« Home

 

Ionuţ Caragea - "Suflet zilier" (selecţie revizuită)

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
Trebuia să trec şi prin asta
 
într-o zi voiam să plec definitiv
dar îmi era frică de anumite lucruri
nu voiam ca nimeni să sufere din cauza mea
chiar dacă s-ar fi obişnuit repede cu ideea
că nu mai exist
nu voiam să pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer
chiar dacă nu credeam în rai şi infern
aşa cum fusesem învăţat de copil
 
într-o zi voiam să plec definitiv
fără să spun nimic, fără să las vreo urmă
fără să perpetuez specia, fără să realizez ceva măreţ
de care să-şi aducă alţii aminte
oricum ştiam că totul se uită, că totul e distrugere
că nimic nu contează, că pulberea pământului
în care se odihnesc oasele
va fi absorbită  de gurile negre şi flămânde
ale universului
 
într-o zi s-a întâmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gând fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzute
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului, a durerii, ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvârşesc creaţia
şi mai mult de atât, să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe
 
 
Omnia precedes tempora…
 
inima
gâtul subţire
al clepsidrei
de sânge
 
plămânii
gâtul subţire
al clepsidrei
de aer
 
ochii
gâtul subţire
al clepsidrei
de vise
 
sânge învechit
respiraţii îmbâcsite
zboruri în cearceafuri
de noapte
 
gălbenuş
de soare stricat
în albuşul dimineţilor
 
ou clocit
de pasărea oarbă
a morţii
 
 
Suflet zilier
 
vă voi spune povestea sufletului
ce-şi poartă sacul de carne în spate, rândaş al umbrei
al pământului şi constructor de vise
 
vă voi spune povestea sufletului istovit la porţile inimii
cerându-şi porţia de fericire
un petec pentru sacul de carne putrezită
să nu miroasă încă a moarte
 
vă voi spune povestea sufletului şomer
cerând ceva de-ale gurii
la colţul buzelor
 
vă voi spune povestea sufletului aruncat
în sacul fără fund
să nu-l mai găsească nimeni
nici cel mai lacom dintre cei cu mâinile lungi
 
 
Florile sângelui
 
durerea trece ca plugul prin carne
răscolind amintirile
smulge rădăcinile ierbii rele
ce îmi acoperă pielea
inima pompează neîncetat
foc mistuitor prin vene
 
am de îngrijit pământul
din care vor răsări florile sângelui
iubita mea le va culege pe toate
le va pune într-o carte la uscat
alături de alte poeme
 
miroase a ars nervii cedează
ca nişte siguranţe electrice
mă privesc în oglindă
ochii… două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea
 
durerea îşi înfige cuţitul adânc în creier
sunt salvat, chiar acuma trece cămila
prin urechile acului
 
 
Antifonez pereţii inimii
 
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit
 
toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
adevărului ultim
 
pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi, mă întorc pe o parte
un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii
 
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic
 
 
Mama mea - Pământul, tatăl meu - Soarele
 
m-am născut din humusul negru şi am supt la sâni de argilă
mama mea cu braţe-vâlcele, cu firicele de sânge
şiroind pe jgheaburi sub piele
 
m-am născut pe vreme de arşiţă
din bobul de nisip al deşertului
mama mea cu trup de clepsidră subţire la mijloc
 
m-am născut sub privirea luminoasă a tatălui meu
ce m-a-nvăţat să merg întinzându-mi mâna-rază-de-soare
el îmi zâmbea larg, de la răsărit la apus
în fiecare seară îl întrebam
de ce nu rămâne să ia cina cea de taină cu noi
el pleca şi de pe umărul său amurgit
îşi cobora desaga plină cu vise
nu voia să spună mai mult, dar eu ştiam
că pe timp de noapte îi încălzea spatele mamei mele
 
îmi port această viaţă
haină scumpă cusută cu fir-de-fum
şi merg pe firul gândurilor
 
m-am născut din lava fierbinte şi din spuma valurilor
am venit pe lume cu strigăt de pescăruş şi mers de-a buşilea
copil-fără-carapace
 
m-am născut din praf şi ploi
din pământ îngheţat şi primăveri târzii
crescând fir de iarbă fragedă până la gleznele iubitei mele
 
 
Pe braţul unei spirale
 
lucrurile în care credem
sunt peste tot
precum sufletul în tot ceea ce mişcă
precum Dumnezeu odihnindu-se
în orice moleculă
în orice atom
şi noi, la rândul nostru
suntem peste tot
chiar acum ne mişcăm
pe braţul unei spirale
 
visele pe care le uităm
sufletul şi le aduce aminte
atunci apar cuvintele
şi noi ne odihnim în ele
precum Dumnezeu în orice moleculă
în orice atom
cuvintele, la rândul lor, se mişcă
pe braţul unei spirale
cu centrul în inimă
 
 
Ferocitatea cuvântului
 
cine suntem cu adevărat...
să ne răspundă oglinzile, să ne interpretăm visele
să ne citim în palme
să ne oprim la marginea apelor
să ne confesăm prietenilor imaginari
 
să călătorim departe
departe de orice urmă de-ndoială
să admirăm orizontul
să privim în prăpastia
înfometării
 
în acest timp cu defrişări masive de memorie
cu umbre păgubitoare şi prejudecăţi
în acest timp cu ipotecă pe trup
şi datorie pe suflet
cuvântul, da, cuvântul
umblă cu ferocitate prin lume
scăpat din lesa divinei tragedii
 
 
Suflet scris cu cerneală simpatică
 
sufletul deschide orice poartă
chiar şi pe cea dintre buze
chiar şi pe cea dintre inimi
chiar şi pe cea dintre lumi
 
sufletul este darul cel mai de preţ
de care ne putem bucura o viaţă întreagă
singurul pe care îl putem împărţi
fără să-l micşorăm şi fără să-l pierdem
 
precum lumânarea
din trupul întunecat al nopţii
suntem semnătura celui ce scrie
SUFLET
cu cerneală simpatică
pe pagina
Căii Lactee
 
 
Moartea filmează cu camera ascunsă
 
civilizaţia fricii
a lipsei de speranţă
a lipsei de imaginaţie
fiecare om stă spânzurat
de steaua lui norocoasă
numai umbrei îi cresc aripile
sub pielea firavă a pruncilor
se naşte constelaţia sângelui
 
nu ştim că linia infinitului
începe cu linia palmelor noastre
urcăm pe trupul femeii
centimetru cu centimetru
până la cerul gurii
căutându-l pe Dumnezeu
ne trezim în babilonia concubinajului
ni se încurcă limbile
ni se încurcă sexele
 
trăim experimentul urii
al adulterului
al crimei premeditate
moartea filmează cu camera ascunsă
râdeţi, cine râde la urmă
râde mai bine
 
 
Şarpele de aer
 
Doamne, sufletul meu, şarpe de aer
trăind în grotele plămânilor
mă ispiteşte să muşc din fructele cunoaşterii
corpul meu, livadă de mere
fiecare centimetru pătrat
dorinţe şi iar dorinţe
mâinile mele sunt sentinţe ale plăcerii
dar ştiu că undeva, cineva
acolo jos mă iubeşte
fratele meu
pământul
 
este la fel ca azimutul
locul în care se întâlnesc meridianele noastre -
păcatele şi lucrurile sfinte - suntem oameni
trăim după reguli şi murim fără
eliberaţi de tot ceea ce ne defineşte ca fiinţe
şarpele de aer călătoreşte dintr-un corp
într-altul, plămânii sunt case de toleranţă
camere zugrăvite cu sânge
 
Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa
de la o moarte la alta,  scheletul rămâne
acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte
toţi ceilalţi care vor urma vor şti
că am acelaşi număr de oase
aceeaşi istorie a mortului
rămas singur pe lumea
cealaltă
 
 
Îngeri mincinoşi
 
au murit cuvintele
hoituri stau întinse la marginea drumului
plouă, sufletul resemnat aşteaptă finalul
viaţa îşi leapădă karma
ca o piele de şarpe
să crezi în metamorfoze, să crezi adevăruri
spuse de dragul minciunii
 
să fii cu totul alt om, pe jumătate străin
pe jumătate de pe altă planetă
să huruire ceva în tine ca o moară stricată
inima să-şi achite nota de plată şi cine semnează?
umbra ţi-e martor şi cine semnează?
să vină îngerii de vată de zahăr
să vină îngerii de zăpadă
să vină îngerii pur sânge diluat
în minciună
 
 
Traficanţii de suflete
 
există o piaţă neagră în care se vând vieţi
şi se garantează cu suflete
poliţia cerului se face că nu vede nimic
sub pretextul comerţului liber
 
o mână spală pe alta
sub uniforme negre sau albe
cu toţii sunt băieţi buni
 
din socoteala asta cu legea rămâne
doar un somn liniştit
şi datorii pe seama celorlalţi
 
şefii cei mari merg împreună
la picnicul de la marginea universului
discută noi afaceri despre omuleţi verzi
şi planete locuibile
 
 
Unii oameni şi hainele lor
 
în căutare de dragoste
unii oameni se lovesc adesea de haine
când ajung în faţa sărmanului nud se-opintesc
la fel ca în faţa paginii albe
pe care trebuie neapărat să scrie ceva
orice, numai să scrie ceva
să lase semne adânci
fără să iasă la prima ploaie
la prima zăpadă
la prima vărsare de lacrimi
la prima transpiraţie...
 
unii oameni poartă hainele altora
până găsesc un defect
pentru ei viaţa este doar un magazin de cumpărături
în care pot proba orice suflet în faţa oglinzii
până se plictisesc...
 
 
Edificiul cărnii
 
geniul arhitecturii umane
a pus sufletul edil în edificiul cărnii
acesta primea la-nceput vizite protocolare
flori, cadouri, cuvinte frumoase
după un timp au venit şi primele cereri
alături de foarte multe promisiuni
 
sufletul, generos din fire
împărţea terenuri în zonele periferice
pentru cultivarea bunului simţ
recoltele erau abundente
dar toţi ceilalţi voiau mai mult de atât
şi au cerut posturi
în conducerea administrativă
birouri spaţioase şi alte facilităţi
 
până la urmă au cucerit inima edificiului
acolo unde se judecau toate procesele
şi se găsea mereu un singur vinovat
 
sufletul ajunsese în spatele gratiilor
în celula de la ultimul etaj
dar toţi ceilalţi voiau mai mult de atât
şi au închis cele două ferestre
prin care intrau razele soarelui
 
 
Drog universal
 
cine stă cu punga albastră la gură
şi se droghează cu dragostea, cu respiraţia
cu sufletul întregii planete?
 
să ne răspundă neobositul
călător printre stele
dirijor al orchestrei de vise şi halucinaţii
 
să ne răspundă cel ce ne ţine captivi
în cămaşa de forţă a pielii
cel ce-şi trimite târâtoarea iscoadă
prin amprente şi găuri
prin coridoarele întunecate ale sângelui
prin şanţurile circumvoluţiilor
şi placentele neprihănitului fetus
 
să ne răspundă cel ce stă de vorbă cu umbrele
îngerii şi păsările negre
martorii dintotdeauna ai păcatului
şi ai scurgerii vieţii
 
cine stă cu punga albastră la gură
şi se droghează cu dragostea, cu respiraţia
cu sufletul întregii planete?
 
 
Inimă cu credit
 
ne îmbrăcăm cuvintele
haine cochete
mergem pe scena vieţii
ca într-un spectacol de modă
cucerim priviri, uneltim atingeri
ne deschidem la nasturi, la şliţ
întrebându-ne tragic
unde e sufletul
 
inimi folosite
pe post de cartele
credit consumat la fiecare impuls
ne dezbrăcăm cuvintele
haine cochete
şi rămânem inimi
tocmai bune de muls
 
 
Afară din suflet
 
„am ales viciile pentru a fi fericit”
 
iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată
 
îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer
 
plămânii
spitalul iubirilor
înnebunite
după gratii de oase
 
inima
bătrână toxicomană
cerşind o ţigară
 
lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor
către paradisul celor
care cultivă iluzii
 
să trag un fum
să mă dau afară
din suflet
 
 
Fregata de oase
 
pluteşti graţioasă, fregată de oase,
pe apele scurse din pântec de mamă
şi-n zări, o făptură, pe valuri stâncoase,
născută din neguri, în cântec te cheamă.  
 
sfidând depărtarea, o altă poruncă
desferecă vântul: să mergi împotrivă!
şi inima sclavă renunţă la muncă,
fregată de oase pluteşti în derivă.
 
de sus, dintre vele, se vede pământul,
o plajă-nsorită cum ţi se promise
de Cel ce îţi spuse, prin semne, cuvântul...
fregată de oase pluteşti către vise.
 
 
Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă
 
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei mai sensibili
şi cei mai aroganţi
care este unul şi acelaşi lucru
privit prin ochiul celui ce vede tot
şi înţelege tot
 
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei ce cred
dar care nu o spun
şi cei ce se opun, chiar dacă şi ei
acceptă curgerea cuvântului precum
lacrima şi picătura de sânge
 
de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin beţia cuvintelor celorlalţi
ca să uiţi cine eşti
de unde vii şi unde trebuie să mergi
şi nici nu te poţi lega de cuvânt
ca de-un pietroi
apoi să te arunci în amontele inimii
 
de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin ecoul cuvântului
şi nici prin tăcere, ţinând pasărea
închisă în colivie
doar zborul cu ochii închişi
pe aerul aripii lipsă
când aerul e sufletul tău, călătorind
între lumile cuvântului
 
 
Cuvinte refuzate de tăcere
 
prea multe metafore au pus poeţii în poeme
când ajungea una singură
precum sufletul în mijlocul cărnii
dar s-au temut atât de mult de uitare
încât au înrobit îngerul
au însufleţit umbra
şi i-au dat singurătăţii chip de om
 
aerul l-au înmiresmat cu metafore
atunci când necunoscutul trecea ca o boare
prin liniştea încăperilor
sau ca un ecou printre glasuri
izbind pereţii inimii
 
pământul l-au însămânţat cu metafore
şi repetiţii, cât de multe repetiţii
au pus poeţii în poeme
ca o comandă şchiopului
să urce scara-ntr-un picior
 
metaforă reîncarnată în cuvânt
cuvânt pierdut în metaforă
 
 
Aureola unui sfânt
 
încep să-mi placă lucrurile amare
şi mă gândesc la viaţă ca la un sâmbure de migdală
pus în pământ şi acoperit cu grijă
poate, cine ştie, va răsări o plantă cu frunzele ovale
ca şi chipul tău trist şi albinele
se vor hrăni din flori
 
pielea ta nu mai întreabă atingerile mele
şi nici inimile noastre nu mai stau la taifas
moartea a coborât peste lume ca un strat de brumă
îmi beau cafeaua, păsările au plecat, au luat cu ele
toate întrebările, îngerii obosesc uneori
de atâtea drumuri şi nu se întorc
 
limba mi se obişnuieşte cu gustul tutunului
zilnic îmi cumpăr porţia de otravă
şi fac repetiţii pentru eternitate
fumul stă deasupra mea
precum o aureolă
şi se risipeşte
 
 
Canibalism liric
 
îmi ţin poemul în mine
la fel cum îmi ţin respiraţia
îl simt zbătându-se
lovindu-se de toţi pereţii
căutând o rană prin care să iasă
să devoreze liniştea şi albul
dar nu
rănile s-au închis
din nevoia mea de a fi cu altcineva
mai presus de cuvinte şi alte metafore
fără trup şi fără atingeri
 
ajunge cu iluziile
încerc să uit, încerc să ignor
poemul urlă, cuvintele sale înfometate
încep ca nişte fiare
să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele
îşi sfâşie carnea neagră
îşi beau sângele
în inima mea este un cimitir de cuvinte
în ficat, în intestine, în creier
peste tot sunt cuvinte
hrănindu-se cu resturi de cuvinte
cu măduva silabelor
scuipând oasele vocalelor şi consoanelor
 
ultimul cuvânt îşi linge rănile
şi se aşază la pândă
foamea îi roade stomacul
începe să alerge de nebun după fantomele
altor cuvinte
prin ochiul stâng, prin ochiul drept
până la timpane, printre dinţi
ajunge pe vârful limbii
amar şi negru
îmi vine să-l scuip, dar ştiu...
acest cuvânt este sfârşitul
îl înghit, nu spun nimic nimănui
 
 
Uciderea cuvintelor
 
dacă nu ar exista poezia
cuvintele ar mişuna precum viermii
în creierul găunos
 
dacă nu ar exista poezia
cuvintele ar fi doar săbii şi cărţi
ce proslăvesc nimicnicia
sclavagismul
şi frica
 
dacă nu ar exista poezia
cuvintele ar fi îngropate adânc
în umbrarele conştiinţei
ca nişte prunci
ucişi de Irod
 
 
Duhul serverelor
 
atunci când oamenii nu vor avea loc pentru amintiri
în cutia neagră a prezentului lor
atunci când vor construi peste cimitire
parcuri de distracţie, aerodromuri şi blocuri zgârie-nori
atunci când hard-disk-urile vor rula cu milioane de întrebări pe secundă
despre cum să ne îmbogăţim mai repede
atunci când sufletul celor morţi va bântui
prin căsuţele de e-mail
sau prin serverele umanităţii, ca un curent de aer
ce scade temperatura inimilor
înlocuite de procesoare super-multi-core
atunci când venele vor deveni magistrale de date
sau bulevarde pentru roboţii creaţi
de zeii nanotehnologiei
atunci când creierul se va desfăta în vise pozitronice
şi cei slabi vor obţine ceea ce vor
prin implanturi mind-control
şi legături cibernetice de lungă durată
atunci, eu, poetul, fosila civilizaţiei
voi scrie şi-i voi aduce aproape
pe cei care-mi lipsesc atât de mult
familia, prietenii cei mai buni
şi nepreţuita iubire
 
 
Iubire cu erată
 
de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,
aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.
de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:
aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.
 
finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt
şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,
e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
 
de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere
ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?
pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,
volumul meu s-a scris: iubire cu erată.
 
 
Duel cu lacrimi oarbe
 
spate în spate, poetul şi cuvântul
se îndepărtează, moartea le numără paşii
amândoi au amintirea comună
a unui chip de înger
 
se opresc, se întorc
se privesc fără să clipească
au fost cândva prieteni
amândoi credeau în acelaşi Dumnezeu
şi în acelaşi destin
 
faţă în faţă, poetul şi cuvântul
cine va ridica primul mâna
cine va rămâne în giulgiul
paginii albe?
 
 
Îmblânzirea morţii
 
să vină cineva să îmblânzească moartea
animal şi pasăre de pradă
 
să fie ţinută în lesă
să poarte botniţă
să fie hrănită la ore fixe
cu fire de păr şi cu unghii
cu tot ceea ce este lipsit
de gustul delicios al decadenţei
să se aşeze şi ea la comanda culcat
fără să mârâie, cu trupul ţeapăn
şi labele încrucişate
 
să vină cineva să îmblânzească moartea
să-i taie aripile din carne
să o înveţe ce înseamnă pasul
şi cât de greu se învaţă
să ciugulească din palmă firimituri
şi să se urce cu ciocul şi ghearele
până la înălţimea
unei ridicături de umeri...
 
 
Arborele morţii
 
cu săgeţile iubirii a încercat
să izgonească moartea
şi sângele inimilor a curs neîncetat
acoperind toată întinderea
dar moartea îşi săpase cu mult timp înainte
o groapă şi se ascunsese
aşteptând încolţirea
 
pe vârful unui munte eşuase o corabie
sufletele pereche priveau curcubeul
şi într-un nou început
au ieşit afară
şi au gustat fructele
primului arbore
ce le ieşise în cale
 
 
În aşteptarea păsării
 
timpul dăruit acestor cuvinte
l-am furat morţii
asemenea lui Prometeu
 
ca pedeapsă
am fost înlănţuit pe un munte
în mijlocul unei insule
 
am scris multe poeme
păsării care se hrănea cu trupul meu
până când a devenit milostivă
 
atunci am rugat-o să mă ia pe aripile sale
să mă ducă aproape de mare
să mai văd o dată valul
cum se apropie de ţărm
 
 
Pasăre fără cer
 
priviţi-l cu toţii cum stă cu braţele strânse
ca o pasăre fără cer
ecloziune captivă în oul de lemn
al cui este zborul
pe care trebuia să-l înveţe?
 
să căutăm răspunsul
prin coridoarele întortocheate ale sângelui
avem fiecare un indiciu
un fir deşirat din cămaşa îngerului
 
faceţi o plecăciune umbrei
când veţi şti ce e zborul
 
 
Rastel cu lacăt la gură
 
şi ţi se spune că viaţa-i o luptă
şi-ţi numeri zi de zi armele
acelaşi număr de oase aşezate frumos
în acelaşi rastel îmbrăcat în piele
şi cu lacăt la gură
aceleaşi gânduri şi aceleaşi cuvinte
într-un regulament al ordinii interioare
învăţat pe dinafară
şi vine clipa şi vine clipa neaşteptată
când trupul se vinde pe mai nimic necunoscutului
şi sufletul tău rămâne atât de singur
atât de singur că nu mai ştie
pe ce lume se află
 
 
Primul pas spre eternitate
 
şi iată-mă plecat spre eternitate
ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă
la o aruncătură de stea
primul pas este cel mai dificil
este viaţa
ca zborul între două oglinzi
separate de timp
este viaţa
ca râul ce izvorăşte din inima mea
şi curge prin capilarele acestui univers
cu ochi galactici
este viaţa
ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea
să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe
este viaţa
ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei
zigzagaţi de dureri şi ispite
este viaţa
ca visul unor alte emisfere cerebrale
captive în dimensiunea misterului
este viaţa
ca poemul acesta ce se hrăneşte
cu propriile mele cuvinte
distorsionate
de gravitaţia albului
 
 
Macazul inimii
 
pun urechea pe linia vieţii şi ascult
nu mai este mult se apropie trenul
accelerat de bătăile inimii
vom merge împreună
până la macazul unde se schimbă
culoarea ochilor
şi a sângelui
 
linia infinitului
mă încercuieşte în cub
 
 
Inima mea, o grenadă
 
îmi fumez ţigara la umbra unui plămân în floare
înarmat până-n dinţi cu singurătate
îmi ţin inima-n pumn - o grenadă
nu voi lăsa pe nimeni să se apropie
de cugetările mele
cuvintele celorlalţi mă atacă din toate părţile
ca un stol de păsări înfometate
judecata lor strâmbă, dorinţa lor de a răni
acolo unde sinceritatea nu poartă nicio armură
îmi ţin inima-n pumn - o grenadă
pe aici nu se trece, le spun
dar oamenii nu renunţă
îmi trimit în dar prietenia cea mare
cât un cal troian ce aşteaptă
să se deschidă poarta
cetăţii mele cu ziduri de carne şi visuri
şi eu, cel care sărută moartea
pe buzele unui pahar de încredere
îi las să intre şi deodată devin sclavul unei lumi
în care speranţa a murit pe crucea
unui păianjen ce-şi ţese pânza
între zbor şi lăcomia pământului
 
 
Dacă şi niciodată dacă...
 
dacă greşeşti, îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău
dacă eşti trist, îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă
dacă întâlneşti un străin pe stradă
îţi prelungeşti viaţa cu un surâs
dacă îţi mai aduci aminte
de lucrurile frumoase din trecut
îţi prelungeşti viaţa cu o visare
dacă ai încredere în oameni
îţi prelungeşti viaţa renunţând la orele fixe
dacă ţii la prieteni
îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână
şi o vorbă spusă din suflet
dacă ai speranţă, îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate
dacă eşti conştient că totul este posibil
îţi prelungeşti viaţa cu o alegere bună
dacă eşti credincios, îţi prelungeşti viaţa
cu un crez şi o rugăciune
dacă ai căzut, îţi prelungeşti viaţa
ridicându-te din nou
dacă te loveşti de un zid
îţi prelungeşti viaţa imaginându-ţi o uşă
imaginându-ţi un zbor
dacă iubeşti îţi prelungeşti viaţa
cu o altă viaţă
dacă eşti poet, îţi prelungeşti viaţa
cu fiecare cuvânt
dacă şi niciodată dacă...
 
 
Dumnezeu în stare latentă
 
nu există drog mai puternic decât creaţia
sentimentul acela când pluteşti
şi lumea întreagă este la picioarele tale
când ceea ce gândeşti capătă sens şi se conectează
prin flux luminos
cu restul gândurilor din univers
când orice lucru, oricât de neînsemnat părea înainte
devine o nouă descoperire, un nou adevăr
privit din toate unghiurile percepţiei
drogul acesta nu se prizează, nu se injectează
nu se bea pahar cu pahar
şi nu se învaţă
drogul acesta există dintotdeauna în tine
îţi curge prin vene
respiră odată cu tine, iubeşte odată cu tine
este Dumnezeu în stare latentă
 
 
Trecutul alunecos ca un peşte
 
imaginează-ţi oamenii de acum
cei tineri, frumoşi, cuceritori
zâmbitori precum nişte păpuşi de cârpă
desfigurate de simplele nevoi
imaginează-ţi cum stau în colţul lor mizerabil
bolnavi, urât mirositori, plini de durere şi spaime
fără nicio speranţă, întrebându-se
unde sunt amintirile, unde sunt nimicurile
de care să se agaţe din nou
nu vor găsi nimic
trecutul lor este alunecos ca un peşte
şi vor rămâne doar cu cleiul acela pe mâini
cleiul cu care se lipeşte cotorul
cărţii pe care o scriu acum
 
 
Cântecul firului de iarbă
 
mi-a aruncat cercul dragostei
în marea de oameni
şi am fost cu un suflet deasupra
tuturor celor care au plâns
mi-a arătat lumina în timp ce mă rugam
la pereţii celulelor
şi am fost cu bătăile inimii
mai aproape de căminul celest
mi-a lăsat mesaje la tot pasul
şi i-am cântat cu firul de iarbă-ntre buze
aşa cum se cântă
mi-a spus să ţin femeia de mână
şi am mers împreună
pe un covor de frunze multicolore
întins de însăşi doamna moarte
mi-a spus să privesc păsările
şi să mă bucur de călătoria lor
mi-a spus să aştept şi m-am bucurat
că am ce să aştept
mi-a spus să cuget şi să trăiesc
aşa cum se trăieşte
mi-a spus să scriu şi să mă scriu
mi-a spus s-ascult şi să m-ascult şi-am ascultat
mi-a spus să fiu şi-am fost
şi sunt şi voi mai fi
pentru că el mi-a spus…
 
 
Planeta de hârtie
 
oamenii de hârtie trăiesc pe planeta de hârtie
s-au născut din hârtie şi consumă tot ce hârtia produce
se vând pe hârtie, se cumpără pe hârtie
se iubesc pe hârtie şi mor
în coşciuge frumoase de hârtie
 
unii oameni de hârtie
cred că au fost creaţi de un Dumnezeu de hârtie
după chipul şi asemănarea lui
ei cred că viaţa are un scop anume
că se poate ajunge în raiul de hârtie ignifugă
sau în iadul cenuşii veşnice
 
alţi oameni de hârtie
cred că viaţa este un proces continuu de reciclare
ei nu vorbesc niciodată despre sufletul hârtiei
pentru că nu cred în suflet
dar încearcă să producă multe copii ale învăţătorului
care a dispărut fără urmă
după ce fusese îngropat adânc în hârtie
 
oamenii de hârtie cei mai puternici
au construit munţi de birocraţie şi maculatură
şi s-au ascuns în spatele lor, făcând cu ochiul
celor ce tânjesc să ajungă sus
pentru că cine poate ajunge la vârf
poate privi stelele de hârtie
 
pe planeta de hârtie, oamenii cei mai singuri
şi neintegraţi în sistemul hârtiei
pregătesc atentatul cu vise interzise
şi beţe de chibrit
 
 
Piatra filozofală a poemului
 
poemul l-au descoperit într-o piatră
au chemat cei mai buni specialişti
să-i facă datarea cu carbon radioactiv
într-un final au ajuns la concluzia
că este o formă simplă de viaţă
perfect conservată
într-un zbor
nimic mai mult
 
întrebarea pe care v-o puneţi cu toţii
este: cum a ajuns poemul în piatră
şi cine l-a scris?
 
dacă vreţi să aflaţi
luaţi toate pietrele din lume
aruncaţi-le în sus
şi nu vă feriţi
 
 
Aisberg în derivă
 
Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul ochilor. Sufletul meu se topeşte şi lasă în urmă o dâră de melancolie, precum o stea căzătoare. Mă ţin strâns de sufletul meu cât încă mai călătoreşte, cât încă mai poate să vadă lumea. Apoi ne vom ciocni amândoi de o corabie plină cu umbre, piraţi fără chip ai necunoscutului. Ne vom ciocni…
 
 
Avatarul ultimului cuvânt
 
las poemele să vorbească în locul meu cu gura lor de îngeri mutilaţi las poemele să adulmece moartea neverosimilă mereu prea departe şi totuşi atât de aproape las poemele să fie avatarele fiinţelor închise în inimă şi în creier las poemele să mă împartă tuturor aşa cum Iisus împărţea pâinea la cina cea de taină las poemele să curgă năvalnic sau lin ca o lacrimă pe  care nu mai pot să o plâng cine să înţeleagă că poemele sunt viaţa pe care am trăit-o visând sufletul meu va ajunge acolo cu ultimul cuvânt...
 
 
Zidul plângerii interioare
 
Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă de el.
 
 
Testament
 
acesta e poetul ce-şi duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri - destin alambicat,
ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,
cu râsul şi cu plânsul pe veci stigmatizat.
 
acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce şi-a urmat himera în gânduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.
 
acesta e poetul aflat în agonie,
cu mâinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hârtie:
atât a fost să fie, atâta v-a lăsat.