi şi să nu renunţi niciodată
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
împreună cu omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
toată frica şi pesimismul
să alergi după cineva şi să i te oferi
ÎNTRUTOTUL
 
şi chiar dacă vei fi rănit
să accepţi durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
iubeşte Dumnezeu
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
nici Dumnezeu nu renunţă la tine
şi îţi va da într-un final
ceea ce meriţi
 
 
Din prea multă iubire
 
ieri o femeie mi-a spus că am două defecte
îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec
sau a unei poveşti
dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte
de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti
 
întrebările au început să curgă, să curgă
de ce sunt aşa şi nu altfel?
oare toţi gândesc la fel despre mine?
oare trebuie să mă schimb
pentru a fi pe placul cuiva?
oare ce este rău şi ce este bine?
 
m-am întrebat şi m-am tot întrebat
ceva a început să mă doară
ceva a început să plângă-n surdină
singurătatea începuse să nască monştri
la capătul tunelului pâlpâia o lumină
 
primul meu defect era că sunt om şi iubesc
al doilea că iubesc prea mult
şi trăiesc
 
 
Patria la care mă întorc
 
fără să fie mai mare de un chip de om
patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei
apa vie şi izvorul tuturor
raţiunilor umane
 
Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-şi părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă
 
vorbesc cu patria în gând
şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări
patria la care mă întorc
este femeia pe care o iubesc
 
 
    Partea a III-a – Aceiaşi ochi albaştri de metil
 
Poeme pentru tatăl meu, Caragea Florin (25 martie 1942 - 7 august 2012)
 
Suflet zilier
 
vă voi spune povestea sufletului
ce-şi poartă sacul de carne în spate, rândaş al umbrei
al pământului şi constructor de vise
 
vă voi spune povestea sufletului istovit la porţile inimii
cerându-şi porţia de fericire
un petec pentru sacul de carne putrezită
să nu miroasă încă a moarte
 
vă voi spune povestea sufletului şomer
cerând ceva de-ale gurii
la colţul buzelor
 
vă voi spune povestea sufletului aruncat
în sacul fără fund
să nu-l mai găsească nimeni
nici cel mai lacom dintre cei cu mâinile lungi
 
 
Mama mea - Pământul, tatăl meu - Soarele
 
m-am născut din humusul negru şi am supt la sâni de argilă
mama mea cu braţe-vâlcele, cu firicele de sânge
şiroind pe jgheaburi sub piele
 
m-am născut pe vreme de arşiţă
din bobul de nisip al deşertului
mama mea cu trup de clepsidră subţire la mijloc
 
m-am născut sub privirea luminoasă a tatălui meu
ce m-a-nvăţat să merg întinzându-mi mâna-rază-de-soare
el îmi zâmbea larg, de la răsărit la apus
în fiecare seară îl întrebam
de ce nu rămâne să ia cina cea de taină cu noi
el pleca şi de pe umărul său amurgit
îşi cobora desaga plină cu vise
nu voia să spună mai mult, dar eu ştiam
că pe timp de noapte îi încălzea spatele mamei mele
 
îmi port această viaţă
haină scumpă cusută cu fir-de-fum
şi merg pe firul gândurilor
 
m-am născut din lava fierbinte şi din spuma valurilor
am venit pe lume cu strigăt de pescăruş şi mers de-a buşilea
copil-fără-carapace
 
m-am născut din praf şi ploi
din pământ îngheţat şi primăveri târzii
crescând fir de iarbă fragedă până la gleznele iubitei mele
 
 
Tatăl meu, Dumnezeu
 
mi-l imaginam aşa pe Dumnezeu
ca pe-un bărbat robust
trecut de puţin peste şaizeci de ani
cu părul alb şi mustaţă
spunând mereu bancuri despre fericire
mi-l imaginam aşa ca pe-un tată
care niciodată nu lua moartea în serios
şi voia să iasă la pensie
să vadă lumea în lung şi în lat
după ce-şi răstignise o cruce
în fiecare braţ
după ce-şi purtase copiii în cârcă
asemenea unui gigant suportând
pe umerii săi cerul
şi toată necuprinderea lui
după ce-şi ţinuse femeia în puf
şi verigheta pe deget
mi-l imaginam aşa pe Dumnezeu ca pe-un bătrân
singur şi frumos în singurătatea lui
privind undeva, spre niciunde
căutând acel cuvânt
de la care-ncepuse tot nimicul ăsta
cu pene de struţo-cămilă
 
 
Vino, tată, şi repară drumurile
 
sunt drumuri care merg către stele
drumuri care coboară-n infern
şi drumuri pe care tatăl meu
le-a făcut pentru oameni
 
dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată
cu toţii se miră de gropile care apar
odată cu trecerea timpului
 
vino, tată, şi repară drumurile
te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini
te aşteaptă maşina de piatră
te aşteaptă vagonul, te aşteaptă fadroma
te aşteaptă asfaltul încins şi betonul
 
dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă
pe un drum plin de gropi
pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire
 
 
Stenic
 
cineva mi-a spus să-mi odihnesc neuronii
ajung să se iubească precum mormonii
să trăiască în triburi
să vâneze prin circumvoluţiuni
cele şapte minuni ale săptămânii
 
lăsaţi-mi să circule ideile fixe
să dorm cu ochii deschişi
să visez cum dărâm crucifixe
şi din noroi cum se înalţă proscrişi
heruvimii ucişi
 
cu un ochi îl privesc pe Dumnezeu
cu celălalt mă regăsesc în oglindă ateu
mintea mi se dezlipeşte de creier şi curge
prin spaţiul incomensurabil cutreier
abadon-abandonul
 
lăsaţi-mă să fiu pe creştetul morţii melon
în această răscolire de gânduri negre alendelon
să-mi stea pe scoarţa cenuşie un cameleon la pândă
să vâneze redundante idei să le jupoaie de cele şapte piei
să le arunce şi să putrezească-ntre scânduri umbra plăpândă
 
descătuşează-mi stăpâne fiara ce mă ţine cu inima-n pungă
simţire mucegăită de atâta somn cataleptic
lăsaţi-mi sângele septic
în gheena avidă de păcat să se scurgă
 
cineva mi-a spus să-mi îmblânzesc demonii
să fac o gradină zoologică de creaturi fără logică
şi să-ţi arunc o privire angelică
de cercopitec
 
tată, eu ştiu că în tine sufletul
este o piesă dintr-un puzzle mefistofelic
te lupţi cu disperare ca neantul să nu te absoarbă
şi furia rece devine furie oarbă
şi furia oarbă clocoteşte în corpul machiavelic
şi nu înţelegi cum ceilalţi din tine
te mănâncă de viu
fără să-ţi pese
şi fără să doară
aştepţi calm, corpul să-ţi moară
 
să devii stenic
 
 
Niciodată nu luăm moartea în serios
 
niciodată nu luăm moartea în serios
această prezenţă invizibilă
care ne locuieşte în fiecare clipă
 
oricât de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor
 
ajungem să credem că singura iubire
a fost să ne doară ceva
un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise
 
niciodată nu luăm moartea în serios
fiorul acela ce trece prin şira spinării
ca o cădere în gol în propriul vis
în clipa aceea când atingem pământul
şi totul se cutremură
chiar şi pământul dinlăuntru
 
mergem încolonaţi, oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
suntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru
 
 
Cea mai veche meserie din lume
 
este aceea de gropar
singurul care nu rămâne niciodată şomer
singurul care primeşte de pomană în fiecare zi
singurul care-i dă de mâncare lui Cerber
 
groparul este şi vesel şi trist când moare un om
pentru el moartea a devenit o rutină
iar viaţa o înlănţuire de morţi
 
într-o zi a venit la gropar o femeie
şi a încercat să-l ispitească
în ziua de post
voia să înveţe ceva meserie
să îngroape bărbaţii de vii
 
stau şi mă întreb
de ce oare viaţa şi moartea
sunt femei îmbrăcate în straie de cruce
iar ionuţ este un copilandru
orfan de Dumnezeu Tatăl
 
 
Patruzeci de zile
 
nimic nou sub Soare
doar o umbră descheiată la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
o umbră fără glas, fără nume
o umbră rătăcită prin lume
căutând un om descheiat la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
 
un om care trecuse cu o zi înainte
prin răspântia viselor
un om care vărsase o lacrimă
la troiţa umbrelor
 
 
Primul pas spre eternitate
 
şi iată-mă plecat spre eternitate
ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă
la o aruncătură de stea
primul pas este cel mai dificil
este viaţa
ca zborul între două oglinzi
separate de timp
este viaţa
ca râul ce izvorăşte din inima mea
şi curge prin capilarele acestui univers
cu ochi galactici
este viaţa
ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea
să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe
este viaţa
ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei
zigzagaţi de dureri şi ispite
este viaţa
ca visul unor alte emisfere cerebrale
captive în dimensiunea misterului
este viaţa
ca poemul acesta ce se hrăneşte
cu propriile mele cuvinte
distorsionate
de gravitaţia albului
 
 
Aceiaşi ochi albaştri de metil
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.
 
Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?
 
Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.
 
Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.
 
Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată…
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
 
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“
 Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă
 
Pe lumea cealaltă.