« Home

 

Romanul memorialistic

"Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!"

 

 

 

 

Toate drepturile asupra conţinutului romanului îi aparţin Autorului.

Cititorii pot beneficia de lectura gratuită a acestui roman AICI.

Aprecieri despre proza memorialistică a lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat pe 30 ianuarie 2016 romanul memorialistic "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!", semnat de Ionuţ Caragea. Prefaţa romanului îi aparţine criticului literar Al. Cistelecan. Coperta a fost realizată de Leo Orman. Ilustraţia copertei: 19 decembrie 2009: Montréal – vedere din Hampstead Tower, etajul 22; fotografie de Ionuţ Caragea. Romanul se poate comanda de la editura eLiteratura (e-mail: office@epublishers.info sau tel: 0722 156 408) sau de la librăria Delfin. Varianta internaţională pe hârtie poate fi achiziţionată prin Amazon sau Ebay. Alte cărţi de Ionuţ Caragea: www.ionutcaragea.ro.
 
 
Prefaţa cărţii: "Divanul lui Caragea", cronică publicată în revista Familia, nr. 11-12, 2015, pag. 12

 

« Cine s-a uitat măcar la cîteva meciuri de la Cupa Mondială a văzut de ce sunt în stare rugbiştii pe teren. Ei bine, deşi cazuri de tot rare, nici pe hîrtie rugbiştii nu sunt mai prejos. O dovedeşte, cel puţin la români, Ionuţ Caragea: mai bine de 30 de cărţi (chiar dacă unele în reluare iar altele antologii) în doar vreo zece ani trebuie să fie probă destulă şi îndestulătoare. Nici Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – nu-i de tot nouă, dar măcar jumătate tot e. Mai important e însă faptul că ea constituie un întreg, o confesiune biografică desfăşurată cu toate amănuntele, fie ele ”exterioare”, fie ”interioare”. E o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). Divanul lui Caragea se ţine, în mare, de un desfăşurător cronologic economic supravegheat, dar nu rigid, căci lasă destul spaţiu şi fluxului (oarecum) involuntar; în orice caz, chiar dacă nu face paradă de proustianism, memorialul său face destule ocoluri şi incursiuni în urmă spre a lăsa impresia măcar de libertate anamnetică, de nu de imprevizibilitate. Firul principal e, fireşte, cel biografic, dus de la copilărie pînă la maturitatea şi bucuria ”paternă”; el se împleteşte însă numaidecît cu firul devenirii poetice (al devenirii ca poet), contopindu-se şi identificîndu-se adesea. Naraţia biografică, incitată de vocea alter ego-ului (toată cartea e scrisă pe două voci), recuperează o viaţă plină de evenimente, unele fericite, altele traumatice, într-o epică de bildungskonfession a cărei ţintă e, mereu, revelarea graduală a unei deveniri. E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. Se întîmplă asta şi în cazul secvenţelor din copilărie şi în cazul evocărilor (a bunicii, a bunicului, a tatălui etc.), dar mai ales în cazul scenariilor casnice sau amoroase, cu şirul lor de idile pornite din virtual şi eşuate în real (afară de ultima, mîntuitoare de toate frustrările). E o ”poveste” autentică, cu ritm evenimenţial şi cu o analiză retrospectivă care nu tinde să falsifice datele iniţiale ale realului. Ce-i drept, viaţa lui Ionuţ Caragea şi are destulă materie epică, de la performanţele sportive la exil şi reîntoarcere - un fir întins şi tensionat pe de o parte de elanurile şi frustrările amoroase, pe de altă parte de religia poeziei. E o biografie ”semnificativă”, nu doar cu epos, ci şi cu o simbolistică a semnelor revelatoare. O biografie în care ”semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate momentele de cotitură sau criză. Ionuţ Caragea e, din această perspectivă, un bun cititor de semne, pe care, ce-i drept, le şi caută, le şi invocă, dar care i se şi oferă ori de cîte ori el stă într-o răscruce existenţială. Iar asta se întîmplă de mai multe ori, astfel încît aceste incidente revelatoare par să constituie o suită de simboluri indicatoare şi manifestarea afectivă a unui ”magistru” de sus; un fel de protecţie şi de îndrumare destinală. La orice derută existenţială, această protecţie se epifanizează într-un indiciu salvator, cum e posterul din staţia de metrou ”reprezentându-l pe Iisus crucificat” şi al cărui mesaj”în franceză” era „Şi EL a donat“. Lectura semnelor e imediată şi ea se traduce numaidecît într-o asumare existenţială, ca şi cum revelaţiile ar aştepta doar să fie percepute spre a fi traduse într-un ethos şi executate întocmai:”În acel moment ai avut revelaţia. Trebuia să urmezi exemplul lui Iisus. Trebuia să te sacrifici în numele poeziei, trebuia să ajungi un donator universal de cuvinte…”. Se-nţelege că această promptitudine a semnalizărilor de sus şi această profuzie de semne îi induce poetului o nelinişte (se şi întreabă ”De ce trebuia să fiu martorul tuturor acelor revelaţii şi previziuni?”), bine plasată pînă la urmă într-un sentiment de elecţiune: ”Unii oameni se roagă toată viaţa pentru un indiciu, pentru un semn, iar eu mă lovesc la tot pasul de ele”. În astfel de condiţii şi favoruri semnificante, nu-i de mirare că poetul se simte trimis în misie şi că nu se dă în lături de la ea: ”Noul tău rol era acela de a stabili o punte sufletească între oameni prin intermediul creaţiei artistice”. Un pic de emfază a misiunii nu strică unui poet iar lui Ionuţ Caragea cu atît mai puţin, mai ales că pare împins, mai cu voie, mai fără, la misionarismul umanist al poeziei. (Şi nu numai al ei, căci revelaţia se traduce şi în gesturi cotidiene, în acte şi fapte de viaţă). Revelaţiile de acest tip manipulează şi conceptul poetic, împins şi el, pas cu pas, de la lirica provocatoare şi ”epatantă” la cea de angoase iar de aici la cea confesivă şi apoi la cea cu proiect de transfigurare şi salvare. Fireşte, la început şi Ionuţ Caragea voia să fie ”cel mai mare” poet (măcar român), ambiţie pe cît de deşartă, pe atît de întemeiată, cel puţin la pornire. Nici nu cred că se poate porni fără un astfel de orgoliu. Evident că orice poet se consolează după o vreme şi s-ar mulţumi să fie şi al o sutălea, oricît de delicat ar fi momentul acestei consolări. Se consolează şi Ionuţ Caragea, printr-un sofism eminent avantajos şi scoţînd din cauză orice posibilă ierarhizare:”Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale”. (Asta numaidecît, dar se poate considera poet cine face aşa ceva?!). Pe ”sinceritate” şi sacrificiu pune Ionuţ Caragea mare bază (”În numele poeziei mi-am riscat de foarte multe ori propria viaţă, punându-mi scrisul înaintea problemelor de sănătate”), oricît de anacronic ar suna aceste exigenţe maximaliste. Ele vor să fie însă rigori de ontologizare a poeziei – şi aici poetul are tot dreptul şi toată dreptatea. Mai ales că el crede şi în misiunea salvifică a poeziei, în puterea ei vindecătoare, nu numai în ”acoperirea” ei existenţială:”Au fost atâtea experienţe de viaţă conştientizate la maxim, devenind, mai apoi, poezie. Tot ceea ce ai scris este o experienţă trăită, uşor înnobilată de metafore sau exprimată direct”. Nu e rău că a fost aşa, deşi nu ce intră în poezie e important, ci doar ceea ce iese. Dar pentru un poet”neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă” e un semn că încrederea în virtuţile izbăvitoare ale poeziei e încă intactă. Ionuţ Caragea îşi subliniază, dar îşi şi pune în valoare această inocenţă formativă (care se vede şi din entuziasmul spontan cu care face din Daniel Corbu poetul său ”contemporan favorit”, pentru că ar scrie ”o poezie mulată direct pe suflet”). În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot: ”Alexandra (una dintre iubitele deceptive, n.n.) nu era singurul motiv care mă inspira. Totul era poezie. Nu trebuia decât să fiu foarte atent la detalii şi să scriu”. Fireşte, e un scris de poezie care sublimează trăiri, translează stări, sub o vrajă nepricepută. Dar pe acest drum al limpezirii poetice survin şi iluminări mai determinante, în care poetul se angajează şi programatic, nu doar se lasă contaminat:”Înţelegând sensul existenţei mele, hotărâsem să merg pe calea spirituală a poeziei. În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur”. De aici şi pînă la dedicarea absolută pentru dragoste nu mai e decît un pas, pe care poetul îl şi face: ”Considerai că a iubi şi a fi iubit sunt singurele ţeluri care contează cu adevărat în viaţă, restul fiind doar nişte iluzii…”. Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. Toate aceste stadii ale devenirii sunt nu atît ipostaze conceptuale diverse (dar totuşi nuanţate, cu toate că pe fond avem acelaşi concept de transpunere candidă a trăitului în scris), cît ipostaze atitudinale, un grafic de schimbări pe care şi poezia îl urmează întocmai. Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. Poemele alese sunt ”ocazionale” ilustrative (fireşte, fiind atît de legată de trăit, toată poezia lui Ionuţ Caragea e cumva ”ocazională”, determinată de precedenţa trăirii) pentru o situaţie biografică sau pentru o temperatură de stare; dar şi, chiar dacă nu riguros, marcaje de parcurs, urme ale metamorfozei. În acest sens, devine logic şi imperativ ca ultimele ”citate” să marcheze stadiul ”pozitiv” al poeticii, punctul de extaz dintre iubire, viaţă şi discurs: ”prin femeia pe care o iubesc/ am redescoperit patria/ prin ea mi-am dat seama că sunt tînăr încă/ şi am un viitor/…// da, prin femeia pe care-o iubesc/ am redescoperit scrisul/ atunci cînd credeam că nu se poate scrie/ decît din suferinţă şi neîmplinire”. E un punct de coincidenţă spre care poezia lui Ionuţ Caragea a tins mereu, dar la care a ajuns pe un drum accidentat (şi biografic, şi poetic). Ar trebui să fie pragul dincolo de care nu mai poate urma decît poezia ca beatificarea realului. Dar vom vedea cum va fi. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în prefaţa volumului "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele", 2016, şi în revista Familia, 2015)

Fragmentele de pe coperta a IV-a:

 
    „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!” este un roman autobiografic în care sunt incluse evenimentele normale şi „paranormale” care m-au ajutat să-mi găsesc drumul în viaţă şi au contribuit la formarea mea ca poet. Rolul cel mai important în această carte îl deţine „Gândul meu”, o entitate care mi-a oferit indicii preţioase, călăuzindu-mă în momentele de rătăcire şi salvându-mă de nenumărate ori în confruntarea cu bolile, singurătatea şi moartea. Consider că cititorii pot trage învăţăminte folositoare de pe urma experienţelor mele şi se pot identifica uşor cu personajele principale, fiind vorba, la urma urmelor, de sentimente autentice şi gânduri pe care le poate avea orişicine. Cred că pentru noi toţi se poate întâmpla un miracol atunci când suntem atenţi şi receptivi la ceea ce ni se comunică la nivel subtil, atât din exterior, cât şi din interior. Nu trebuie decât să ne punem mereu întrebări, să căutăm soluţii înspre binele nostru şi al celorlalţi, iar răspunsurile nu vor întârzia să apară. (Ionuţ Caragea)
 
    Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – e o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (...) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (...) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)
 
Extrase din romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!"

"Viaţa este o continuă lecţie de zbor. Ea începe cu un zbor incredibil de frumos în visul copilăriei, un vis de care vă veţi aduce aminte mereu. Apoi vă cresc aripi imaginare când vă îndrăgostiţi, când priviţi cerul nopţii, când alergaţi desculţi prin iarbă, când admiraţi păsările şi creştetul munţilor. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a ei, viaţa e un zbor cu aripi de plumb, deoarece trebuie să le întindeţi o mână celor aflaţi în suferinţă sau trebuie să vă ţineţi apropiaţii de mână când treceţi peste obstacole grele."

"Viaţa reală m-a învăţ un lucru trist: dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor. Aşa am ajuns să cred că cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos."

"Visele pe care le uitaţi, sufletul şi le aduce aminte. Atunci apar cuvintele, iar voi vă odihniţi în ele."

"Unii oameni au fost meniţi să-i întâlneşti. Ei şi-au făcut apariţia în momentele cheie şi ţi-au oferit nenumărate indicii. La rândul lor, şi ei aveau nevoie de alte confirmări. Oamenii sunt oglinzi pentru imagini şi cuvinte, dar şi ecouri pentru gândurile cele mai profunde. Atunci când bătăile inimii strigă în zadar, atunci când ochii mint şi cuvintele îşi pierd înţelesul, atunci când se ridică zidul de netrecut al indiferenţei, atunci apare ecoul gândului tău cel mai profund, cel care îţi spune să crezi în tine, fără să te îndoieşti nicio clipă de originea adevărului."

"Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste, ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii."

"Singurul obstacol era doar mintea ta care construia scenarii care de care mai fanteziste. Aşa ai conchis că logica este refuzul unui om de a crede în gândul său cel mai pur, în informaţia pe care o primeşte direct de la sursă…"

"Poezia ta s-a născut în spaţiul claustrării sufleteşti, în spaţiul în care Boala şi Moartea îţi făceau propuneri indecente. Ai trecut prin luptă, zbatere, frământare, rugăciune, supravieţuire, conştientizare… Cuvântul nu trebuia să fie o armă, ci o cale de cunoaştere şi autocunoaştere. Ai descoperit că templul iubirii se află în tine însuţi. Ai început să vezi lumea cu alţi ochi şi să fii atent la detalii. Ai conştientizat frumosul din jurul tău, chiar dacă acesta era aproape imperceptibil. Trebuia să le spui şi celorlalţi ce înseamnă poezia. Noul tău rol era acela de a stabili o punte sufletească între oameni prin intermediul creaţiei artistice. Ai fost la un pas de nenorocire şi numai prin intervenţia mea ai reuşit să te schimbi."

"Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta, dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii."

"Stăteai şi te întrebai deunăzi care ar fi dorinţa ta cea mai mare pe care nici măcar Dumnezeu n-ar avea puterea să ţi-o împlinească. Şi atunci te-a trăsnit un gând ce părea curată blasfemie: să-i iei locul marelui creator! Erai sigur că nu va renunţa niciodată la poziţia lui supremă în faţa unui biet muritor, dar, analizând şi mai bine situaţia, ţi-ai dat seama că şi pe asta o face de fiecare dată când vă naşteţi şi când muriţi. Dumnezeu face schimb de locuri cu oamenii si oamenii fac schimb de locuri cu Dumnezeu."

"Mulţi dintre cititori poate că nu vor înţelege mesajul meu sau îl vor interpreta diferit, dar am lăsat mereu indicii şi porţi deschise, astfel încât oricine să-şi poată face o casă trainică de vise şi speranţe în cuvintele mele. Fiecare se poate descoperi şi tămădui pe sine. Şi să nu uite că trăim într-o epocă în care iniţiativa şi exemplul personal trebuie să ia locul marii discreţii şi gloriei postume."

"Oamenii care fug de singurătate, fug de şansa care li se oferă pentru a găsi răspunsul la întrebările: cine sunt? ce caut? unde trebuie să ajung? ce mă face cu adevărat fericit? Vorbind la superlativ despre propriile sentimente sau folosind diverse trucuri care le scot în evidenţă aspectul fizic, ei vor să-i atragă pe alţii care să le ofere răspunsul la aceste întrebări. Puţini sunt cei care au găsit cele mai importante răspunsuri în singurătate, iar mai apoi au atras, ca nişte magneţi, prin frumuseţea lor interioară, oameni de aceeaşi valoare."

"Vine o vreme în viaţa asta scurtă şi complicată când trebuie să tragem o linie şi să decidem ce trebuie făcut mai departe. O alegere necesară pentru a evita monotonia cu care se scurg clipele, zilele, anii. Dar cât de greu este să alegem atunci când inima şi mintea o apucă pe drumuri diferite!"

"Dragostea rămăsese întinsă ca un cadavru pe marginea drumului. Mă îndepărtam, dar încă-i mai simţeam mirosul adus de vânt. Acelaşi vânt care nu demult îi răsfira părul. Căutam prin creier ceva de care să mă agăţ. Căutam un cuvânt sau o idee salvatoare, aşa cum caută gunoierul o bucată de pâine printre resturi. Mi-era ruşine să urlu şi nici nu voiam să cer mila cuiva. Ştiam bine că toţi m-ar arăta cu degetul, ca şi cum aş fi un neadaptat, un ciudat căruia, în cel mai fericit caz, i se pregătea un loc la spitalul de alienaţi. Aceasta era societatea perfectă în care îmi duceam veacul. Ţineam în mine durerea şi încercam să fiu de folos cuiva, începând cu mine însumi. Trebuia să-i dau vieţii un nou sens şi trebuia să lupt cu toate greutăţile care îmi aplecau trupul la pământ. Îmi priveam umbra. Tăcută, impasibilă, mimându-mi neputinţele. Oricâte fiinţe m-ar fi iubit, în contopirea noastră am fi fost doar o singură umbră. Îmi închideam ochii şi mă scufundam în lumea gândurilor mele, lăsând doar respiraţia şi bătăile inimii să-mi fie călăuze. Apoi zăream un flux luminos, ca o autostradă cu multe benzi pe care treceau, în ambele sensuri, cu viteze ameţitoare, oameni şi amintiri. Pe una din benzi îmi recunoşteam dragostea. Aş fi vrut s-o ating, dar nu puteam trece dincolo. Deodată, cineva te ridica la suprafaţă, fără voia ta. Pentru o clipă, nu mai ştiai ce este vis şi ce este realitate. Inima îşi făcea munca silnică în ocnele de sare ale durerilor tale lăuntrice şi mă întrebai: Ce facem cu restul de iubire?"

"M-am cutremurat la auzul glasului tău. În interiorul meu se trezise aceeaşi prezenţă străină şi totuşi familiară care mă salvase de multe ori în momentele de cumpănă. Am ridicat ochi încet-încet până când s-au intersectat cu un afiş publicitar pus pe peretele vagonului. Mesajul afişului m-a lăsat cu gura căscată: „RÉALISE TES RÊVES” (Împlineşte-ţi visele)."
 
Fragmente din roman publicate în presa literară:
 
1. Citeşte un scurt fragment din capitolul II  - "Indicii", publicat în revista Observatorul din Toronto.

2. Citeşte un scurt fragment din capitolul III  - "O nouă viaţă", publicat în revista Cetatea culurală, nr. 2, februarie 2016, pag. 53.

3. Citeşte capitolul IV  - "Donator universal", publicat în revista LitArt, nr. 2, februarie 2016, pag. 8

4. Citeşte capitolul V  - "În numele poeziei", publicat în revista Luceafărul de seară.
 
6. Citeşte capitolul VII  - "O despărţire dureroasă", publicat în revista Clipa din SUA.
 
7. Citeşte capitolul VIII  - "Patria la care mă întorc", publicat în revista Boema din Galaţi, nr. 83, pag. 19.
 
7. Citeşte capitolul IX  - "Dragoste și suferință", publicat în revista ASLRQ, nr. 6.
 
 
 

Scurtă prezentare a autorului

 

       Ionuț Caragea s‑a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanța. Din 2012 trăiește la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societății Poeților Francezi, membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța etc. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeților Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins cu premiul „François‑Victor Hugo”, volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul „Mompezat”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut o diplomă de onoare. Alte trei premii au fost acordate de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”. În 2021, primește premiul "Genius" pentru poezie și aforisme din partea fundației Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021. A publicat peste 50 de cărți. Este considerat de critica literară românească unul dintre liderii generației poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici și originali scriitori de care dispune în prezent România. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuț Caragea este unul dintre cei mai înzestrați creatori ai ultimelor generații și cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 

Un scurt remember

     Desigur, şi Vezuviul îşi reproşează modul în care şi-a scuipat lava peste oameni şi locuri, dar din cenuşa lui n-a renăscut pasărea cu aripi de foc. Şi Marea noastră cea Neagră a făcut corăbiile ţăndări în ghearele valurilor, a dat cu pescă­ruşii de ţărmuri sau a pus delfinii să plângă, dar niciodată nu şi-a clătit voalul veşnic albastru în lacrimile nevestelor şi ale pescăriţelor văduvite de furtuni. Nici Dunărea nu şi-a schim­bat cursul veşnic, întorcându-se din aval spre amonte, origini iscate din germanica Pădurea-Neagră. Aheii, adesea mârşavi şi puternici, au ars şi ruinat cetăţi vestite punând temeliile altor noi culturi. Macedon, Ginghis Han, Hitler nebunul, Stalin etc. au pângărit pământul cu hoardele lor cotropitoare şi aşa, tâlhăreşte, au rămas în istorie. Numai dacii şi urmaşii lor şi-au apărat sărăcia şi nevoile şi neamul cu spada lor de crez. Dar prin voia Celui de Sus, spre muntele raţiunii cosmice, s‑a născut Hristos, dumnezeul pământean care a schimbat din ţâţâni tarele lumii. Şi L-am bătut în cuie şi nu s-a supărat. Atunci de ce s-ar supăra poetul Ionuţ Caragea, care ne ame­ninţă că abandonează poezia? Minte! Poetul războiului cu propriul gând din oglinda fermecată a minţii îşi propune un răgaz pentru a se întoarce pe frontul suferinţelor. Spovedania lui este o palmă menită să-i trezească pe cei care dorm cu volumele sale de poezie romantică pe genunchi. Noi, mereu de veghe prin vămile vieţii, îl iertăm şi vi-l divulgăm ca pe un cert ultrastrănepot de-al grecului Ulisse, care încearcă să ne vâre în cetatea culturală un nou cal troian. Suntem siguri că Ionuţ Caragea nu ne va trăda. El va renaşte din spuza cuvintelor rătăcitoare şi va fi căpitanul unei noi generaţii prin oceanele poeziei. Sic… non transit gloria mundi! (George FILIP, în volumul „Gândul meu. Cum am devenit poet”)

 

    La drept vorbind, eu am cunoscut la început doar poeziile autorului, de pe Google, acolo unde el s-a născut ca poet. Se pare că amândoi fiind din zodia berbecului, deci persoane cu o intuiţie foarte ascuţită şi cu multă iniţiativă, capabile să-i mobilizeze şi pe cei din jurul lor, am avut din prima clipă încredere unul în celălalt, aşa încât colaborarea noastră a dat fructe imediat. Abia după ce i-am publicat primele două volume de poezii, l-am cunoscut şi personal, la o lansare de carte la Iaşi, în martie 2007. Ulterior, ca într-un puzzle, s-a construit încet­-încet, cu fiecare volum, cu fiecare colaborare dusă la bun sfârşit, şi o imagine a omului Ionuţ Caragea, pe măsură ce aşezam, când şi când, câte o piesă, compunând un chip şi o istorie umană, un destin ca al oricăruia dintre noi toţi, cei născuţi pe plaiul mioritic. (…) Din start mi-a fost clar că Ionuţ Caragea nu se sfieşte să numească realităţile sau să-şi exprime dragostea de locurile natale, că suferă de dezrădăcinare, că întreţine o strânsă legă­tură cu divinitatea şi că primele două teme sunt cu predilecţie moartea şi dragostea. De asemenea, că are în sânge ştiinţa comunicării, nu numai prin cuvânt, ci, mai ales, prin metafore. Într-un cuvânt, un potenţial mare poet. Cred că aspectul naţional m-a impresionat în primul rând la acest tânăr rugbist plecat în Canada înainte de vârsta la care românii îşi puneau până mai ieri pentru prima dată întrebarea perfect justificată: „De ce naiba mai stau aici în ţară, să-şi bată joc ăştia de mine?“ (…) Al doilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost autenticitatea trăirilor sale poetice: într-o lume bolnavă de plictiseală, acest tânăr avea de comunicat o mulţime de lucruri grave şi îşi perfecţiona mereu mijloacele de comunicare poeti­că, experimentând mereu alte şi alte mijloace pe care intuiţia sa le extrăgea, lămurindu-le, din vastele sale lecturi, făcute într-o viteză de necrezut, sau exploatând filonul nou al Inter­ne­tu­lui, al comunicării virtuale, tehnicizate. (…) Al treilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost preocuparea extrem de atentă de a livra texte fără greşeală: chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna – errare humanum est – măcar face tot ce-i stă în putinţă, ştiind instinctiv că perseverare autem diabolicum. Este, pesemne, meritul anilor petrecuţi în compania calculatorului, singurul dascăl capabil a ne învăţa semenii că pentru a pretinde corectitudine trebuie mai întâi să oferi corectitudine. Nu poţi cere cuiva care îţi face cinstea să te citească să îţi treacă erorile cu vederea. Nu poţi pune într-o pagină de Internet sau în paginile unei cărţi cuvinte stâlcite sau combinaţiile de semne care au luat locul limbii române pe bloguri în ultima vreme. Sau poţi s-o faci, dar aceasta denotă lipsă de respect pentru tine însuţi şi pentru cititori. Or, Ionuţ Caragea, fost sportiv de performanţă, auto­convertit în om de litere, ar putea să constituie şi astăzi un exemplu pentru alte persoane, cu studii foarte înalte, cu titluri foarte înzorzonate, care mi-au dat spre publicare, la o editură sau alta, manuscrise aflându-se într-un hal fără de hal. Şi nu mă refer numai la erori de dactilografiere, ci şi la o minimă documentare înainte de a pune pe hârtie un text. (…) Ionuţ Caragea m-a anunţat în mai 2011 că publică ultimul său volum de poezie. M-am gândit imediat la ce e mai rău, apoi, aflând că nu-i grav bolnav de nimic, m-am liniştit: aşa-s poeţii… au sindromul mal-aimé… Mi-am zis: când îl va bântui iarăşi muza pe înserat, nu va mai avea încotro şi va cresta din nou vena născătoare de poezie, ca donator universal ce este… (Dumitru SCORŢANU, în volumul „Gândul meu. Cum am devenit poet”)

 

    Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu ceva ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: "...Vezicula biliară îmi explodează / În fabrica de spume amare, / Călăreţ spaţial mă pierd / În galopuri de anorexie mintală...". Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera şi mie. Aşa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului "Delirium Tremens", poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuţ Caragea îşi începea peregrinajul în lumea literară, şi aşa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ). Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. (…) Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea. Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta. Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat. Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului! (…) "Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. În cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul. Întrebarea se punea firesc: până când? Momentul adevărului nu mai era departe… Electra se afla la orizont! (…) Afirmam, nu demult, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viaţă..." din volumul "Absenţa a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc". (Adrian ERBICEANU, în volumul „Patria la care mă întorc”)

Notă: Romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele" este varianta extinsă şi revizuită a romanului "Gândul meu. Cum am devenit poet"